Alina Belinţan

Istoria şi Teoria Artei, anul I

Curs: Artă şi Religie
Prof.univ.dr. Ileana Pintilie

MITURI ALE SFÂRŞITULUI ŞI ÎNCEPUTULUI

POTOPUL

Epopeea lui Ghilgameş, unul dintre cele mai vechi texte ale literaturii universale, este
moştenirea pe care a lăsat-o civilizaţia asiro-babiloniană a Mesopotamiei, care îşi va pune
amprenta asupra imaginarului popoarelor din jur şi a cărui conţinut ideatic şi imagistic va influenţa
arta occidentală, religiile antice şi cele monoteiste ale omenirii.
Cele douăsprezece tăbliţe de ceramică arsă1 descoperite de arheologi reprezintă numai o
parte din lucrarea, despre care specialiştii presupun că ar fi fost scrisă în mileniul III î.e.n., narează
aventura lui Ghilgameş, marelui rege viteaz al Urukului2, care, dominat de teama de moartea a
cărei prezenţă o simte , porneşte în căutarea legendarului Uta-napiştim, singurul om care a
dobândit vreodata nemurirea de la zei. Acesta, împreună cu soţia, supravieţuieşte potopului pe care
zeul Enlil l-a vărsat asupra oamenilor ca pedeapsă pentru netrebniciile lor. Tableta 11 povesteşte
cum zeul Ea îi încredinţează prin vis lui Uta-napiştim taina potopului care urma să distrugă totul şi
îl instruieşte cum să iasă cu bine din această încercare. Alesul ştie astfel să îşi construiască în şapte
zile o corabie cu tinerii din tribul său, să o încarce cu toate bogăţiile şi cu „orice sămânţă de
viaţă”3: neamuri, prieteni, toţi meşteşugarii, turme şi fiare sălbatice. Când începe potopul, cerul se
acoperă de o pâclă neagră, aerul bubuie, iar la porunca zeului „se sparge şi se rostogoleşte zidul de
apă al oceanului”4, totul arde şi bezna domneşte pretutindeni. Zeii înşişi se sperie de ceea ce au
iscat, iar zeiţa Iştar se tânguie, regretând gestul distructiv. In ziua a şaptea, după ce nu mai este
suflare de om, se opreşte potopul şi se instalează tăcerea, iar corabia se opreşte pe muntele Nitsir,
unde rămâne încă şase zile. Într-a şaptea Uta-napiştim dă drumul unui porumbel care, negăsind
unde să se aşeze, se întoarce. Se întoarce şi rândunica, dar corbul eliberat cel din urmă nu mai
revine pe corabie. Aceasta este confirmarea aşteptată că se poate părăsi corabia, după care toate
fiinţele sunt eliberate pe uscat şi Uta-napiştim aduce jertfe zeilor,
multumindu-le. În lumea lor, zeii au un dialog în care îşi exprimă regretul că au pedepsit pe
nedrept şi oameni nevinovaţi pentru necredinţa altora, iar Enlil hotărăşte să îi acorde lui Uta-

1
Tabletele provin din biblioteca regelui asirian Assurbanipal si datează din sec. I î.e.n.
2
Arheologii au descoperit sit-ul anticii cetăţi Uruk în oraşul Warka, la 220 de kmla sud de Bagdad, capitala Irakului.
3
***, Epopeea lui Ghilgameş, Ed. Pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, p.146
4
idem, p.149
1
 Alina Belinţan
Istoria şi Teoria Artei, anul I
Curs: Artă şi Religie
Prof.univ.dr. Ileana Pintilie

napiştim şi soţiei sale viaţă veşnică asemeni zeilor. La el vine Ghilgameş în căutarea nemuririi pe
care nu o obţine, aceasta fiind interzisă oamenilor.
Multe dintre personajele şi simbolurile prezente în acest text vor fi preluate de civilizaţii
ulterioare şi inserate în mitologiile şi textele lor fondatoare. Mircea Eliade5 arată că legendele
potopului se încadrează unui model mitologic universal deoarece apa este în acelaşi timp creatoare
de haos şi dătătoare de viaţă. Potopul reprezintă, aşadar, o întoarcere la haosul primordial, dar şi
posibilitatea renaşterii creaţiei într-o formă nouă, proaspătă şi pură. La fel cum o va face şi în cazul
celorlalte variante ale acestui mit, Eliade explică faptul că “motivele principale ale deluviului se
află atât în păcatele oamenilor, cât şi în decrepitudinea lumii”6. Prin simplul fapt că există, este viu
şi produce, Cosmosul se degradează treptat şi sfârşeşte prin a se stinge. Potopul realizează la scară
macrocosmică ceea ce, simbolic, se efectuează în timpul serbării Anului Nou: sfârşitul lumii şi al
unei umanităţi păcătoase pentru a face posibilă o nouă creaţie.
Aceste semnificaţii spirituale vor fi preluate mai întâi de politeismul grecesc, în legende
care vor fi cântate şi de poeţi romani a căror educaţie a fost puternic marcată de cultura elenă.
În sec. I e.n., Ovidiu scrie Metamorfozele, un poem epic inspirat de mitologia greacă, în
care tratează tema transformării sub diverse aspecte, de la cosmosul devenit lume materială din
masă inertă până la zeificarea lui Iulius Cezar. Legenda potopului este reinterpretată şi plasată în
universul zeilor olimpieni şi a supuşilor lor muritori. Zeus declanşează deluviul cu ceaţă, vânt şi
ploaie, supărat de răutatea oamenilor şi de faptul că unii credincioşi i-au adus jertfe umane.
Poseidon îl ajută inundând şi distrugând cu apele oceanului şi ale râurilor roadele câmpurilor,
copaci, turme de animale şi casele oamenilor:
„Nu mai era, de acum, între mare şi-uscat osebire [...]
Cele mai multe făpturi sunt răpite de undă şi dacă
Unda pe vreuna cruţă, lungul post fără hrană-o răpune”7
Singurii supravieţuitori sunt Deucalion, fiu al lui Prometeu şi soţia sa Pyrrha, care se
salvează pe o barcă care acostează pen muntele Parnas. Ştiindu-i credincioşi şi văzându-i teferi
numai pe ei, Zeus opreşte potopul, luminează cerul şi retrage apele. Barca ne apare aici ca un
simbol al călătoriei, al unei traversări împlinite. Conform lui Chevalier şi Gheerbrant8, barca

5
The Encyclopedia of World Religions, Infobase Publishing, SUA, 2006, p.166-168
6
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 70-71
7
Ovidiu, Metamorfozele, Ed. De Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957, p.38
8
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant (coord.), Dicţional de simboluri, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p. 136-137
2
 Alina Belinţan
Istoria şi Teoria Artei, anul I
Curs: Artă şi Religie
Prof.univ.dr. Ileana Pintilie

morţilor este întâlnită în toate civilizaţiile, ea pluteşte înfruntând mii de pericole, este implicată
într-o navigaţie întotdeauna periculoasă, dar de data aceasta devine un simbol al siguranţei, al
salvării existenţei. Naufragiaţi, singuri, cei doi supravieţuitori cer sfatul zeiţei Themis cum să
procedeze. Răspunsul e sub forma unor versuri enigmatice:
„Depărtaţi-vă-acum de templu;
Capul să vi-l înveliţi ; dezlegaţi cingătorile voastre
Şi pe la spate-aruncaţi înapoi a bunicii-oseminte.”9
Deucalion o interpretează corect, îşi dă seama că trebuie să meargă aruncând pietre în
spate. Printr-un act de zămislire deloc neobişnuit pentru mitologia greacă, din pietrele aruncate de
el şi de soţia lui prind formă, cresc şi se înalţă oameni, femei şi bărbaţi.
Iată deci o repovestire a unei teme mitice neptuniene în care, conform lui Mircea Eliade,
apele reintegrează periodic orice creaţie “spre a retopi în ele, a o purifica” 10 şi îmbogăţi,
regenerând-o. Umanitatea piere periodic într-un potop sau o inundaţie din cauza păcatelor ei – sau
a unei vine ritualice în acest caz – dar niciodată nu piere definitiv, ci reapare sub o nouă formă,
reluând acelaşi destin, aşteptând revenirea aceleiaşi catastrofe care o va reabsorbi în ape.
Aprofundând explicaţia, Eliade afirmă că mitul potopului “revelează viaţa aşa cum e preţuită ea de
o altă conştiinţă decât cea umană”11. Viaţa apare ca un lucru fragil, care trebuie periodic reabsorbit
pentru că acesta e destinul tuturor formelor, de a se dizolva spre a putea reapare. Dacă formele nu
ar fi regenerate prin periodica lor reabsorbire în apă, ele s-ar măcina, şi-ar istovi “posibilităţile
creatoare şi s-ar stinge definitiv”12. Răutăţile, păcatele ar sfârşi prin a desfigura umanitatea, iar
aceasta, sleită de germeni şi de forţe creatoare, ar decădea, ruinată şi sterilă.
Totuşi, forma cea mai cunoscută a mitului se găseşte în Biblia Ebraică13, Vechiul
Testament al creştinilor, care descrie în Facerea 5-10 încercarea prin care trece profetul Noe, drept
înaintea lui Dumnezeu, cel ales să ghideze omenirea şi creaturile pământului spre o lume nouă,
spălată de păcate. După ce ia hotărârea de a nimici pe oamenii păcătoşi şi trufaşi, Domnul
îi spune lui Noe să construiască o arcă din lemn de salcâm, pe trei rânduri, în care să intre cu soţia,
cei trei fii şi soţiile acestora, cu animale şi păsări, şapte perechi din cele curate şi o pereche din cele
necurate. Arca este considerată a simboliza Biserica salvatoare, iar Noe este socotit patronul

9
idem, p.43-44
10
Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 201
11
idem , p.202
12
idem
13
Conform Enciclopediei Britannica, Vechiul Testament a fost scris şi a primit o formă finală între sec. 12-2 î.e.n.
3
 Alina Belinţan
Istoria şi Teoria Artei, anul I
Curs: Artă şi Religie
Prof.univ.dr. Ileana Pintilie

dulgherilor, dar şi întemeietorul viticulturii deoarece el va descoperi vinul14.Scriptura descrie că

atunci când au venit apele potopului, „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului şi s-au deschis
jgheaburile cerului”15. Potopul a căzut patruzeci de zile, apoi o sută cincizeci de zile a crescut apa
mereu, apoi Dumnezeu a adus vânt şi apa a încetat să crească. Alte o sută cincizeci de zile apa a
scăzut şi apoi corabia s-a oprit pe muntele Ararat, unde a stat până la a zecea lună, când s-au
dezvelit vârfurile munţilor. Atunci Noe a deschis fereastra şi a dat drumul corbului, apoi
porumbelului, care s-a întors. După alte şapte zile iar a dat drumul porumbelului, care, de data
aceasta, s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. În creştinism, porumbelul, încarnarea Duhului
Sfânt, aduce acest simbol al păcii, armoniei şi speranţei, dar şi al “purităţii şi imortalităţii sufletului
debarasat de păcat şi de tot ceea ce este terestru”16. Măslinul însuşi este văzut ca arborele lumii,
simbol al vieţii eterne şi al păcii, iar din lemnul său şi din cedru va fi făcută crucea Mântuitorului.
După alte şapte zile i-a mai dat drumul, iar pasărea nu a revenit. Semnul aşteptat fusese arătat, aşa
că Noe a dat drumul tuturor vieţuitoarelor şi familiei sale, apoi a adus jertfă lui Dumnezeu din
animalele curate. Mulţumit de jertfele primite, Dumnezeu ia hotărârea să nu mai blesteme
pământul pentru faptele omului şi apoi face un legământ cu Noe: punând curcubeul în cer, el dă
pământul în stăpânirea lui Noe şi a seminţiei sale17.
Este reluat simbolismul mitului mesopotamian: “necesitatea de a distruge radical o lume şi
o umanitate degenerată pentru a le putea recrea, adică a le restitui integritatea iniţială”18, dar în
povestea biblică Iahve pedepseşte stricarea omului şi nu-i pare rău după victimele cataclismului,
iar importanţa pe care El o acordă purităţii morale şi ascultării anticipează Legea care va fi revelată
lui Moise.
Mitul biblic al lui Noe s-a dovedit interpretabil din perspective foarte diferite unele de
celelalte. Annick de Souzenelle l-a fost pus în paralel cu mitul grec de întemeiere de către Cadmos
a Tebei, oraşul matrice de foc necesar pentru ca mai târziu Oedip să coboare în infern.
Cuvântul ebraic „Tebah” desemnează „arca”, matricea coborârii lui Noe în infern. Mai mult,
Pythia din Delfi reprezintă pentru mitul grec ceea ce vocea divină reprezintă pentru mitul biblic:
vocea conştiinţei, dar nu a unei conştiinţe morale, ci a unei înţelepciuni ascunse, rămase încă vii

14
Evseev Ivan, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Ed. “Învierea”, Timişoara, 2007, p. 403
15
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, Facerea 7:11
16
Evseev Ivan, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Ed. “Învierea”, Timişoara, 2007, p.494
17
Vechiul Testament spune că poporul evreu îl are ca strămoş pe Sem, fiul cel mare al lui Noe.
18
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 171-172
4
 Alina Belinţan
Istoria şi Teoria Artei, anul I
Curs: Artă şi Religie
Prof.univ.dr. Ileana Pintilie

pentru cei ce ştiu să se întoarcă spre “orientul lor”19, acela unde Adam şi-a pierdut starea
privilegiată şi unde se vorbeşte limba originală.
Legenda pedepsei divine care ia forma potopului ce scufundă o lume devenită impură şi
nesupusă într-una nouă, renăscută devine un arhetip al istoriei religiilor, regăsit în sec. VII şi în
cartea sfântă a ultimei credinţe monoteiste, Coranul. Episodul care îl are ca protagonist pe Noe nu
este tratat la fel de extins ca în Biblia Ebraică, dar profetul este o figură importantă a credinţei
musulmane, cu toate că Islamul aduce unele modificări episodului din Scriptură. Sura 71 (Surat
Nuh) narează cum Allah îl trimite pe Noe dreptcredinciosul să cheme oamenii la supunere, dar
aceştia se adâncesc tot mai mult în rătăcire şi idolatrie, în ciuda îndemnurilor, a sfaturilor
profetului şi a promisiunii unei vieţi mai bune dacă îmbrăţişează credinţa în Allah – Islamul.
Supărat, Nuh apare ca instanţă judecătoare care îi cere lui Allah să îi nimicească pe necredincioşii
care nu au ascultat chemarea, ca să nu ducă în rătăcire pe ceilalţi şi să zămislească pe fiii lor care
vor fi tot necredincioşi. În această abordare a mitul potopului printr-o regestionare a raporturilor
de forţe în relaţia om – divinitate se prefigurează deja maniera categorică în care musulmanii
timpurii vor conduce Djihadul cel Sfânt – Râzboiul pentru credinţă. Religia lui Muhamad, care
vine cu o nouă raţionalitate a sacrului, transformă simplul credincios din instrumentul pasiv al
voinţei divine într-un actant care participă activ la construcţia unei noi lumi întru Allah.
Mark Hillmer20 numără patruzeci şi trei de referinţe pe care Coranul le face la Noe şi
potop, distribuite în douăzeci şi opt de sure, iar expunerea inspirată de vocea divină profetului
Muhamad diferă în câteva detalii. Nuh se urcă în arcă cu familia şi animalele, dar unicul său fiu,
Ham, nu crede cuvântul tatălui şi încearcă să se salveze căţărându-se pe un munte înalt, iar soţia sa
se dovedeşte necredincioasă şi este lăsată pradă focului. Atunci când apele se retrag, după ce arca
se oprise pe muntele Al Judi, Noe repopulează pământul.
Operând cu simboluri asemănătoare, varianta coranică a potopului şi a arcei lui Noe este
totuşi mai categorică în privinţa mesajului, transmis concis şi imperativ. Este înfăţişată legea lui
Allah faţă de comunităţile care se abat de la chemarea sa deoarece versetele prezintă care este
soarta trimişilor şi a nelegiuiţilor din toate timpurile:

19
Annick de Souzenelle, Oedip interior. Prezenţa Logosului în mitul grec, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999
20
În studiul The Book of Genesis in the Qur’an, din revista World&Word, Luther Northwestern Theological Seminary,
St. Paul, Minnesota, SUA, 1994 autorul face o comparaţie între perspectivele de prezentare şi semnificaţiile
episoadelor paralele din Vechiul Testament şi Coran.
5
 Alina Belinţan
Istoria şi Teoria Artei, anul I
Curs: Artă şi Religie
Prof.univ.dr. Ileana Pintilie

„Din pricina păcatelor lor au fost înecaţi şi vor fi duşi să intre în Foc şi nu au aflat pentru ei
ajutoare afară de Allah!”21
Personajul Noe poate fi interpretat ca omul drept care, după nenumărate încercări de a
aduce comunitatea spre Dumnezeu, îşi recunoaşte eşecul şi se livrează voinţei divine, pe care o
invocă, cerându-i pedepsirea radicală a necredincioşilor 22.
Revenind la optica eliadiană, vedem că oricare ar fi ansamblul religios în care sunt
prezente, funcţia apelor este întotdeauna aceeaşi: ele dezintegrează, suprimă formele, spală
păcatele purificând şi regenerând totodată.

TURNUL BABEL

Mitul biblic al Turnului Babel este prezentat în aceeaşi logică a intervenţiei divine într-un
moment decisiv al omenirii, în care instanţa supremă consideră că această intervenţie este imperios
cerută de comportamentul oamenilor. Vechiul Testament marchează, prin acest episod, momentul
în care ia naştere pluralitatea limbilor – pluralitate care ne apare ca o pedeapsă pentru trufia şi
nesocotinţa exprimată prin încercarea de a construi blasfematorul turn care să atingă cerul. Înaintea
acestui moment exista o limbă perfectă, în care Avraam vorbise cu Dumnezeu şi în care vorbiseră
urmaşii săi, însă după acea confusio linguarum apar diversele idiomuri care vor duce la o
fragmentare a comunităţilor umane.
„În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi.”23
Oamenii îşi propun să facă un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer pentru a îşi face
faimă înainte de a se împrăştia pe faţa a tot pământul. Domnul a văzut ce s-au apucat să întreprindă
şi, gândind că „nu se vor opri la ceea ce şi-au pus în gând să facă”24 s-a pogorât şi le-a amestecat
limbile ca să nu se mai înţeleagă între ei.
„De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a
tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.”25
Sancţiunea divină categorică apare ca fiind motivată de teama că oamenii ar putea înfăptui
ceea ce şi-au propus, depăşindu-şi astfel limitele umane. Explicaţiile asupra etimologiei numelui

21
***, Coranul de Sfânt. Traducerea sensurilor şi comentarii, Ed. Islam, Timişoara, 1998, sura 71, verset 25
22
La sosirea potopului Noe avea 600 de ani conform Bibliei şi 950 după spusele Coranului.
23
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, Facerea 11:1
24
idem
25
idem, Facerea 11:9
6
 Alina Belinţan
Istoria şi Teoria Artei, anul I
Curs: Artă şi Religie
Prof.univ.dr. Ileana Pintilie

Babel ar putea contribui la dezambiguizarea interpretării mitului. Specialiştii consideră că este

semnificativă asemănarea cu termenul ebraic „balal” semnificând „a confunda, a crea confuzie” 26,
dar numele Babel se poate referi şi la cetatea Babilon sau la un templu din aceasta, numit Bab-Îlu
ceea ce înseamnă Poarta spre Dumnezeu. În viziunea Vechiului Testament, ziggurat-ul babilonian
– loc de prizonierat al poporului evreu - devine simbol al depravării, opus Ierusalimului cel
Sfânt27, mitul fiind văzut ca o alegorie a infatuării umane pedepsită de Dumnezeu. Tot
interpretarea talmudică opinează că motivul pedepsei îl constituie lipsa de umanitate şi de
compasiune de care dădeau dovadă constructorii turnului – aceştia acordau o mai mare importanţă
bunei gestionări a materialelor de construcţie decât faptului că unii muncitori îşi puteau pierde
viaţa în timpul lucrărilor periculoase28.
Varianta aceasta este susţinută şi de Mircea Eliade, care vede Turnul din Babilon ca o
Poartă divină, dar şi Temelia Cerului şi a Pământului, care favorizează accesul la sacru. Templul
este de fapt un zigurat, piramida mesopotamiană în mai multe trepte, considerată de Eliade o
construcţie monumentală încărcată de sensuri sacre şi cosmogonice. Autorul explică mitul
babilonian în care Nannar, zeul lunii, îl îndeamnă pe regele cetăţii să zidească Turnul, iar pentru a-i
da ideea îi întinde o cupă cu apa vieţii29. Magia lunară, dirijată de stăpânul nopţii reprezintă izvorul
inspiraţiei marilor creaţii omeneşti, iar băutura este cea care conferă omului darul construcţiei
cosmologice, virtute sacră prin excelenţă. Acelaşi autor găseşte în acest mit influenţe ale unor
mituri arhaice potrivit cărora fiinţe privilegiate (regi, eroi, şamani) urcă la cer cu ajutorul unui
arbore, lanţ cu săgeţi, unei lănci sau unei frânghii. Redactorul povestirii biblice e posibil să le fi
cunoscut, însă sigur cunoştea construcţiile babiloniene de tip zigurat care aveau un simbolism
similar: era considerat că îşi aveau baza în centrul pământului şi vârful în cer.
Urcându-l pe etaje, regele şi preotul ajungeau ritualic, simbolic la cer, iar povestitorul
biblic a înţeles mitul literal şi i-a atribuit valoare de sacrilegiu, reinterpretându-l desacralizat.30
Pe de altă parte, Paul Ricoeur alege să interpreteze acest mit al începuturilor care “ia în
considerare situaţii ireversibile, şi ca pe o constatare, fără sancţiune, a unei separări originale”31.
Aceasta urmează separării elementelor cosmice din Geneză, care a permis ordinii să se ivească din

26
The Encyclopedia of World Religions, Infobase Publishing, SUA, 2006, p. 44
27
Evseev Ivan, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Ed. “Învierea”, Timişoara, 2007, p.66
28
idem, p. 617
29
Mircea Eliade, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Ed. Moldova, Iaşi, 1991, p.44
30
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p.172
31
Paul Ricoeur, Despre interpretare, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, p.84-85
7
 Alina Belinţan
Istoria şi Teoria Artei, anul I
Curs: Artă şi Religie
Prof.univ.dr. Ileana Pintilie

haos, a continuat cu pierderea inocenţei şi expulzarea din Grădina Paradisului, ce marchează

accesul la vârsta adultă, şi apoi cu fratricidul biblic, uciderea lui Abel. Dispersia şi confuzia
limbilor nu fac decât să deplaseze istoria separării în exerciţiul limbajului. Astfel se explică teza
autorului conform căreia epoca post-Babel este una a traducerii văzută ca utilitate, constrângere
sau chiar dorinţă de a extinde orizontul propriei limbi.
Dincolo de aceste perspective, există interpretările mitului Turnului Babel oferite de două
lucrări ale Renaşterii şi Iluminismului, transmise de Umberto Eco prin lucrarea În căutarea limbii
perfecte. Semioticianul reia explicaţia dată de Dante Alighieri în De Vulgari Eloquentia, unde
acesta susţine că prima formă lingvistică a lui Adam32 ar fi fost vorbită de urmaşii săi până la
construirea Turnului Babel – turnul amestecului, după care această formă a rămas doar a evreilor,
pentru ca Mântuitorul să nu vorbească o limbă a amestecului, ci o limbă a harului. Aşadar, limba
ebraică este limba făurită de buzele celui dintâi vorbitor, dar această formă lingvistică perfectă,
iniţială s-a spulberat din vina nesăbuinţei omeneşti. În altă epocă, la mijlocului secolului al 18-lea,
în La Mécanique des langues et l’art de les enseigner, abatele Pluche care, susţinând ideile
timpului, vine cu o răsturnare de sens în interpretarea mitului babelic. Ipoteza sa iterează că
înmulţirea limbilor e un fenomen natural şi socialmente pozitiv care apăruse de pe vremea lui Noe.
Aceste diferenţieri disociau triburile între ele , făcându-i pe cei care se înţelegeau mai uşor să
împartă acelaşi teritoriu, creând astfel un fel de ataşament care se crede că ar fi dus mai apoi la
fixarea frontierelor , iar mai târziu la naşterea naţiunilor şi a sentimentului identităţii naţionale.
Aşadar, am văzut cum miturile, reutilizate în funcţie de spiritul timpului, reflectă viziuni
diferite asupra locului umanului în universal şi a raportului omenirii cu dumnezeirea. Dacă pentru
conştiinţa profund moralizatoare a religiilor monoteiste ele pot fi văzute ca poveşti ale pedepsei
divine pentru trufie şi nesupunere, pentru o gândire filosofică ele sunt variante ale naşterii şi
renaşterii, ale unei regenerări indispensabile.

32
În Biblie, Facerea 2:19, Dumnezeu îi cere lui Adam să numească animalele şi păsările.
8
 Alina Belinţan
Istoria şi Teoria Artei, anul I
Curs: Artă şi Religie
Prof.univ.dr. Ileana Pintilie

Bibliografie

1. Chevalier Jean, Gheerbrant Alain (coord.), Dicţional de simboluri – mituri, vise, obiceiuri,
gesturi, forme, figuri, culori, numere, Ed. Polirom, Iaşi, 2009
2. Eco Umberto, În căutarea limbii perfecte, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
3. Eliade Mircea, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Ed. Moldova, Iaşi, 1991
4. Eliade Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
5. Eliade Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992
6. Evseev Ivan, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Ed.
“Învierea”, Timişoara, 2007
7. Ellwood S. Robert, Alles D. Gregory, The Encyclopedia of World Religions, Infobase
Publishing, SUA, 2006
8. Hillmer Mark, studiul The Book of Genesis in the Qur’an în revista World&Word, Luther
Northwestern Theological Seminary, St. Paul, Minnesota, SUA, 1994
9. Ovidiu, Metamorfozele, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957
10. Ricoeur Paul, Despre traducere, Ed. Polirom, Iaşi, 2005
11. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1994
12. ***, Coranul cel Sfânt. Traducerea sensurilor şi comentarii, Ed. Islam, Timişoara, 1998
13. ***, Epopeea lui Ghilgameş, Ed. pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966