Moştenirea lui Hristos, diacon Andrei Kuraev, Editura Sophia, 2009

Este posibil un dialog real între ortodocşi şi evanghelicii neoprotestanţi? Vreau să zic, un dialog
în care nici una dintre părţi să nu privească cu acea nedisimulată condescendenţă spre cealaltă, un
dialog în care să nu fie prezente nici un fel de etichetări contraproductive, precum cele de “sectanţi” sau
“idolatri” … repet, este posibil un astfel de dialog?
Cartea lui Andrei Kuraev, diacon în Biserica Ortodoxă Rusă, este un interesant pas în
constituirea unui pod de comunicare între cele două lumi. Kuraev reuşeşte în această carte să îmbine
fermitatea poziţiilor ortodoxe cu privire la Tradiţie, cu minima doză de respect pe care orice dezbatere
de idei trebuie să o manifeste. Deşi nu e blând deloc faţă de neoprotestanţi şi crezurile lor, n-am simţit
în citirea cărţii că mi se vorbeşte “de sus”; adesea autorul îşi exprimă candid unele din nelămuririle sale
cu privire la dogme “de-ale noastre” lasând să se înţeleagă că nu-şi asumă a priori vreo poziţie
privilegiată în discuţie.
De pildă, în abordarea sfinţeniei, Kuraev ne impută înţelegerea funcţională a acestui termen, în
timp ce în ortodoxie el este înţeles din perpectivă ontologică. Pentru ortodox, a fi “sfânt” înseamnă a fi
“părtaş la Cel Ce este Singurul Sfânt”. Pentru protestanţi, “sfânt” este ceea ce este folosit pentru a
exprima gânduri şi sentimente religioase(p.60). Dând la o parte inevitabila doză de reducţionism din
aceste definiţii, ca evanghelic poţi să recunosc că aceasta este înţelegerea populară a sfinţeniei prin
bisericile noastre. Reducând sfinţenia la simpla “punere deoparte pentru Domnul” , am pierdut
realitatea părtăşiei cu Cel Sfânt, care nu a făcut doar o schimbare de destinaţie cu noi atunci când ne-a
mântuit.
Provocator este, deşi simplu în esenţă, modul de a privi la istoria Bisericii, un domeniu în care
adesea ne simţim puşi la colţ. A fost Hristos prezent în istoria Bisericii Sale în fiecare moment al ei sau
au existat mari sincope în care s-au întâmplat doar lucruri omeneşti? Pentru a ne justifica poziţia, noi
protestanţii, suntem tentaţi să admitem o istorie a Bisericii din care şi Hristos şi Duhul Său au lipsit
pentru o vreme ( şi nu aşa o zi-două, un an ci … mai bine de un mileniu ). Biblic însă, o astfel de
poziţie este inacceptabilă fie şi numai pentru faptul că Isus a promis de mai multe ori că nu-şi va părăsi
Biserica până la sfârşit. Ne e frică însă de răspunsul ortodox: Hristos a rămas mai departe cu ai Săi iar
istoria Bisercii, ne place sau nu cum arată ea, este sub directa Sa călăuzire.
Singurul lucru care pare să-L fi încapsulat pe Hristos, şi l-a “păstrat” intact, ferit de
vicisitudinile lumii, este Scriptura, zicem noi protestanţii. Adevărul a stat acolo închis, până când
reformatorii l-au scot înapoi la lumină. Kuraev ne invită să privim lucrurile şi dintr-o altă perspectivă:
“… nu tot cea ce s-a petrecut în Biserica istorică, în inimile şi minţile, în rugăciunile şi predicile
slujitorilor ei, a fost neapărat antievanghelic. Ceea ce înseamnă că şi în tradiţiile bisericeşti se poate
găsi, măcar din când în când, urma aceluaşi Duh care a inspirat odată Scriptura.”( p.124)
Nu vă voi răpi plăcerea, dacă nu va fi altceva (!), citirii acestei cărţi. Discuţia despre Euharistie /
Cina Domnului este şi ea foarte interesantă; merită citită şi tratată cu atenţie. Inteligent, erudit, bun
apologet ( recomand să citiţi şi Daruri şi anateme, o cu totul altfel de carte apologetică faţă de cele cu
care suntem noi obişnuiţi ) Kuraev ne oferă o sănătoasă provocare la a ne cerceta unele crezuri pe care
fie nu avem curajul să le evaluăm, fie ni se par atât de “evidente” că nici nu ne-am mai bătut capul cu
ele.
Închei cu un gând din această carte, fără a fi neapărat parte din “dispută”; îl reproduc aici doar
pentru frumuseţea lui:
“Omul, după natura sa, este un slujitor. Aceasta nu este o anume axiomă scoasă din Scriptură
ci este un dat antropologic. Omul nu poate “să se liniştească” până nu-şi găseşte în propria-i lume o
astfel de valoare pe care s-o poată pune mai presus de sine şi căreia să-I consacre slujirea lui. Această
valoare poate fi fie copilul şi familia, fie munca şi arta, fie slujirea oamenilor şi, desigur, a lui
Dumnezeu.”
Dacă e asa … atunci merită să cercetăm bine pentru a vedea cui slujim cu adevărat …