ASPECTE PSIHOLOGICE ÎN SITUAŢIA DE

SUFERINŢĂ ENDOCRINOLOGICĂ

Comunicarea între celulele organismului este mediată în mare parte de către sistemele endocrin,
nervos şi imun, care constituie o reţea coordonată (impulsurile neuronale au şi efecte majore asupra
eliberării mediatorilor chimici, cum ar fi testosteronul sau insulina). Hipotalamusul reprezintă centrul
integrativ major pentru aceste două sisteme. În consecinţă, un singur sistem, cel neuroendocrin, este
implicat îm integrarea şi coordonarea activităţii metabolice a organismului. Endocrinologia se ocupă cu
studiul mediatorilor chimici ai acestui sistem, dar înţelegerea exactă a rolului şi modului de acţiune al
hormonilor presupune cunoaşterea sistemului nervos vegetativ şi a capacităţii metabolice a celulelor.
Termenul de „hormon” se referă la substanţele care sunt secretate în circulaţie şi acţionează ca
efectori chimici în alte ţesuturi. Exemple de hormoni: angiotensinele II şi III (formate în circulaţia
sanguină), testosteronul (la femei) şi dihidrotestosteronul şi estradiolul la bărbaţi (parţial secretate şi
formate în ţesuturi extraglandulare, din prohormoni) etc.
Mecanismele biochimice implicate în procesul de eliberare a hormonilor nu sunt pe deplin
înţelese.
Afecţiunile endocrine pot fi determinate de deficite hormonale, excese hormonale, sau
rezistenţă la acţiunea hormonilor, la acelaşi individ putând coexista mai multe anomalii ale sistemului
endocrin.
Deficitul hormonal determină manifestări patologice: diabetul zaharat, insuficienţa hipofizară
şi corticosuprarenaliană, hipotiroidie şi hipogonadism.
Excesul hormonal are efecte patologice (cu excepţia testosteronului la femei şi progesteronului
la femei şi la bărbaţi). Determinarea cauzei de exces hormonal este una dintre sarcinile cele mai dificile
ale endocrinologiei.
Sinteza unor hormoni anormali – în unele cazuri, prezenţa unor hormoni anormali poate
determina afecţiuni endocrine. Ex. există o formă de diabet zaharat care este rezultatul ueni mutaţii pe o
singură genă şi care determină producţia unei molecule anormale de insulină, ineficientă datorită fixării
sale necorespunzătoare pe receptori.
Rezistenţa la hormoni – determinată frecvent prin cauze ereditare. Este implicată în patogeneza
unor afecţiuni neendocrine, precum hipercolesterolemia. Afecţiunile determinate de rezistenţa la
acţiunea hormonilor au în comun faptul că există un nivel normal sau scăzut de hormoni în circulaţie,
deşi acţiunea lor este deficitară.
I. Sindroame psihoneuroendocrine (dereglări endocrine aparent exclusiv psihogene)
Sindroamele psihoneuroendocrine reprezintă o expresie a răspunsului organismului uman la
stresul cronic. Răspunsul organismului poate lua mai multe forme:
- amenoreea de stres;
- deficitul sexual de stres al bărbatului;
- pseudociesis (sarcina fantomă);
- sindromul „bolii eutiroidiene”;
- nanismul psihosocial;
- hipocorticismul central.
Tot în cazul acestor răspunsuri ale organismului la stresul cronic intră şi patologia
comportamentului alimentar:
- anorexia nervoasă;
- bulimia nervoasă;
- neuroendocrinologia obezităţii.
1. Amenoreea de stres
 Amenoreea hipogonadotropică sau amenoreea secundară este datorată unor cauze diverse.
Cea mai frecventă formă dobândită de amenoreea hipogonadotropică este de natură psihogenă,
survenind în asociere fie cu stresul emoţional acut, fie cu cel cronic.
Amenoreea de stres se produce brusc – fiind uneori precedată de dereglări ale ciclului menstrual
– ca urmare a unei emoţii puternice, a unei traume afective, a unor stări de tensiune psihică.
Amenoreea din anorexia nervoasă este expresia unui dezechilibru secretor de prolactină cu o
hipersecreţie exagerată în condiţii de stimulare şi care contribuie la reducerea secreţiei de LH.
Amenoreea din anorexia nervoasă este consecinţa unor factori endocrino-metabolici. Poate fi şi
consecinţa unor disfuncţii hipotalamice. Există şi interpretări psihodinamice ale acesteia.
Clinic, manifestările sunt: amenoreea (minim 4 luni), anovulaţie, reducerea caracterelor sexuale
secundare, frigiditate, semnele specifice cauzei care o determină (stres/efort fizic intens/anorexie
nervoasă/pseudociesis).

2. Deficitul sexual de stres al bărbatului

Stresul poate provoca o insuficienţă de tip hipotalamic hipogonadotrop, similară cu amenoreea
de stres a femeii, cu deficit în producţia de testosteron, sau poate declanşa tulburări de dinamică
sexuală, fără substrat hormonal aparent. Numai tulburările sexuale funcţionale cu deficit endocrin
beneficiază de terapie hormonală.
În etiopatogenie, se regăseşte amplificarea reacţiei endocrine fiziologice de stres şi factorii
psihologici din copilărie şi adolescenţă. Orice condiţie psihologică sau psihiatrică asociată cu teama
(anxietatea) sau depresia poate conduce la impotenţă sau ejaculare precoce. Factorul decisiv – nivelul
stresului.
Printre metodele de tratament figurează atât tratamentul hormonal, cât şi psihoterapia, care este
obligatorie în aceste cazuri.

3. Pseudociesis (sarcina fantomă)

Este un sindrom nepsihotic, în cadrul căruia, la o femeie convinsă că este gravidă (deşi nu este),
apare amenoreea, însoţită de unele semne clinice de sarcină. Este o formă de amenoree neurogenă, ce
apare mai frecvent postpubertar sau în premenopauză.

4. Nanismul psihosocial
Este un sindrom psihoendocrin reprezentând expresia mecanismului de disprotecţie prin care
stresul cronic acţionează asupra sistemului endocrin.
Contextul clinic şi social în care poate apărea nanismul poate fi foarte diferit:
- la copiii instituţionalizaţi cu inteligenţă normală poate apărea deficit statural şi întârzierea
vârstei osoase, uneori şi întârzierea maturizării pubertare;
- la copiii provenind din familii cu probleme generată de carenţă psihoafectivă continuă şi
intensă apar aceleaşi simptome.
Etiologia – deprivare psihoafectivă, mediu familial dezorganizat, tulburări de somn, carenţe
nutriţionale. Ca şi manifestări, copiii vor prezenta, posibil, comportament bizar şi retras.
Există o mare asemănăre între nanismul prin deprivare afectivă şi psihosocială şi nanismul
hipofizar. Specificul nanismului prin deprivare afectivă constă în reversibilitatea sa după remedierea
factorului psihoafectiv, uneori fiind prezent chiar fenomenul creşterii compensatorii.

5. Hipocorticismul central
Factorii etiopatogenici cuprind, printre altele, acţiunea unui factor stresant ce survine pe fondul
unei insuficienţe corticosuprarenale cronice, agentul stresant putând fi reprezentat de orice boală acută,
stare febrilă, efort fizic, stres emoţional etc.
 Manifestările clinice – astenie, inapetenţă, hipotensiune arterială ortostatică. Ca tratament, se
recomandă în primul rând îndepărtarea agentului stresant, vitamina B6, lecitină, ACTH.

II. Boli endocrine multietiologice cu componentă psihogenă importantă

1. Hipertiroidismul
Indiferent de posibilul substrat imunologic al uneia dintre formele de hipertiroidism (boala
Basedow), manifestările patologice întâlnite în acest sindrom au la baza apariţiei lor intervenţia
sistemului nervos, perturbat în cursul unei reacţii acute (brutale) sau cronice (prelungite) de stres psihic.
Stresul poate afecta una dintre verigile reglatorii, cum este cea endocrină – implicate în medierea
transmiterii impulsurilor cortico-neurovegetative la organele ţintă periferice.
O trăsătură caracteristică a hipertiroidismului este că adesea evoluează subit, fie ca rezultat al
unei emoţii puternice, fie a situaţiilor critice, când există o predispoziţie şi influenţe sociale relevante
datând de la începutul vieţii în familie. Decesele, accidentele şi experienţele de pierdere pot declanşa
tulburarea şi chiar să genereze un hipertiroidism stabilizat, care se agravează.
Chiar atunci când lipsesc cauzele evidente, investigarea atentă a trecutului va scoate la iveală o
anumită situaţie generatoare de tensiune. Pacienţii cu echilibrul emoţional mai labil vor prezenta în
mod probabil o evoluţie complicată şi recăderi.
Frecventa nelinişte motorie şi interioară, agitaţia şi iritabilitatea permanentă, labilitatea
emoţională sunt efecte ale secreţiei ridicate de hormon tiroidian. Scopul fundamental al creşterii
nivelului secreţiei hormonale este să înzestreze organismul în vederea efortului suplimentar pe o
perioadă lungă de timp. Se poate vorbi chiar de o „fragilitate de organ”, sesizată cu mult timp înainte
de apariţia bolii, care, la viitorul pacient, poate lua forma unei tendinţe spre creşterea rapidă a secreţiei
hormonilor tiroidieni sub acţiunea diverşilor stimuli electivi, în special a celor nervoşi.

Profilul de personalitate al bolnavilor tiroidieni

Aceşti pacienţi sunt permanent mobilizaţi să-şi supraîndeplinească obligaţiile. Mulţi dintre ei se
pare că au fost forţaţi să devină independenţi încă de copii, înainte de a fi pregătiţi; acest lucru se poate
întâmpla din cauza decesului timpuriu al mamei, despărţirii părinţilor, certurilor dintre părinţi,
participării precoce la conflictele din familie sau la creşterea fraţilor sau surorilor mai mici.
Cu o frecvenţă semnificativă, pacienţii sunt cei mai mari dintre mai mulţi copii. Ei dau impresia
de maturitate personală, dar nu suficient de eficientă pentru a face faţă tuturor situaţiilor şi îşi ascund
destul de transparent slăbiciunea şi teama interioară de separare şi responsabilitate sau de viaţa sexuală
adultă. Neliniştile lor pot să se extindă până la problema supravieţuirii, deoarece noţiunile de moarte şi
sfârşit au un mare impact asupra imaginaţiei pacienţilor. Alexander (1951) consideră că pacienţii cu
hipertiroidism sunt oameni care au traversat viaţa luptându-se să reziste spaimelor.
Puternicele aspiraţii ale acestor bolnavi către realizare şi responsabilitate apar de fapt ca având o
funcţie autoliniştitoare.
După Brautigam şi Christian, în mai mult de 2/3 din cazuri se constată trăsături
„contrafobice”, iar la mai mult de o treime, negarea şi represia anxietăţii. Patru cincimi din pacienţi se
luptă pentru avansare de-a lungul întregii lor vieţi, efortul lor de a-şi îndeplini datoria ducându-i la
limita epuizării. La femei, aceasta se prezintă sub forma unei nevoi presante de a aduce copii pe lume
şi, dacă e posibil, de a-i adopta.
Bolnavii hipertiroidieni prezintă un răspuns masiv de tip arhaic şi agresiv la frustrare,
corespunzând uneo dorinţe inconştiente de moarte (Ham, Alexander şi Caramidul) sau tendinţa
impulsivă la sarcini repetate.
Se distinge extrema sensibilitate a bolnavilor hipertiroidieni, cu o alternanţă crescută între
mânie şi iritabilitate.
 Este foarte posibil ca, pe baza interrelaţiilor dintre glanda tiroidă şi sistemul nervos, să se
contureze specific (în afectivitate, mai ales, şi în comportament) un tip de personalitate care este
secundar modificărilor endocrin-psihice induse de boală.

În ceea ce priveşte tratamentul, pe lângă tratamentul medical standard, este necesară

psihoterapia de susţinere şi terapiile individuale având ca scop conceptualizarea situaţiei declanşatoare
ce se află în focaul conflictului.

2. Diabetes mellitus (diabetul zaharat)

Este o tulburare cronică a întregului metabolism şi se caracterizează prin efectul insulinei
insuficiente. Deşi sunt implicate metabolismul lipidelor şi al proteinelor, ca şi cel al hidrocarbonatelor,
termenul „mellitus” se referă la variaţiile nivelului de glucoză în sânge.
Diabetul poate fi clasificat în diaber primar şi diabet secundar. Diabetul primar se referă la
faptul că nu este prezentă nici o altă boală asociată. Cuprinde:
- diabetul zaharat insulino-dependent (IDDM, tip I);
- diabet zaharat non-insulino-dependent (NIDDM, tip 2)
 nonobez;
 obez;
 diabetul de tip adult al copilului.
Peste 80% dintre diabetici aparţin grupului de tipul II. Nu au fost descoperite cauzele precise şi
originea diferitelor forme de diabet. Se consideră, în general, ca sigură existenţa unui factor ereditar,
dar la ea se adaugă şi alţi factori. Instalarea diabetului de tip I se explică probabil printr-o anumită
predispoziţie a sistemului imunologic. Infecţiile virale anterioare pot declanşa maladia. Diabetul de tip
II poate avea ca factori implicaţi obezitatea, tulburările metabolismului lipidelor şi lipsa de exerciţiu,
dar şi corticoizii, catecolaminele şi hormonul tiroidian (hormonul antiinsulină). În acest tip de diabet,
este foarte importantă reglarea supraponderii.
Cannon a demonstrat că stresul emoţional poate duce la creşterea nivelului zahărului în sânge şi
a glicozuriei, prin creşterea stimulării simpatoadrenale. Hiperglicemia, în mod normal compensată
rapid, nu poate fi compensată la diabetici.
Diabetul zaharat este o stare anormală a organismului uman, caracterizată prin creşterea
glicemiei peste valorile sale normale, cuprinse între 70-110mg% pe nemâncate şi maximum 150 mg%
la 1-2 ore după mâncare. Denumirea de diabet vine din limba greacă, unde înseamnă „sifon”. Cu
acesta a fost comparată cantitatea mare de urină pe care o elimină numeroşi diabetici. A doua parte a
numelui provine de la observaţia că urina pacientului este lipicioasă, ca şi când ar conţine miere şi este
dulce.
Glicemia reprezintă concentraţia de glucoză din sânge sau din plasmă (în plasma venoasă,
glicemia este mai mare decât în sângele total (ex.cel obţinut prin înţepătura pulpei degentului).
Factorul determinant în apariţia bolii este tulburarea insulinei, un hormon produs de către
celulele beta ale pancreasului. Această insulină fie că este absentă sau este secretată în cantităţi foarte
mici (în DID, tip I), fie că, deşi există, nu-şi mai îndeplineşte datoria de a scădea glicemia (în DNID, tip
II).
Printre simptomele cele mai importante ale diabetului zaharat, se numără poliuria (eliminarea
unei cantităţi de urină de peste 2 litri în 24 ore), polidipsia (denzaţia de sete deosebit de intensă),
polifagia (foamea exagerată), scăderea în greutate (slăbire), oboseala inexplicabilă permanentă,
manifestări ale complicaţiilor ca: tulburări de vedere (cataractă sau retinopatie diabetică), dureri în
picioare şi gambe (arteriopatie – înfundarea arterelor de deasupra punctului de durere, dacă apare doar
la mers şi dispar în repaus sau neuropatie diabetică – durerea este mai intensă noaptea şi se reduce la
mişcare, datorându-se îmbolnăvirii nervilor membrelor inferioare), îmbolnăvirea organelor genitale,
căderea dinţilor, încetinirea vindecării rănilor. De asemenea, poate apărea coma diabetică inaugurală
(cea care inaugurează boala la un pacient neidentificat anterior).

Profilul personalităţii
Cei mai mulţi diabetici ştiu că, cel puţin într-un sector, homeostazia lor nu e bine reglată. Ei
încearcă sentimente de insecuritate. Cronicitatea bolii poate exercita influenţe negative asupra întregii
lor strategii de viaţă, ei ajungând să-şi organizeze viaţa în jurul bolii.
Bleuler (1975) identifică anumite trăsături ale personalităţii, pacienţii deosebindu-se după
momentul de instalare a diabetului (la maturitate sau juvenil). Primii nu manifestă o anxietate
deosebită, dar prezintă depresie mascată, într-o anumită măsură. Sunt personalităţi deschise, cu tendinţa
de a manifesta reacţii depresive sub tensiune. Diabeticii cu debut juvenil, totuşi, pot prezenta trăsături
ale personalităţii la limita caracteristicilor schizoide. Sub tensiune, aceşti pacienţi au tendinţa de a se
distanţa de probleme sau de a le nega.
Rudolf sistematizează conceptele psihosomatice expuse în legătură cu diabetul:
1. conflicte şi nevoi non-orale satisfăcute prin mâncat. Poftă de mâncare excesivă şi obezitate,
ca rezultat, ducând la hiperglicemie permanentă;
2. ca efect al identificării hranei cu dragostea, retragerea afecţiunii produce experienţa
emoţională a foamei, de aici generându-se, independent de consumul de alimente, un metabolism al
foamei, care ar corespunde metabolismului pacientului cu diabet.
3. spaimele inconştiente de o viaţă duc la o reacţie permanentă de luptă – fugă însoţită de
hiperglicemie. Deoarece nu are loc niciodată vreo descărcare a tensiunii psihice, diabetul se produce pe
baza hiperglicemiei cronice astfel provocate.
Nu se poate afirma că există o personalitate specifică diabeticului. Ceea ce se constată frecvent
la aceşti pacienţi este prezenţa sentimentului de neglijare şi lipsă de securitate. Alexander descrie
dorinţele puternic receptive de a fi protejaţi şi atitudinile ce favorizează dependenţa. Bolnavii au o
sensibilitate deosebită în privinţa frustrării de aceste impulsuri care sunt, analitic vorbind, de natură
orală.
Reindell – diabeticii au tendinţe ambivalente în viaţa lor emoţională între nelinişte, grabă,
anxietate, pe de o parte, dorinţă de linişte şi securitate, pe de altă parte.
Diabetul se asociază adesea cu tulburări cum sunt depresia sau anxietatea, care se pot asocia cu
originea diabetului sau cu evoluţia acestuia. Factorii emoţionali au un rol mai important în tratament
decât educaţia.