You are on page 1of 3

Casele și străzile par încremenite în peisajul de iarnă care s-a așternut peste oraș.

În
Siluetele clădirilor se intuiesc în omătul proaspăt căzut. O lume albă stă în fața noastră.
Arhitecții vremurilor noastre ar trebui să țină mai mult cont de sufletele și mințile oamenilor
și nu doar de trupurile lor.

„Existența și activitatea cotidiană a omului sunt atât de organic împletite cu culoarea, în


general, cu culorile cromatice, în special, încât, în mod normal, el nu se poate imagina în
afara acestui univers. Mai ales experiența culorilor cromatice este atât de integrată în
structura intimă a personalității fiecăruia dintre noi, încât ne-am simți grav afectați dacă am
fi frustrați de ea; ne vine greu să ne imaginăm doar existența într-o lume a întunericului
sau acromatică, creionată doar în nuanțele sumbre ale griului.” (Golu, Mihai, Dicu, Aurel.
Culoare și comportament, Editura Scrisul Românesc, 1974, p 10.)

„Este, într-adevăr, greu de suportat fie și numai gândul de a fi lipsiți de posibilitatea de a


vedea, în general, și de cea a perceperii culorilor cromatice, în special, nu numai pentru că
prin aceasta s-ar produce o dereglare a comportamentului locomotor și a mișcărilor în
raport cu obiectele din jur, ci și pentru că ne-am simți lipsiți de una din cele mai importante
surse de trăiri emoționale și de satisfacții estetice.
De aceea, putem afirma că, luată în unitatea celor două segmente ale sale-acromatic
(primar) și cromatic (secundar)-culoarea reprezintă, alături de temperatură, forța
gravitațională, presiune și dimensiunile spațio-temporale, una din coordonatele
fundamentale de organizare și integrare a constantelor comportamentului uman. Dar
tocmai în legătură cu aceasta aparea cea de-a doua și cea mai importantă nedeterminare
semantică a conceptului de culoare: reflectă el o proprietate existentă obiectiv în univers
sau doar o aparență fenomenologică, sau o stare subiectivă de conștiință? Această
problemă a fost cea mai controversată în istoria filozofiei și cel mai mult speculată de
curentele idealiste. Împărțirea dihotomică tranșantă a însușirii obiectelor în primare,
existente în sine și secundare, generate numai în cadrul contactului subiectului cu
obiectele, legate de numele filozofului englez John Loche, dar ale cărei premise le găsim
chiar în filozofia antică, la Democrit, a alimentat diverse concepții subiectiviste, unele din
ele mergând până la a considera culoarea un „produs” al propriilor noastre senzații, lipsită
de orice determinare obiectivă. Într-adevăr nu se poate spune că culoarea este o
determinare intrinsecă a obiectelor, care să se evidențieze în sine, independente de
prezența unor factori externi, așa cum sunt, de pildă, forma, mărimea, volumul, greutatea.
Ea are prin excelență un caracter relațional mediat; depinde, în prmul rând, de acțiunea
luminii asupra obiectelor, și de caracteristicile fizice ale acestei acțiuni-unghi de incidență,
distribuție pe suprafață iluminată, intensitatea, etc, în al doilea rând, ea este condiționată
de structura internă a corpurilor, de modul de alcătuire fizico-chimică a lor, de
caracteristicile de transparență, absorbție și reflexie. Fizica ne încredințează însă că
modificările care se produc în acest context al interacțiunii „lumină-obiect” sunt lipsite ca
atare de atributul culorii. Pentru aceasta se mai cere îndeplinirea unei condiții: existența
unui aparat adecvat de percepere și interpretare a lor. Și atunci într-adevăr, nu putem vorbi
de culoare decât ca senzație. Este însă această senzație o stare subiectivă pură generată
de aparatul nostru vizual în mod independent?” (Golu, Mihai, Dicu, Aurel. Culoare și
comportament, Editura Scrisul Românesc, 1974, p 10-11.)

„Rorschach și continuatorii săi afirmă că acestă diferență în reacția receptivă la culoare și


formă este în legătură cu o deosebire în trăsăturile de personalitate. Observațiile au fost
efectuate inițial pe bolnavii psihici. Rorschach a arătat că „maniacii exaltați tind spre
culoare, iar depresivii-spre formă”. Dominația culorii indică o deschidere spre stimulii
externi. Se apreciază că asemenea persoane sunt sensibile, ușor influențabile, instabile,
dezorganizate, predispuse la explozii emoționale. O dominanță a formei se asociază cu o
dispoziție introvertită, control sever asupra impulsurilor, o atitudine pedantă, an-
emoțională.(H Rorschach. Psychodiagnostics, New York, 1942.)
Schachtel consideră că deosebirea în locul pe care îl ocupă cele două însușiri în structura
percepției depinde de „rezonanța” pe care o au ele în sistemul general al personalității.
Culoarea este mai apropiată de trăire și experiența ei se aseamănă cu experiența afectivă.
Și în emoția și în percepția culorii tindem să fim receptori „docili” (pasivi) ai stimulației. O
emoție nu e produsul unei gândiri critice, organizate. Ea doar presupune un gen de
deschidere, pe care, de exemplu, o persoană depresivă nu o posedă. Dimpotrivă forma
pare să implice un răspuns mai activ. Noi explorăm obiectul, stabilim scheletul lui
structural, raportăm părțile la întreg. În perceperea ei, gândirea controlează impulsurile,
aplică principii, coordonează o varietate de experiențe și decide asupra cursului acțiunii.
Într-un fel, în percepția culorii, acțiunea pornește de la obiect și afectează persoana,
pentru a percepe forma gândirea „iese în afară”, în întâmpinarea obiectului. (E Schachtel.
Projection and its relation to character attitude and creativity in the Kinesthetic responses,
„Psychiatry”, 1950, vol. 13, pp. 69-100.)
O aplicare riguroasă a acestei teorii duce la concluzia că culoarea produce esențialmente
o experiență emoțională, în vreme ce forma corespunde mai bine controlului intelectual,
actul reflecției. O asemenea formulare pare evident îngustă și hazardată, mai ales dacă ne
gândim la artă și la semnele de comunicație. Este probabil adevărat că, în genere,
pasivitatea subiectului și caracterul nemijlocit (imediat) al experienței sunt mai tipice pentru
răspunsurile la culoare, în vreme ce percepția formei este subordonată mai pregnant
controlului intelectual activ.” (Golu, Mihai, Dicu, Aurel. Culoare și comportament, Editura
Scrisul Românesc, 1974, pp. 100-101.)

„Și mai general, am putea spune că însușirile impresive (ale culorii, dar și ale formei) sunt
cele care afectează spiritul receptiv-pasiv, în vreme ce structura tectonică a patternului
(caracteristică pentru formă, dar relevabilă, de asemenea și în culoare) solicită mai mult
spiritul activ-organizat.
Raportul de dominanță formă-culoare depinde și de modul în care este distribuită culoare
pe suprafața obiectului. Dacă obiectul este colorat într-o singură tonalitate, uniform
distribuită pe toată suprafața sa, se produce un efect de adaptare rapidă la culoare, care
trece la percepție pe planul al doilea, în centrul ei impunându-se forma; dimpotrivă, dacă
suprafața obiectului este multicoloră, traversată de „fâșii” de tonalități diferite, forța de
stimulare a culorii crește inducând negativ pe cea a formei: atenția se concentrează atunci
preponderent asupra culorii, forma pierzându-și din pregnanță.
Culoarea influențează, se pare, destul de semnificativ și percepția mărimii: obiecte având
în realitate aceeași dimensionalitate sunt apreciate ca fiind diferite, dacă sunt colorate în
tonalități cu efecte contrare; unul într-o culoare expansivă-care dilată, iar altul într-o
culoare concentrică, exercitând o acțiune de stingere și comprimare spre centru.” (Golu,
Mihai, Dicu, Aurel. Culoare și comportament, Editura Scrisul Românesc, 1974, pp. 101.)

„Experiența noastră despre culoare nu se compune și nu se reduce doar la impresiile și


efectele pe care ni le oferă percepția nemijlocită. Dacă ar fi așa, atunci culoarea nu ar fi
dobândit o importanță atât de mare în viața și activitatea noastră, nu ar fi îndeplinit atâtea
funcții informaționale și de reglare. Ca și toate celelalte însușiri prin care caracterizăm și
definim realitatea externă, culoarea parcurge întreaga ierarhie a transformărilor și
integrărilor psihice-de la senzație la gândire, de la emoția asociativă până la profilul afectiv
generalizat al personalității.
Percepția, ca verigă „vie” de legătură între noi și lumea externă, este permanent
influențată și condiționată de nivelel psihice superioare de integrare. Multe din judecățile
evaluative despre culoarea actual percepută sunt „impuse” de experiența anterioară
prelucrată, interpretată și stocată. De aceea, pentru a înțelege mai bine „comportamentul”
situațional la culoare, trebuie să luăm în considerație celelalte verigi ale sistemului psihic
prin care filtrează și se conservă experiența anterioară în raport cu ea. Mai semnificative
sunt următoarele: a) verbalizarea, b) memoria, c) conceptualizarea, d) afectivitatea.
a) în procesul perceperii culorilor, cuvântul se include cu un dublu rol: 1. de mecanism de
analiză-interpretare și 2. de instrument de obiectivare și denumire. Primul lucru care se
poate afirma este că, pe măsură ce se dezvoltă și se consolidează limbajul, latura
semantică a cuvintelor, întreaga experiență perceptivă se ridică pe un plan superior de
organizare și sistematizare.” (Golu, Mihai, Dicu, Aurel. Culoare și comportament, Editura
Scrisul Românesc, 1974, pp. 102.)

„Într-un câmp perceptiv aparent haotic, nestructurat, o denumire obiectuală crează în mod
miraculos „integralitatea”, „unitatea”, „individualitatea” ceea ce la început nu avea nicio
legătură și niciun sens sub acțiunea integratoare a cuvântului se transformă în „ceva”
autoconsistent și semnificant.” (Golu, Mihai, Dicu, Aurel. Culoare și comportament, Editura
Scrisul Românesc, 1974, pp. 102-103.)

„În același timp, însă se consemnează o rămânere în urmă a verbalizării culorilor față de
verbalizarea altor însușiri și mai ales de cea a obiectelor. De exemplu, la vârsta de șapte
ani, copilul posedă un sistem de denumiri suficient de precise în raport cu obiectele din jur,
dar unul mult mai oscur pentru culorile acestor obiecte.” (Golu, Mihai, Dicu, Aurel. Culoare
și comportament, Editura Scrisul Românesc, 1974, pp. 103.)

„b) Deși nu cunoaștem forma în care culoarea se codifică la nivelul creierului, este în afara
oricărei discuții că ea se include și se păstrează în memoria noastră. Se poate vorbi fără
rezervă de memoria culorilor, așa cum vorbim de memoria formelor-obiectelor, a cifrelor, a
sunetelor, etc. Ea reprezintă însă două particularități distincte: 1. nu se poate obiectiva
decât prin intermediul recunoașterii și 2. este mai puțin exactă și fidelă decât memoria
altor însușiri-să spunem formă, mărime, cuvinte.
Întrucât atât fixarea, cât și ecforarea (reactualizarea)” (Golu, Mihai, Dicu, Aurel. Culoare și
comportament, Editura Scrisul Românesc, 1974, pp. 103.)