Professional Documents
Culture Documents
DOINEL DINUICĂ
ELEMENTE DE DREPT
CIVIL ŞI COMERCIAL
PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR ECONOMIC
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DINUICĂ, DOINEL
Elemente de drept civil şi comercial – /D. Dinuică, R. Stancu, M. Stancu – Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005
256 pag.; 23,5
Bibliogr.
ISBN 973-725-265-9
I. Stancu, Radu
II. Stancu, Mădălina
347(498)
347.7(498)
ELEMENTE DE DREPT
CIVIL ŞI COMERCIAL
PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR ECONOMIC
PARTEA I
DREPT CIVIL
Capitolul I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
I.1. Originea, înţelesul şi definiţia noţiunii de drept ………………………………. 15
I.2. Diviziunile dreptului ………………………………………………………….. 18
I.3. Norma juridică …………………………………………….………………….. 20
I.3.1. Definiţia normei juridice şi trăsăturile acesteia ….……………………… 20
I.3.2. Structura normei juridice …………………………….………………….. 21
I.3.3. Clasificarea normelor juridice …………..………………………………. 22
I.3.4. Interpretarea normelor juridice ………………………………………….. 24
I.4. Aplicarea dreptului ……………………………………………………………. 26
I.4.1. Aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor ……………………... 26
I.4.2. Aplicarea dreptului în timp ……………………………….……………... 27
I.5. Izvoarele dreptului …………………………………………………………….. 29
Capitolul II. DREPTUL CIVIL. DEFINIŢIE, OBIECT,
PRINCIPII ŞI IZVOARE
II.1. Definiţie ……………………………………………………………………… 33
II.2. Obiectul dreptului civil ………………………………………………………. 34
II.3. Principiile fundamentale ale dreptului civil ………………………………….. 35
II.4. Izvoarele dreptului civil ……………………………………………………… 36
Capitolul III. RAPORTUL JURIDIC CIVIL
III.1. Noţiunea de raport juridic civil, premisele şi caracterele acestuia …………… 39
III.1.1. Noţiune ………………………………………………………………. 39
III.1.2. Premise... …………………………………………….………………. 39
III.1.3. Caracterele raportului juridic civil …………………………………... 40
III.2. Structura raportului juridic civil (elementele raportului juridic civil) ………. 41
III.2.1. Subiectele raportului juridic civil ……………………………………. 41
III.2.2. Capacitatea civilă a persoanelor fizice ………………………………. 42
III.2.3. Capacitatea civilă a persoanelor juridice …………………………….. 47
III.2.4. Conţinutul raportului juridic civil …………………………………… 50
III.2.5. Clasificarea drepturilor subiective civile ……………………………. 51
III.2.6. Clasificarea obligaţiilor civile ……………………………………….. 53
III.2.7. Obiectul raportului juridic civil ……………………….……………... 56
Capitolul IV. BUNURILE
IV.1. Definiţie ……………………………………………………………………... 57
IV.2. Clasificarea bunurilor ……………………………...…….………………….. 57
Capitolul V. FAPTUL ŞI ACTUL JURIDIC
V.1. Faptul juridic. Noţiune şi clasificare ……………..………………………….. 68
V.2. Actele juridice. Noţiune şi trăsături ..…………………….…………………... 69
V.3. Clasificarea actelor juridice ……………………………..…………………… 69
V.4. Condiţiile actului juridic civil ……………………..………………………… 74
V.4.1. Noţiune şi clasificare ………………………..……………………….. 74
V.4.2. Capacitatea de a încheia acte juridice …….………………………….. 75
V.4.3. Consimţământul ………………………………..…………………….. 76
V.4.3.1. Definiţie şi noţiuni generale ………………….……………... 76
V.4.3.2. Condiţiile consimţământului ………………………………... 78
V.4.4. Viciile de consimţământ ………………..…………….………………. 79
Jurisprudenţă ………………………………………………………………………. 86
V.4.5. Obiectul actului juridic civil ……………..…………….……………... 98
V.4.6. Cauza (scopul) actului juridic civil ………………...………………… 100
V.5. Forma actului juridic ……………………………..……….………………….. 102
V.6. Modalităţile actului juridic ……………………..……………………………. 103
V.6.1. Termenul …………………………………………………………….. 103
V.6.2. Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil ………………………... 105
V.6.3. Sarcina ………………………………………………………………... 106
V.7. Efectele actului juridic civil ………………….………………………………. 107
V.8. Nulitatea actului juridic civil ………………………………………………… 110
V.8.1. Definiţie şi clasificare …………………………..…….……………… 110
Jurisprudenţă ……………………………………………………………………… 116
Capitolul VI. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
VI.1. Definiţie şi efecte ……..………………………………….…………………. 121
VI.2. Domeniul prescripţiei extinctive şi termenele …………...…………………. 124
VI.2.1. Domeniul prescripţiei extinctive ………………………………….. 124
VI.2.2. Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor patrimoniale ……… 124
VI.2.3. Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor nepatrimoniale ……. 127
VI.2.4. Termenele de prescripţie extinctivă ………………...……………... 127
VI.2.5. Momentul de la care curge prescripţia …………………………….. 130
VI.3. Întreruperea şi suspendarea prescripţiei ………………..…………………… 130
Jurisprudenţă ………………………………………………………………………. 132
Capitolul VII. PROBELE ÎN DREPTUL CIVIL
VII.1. Noţiunea de probă şi înţelesurile acesteia. Obiectul şi sarcina
probei. Condiţiile de admisibilitate a probelor …………………………….. 134
VII.2. Mijloacele de probă ………………………………………….…………….. 135
VII.2.1. Înscrisurile ……………………………………….……………….. 135
VII.2.2. Mărturia (proba cu martori sau proba testimonială) ……………… 138
VII.2.3. Mărturisirea …………………….………………………………… 140
VII.2.4. Prezumţiile …………..…………………………………………… 140
VII.2.5. Alte mijloace de probă ……………………….…….…………….. 142
6
Capitolul VIII. OBLIGAŢIILE CIVILE
VIII.1. Noţiunea de obligaţie civilă şi izvoarele obligaţiilor ..…………………….. 143
VIII.2. Contractul – izvor voluntar de obligaţii. Clasificarea contractelor………… 144
VIII.3. Încheierea contractelor …..…………………………….………………….. 145
VIII.4. Izvoare legale ale obligaţiilor …………..…………………………………. 146
VIII.4.1. Cvasicontractele …………………...…………………………….. 146
VIII.4.2. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor
de obligaţii (delicte şi cvasidelicte) ……………………………… 150
Jurisprudenţă ………………………………………………………………………. 153
Capitolul IX. STINGEREA OBLIGAŢIILOR CIVILE
IX.1. Noţiunea de efecte ale obligaţiilor. Principiul executării în natură ………... 160
IX.2. Stingerea obligaţiilor …………………………...…………………………… 160
IX.2.1. Plata …………………………………………………………………. 161
IX.2.2. Plata prin subrogaţie …………………………….…………………... 161
IX.2.3. Cesiunea bunurilor …………………………….…….………………. 162
IX.2.4. Novaţia ………………………………………………..……………... 163
IX.2.5. Delegaţia …………..………………………………………………… 163
IX.2.6. Darea în plată ………………………………...……………………… 163
IX.2.7. Compensaţia …………………………………..…………………….. 164
IX.2.8. Confuziunea …………………………………..……….…………….. 164
Capitolul X. CONTRACTELE CIVILE
X.1. Contractul de vânzare-cumpărare ………...………………………………….. 165
X.2. Contractul de schimb ………..……………………………………………….. 168
X.3. Contractul de mandat …………...…………………………………………… 169
X.4. Contractul de locaţiune …………...………………………………………… 171
X.5. Contractul de arendare …………...…………………………………………. 172
X.6. Împrumutul de folosinţă (comodat) …………...……………………………. 173
X.7. Împrumutul de consumaţie (mutuum) …………...………………………….. 175
X.8. Contractul de depozit …………...…………………………………………… 176
X.9. Contractul de rentă viageră …………...…………………………………….. 177
X.10. Contractul de joc sau „prinsoare” …………...…………………………….. 178
X.11. Contractul de întreţinere …………...………………………………………. 179
X.12. Contractul de donaţie …………...…………………………………………. 180
X.13. Contractul de tranzacţie …………...………………………………………. 182
Teste grilă …………...…………………………………………………………… 184
7
PARTEA A II-A
DREPT COMERCIAL
8
Capitolul VI. ASPECTE PRIVIND PROCEDURA
REORGANIZĂRII JUDICIARE ŞI A FALIMENTULUI
9
VIII.3.5. Obligaţiile între comitent şi comisionar ….……………………... 222
VIII.3.5.1. Obligaţiile comitentului ……………………………… 222
VIII.3.5.2. Obligaţiile comisionarului …………………………… 222
VIII.3.6. Încetarea contractului ………..………………………………….. 222
VIII.4. Contractul de consignaţie …………………………..…………………….. 223
VIII.4.1.Definiţie …………..……………………………………………… 223
VIII.4.2. Caractere juridice ……………………………………………….. 223
VIII.4.3. Condiţiile de valabilitate ……….……………………………….. 223
VIII.4.4. Obiectul contractului …………...……………………………….. 223
VIII.4.5. Obligaţiile consignantului …………………………...…………. 223
VIII.4.6. Obligaţiile consignatorului …………………….……………….. 223
VIII.4.7. Încetarea contractului …..……………………………………….. 223
VIII.5. Contractul de report …………..…………………………………………… 223
VIII.6. Contractul de cont curent ……………..…………………………………… 224
VIII.6.1. Noţiune ………………………………………………………….. 224
VIII.6.2. Efecte …………………………………………….……………… 224
VIII.6.3. Caractere juridice ……………………………………………….. 224
VIII.6.4. Încetarea contractului …..……………………………………….. 224
VIII.7. Contractul de leasing …………..………………………………………….. 224
VIII.7.1. Noţiune ………………………………………………………….. 224
VIII.7.2. Obiectul contractului …………...……………………………….. 224
VIII.7.3. Felurile leasingului …………..………………………………….. 225
VIII.7.4. Elementele contractului de leasing ………………….………….. 225
VIII.7.5. Obligaţiile locatorului …………..………………………………. 225
VIII.7.6. Obligaţiile utilizatorului ..……………………………………….. 225
VIII.7.7. Drepturile utilizatorului ..……………………………………….. 226
VIII.7.8. Aspecte fiscale ………….. ……………………………………… 226
VIII.7.9. Caractere juridice ……………………………………………….. 226
VIII.8. Contractul de franciză …………..…………………..…………………….. 226
VIII.8.1. Noţiune ………………………………………………………….. 226
VIII.8.2. Obiectul contractului …………...……………………………….. 226
VIII.8.3. Caractere juridice ……………………………………………….. 226
VIII.8.4. Elementele contractului …………..………………….………….. 226
Capitolul IX. TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
IX.1. Noţiune …………..………………………………………………………….. 227
IX.2. Caracteristici …………..…...………………………………………………... 227
IX.3. Clasificare …………….……………………………………………………... 227
IX.3.1. Clasificare după conţinutul lor …………………..………………….. 227
IX.3.2. Clasificare după modul în care circulă ………….…………………... 227
IX.4. Cambia ………….…….…………………………………………………….. 228
IX.4.1. Noţiune ………..…………………….………………………………. 228
IX.4.2. Caracterele cambiei …………………………………………………. 228
IX.4.3. Condiţii de validitate ……..…………………………………………. 228
IX.4.3.1. Condiţii de fond …………………………………………... 228
IX.4.3.2. Condiţii de formă …………………………….…………… 229
10
IX.4.4. Girul …………….…………………………………………………… 229
IX.4.5. Acceptarea cambiei ……………………….………………………… 229
IX.4.6. Revocarea cambiei ………..………………………………………… 230
IX.4.7. Refuzul de a accepta cambia …..……………………………………. 230
IX.4.8. Avalul ……………………………………………………………….. 230
IX.5. Biletul la ordin ………………………………………………………………. 230
IX.5.1. Noţiune ………..…………………….………………………………. 230
IX.5.2. Caractere juridice …………………………………..……………….. 230
IX.5.3. Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin ………………………… 230
IX.5.4. Girul biletului la ordin ………………………………………………. 230
IX.5.5. Avalul biletului la ordin …………………………………………….. 230
IX.5.6. Plata biletului la ordin ………………………………………………. 230
IX.6. Cecul ………………………………………………………………………… 231
IX.6.1. Noţiune ………..…………………….………………………………. 231
IX.6.2. Condiţii esenţiale de formă ………………………………………….. 231
IX.6.3. Condiţii esenţiale de fond ...…………………………………………. 231
IX.6.4. Formele cecului ……………………………………………………... 231
IX.7. Conosamentul …………….…………………………………………………. 231
IX.7.1. Noţiune ………..…………………….………………………………. 231
IX.7.2. Menţiunile conosamentului ………..………………………………... 232
IX.7.3. Felurile conosamentului ………..…………..……………………….. 232
IX.7.4. Pluralitatea de exemplare …...……..………………………………... 232
IX.7.5. Predarea bunurilor …………….…..………………………………… 232
IX.8. Warantul ……………………….……..……………………………………... 232
Capitolul X. SOCIETĂŢILE COMERCIALE
X.1. Clasificare ……………………………………………………………………. 233
X.1.1. Clasificarea după numărul societăţilor …………….………………… 233
X.1.2. Clasificarea după natura societăţii …………………………………… 233
X.1.3. Clasificarea după răspunderea asociaţilor ……………..…………… 233
X.1.4. Clasificarea după structura capitalului şi modul de împărţire a lui ……….. 234
X.1.5. Clasificarea după posibilitatea emiterii de titluri comerciale de valoare 234
X.2. Dobândirea personalităţii juridice de către societăţile comerciale ……..…… 235
X.3. Elementele de identificare ale societăţii ……….…………...………………... 235
X.4. Forme de desfăşurare a activităţii societăţii comerciale ……………………... 235
X.5. Constituirea societăţii comerciale ..………………………………………….. 236
X.5.1. Verificarea disponibilităţii firmei şi după caz a emblemei …………... 236
X.5.2. Întocmirea actului constitutiv …….………………………………….. 236
X.5.3. Conţinutul actului constitutiv şi caracterele juridice ale acestuia ……. 237
X.5.4. Înmatricularea societăţii …..…………………………………………. 237
X.5.5. Capitalul social şi vărsarea aportului ……….……………………….. 238
X.6. Organele societăţii comerciale ………………………………………………. 239
X.6.1. Organele de conducere. Atribuţiile adunării generale………………... 240
X.6.2. Organele de administrare……….……………………………………. 240
X.6.3. Organele de control ……..…………………………………………… 240
11
X.7. Dizolvarea, fuziunea, divizarea, lichidarea ……...…………………………… 241
X.7.1. Dizolvarea ……………………………………………..…………….. 241
X.7.2. Fuziunea şi divizarea ………………………………………………… 241
X.7.3. Lichidarea ……………………………………………..……………... 241
Teste grilă – exemple ……………………………………………………………… 242
Bibliografie selectivă …….………………………………... …………………….. 255
12
Partea I
NOŢIUNI DE DREPT CIVIL
13
14
Capitolul I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p.42.
15
natura, egalitatea oamenilor de la natură2. În cadrul acestei orientări
doctrinare au fost formulate teoriile contractualiste. Hugo Grotius
(1583-1645) a pus în evidenţă două idei ce stau la baza acestei concepţii:
– ideea stării naturale a oamenilor;
– ideea contractului social.
Oamenii s-au aflat într-o stare naturală, în care nu existau nici legi, nici
ordine, nici guvernare. La un moment dat, aceştia au trecut la stadiul de
societate. Trecerea s-a făcut prin încheierea unui contract în care se obligau
să se respecte reciproc şi să trăiască în pace unii cu alţii. Ulterior, ei au
semnat un al doilea contract social prin care se obligau să se supună unei
guvernări alese de ei înşişi. Izvorul puterii politice se află în popor şi
guvernanţii sunt obligaţi să se supună dreptului natural3.
• J.J. Rousseau (1712-1788) nu a considerat contractul social un
fapt istoric real, ci o construcţie ipotetică. În comunitatea primitivă, oamenii
erau liberi şi egali, iar fericirea lor decurgea din egalitate şi libertate.
Apariţia civilizaţiei moderne a dus la încetarea stării naturale de fericire.
Oamenii au renunţat la drepturile decurgând din starea naturală, în favoarea
colectivităţii din care făceau parte. A devenit necesară o formă de organizare
socială care să garanteze oamenilor fericirea şi egalitatea. Pe baza
contractului social, drepturile naturale ale oamenilor sunt restituite ca
drepturi civile. Statul şi legea trebuie să se subordoneze voinţei generale.4
Şcoala dreptului natural a fost criticată de şcoala istorică a dreptului,
de pozitivismul juridic şi de teoriile sociologice.5
• Şcoala istorică a dreptului a apărut în Germania în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, fondatorul ei fiind Savigny. Principalele
teze ale acestei orientări sunt:
– dreptul se naşte în mod spontan, se cristalizează în mod inconştient
şi se dezvoltă în strânsă legătură cu spiritul unui popor;
– dreptul este un produs colectiv al desfăşurării istorice a vieţii unui
popor;
– instituţiile juridice poartă în ele trecutul poporului respectiv;
– nu legea, ci cutuma constituie principalul izvor al dreptului, legea
neformulând reguli conştiente;
– legiuitorul nu dispune de o putere creatoare de drept, el fiind numai
un organ al conştiinţei naţionale;
2
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
p.44-45.
3
Idem, p.47-48.
4
Idem, p.52-53.
5
Idem, p.55.
16
– codificarea dreptului nu este necesară, deoarece aceasta tinde să
modifice în mod violent starea de drept şi să o constrângă să intre
într-un cadru rigid;
– pe măsură ce dreptul evoluează, conştiinţa populară nu se mai
poate manifesta direct;
– legile nu au o valabilitate şi aplicabilitate universală, fiecare popor
dezvoltându-şi dreptul propriu6.
• Teoria organică a dreptului îl are ca fondator pe Herbert
Spencer, potrivit căruia viaţa este un gigantic proces ritmic, iar evoluţia se
desfăşoară de la uniform şi amorf către diversitate şi specializare. Societatea
umană este asimilată unui organism biologic. Individul se adaptează
existenţei după principiul eredităţii. Experienţa acumulată de o generaţie
devine instinct la următoarea generaţie. Morala, datoria, justiţia devin
instincte pe baza experienţei generaţiei precedente. Spencer preconiza că, în
viitor, individul va fi perfect adaptat necesităţilor vieţii sociale7.
• Pozitivismul respinge orice idei de drept natural, neagă justiţia
transcendentală şi admite, în mod exclusiv, numai cunoaşterea realităţii
pozitive, juridice sau ştiinţifice. Pozitivismul în drept îmbracă două forme:
– pozitivismul juridic, numit şi pozitivism analitic;
– pozitivismul ştiinţific, în care pot fi incluse: a) pozitivismul
pragmatic; b) pozitivismul sociologic; c) utilitarismul8.
a) Pozitivismul juridic concepe separarea dreptului aşa cum este de
dreptul aşa cum trebuie să fie. Sunt recunoscute doar normele în vigoare
fără a se pune întrebarea dacă este un drept just sau nejust, drept sau
nedrept. Se caracterizează prin următoarele teze:
– legile sunt comandamente ale fiinţei umane;
– nu este necesară raportarea dreptului la morală şi nici a dreptului
aşa cum este la dreptul aşa cum trebuie să fie;
– studiul conceptelor juridice trebuie separat de cercetarea istorică a
cauzelor şi originii legilor, de cercetarea sociologică;
– din sistemul juridic, care este un sistem logic „închis”, prin
mijloace logice pot fi deduse decizii juridice corecte, pe baza normelor
juridice prestabilite, fără să se ia în considerare scopurile sociale, politica
sau normele morale.9
b) Pozitivismul ştiinţific susţine teza provenienţei dreptului din fapte,
din factori economici şi istorici, studierea lui trebuind să fie făcută prin
6
Idem, p.64-66.
7
Idem, p.68-70.
8
Idem, p.84.
9
Idem, p.93-94.
17
metode ştiinţifice şi printr-o optică sociologică. Dreptul nu este un produs
arbitrar al puterii, ci un produs social generat de istorie şi economie.10
c) Utilitarismul a fost îndreptat împotriva şcolii dreptului natural.
Helvetius, unul dintre fondatorii acestui curent, afirma că sancţiunea,
constrângerea, prevăzută de dispoziţiile legislative, reprezintă mijlocul prin care
se armonizează interesele individuale cu cele ale societăţii. Individul pune în
cumpănă răul pe care l-ar suferi prin aplicarea sancţiunii prevăzute de lege şi
avantajul pe care l-ar obţine dacă nu ar respecta legea. J. Bentam, un alt
reprezentant al utilitarismului, se pronunţa pentru adoptarea unei legislaţii care să
înlăture restricţiile şi inechităţile din calea dezvoltării umane şi considera că, după
obţinerea egalităţii poziţiilor sociale ale indivizilor, legislaţia va dispărea.
Concluzia sa era că atât moralistul, cât şi legiuitorul trebuie să studieze
sentimentele umane eterne şi ireversibile, şi anume, căutarea plăcerii şi evitarea
suferinţei, acestora subordonându-li-se principiul utilităţii. El mai considera
dreptul ca un echilibru al intereselor.11
Prin această prezentare a şcolilor de gândire din ştiinţa dreptului putem
defini încă două concepte privind noţiunea de drept, şi anume:
– drepturile naturale, care sunt acele drepturi inerente indivizilor
provenind de la natură, din egalitatea naturală a oamenilor;
– dreptul pozitiv, care este dreptul creat de oameni, aşa cum este el
şi nu aşa cum ar trebui să fie, adică dreptul în vigoare, consacrat de stat şi
asigurat de forţa lui de constrângere.
Dreptul nu este acelaşi în toate timpurile şi locurile. În funcţie de
condiţiile economice, sociale, politice şi religioase concrete şi de conţinutul
său, pe baza metodei tipologice, el poate fi clasificat după cum urmează:
– în plan istoric: drept sclavagist, drept feudal, drept burghez sau
drept socialist;
– în funcţie de familia de drept căreia îi aparţine: drept romano-
germanic, drept anglo-saxon, drept musulman, drept comunitar.
10
Idem, p.84-85.
11
Idem, p.104 -106.
18
La rândul lor, atât dreptul public, cât şi dreptul privat se divid în ramuri
ale dreptului. O ramură a dreptului se caracterizează prin obiectul său de
reglementare sau studiu, constituit dintr-un ansamblu distinct de norme
juridice legate organic între ele.
În cadrul dreptului public s-au constituit următoarele ramuri ale dreptului:
– dreptul constituţional;
– dreptul administrativ;
– dreptul penal;
– dreptul penal internaţional;
– dreptul public internaţional (dreptul tratatelor, dreptul consular);
– dreptul mediului;
– dreptul financiar ş.a.
Dreptului privat îi aparţin următoarele ramuri:
– dreptul civil;
– dreptul comercial;
– dreptul familiei;
– dreptul bancar ş.a.
În cadrul ramurilor dreptului, reglementările ce privesc un anume gen
de relaţie socială sunt grupate în instituţii juridice. Exemplu: instituţia
căsătoriei, instituţia contractului, instituţia răspunderii juridice. Termenul de
instituţie juridică poate să desemneze şi acea instituţie a statului însărcinată
cu administrarea justiţiei.
Diviziunea dreptului se continuă până la elementul său de bază care
este norma juridică – într-o exprimare comparativă am putea spune că
norma juridică este pentru drept ceea ce este atomul pentru chimie sau
pentru fizică (fig. 1.).
DREPTUL
20
I.3.2. Structura normei juridice
Pentru asigurarea accesibilităţii şi receptării prescripţiilor normei
juridice, aceasta trebuie să aibă o anume logică. „Structura normei juridice
arată cum este formulată, din punct de vedere logic, prescripţia pe care o
conţine”.12
Din punct de vedere logico-juridic, norma juridică este alcătuită din
trei părţi: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune (fig. 2.).
IPOTEZĂ
NORMA JURIDICĂ
DISPOZIŢIE
SANCŢIUNE
Fig. 2. Structura normei juridice
12
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
p.186.
13
Nicolae Popa, op.cit., p.159.
21
litere sau liniuţe. Tot de alcătuirea actului normativ ţine şi structura sa logică
de conţinut, în funcţie de care un act normativ este alcătuit din:
– titlul actului normativ, care trebuie să arate în mod sintetic obiectul
reglementării;
– dispoziţiile generale, care determină obiectul, scopul, sfera
relaţiilor reglementate şi unele prevederi de natură să orienteze întreaga
reglementare;
– dispoziţiile de conţinut, care reprezintă reglementarea propriu-zisă
ce formează obiectul actului normativ;
– dispoziţiile tranzitorii şi finale, care reglementează situaţiile
intermediare, de tranziţie de la un regim juridic la altul, data intrării în
vigoare, precum şi dispoziţii privind abrogarea altor texte de lege.
Articolele ce compun actele normative se numerotează cu cifre arabe.
Numerotarea cu cifre romane se utilizează numai în cazul actelor normative
prin care se modifică alte acte normative.
I.3.3. Clasificarea normelor juridice
Normele juridice pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
a) după criteriul conduitei pe care trebuie s-o aibă destinatarii;
b) după sfera de aplicare şi gradul de generalitate;
c) după modul de redactare.
a) Clasificarea după criteriul conduitei
În funcţie de conduita pe care trebuie s-o adopte destinatarii normei
juridice, normele juridice pot fi (fig. 3.):
onerative
imperative
prohibitive
Norme
juridice
permisive
dispozitive supletive
Fig. 3. Clasificarea normelor juridice după criteriul conduitei
Normele imperative sunt cele care impun să se dea ceva, să se facă sau
să nu se facă ceva.
Normele onerative impun o anumită conduită, de la ele neputându-se
deroga. Privesc obligaţiile de a da sau a face ceva. Exemplu: Art.1212 Cod civil:
„Vânzătorul este dator să explice curat îndatoririle ce înţelege a lua asupră-şi”.
22
Normele prohibitive interzic o anumită conduită şi sunt specifice
obligaţiei de a nu face ceva, fiind obligatorii. Exemplu: art.1424 Cod civil:
„Locatarul nu poate, în cursul locaţiunii, să schimbe forma lucrului închiriat
sau arendat”.
Normele dispozitive sunt cele ce prevăd o anumită libertate a
subiectului de drept în alegerea conduitei.
Normele permisive sunt cele care permit subiectului o anumită
conduită, fără să i-o impună şi, bineînţeles, fără să i-o interzică. Exemplu de
astfel de norme: dispoziţiile procedurale privind căile de atac ale hotărârilor
judecătoreşti. Justiţiabilul nemulţumit de soluţia dată într-un proces poate
s-o atace la instanţa superioară (cu apel sau recurs, ori o cale extraordinară
de atac), fără însă a fi obligat să facă acest lucru.
Normele supletive sunt cele care vin şi se substituie voinţei individului,
atunci când acesta nu alege singur conduita sa. Exemplu: în caz de divorţ,
dacă soţii nu aleg numele pe care îl vor purta după desfacerea căsătoriei,
vine legea peste manifestarea lor de voinţă neefectuată şi dispune că vor
purta numele avut înainte de căsătorie.
b) Clasificarea după sfera de aplicare şi gradul de generalitate
În funcţie de acest criteriu, normele pot fi clasificate astfel:
– norme generale;
– norme speciale;
– norme de excepţie.
Normele generale sunt cele ce alcătuiesc dreptul comun. Normele
speciale derogă de la dreptul (de exemplu: dreptul comun) şi prevalează în
faţa normelor generale. La concursul dintre o normă generală şi una specială
se aplică norma specială. Exemplu: normele juridice prin care sunt stabilite
drepturi şi obligaţii pentru cetăţenii unui stat sunt speciale în raport cu
normele care stabilesc drepturi şi obligaţii pentru persoanele aflate pe
teritoriul statului respectiv. Normele de excepţie reglementează situaţii de
excepţie (exemplu: încuviinţarea căsătoriei femeii care a împlinit vârsta de
15 ani, care se face numai în situaţii de excepţie, cum ar fi starea de
graviditate).
c) Clasificarea după modul de redactare
În funcţie de modul de redactare, normele juridice pot fi:
– norme complete, adică cele ce respectă structura trihotomică a
normei, având şi ipoteză şi dispoziţie şi sancţiune;
– norme incomplete, adică acele norme cărora le lipseşte unul din
elementele structurii lor logico-juridice. Când acestea trimit la un alt text de
lege se numesc norme de trimitere.
Normele juridice mai pot fi clasificate în funcţie de:
23
– ramura de drept căreia îi aparţin: de drept civil, penal,
constituţional, administrativ, financiar, familiei, comercial etc.;
– de sancţiunea pe care o conţin: norme punitive (stabilesc o
pedeapsă) sau stimulative (au o sancţiune pozitivă, adică o recompensă:
distincţii, decoraţii, facilităţi, scutiri de impozite, reducerea pedepsei). Tot
după sancţiune, normele pot fi cu sancţiuni penale, civile, administrative sau
disciplinare sau cu sancţiuni alternative (închisoare sau amendă) ori
cumulative (închisoare şi interzicerea unor drepturi). O altă clasificare după
sancţiune împarte normele în reparatorii (exemplu: repun părţile în situaţia
anterioară prin restituirea prestaţiilor) şi de anulare (stabilesc nulitatea unui
act). Şi, în fine, o ultimă clasificare după sancţiune: normele pot fi cu
sancţiuni absolut determinate sau cu sancţiuni relativ determinate
(exemplu: se pedepseşte conform legii);
– după actul normativ din care provin: din lege, din ordonanţe sau
hotărâri ale Guvernului, din ordine ale miniştrilor ş.a.;
– după conţinutul lor: norme principii (exemplu: principiile generale
din Constituţie, coduri, alte legi care stabilesc orientările generale de
aplicare a dreptului), norme definiţii (se definesc anumite concepte:
contractul, locaţiunea, arenda etc.), norme de conţinut, norme de stabilire a
competenţei, atribuţiilor, sarcinilor.
I.3.4. Interpretarea normelor juridice
Interpretarea normelor juridice este operaţiunea logică şi tehnico-
juridică de cunoaştere a sensului şi conţinutului exact al unei prevederi
legale pentru a vedea dacă şi cum se aplică într-un caz dat. Scopul
interpretării este de a releva intenţia legiuitorului, gândirea acestuia (ratio
legis, mens legis) şi de a-i da satisfacţie deplină.
Prin interpretare se poate realiza nu numai înţelegerea unui text obscur,
imperfect, contradictoriu cu el însuşi sau cu alte texte, ci şi relevarea
spiritului legii, remedierea insuficienţei, precizarea sensului exact, precum şi
aplicarea în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.
Interpretarea normelor juridice este o problemă de aplicare a dreptului,
trecerea de la general la particular.
După autorii interpretării, aceasta poate fi oficială sau neoficială
(facultativă, doctrinală).
Interpretarea oficială poate fi autentică, judiciară sau administrativă.
Interpretarea autentică este dată de legiuitorul însuşi. Interpretarea judiciară
este făcută de instanţa de judecată. Interpretarea administrativă provine de la
organul de aplicare care este, în acest caz, o autoritate administrativă.
Interpretarea doctrinală provine de la specialişti, reprezentând opiniile
acestora cuprinse în lucrări ştiinţifice.
24
Interpretarea poate fi făcută prin mai multe metode, unele intrinseci,
altele extrinseci.
a) Metodele de interpretare intrinsecă au la bază textele interpretate.
Metoda gramaticală are la bază analiza gramaticală a textului, a
sensului cuvintelor şi legăturii dintre ele. Exemplu: folosirea ca element de
legătură între mai multe condiţii a conjuncţiei „şi” ne arată că acestea sunt
cumulative. Folosirea conjuncţiei „sau” indică condiţii alternative (ori una,
ori alta, nu şi una şi alta).
Metoda logică presupune folosirea unor procedee logice sau a
raţionamentelor (a pari, per a contrario, a fortiori, a majori ad minus, a
minus ad majori).
Raţionamentul a pari presupune aplicarea legii prin analogie,
deducerea unei asemănări din altă situaţie. Raţionamentul a fortiori (cu atât
mai mult) arată că norma se justifică cu atât mai mult a fi aplicată într-un
anume caz, decât într-un alt caz. Raţionamentul per a contrario ne arată că
dacă într-un caz nu se aplică o anumită normă, pe cale de consecinţă, trebuie
aplicată o altă normă (dacă într-o situaţie nu se aplică o normă specială, per
a contrario se aplică norma generală). Celelalte două raţionamente a majori
ad minus (minori) şi a minus ad majus (majori), semnificând de la mai mult
la mai puţin şi de la mai puţin la mai mult, au semnificaţia de cine poate mai
mult, poate şi mai puţin şi, respectiv, dacă pentru mai puţin, categoric, şi
pentru mai mult.
b) Metodele de interpretare extrinsecă au la bază aspecte exterioare
textelor interpretate.
Metoda teleologică, sau a interpretării după scop, urmăreşte scopul
avut în vedere de legiuitor (ratio legis, mens legis). Se caută spiritul legii
(foarte des este întâlnită formula: litera şi spiritul legii).
Metoda istorică analizează condiţiile istorice, economico-sociale,
politice, geopolitice existente la momentul adoptării legii.
Metoda sistemică are în vedere raportarea normei juridice la ansamblul
actului normativ din care face parte, la ramura de drept, la instituţia juridică.
O normă juridică nu poate fi interpretată prin scoaterea din context.
În urma operaţiunii de interpretare, rezultatul interpretării poate fi:
– literal, adică norma juridică trebuie aplicată literal (ad literam);
– extensiv, adică să i se lărgească aplicarea, cum este în cazul
enumerărilor exemplificative sau aplicării prin analogie (art. 3 Cod civil
român: „Judecătorul care refuză a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede,
sau că este întunecată sau neîndestulătoare va putea fi urmărit ca culpabil de
denegare de dreptate”);
25
– restrictiv, când normei i se îngustează sfera de aplicabilitate
(exemplu: art. 5 Cod civil român: „Nu se poate deroga prin convenţii sau
dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri”).
(tacită = implicită)
Fig. 4. Forme de abrogare a normelor juridice
28
Abrogarea expresă directă se produce atunci când legea nouă prevede
expres ce act normativ se abrogă. Exemplu: „la data intrării în vigoare a
prezentei legi (hotărâre a Guvernului României etc.) se abrogă Legea
nr.…..(Hotărâre a Guvernului României nr.…. etc.).”
Abrogarea expresă indirectă nu prevede ce act normativ se abrogă, ci
stipulează doar că „se abrogă orice prevedere contrarie”.
Abrogarea tacită (implicită) are loc atunci când noul act normativ nu
prevede nici abrogarea expresă directă şi nici cea indirectă, dar conţinutul
acestuia din urmă este esenţial diferit de cel al altui sau altor acte normative
ce reglementează aceeaşi (aceleaşi) problemă(e) şi face inaplicabile
prevederile anterioare.
30
Doctrina juridică sau ştiinţa juridică, prin rolul său
teore-tic-explicativ şi interpretările făcute, ajută atât pe legiuitor în opera de
făurire a dreptului, cât şi pe practician în interpretarea şi aplicarea acestuia. Deşi
oficial nu este izvor de drept, doctrina îndeplineşte acest rol în mod mediat,
indirect.
Contractul normativ, deşi este un act juridic particular, în anumite
situaţii, prin drepturile şi obligaţiile părţilor pe care le cuprinde, poate fi
izvor de drept. Spre exemplu, contractele colective de muncă sau tratatele
dintre state.
Actul normativ este izvorul de drept creat fie de puterea legiuitoare,
fie de alte organe ale autorităţii publice pe care puterea legiuitoare le-a
abilitat în acest sens. În vorbirea curentă se foloseşte şi termenul de lege,
care însă are două accepţiuni.
Într-o primă accepţiune, în sensul său strict (stricto sensu), legea are
înţelesul de act normativ emanând de la puterea legiuitoare. În sens larg
(lato sensu), termenul de lege este folosit pentru orice act normativ.
Actele normative, în funcţie de organul emitent şi de forţa lor juridică,
pot fi clasificate astfel:
– acte ale Parlamentului (Constituţia, legile constituţionale, legile
organice şi legile ordinare, deciziile camerelor Parlamentului – Senatul şi
Camera Deputaţilor – şi hotărâri ale Parlamentului);
– acte ale puterii executive, care, la rândul lor, pot fi acte ale
Guvernului (ordonanţe, ordonanţe de urgenţă, hotărâri), acte ale organelor
administraţiei publice centrale (ordine, instrucţiuni ale miniştrilor sau ale
altor conducători de instituţii centrale) şi acte ale organelor administraţiei
publice locale (hotărâri ale consiliilor locale sau dispoziţii ale primarilor);
– acte ale Preşedintelui României.
Constituţia este legea fundamentală a statului sau „legea legilor”,
fiind deasupra oricărei legi. Prin Constituţie sunt consacrate valorile
fundamentale ale societăţii. Toate legile pe care le adoptă Parlamentul
României trebuie să se conformeze cadrului constituţional, orice încălcare
fiind sancţionată în procesul de control al constituţionalităţii legilor.
Legile constituţionale sunt legile adoptate de puterea legiuitoare, în
procedura folosită pentru adoptarea Constituţiei, şi au ca obiect revizuirea
Constituţiei.
Legile organice sunt acte adoptate de către Parlament, prin care se
reglementează: sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor
politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea
Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de
asediu şi al celei de urgenţă; infracţiunile; pedepsele şi regimul executării
31
acestora; acordarea amnistiei şi graţierii colective; organizarea puterii
judecătoreşti şi a Curţii de Conturi; statutul funcţionarilor publici;
contenciosul administrativ; organizarea generală a învăţământului; regimul
proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă;
sindicatele şi protecţia muncii ş.a. Legile organice şi hotărârile privind
regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei
Camere.
Legile ordinare sunt acte adoptate de Parlament ce reglementează alte
domenii decât cele rezervate legilor organice. Legile ordinare şi hotărârile se
adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi ai Camerelor.
Ordonanţele Guvernului sunt acte normative cu putere de lege emise
de către executiv în baza mandatării acestuia prin lege (delegare legislativă).
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului sunt, de asemenea, acte
normative cu putere de lege, emise de executiv în cazuri excepţionale.
Hotărârile Guvernului sunt actele normative emise de Guvern în
baza şi pentru organizarea executării legilor.
Printr-un act normativ inferior ca forţă juridică nu se poate modifica un
act normativ superior ca forţă juridică şi nici nu se poate adăuga la acesta.
Exemplu: printr-o hotărâre a Guvernului nu poate fi modificată o lege.
32
Capitolul II
DREPTUL CIVIL. DEFINIŢIE, OBIECT,
PRINCIPII ŞI IZVOARE
II.1. Definiţie
Dreptul civil este acea ramură a dreptului ce aparţine diviziunii
dreptului privat care reglementează relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale
ce iau naştere, se modifică sau se sting între persoane fizice şi/sau persoane
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Din această definiţie se desprind următoarele caracteristici ale
dreptului civil:
a) este o ramură a dreptului ce aparţine diviziunii dreptului privat.
Normele ce alcătuiesc dreptul civil reglementează în regim de drept privat
relaţiile din societate. Ele constituie dreptul comun privat, fiind aplicabile
tuturor relaţiilor de drept privat, în afară de cele guvernate de dispoziţiile spe-
ciale (adică ale dreptului comercial, dreptului familiei, dreptului muncii ş.a.).
În dreptul civil, normele, în funcţie de obiectul de reglementare, sunt
grupate pe instituţii juridice, după cum urmează: actul juridic civil, raportul
juridic civil, obligaţiile civile, drepturile civile, contractul, patrimoniul,
prescripţia ş.a.;
b) reglementează relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale. Este
patrimonială acea relaţie socială care poate fi exprimată băneşte sau
pecuniar (exemplu: la contractul de vânzare-cumpărare, de schimb, de
locaţiune). Este nepatrimonială acea relaţie socială care nu poate fi
cuantificată pecuniar sau în bani (exemple: dreptul la nume, denumire,
domiciliu, sediu);
c) reglementarea relaţiilor sociale patrimoniale şi nepatrimoniale
cuprinde întreaga lor evoluţie: naştere, modificare, stingere;
d) relaţiile reglementate se stabilesc între persoane; fie între
persoane fizice, fie între persoane juridice, fie între persoane fizice şi
juridice. Persoana fizică este omul luat individual, în calitatea sa de titular
de drepturi şi obligaţii. Persoana juridică este o ficţiune a legii, prin care
unei persoane fizice sau unui colectiv de persoane i se recunoaşte calitatea
33
de subiect colectiv titular de drepturi şi obligaţii. Din colectivul de persoane
pot face parte atât persoane fizice, cât şi persoane juridice (exemplu: o
societate comercială, care, după constituire, cu respectarea cerinţelor legii,
are calitatea de asociat sau acţionar la o altă societate comercială). În cadrul
persoanei juridice nu este obligatoriu să existe mai multe persoane pentru a
avea calitatea de subiect colectiv de drepturi şi obligaţii. Spre exemplu, o
societate comercială cu răspundere limitată poate avea un singur asociat
(asociat unic), care poate fi atât persoană juridică, cât şi o singură persoană
fizică;
e) persoanele între care se stabilesc relaţiile sociale reglementate de
normele dreptului civil se află pe poziţie de egalitate juridică. Egalitatea
este una juridică şi nu de potenţial economic, numerică sau de altă natură.
Persoanele participante sunt, în egală măsură, titulare de drepturi şi obligaţii.
În unele ramuri ale dreptului public, cum ar fi dreptul administrativ sau
dreptul financiar public, unul dintre subiecte se situează juridic pe o poziţie
de autoritate, impunând celuilalt subiect voinţa sa (raporturi de putere).
34
dreptului. Unele raporturi nepatrimoniale pot constitui izvorul altor raporturi
juridice cu caracter patrimonial. Dreptul de autor al unei opere ştiinţifice,
literare, artistice, prin excelenţă un drept nepatrimonial, poate genera
raporturi patrimoniale cu privire la drepturile cuvenite autorului pentru
folosirea operei sale.
35
Principiul ocrotirii drepturilor civile14 rezultă atât din art.3 al
Decretului nr.31/1954, potrivit căruia „Drepturile civile sunt ocrotite de
lege”, cât şi din art.26 al Pactului internaţional al omului: „Toate persoanele
sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egală din
partea legii”.
Numărul şi definirea principiilor generale ale dreptului civil diferă de
la autor la autor. Dumitru Mazilu15 enumeră următoarele principii: egalitatea
părţilor, responsabilitatea civilă, garantarea proprietăţii, buna credinţă,
consensualismul. Ernest Lupan16, analizând cu caracter de reevaluare
principiile dreptului civil român după Revoluţia din decembrie 1989,
apreciază că acestea sunt următoarele: principiul liberei exercitări a
drepturilor civile, al apărării proprietăţii, al bunei credinţe şi încrederii
reciproce, principiul egalităţii de statut civil a persoanelor, ocrotirii
intereselor legitime ale părţilor raportului juridic şi cel al garantării efective
a drepturilor subiective civile.
În perioada socialistă au fost considerate ca principii fundamentale ale
dreptului civil următoarele: principiul proprietăţii socialiste şi al apărării ei,
principiul planificării socialiste a economiei, principiul autogestiunii, prin-
cipiul deplinei egalităţi în drepturi, principiul îmbinării armonioase a intere-
selor personale cu cele obşteşti şi principiul garantării efective a drepturilor.
37
– art.44 alin.(1): „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra
statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite
prin lege”;
– art.46: „Dreptul la moştenire este garantat”.
Principalul izvor specific de drept civil îl constituie Codul civil.
Acesta a fost adoptat în anul 1864, pe timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza, fiind în vigoare şi în prezent, cu relativ puţine modificări. A avut ca
model Codul civil francez al lui Napoleon.
Numărul izvoarelor dreptului civil este foarte mare, atât al celor
specifice, cât şi al celor comune. Dintre izvoarele specifice enumerăm,
exemplificativ, următoarele:
– Decretul nr.31/1954 privind persoana fizică şi juridică;
– Legea nr.319/1944 privind dreptul la moştenire al soţului
supravieţuitor;
– Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă;
– Legea nr.603/1943 pentru simplificarea împărţelilor judiciare;
– Legea nr.16/1994 a arendării;
– Legea nr.112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor
imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului.
Un exemplu de izvor de drept civil, comun cu alte ramuri de drept, îl
constituie Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat. Dispoziţiile de drept internaţional privat din această lege se
referă în special la raporturile juridice civile, acestea reglementând statutul
persoanei fizice, persoanele juridice, bunurile, moştenirea, actul juridic,
obligaţiile contractuale şi extracontractuale (condiţiile de formă şi de fond ale
contractului, contractul de vânzare, alte contracte, îmbogăţirea fără justă cauză,
gestiunea de afaceri, actul ilicit, răspunderea pentru produse, transmiterea şi
stingerea obligaţiilor), prescripţia extinctivă şi achizitivă. Trebuie subliniat că
toate aceste reglementări privesc raporturile juridice civile, care însă se
particularizează prin faptul că au un element de extraneitate, la ele participând şi
alte persoane, care nu au cetăţenia sau naţionalitatea statului român.
Mai trebuie arătat că dreptul civil este recunoscut ca drept comun pentru
alte ramuri de drept. Art.1 al Codului comercial român prevede: „În comerţ se
aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil”. Aceasta
înseamnă că, în lipsa unor prevederi în Codul comercial român privind relaţiile
sociale din domeniul comerţului, se aplică normele juridice conţinute de Codul
civil. Sunt astfel de prevederi cele privind societăţile (universale, particulare),
dar şi cele cu aplicabilitate complementară ca garanţiile, atât cele reale (gajul,
ipoteca, dreptul de retenţie), cât şi cele personale (fidejusiunea) etc.
38
Capitolul III
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
III.1.1. Noţiune
În societate, oamenii stabilesc între ei o multitudine de relaţii. Cele mai
multe dintre aceste relaţii nu sunt reglementate de norme juridice, fiind
lăsate la libera apreciere a membrilor societăţii. O parte a acestora, datorită
importanţei pe care o prezintă pentru bunul mers al societăţii, sunt
reglementate de normele juridice. În acest fel, prin intermediul normei
juridice, relaţiile sociale pătrund în ordinea de drept.
În drept, relaţiile sociale care sunt reglementate de norma juridică
alcătuiesc raporturile juridice.
În funcţie de ramura de drept, căreia îi aparţin normele juridice,
raporturile juridice pot fi de drept constituţional, de drept administrativ, de
drept penal, de drept civil ş.a.m.d.
Putem defini raportul juridic civil ca fiind relaţia socială guvernată
de o normă juridică de drept civil.
III.1.2. Premise
Pentru naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil este
necesară îndeplinirea anumitor condiţii. Acestea sunt denumite premise ale
raportului juridic civil.
Sunt considerate ca premise ale raportului juridic: a) existenţa relaţiei
sociale (subiectele); b) norma juridică şi c) o împrejurare constând într-un
act sau fapt juridic care să dea naştere, să modifice sau să stingă drepturi
subiective.
a) Existenţa relaţiei sociale (subiectele). Raportul juridic presupune
existenţa unor titulari de drepturi şi obligaţii. Aceştia sunt subiectele
raportului juridic, noţiune ce urmează a fi analizată distinct.
39
b) Norma juridică este, de asemenea, o premisă a raportului juridic; în
lipsa ei relaţia socială nu poate căpăta calitatea de raport juridic.
c) Actul sau faptul juridic este condiţia care generează drepturile şi
obligaţiile părţilor şi în legătură cu care se naşte, se modifică sau se stinge
raportul juridic.
Actul juridic este o acţiune umană făcută cu scopul de a produce efecte
juridice.
Faptul juridic poate fi o acţiune umană prin care nu s-a urmărit
producerea unor efecte juridice, dar care, totuşi, prin consecinţele ei,
generează astfel de efecte, sau un eveniment ori stare de fapt, de care legea
leagă anumite efecte juridice.
Evenimentele sunt acele fapte care se produc independent de voinţa
omului, dar care, potrivit legii, dau naştere la efecte juridice. Sunt
evenimente: naşterea unei persoane, decesul acesteia, fenomene naturale
(cutremure, inundaţii), sau chiar scurgerea timpului (împlinirea termenului
de prescripţie).
Acţiunile pot fi licite sau ilicite.
Acţiunile licite sunt cele săvârşite în conformitate cu legea.
Acţiunile ilicite sunt cele interzise de lege şi care atrag răspunderea
juridică, fie ea civilă, administrativă sau penală.
III.1.3. Caracterele raportului juridic civil
Sunt trăsături definitorii şi denumite caractere ale raportului juridic
civil următoarele:
– caracterul social;
– caracterul dublu voliţional;
– egalitatea juridică a părţilor.
1. Socialitatea raportului juridic. Aşa cum am arătat, raportul juridic
este o relaţie socială. Aceasta se stabileşte între membrii societăţii pe baza
unor norme juridice. Norma juridică nu poate stabili reguli de conduită
pentru lucruri. Chiar şi în cazul relaţiei de proprietate, aceasta nu se
stabileşte între persoane şi lucruri, ci numai între persoane, titularul
dreptului de proprietate fiind îndreptăţit să ceară celorlalţi membri ai socie-
tăţii să-i respecte proprietatea (subiect activ), iar ceilalţi membri fiind
obligaţi să-i respecte proprietatea (subiecte pasive).
2. Caracterul dublu voliţional este dat de dubla manifestare de voinţă.
Prima manifestare de voinţă constă în edictarea normei juridice. Societatea
vrea ca o anumită relaţie socială să fie reglementată prin drept şi în acest fel să
capete un caracter juridic. Cea de-a doua manifestare de voinţă aparţine
părţilor şi acestea o fac atunci când hotărăsc să stabilească între ele o astfel de
relaţie, adică una bazată pe existenţa unei norme juridice.
40
3. Egalitatea juridică a părţilor raportului juridic civil
particularizează acest tip de raport faţă de cele ale altor ramuri de drept, în
special de cele din sfera dreptului public. Părţile se află în poziţie de
egalitate juridică şi în alte ramuri ale dreptului cum este, de exemplu,
dreptul comercial. În alte raporturi, cum este cazul raporturilor juridice de
drept administrativ, părţile nu mai sunt în poziţie de egalitate juridică,
raporturile fiind de putere, statul, prin organele sale, deţinând o poziţie
supraordonată. Raportul juridic de egalitate nu trebuie confundat cu
egalitatea în faţa legii. Egalitatea juridică civilă constă în nesubordonarea
unei părţi faţă de cealaltă. Aceasta nu înseamnă însă că părţile au acelaşi
număr de drepturi sau că ar fi egale patrimonial.
III.2. Structura raportului juridic civil
(elementele raportului juridic civil)
Structura raportului juridic civil este alcătuită din trei elemente:
– subiectele sau părţile, care pot fi persoane fizice sau persoane
juridice, titulare de drepturi şi obligaţii;
– conţinutul raportului juridic civil, alcătuit din drepturile
subiective şi obligaţiile corelative ale părţilor;
– obiectul raportului juridic civil, constând în acţiunile sau
inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite şi, respectiv, obligate. Acestea
constituie conduita pe care trebuie s-o aibă părţile în dreptul civil. Se admite
existenţa unui obiect derivat al raportului juridic civil, constând în bunurile
cu privire la care se stabilesc relaţiile sociale.
Acestea sunt elementele raportului juridic civil, ele fiind cumulative,
lipsa oricăruia dintre ele ducând la inexistenţa raportului juridic civil.
III.2.1. Subiectele raportului juridic civil
Subiectele raportului juridic civil sunt persoanele care participă la
acestea în calitate de titulare de drepturi şi obligaţii. Persoanele titulare de
drepturi subiective sunt denumite şi subiecte active sau creditori, iar cele
cărora le revin obligaţiile corelative sunt subiecte pasive sau debitori.
Atunci când sunt mai mult de două subiecte ale raportului juridic există
o pluralitate de subiecte. Pluralitatea poate fi pluralitate activă, atunci
când sunt două sau mai multe subiecte active, sau pluralitate pasivă, atunci
când sunt două sau mai multe subiecte pasive.
De regulă, subiectele raporturilor juridice sunt individualizate
(determinate), cunoscându-se de la început care sunt acestea. Această
situaţie este caracteristică drepturilor relative (această noţiune urmează a fi
prezentată ulterior). În situaţia drepturilor absolute este cunoscut numai
41
subiectul activ (titularul dreptului de proprietate, spre exemplu), subiectul
pasiv fiind nedeterminat şi alcătuit din toate celelalte subiecte de drept care
sunt ţinute să respecte acest drept. Alt exemplu de drepturi absolute îl
constituie drepturile nepatrimoniale.
În dreptul civil, se face vorbire şi despre schimbarea subiectelor
raportului juridic civil. Aceasta înseamnă că, în cadrul unui raport juridic
existent, deja stabilit, unul sau unele dintre subiecte sunt înlocuite cu altele.
Pot fi înlocuite atât subiectele active, cât şi cele pasive şi aceasta se face prin
transmiterea fie de drepturi, fie de obligaţii. Transmiterea poate fi făcută
prin acte între vii (inter vivos) (exemplu: cesiunea de creanţă, novaţia,
subrogaţia) sau prin acte pentru cauză de moarte (mortis causa). Este act
pentru cauză de moarte testamentul, care, la rându-i, poate fi testament
olograf, testament autentic, testament secret sau mistic etc.
Transmisiunea de drepturi şi obligaţii poate fi:
– universală – când se transmite un patrimoniu;
– cu titlu universal – când se transmite o fracţiune dintr-un patrimoniu;
– cu titlu particular – când se transmite un anumit drept.
Aşa cum arătam, subiecte ale dreptului juridic civil pot fi atât
persoanele fizice, cât şi cele juridice. Sediul materiei privind persoanele
fizice şi juridice îl constituie Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice.
Persoana fizică, privită ca subiect de drept civil, este omul luat în
individualitatea sa, titular de drepturi şi obligaţii.
Pentru a putea fi titulară de drepturi şi obligaţii, persoanei fizice, prin
lege, îi este recunoscută capacitatea civilă. Aceasta este o caracteristică a
tuturor persoanelor şi nu este influenţată de sexul, rasa, naţionalitatea,
religia, gradul de cultură sau originea persoanei.
Persoana juridică sau morală este un subiect colectiv de drepturi şi
obligaţii, căruia legea i-a recunoscut capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii.
Persoana juridică este o ficţiune a legii. Unui colectiv de persoane (fizice,
sau chiar juridice) i se recunoaşte calitatea de titular de drepturi şi obligaţii.
Sunt şi situaţii de persoane juridice având la bază existenţa unei singure
persoane (exemplu: societatea cu răspundere limitată având un asociat unic şi
fundaţia cu un singur membru fondator). Spunem că este o ficţiune a legii
pentru că legea priveşte acest colectiv de persoane ca pe o persoană singulară.
Pentru a exista ca subiect colectiv de drepturi, persoana juridică trebuie
să aibă:
– o organizare proprie;
– un patrimoniu propriu;
– un scop în acord cu interesul obştesc.
42
Calitatea de titular de drepturi şi obligaţii este dată de capacitatea civilă
a persoanei juridice care trebuie să fie în acord cu scopul ei stabilit prin lege
sau actul de înfiinţare. Se poate spune deci că, în cazul persoanelor juridice,
capacitatea civilă este limitată de specializarea acesteia (specializarea
capacităţii de folosinţă).
III.2.2. Capacitatea civilă a persoanelor fizice
Capacitatea civilă a persoanelor fizice poate fi:
– capacitate de folosinţă;
– capacitate de exerciţiu.
a) Capacitatea de folosinţă este definită de art.5 din Decretul
nr.31/1954 ca fiind capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Această
capacitate începe la naşterea omului şi încetează o dată cu moartea acestuia.
Drepturile omului sunt recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se
naşte viu (art.7 din Decretul nr.31/1954). Este consacrat prin adagiul latin
infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur. Este de
reţinut că, în situaţia copilului conceput şi nenăscut, legea face vorbire
numai de drepturi, nu şi de obligaţii, aceasta fiind, prin urmare, o măsură de
protecţie.
Confirmarea caracterului de măsură de protecţie este dată şi de Codul
civil, care, la art.654, privitor la calităţile cerute pentru a veni la moştenire,
alin.(2) şi (3), prevede: „Copilul născut mort este considerat că nu există”. Deci,
pentru a avea drept de moştenire, copilul conceput, dar nenăscut trebuie să se
nască viu. Dacă, după naştere, acesta moare, nu înseamnă că este îndepărtat de
la moştenire, partea ce îi revenea în calitate de moştenitor urmând a constitui
obiectul dreptului de moştenire legală a persoanelor îndreptăţite.
Putem spune despre capacitatea civilă de folosinţă că este o aptitudine
generală şi abstractă.
În doctrină sunt menţionate următoarele caractere juridice ale
capacităţii civile de folosinţă:
– legalitatea – constând în faptul că este instituită prin lege;
– generalitatea – constând în faptul că nu priveşte doar anumite
drepturi şi obligaţii, ci orice drept şi obligaţie admise de lege;
– inalienabilitatea – constând în prevederea expresă a legii că
„nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot
sau parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile
stabilite de lege. Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la
capacitatea de folosinţă sau la cea de exerciţiu”;
– intangibilitatea, rezultând din prevederea mai sus amintită, potrivit
căreia nimeni nu poate fi îngrădit, şi nici lipsit, în tot sau în parte, de
43
capacitatea de folosinţă. Legea admite că pot fi îngrădiri sau chiar lipsiri de
capacitate, dar numai în privinţa celei de exerciţiu, nu şi a celei de folosinţă;
– egalitatea capacităţii civile de folosinţă; este consacrată de
Constituţie, rezultând din chiar prevederea expresă a art.4 alin.(2), potrivit
căreia „sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu
au nici o înrâurire asupra capacităţii”;
– universalitatea capacităţii civile de folosinţă semnifică faptul că
toate persoanele au capacitate de folosinţă. Este instituită prin lege, art.4
alin.(1) al Decretului nr.31/1954 prevăzând în acest sens: „Capacitatea civilă
este recunoscută tuturor persoanelor”. Este o trăsătură aflată în strânsă
legătură cu cea a intangibilităţii – „nimeni nu poate fi îngrădit şi nici lipsit,
în tot sau în parte, de capacitatea de folosinţă” (art.6 alin.(1), Decretul
nr.31/1954).
b) Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice este definită legal de
art.5 alin.(3) din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia „Capacitatea de
exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.
Şi capacitatea civilă de exerciţiu are aceleaşi caracteristici ca şi
capacitatea civilă de folosinţă, respectiv:
– legalitatea;
– generalitatea;
– inalienabilitatea;
– intangibilitatea;
– egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice.
În funcţie de poziţia subiectului raportului juridic, constând în
existenţa discernământului, persoana fizică poate fi:
a) lipsită de capacitate de exerciţiu – minorul sub vârsta de 14 ani şi
interzisul judecătoresc;
b) cu capacitate de exerciţiu restrânsă – minorul cu vârsta cuprinsă
între 14 şi 18 ani;
c) cu capacitate deplină de exerciţiu – persoana care a împlinit vârsta
de 18 ani. Potrivit art.8 alin.(3) din Decretul nr.31/1954, „minorul care se
căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitate deplină de exerciţiu”.
a) Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu
Tot Decretul nr.31/1954 (art.11 alin.(1)) nominalizează persoanele
lipsite de capacitate de exerciţiu:
– minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
– persoana pusă sub interdicţie.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, actele juridice se
fac de reprezentanţii lor legali.
44
Raţiunea legii în instituirea acestei lipsiri de capacitate civilă de
exerciţiu se bazează pe lipsa discernământului, aceasta fiind o măsură de
protecţie a minorului.
Tot o măsură de protecţie este şi măsura luată pe cale judecătorească
de punere sub interdicţie a persoanelor care, datorită alienaţiei ori debilităţii
mintale, nu au discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele lor.
În cazul minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani, reprezentarea
lor legală este făcută de părinţi. Art.105 din Codul familiei prevede că
„Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor
minor şi de a-l reprezenta în actele civile până la data când el împlineşte
vârsta de patrusprezece ani”.
Minorii, atât cei cu vârsta sub 14 ani, cât şi cei cu vârsta cuprinsă între
14 şi 18 ani, care au ambii părinţi morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile
părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi morţi,
precum şi copilul care este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, sunt puşi sub
tutelă (art.113 Codul familiei). Tutela mai poate fi instituită de instanţa
judecătorească în cazurile de desfacere a înfierii, această decizie urmând a fi
luată numai în interesul minorului (art.85 şi 113 din Codul familiei).
Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-l
reprezenta în actele civile până la împlinirea vârstei de 14 ani. În cazul
minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, aceştia îşi exercită singuri
drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile, dar numai cu încuviinţarea prealabilă
a tutorelui, în scopul apărării acestora împotriva abuzurilor din partea
terţilor (art.124 Codul familiei).
b) Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă
Minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se consideră că au
discernământul în curs de formare, iar capacitatea lor de exerciţiu este una
restrânsă. Aceştia pot să încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a
părinţilor sau tutorelui (art.105 alin.(2) şi art.124 alin.(2) din Codul familiei,
art.10 din Decretul nr.31/1954).
c) Persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină
Art.8 al Decretului nr.31/1954 prevede că persoana fizică dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu la împlinirea vârstei de 18 ani, când devine
majoră, şi că minorul care se căsătoreşte dobândeşte capacitate deplină de
exerciţiu. De această din urmă prevedere nu beneficiază decât persoanele de
sex feminin, deoarece art.4 din Codul familiei prevede că bărbatul se poate
căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani. Acelaşi text de lege prevede
că femeia se poate căsători la împlinirea vârstei de 16 ani şi că, pentru
motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit vârsta
de 15 ani.
45
Prin urmare, capacitatea civilă de exerciţiu o au persoanele care au
împlinit vârsta de 18 ani şi femeile care se căsătoresc înainte de a deveni
majore (peste 16 ani şi chiar 15 ani dacă, pentru motive temeinice, a fost
încuviinţată căsătoria).
Existenţa capacităţii depline, aşa cum am mai arătat, constă în
capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii,
săvârşind acte juridice. Spre deosebire de capacitatea de exerciţiu restrânsă,
capacitatea civilă deplină de exerciţiu nu mai necesită încuviinţarea
prealabilă şi nici reprezentarea cerută pentru persoanele lipsite de capacitate
de exerciţiu. Persoana care are capacitate civilă deplină de exerciţiu încheie
acte juridice personal şi singură.
Capacitatea deplină de exerciţiu reprezintă regula, iar incapacitatea
reprezintă excepţia.
Persoanelor fizice le încetează capacitatea civilă în următoarele moduri
şi situaţii:
– la data morţii. O dată cu aceasta încetează şi capacitatea de
folosinţă. Această încetare este definitivă;
– la data declarării judecătoreşti a morţii. Art.16-20 din Decretul
nr.31/1954 reglementează procedura declarării judecătoreşti a morţii.
Persoana care lipseşte de la domiciliul său o perioadă mai mare de un an,
socotită de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă, poate fi
declarată dispărută, prin hotărâre judecătorească. Dacă de la data ultimelor
ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut 4 ani, persoana declarată
dispărută prin hotărâre judecătorească poate fi declarată moartă. Această
hotărâre de declarare a morţii nu poate fi dată înaintea împlinirii unui termen
de 6 luni de la data afişărilor şi publicării extrasului de pe hotărârea
judecătorească prin care s-a declarat dispariţia. Când dispariţia persoanei a
survenit în timpul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată,
într-un naufragiu sau în altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte
formarea presupunerii că a decedat, declararea judecătorească a morţii poate
fi făcută după cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc
dispariţia. Data morţii se stabileşte prin hotărâre judecătorească, potrivit cu
împrejurările. Legea prevede că, în lipsă de indicii îndestulătoare, data
morţii va fi stabilită a fi ultima zi a termenului după care se poate cere
declararea judecătorească a morţii. În situaţia în care cel declarat mort este
în viaţă, se poate cere oricând anularea hotărârii declarative a morţii;
– prin punerea sub interdicţie judecătorească;
– în caz de anulare a căsătoriei. Femeia care nu are vârsta de 18 ani
pierde capacitatea civilă de exerciţiu până la împlinirea acestei vârste.
46
III.2.3. Capacitatea civilă a persoanelor juridice
a) Elementele constitutive ale persoanei juridice
Pentru a putea exista şi funcţiona, persoanele juridice trebuie să
îndeplinească anumite condiţii. Condiţiile sunt atât de fond, cât şi de formă.
În doctrină, condiţiile de fond mai sunt numite şi elementele esenţiale
ale persoanelor juridice. Acestea sunt:
– organizare de sine stătătoare;
– un scop în acord cu interesul obştesc;
– un patrimoniu propriu afectat acestui scop.
Din analiza elementelor constitutive, deducem caracterele lor, care au
importante consecinţe juridice:
– caracterul legal, decurgând din stabilirea lor prin lege (art.25 lit. e
din Decretul nr.31/1954): „Nimeni nu poate stabili o altă cerinţă sau
formalitate juridică de natura elementului constitutiv, în afara legiuitorului”;
– caracterul cumulativ, constând în faptul că toate aceste trei
elemente constitutive sunt obligatorii, lipsa unuia dintre ele inducând
consecinţa lipsei personalităţii juridice;
– caracterul exclusiv, constând în faptul că nu este admisibil ca, pe
cale de interpretare a normei legale, să mai fie deduse şi alte condiţii.
Condiţia formală a existenţei persoanei juridice constă în îndeplinirea
formalităţilor prevăzute de lege pentru înregistrarea ei legală („Persoanele
juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii dacă legile care le sunt
aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere” – art.32 Decretul
nr.31/1954).
b) Clasificarea generală a persoanei juridice
În doctrină s-au formulat mai multe clasificări ale persoanelor juridice,
având la bază diferite criterii, după cum urmează:
– după naţionalitatea persoanei juridice, acestea pot fi:
– persoane juridice române;
– persoane juridice străine;
– persoane juridice multinaţionale;
– după locul sediului:
– persoane juridice cu sediul în ţară;
– persoane juridice cu sediul în străinătate;
– după forma proprietăţii:
– persoane juridice de stat;
– persoane juridice obşteşti;
– persoane juridice private;
– persoane juridice mixte;
47
– după modul de înfiinţare:
– înfiinţate prin actul de dispoziţie al organului de stat competent;
– înfiinţate prin actul celor ce le alcătuiesc (actul constitutiv),
recunoscut de organul competent să verifice numai dacă sunt îndeplinite
cerinţele legii pentru a lua fiinţă;
– prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila
autorizare a organului de stat competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei;
– printr-un alt mod – reglementat de lege (art.28 din Decretul din
31/1954).
Au fost formulate şi alte clasificări.
c) Capacitatea civilă a persoanei juridice desemnează aptitudinea
generală a acesteia de a avea drepturi şi obligaţii civile. Momentul de la care
dobândeşte capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii este reglementat, cu
caracter de principiu, de art.33 din Decretul din 31/1954, dar şi de alte texte
de lege, după cum urmează:
– cele supuse înregistrării dobândesc capacitate civilă de la
momentul îndeplinirii acestei formalităţi (art.33 alin.(1) din Decretul din
31/1954);
– celelalte persoane juridice dobândesc capacitatea de a avea drepturi
şi obligaţii: 1) de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează; 2) de la
data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau 3) de la data îndeplinirii
oricărei alte cerinţe prevăzute de lege (art.33 din Decretul din 31/1954).
În ce priveşte drepturile şi obligaţiile ce pot lua naştere înainte de
dobândirea personalităţii juridice, legea prevede că persoana juridică „are
capacitate chiar de la data actului de înfiinţare, dar numai cât priveşte
drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror
măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute
pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil” (art.33 alin.(3) din
Decretul din 31/1954). Această capacitate este numită în doctrină capacitate
de folosinţă anticipată.
Este necesar să mai subliniem că legea instituie limite ale capacităţii
civile a persoanei juridice, aceasta neputând avea generalitatea capacităţii
civile a persoanei fizice. Art.34 din Decretul din 31/1954 prevede că
persoana juridică are numai „drepturile ce corespund scopului ei stabilit prin
lege, actul de înfiinţare sau statut” şi declară nul orice act care nu este făcut
în realizarea acestui scop. Această limitare are valoare de principiu:
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
Se impune sublinierea că limitarea se referă doar la latura activă a
capacităţii, precizând expres că este vorba numai de drepturi, nu şi de
obligaţii (latura pasivă a capacităţii).
48
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit în momentul
încetării persoanei juridice însăşi. Pot constitui cauze de încetare a existenţei
persoanei juridice:
– împlinirea termenului pentru care a fost constituită;
– îndeplinirea scopului sau constatarea imposibilităţii îndeplinirii
scopului;
– dizolvarea, comasarea (fuziunea), divizarea.
Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei juridice poate fi definită
ca partea capacităţii civile constând în aptitudinea de a dobândi drepturi
civile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice. Sediul
materiei îl constituie art.35 din Decretul nr.31/1954, având următorul
conţinut:
„Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele ce
le-au fost conferite, sunt actele juridice ale persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi
persoana juridică dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor lor.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit atât
faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea”.
Din prevederea potrivit căreia actele juridice făcute de organele de
conducere ale persoanei juridice sunt actele ei însăşi, desprindem concluzia
că persoanei juridice îi aparţine capacitatea de exerciţiu, şi nu organelor de
conducere. Mai mult chiar, următorul articol (art.36 din Decretul din
31/1954) prevede expres că raporturile dintre persoana juridică şi cei care
alcătuiesc organele de conducere sunt supuse regulilor mandatului, dacă nu
s-a prevăzut, altfel prin lege, actul de înfiinţare ori statut.
Începutul capacităţii de exerciţiu este acelaşi cu cel al dobândirii
capacităţii de folosinţă. Au fost exprimate şi opinii conform cărora
momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu este cel al desemnării organelor
de conducere ale persoanei juridice.
La fel ca şi capacitatea de folosinţă, şi capacitatea civilă de exerciţiu a
persoanei juridice este supusă unor limitări. Acestea sunt: 1) limita dată de
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă şi 2) limita naturală a capacităţii
de folosinţă, persoana juridică neputând avea şi nici exercita drepturi specifice
persoanei fizice care sunt incompatibile cu calitatea de subiect colectiv de
drepturi şi obligaţii. Faptele săvârşite cu depăşirea competenţelor de către
organele de conducere sunt fapte ilicite şi atrag atât răspunderea personală a
persoanei care le-a săvârşit, cât şi pe cea a persoanei juridice. Acest din urmă
49
aspect va fi dezvoltat cu ocazia prezentării răspunderii civile delictuale
(răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor).
17
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
p.234.
50
III.2.5. Clasificarea drepturilor subiective civile
Clasificarea drepturilor şi obligaţiilor civile prezintă importanţă atât
teoretică, cât şi practică, fiind făcută în funcţie de diferite criterii:
a) Clasificarea drepturilor subiectiv civile în funcţie de
opozabilitatea lor (sau după sfera persoanelor obligate)
După acest criteriu, drepturile subiective civile se divid în:
– drepturi absolute sau opozabile erga omnes;
– drepturi relative.
Drepturile absolute sau opozabile tuturor sunt cele care se execută
numai de titularul lor, fără a mai fi necesară o altă persoană. Toate celelalte
persoane au o obligaţie generală de a nu întreprinde nici o acţiune de natură
să aducă o atingere dreptului absolut (obligaţie generală negativă). Sunt
astfel de drepturi drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale
(urmează a fi prezentate în următoarele clasificări).
În cazul raporturilor juridice civile având în conţinut drepturi absolute,
se individualizează numai titularul dreptului, subiectul pasiv fiind
nedeterminat şi alcătuit din totalitatea celorlalte persoane cărora le revine
obligaţia de a nu face nimic de natură să aducă atingere sau să încalce
dreptul subiectului activ. Subiectul pasiv nu este individualizat decât în
momentul încălcării unui drept absolut.
Drepturile relative sunt opozabile numai anumitor persoane. În
raporturile juridice având în conţinut drepturi relative, sunt cunoscute de la
început atât subiectele active, cât şi cele pasive. Obligaţia corelativă nu mai
este una generală negativă, ci una concretă, care poate fi atât pozitivă (a da,
a face), cât şi negativă (a nu face). Într-un contract de prestări de servicii,
beneficiarul este subiect activ în raport cu lucrarea contractată şi are un
drept subiectiv de a i se asigura prestaţia convenită numai de către cel cu
care a contractat, neputând pretinde îndeplinirea obligaţiei de către altă
persoană. La rândul său, prestatorul are calitatea de subiect activ şi titular al
unui drept subiectiv constând în plata prestaţiei pe care a efectuat-o, de către
beneficiarul acesteia.
b) Clasificarea după criteriul conţinutului sau posibilitatea
exprimării lor băneşti
După acest criteriu, drepturile subiective civile se împart în:
• drepturi patrimoniale:
– drepturi reale (jus in re);
– drepturi de creanţă (jus in personam);
• drepturi nepatrimoniale.
51
Drepturile patrimoniale sunt cele care pot fi exprimate băneşte şi au
un conţinut economic. Se numesc patrimoniale pentru că fac parte din
patrimoniul persoanei, împreună cu obligaţiile acesteia. La rândul lor, tot în
funcţie de conţinut, drepturile patrimoniale se subdivid în drepturi reale şi
drepturi de creanţă.
Drepturile reale (jus în re) îşi trag numele din limba latină (res,
rei = bun, lucru). Prin urmare, acestea sunt drepturi legate de un anumit bun.
Se impune precizarea că dreptul real este un drept absolut şi că numai
subiectul activ (titularul) dreptului este determinat. Subiectul pasiv se
individualizează abia în momentul încălcării sau negării dreptului real.
Dreptul de proprietate este un drept real pe care trebuie să-l respecte toate
celelalte persoane.
Drepturile de creanţă sunt, în acelaşi timp, drepturi relative. Aparţin
subiectului activ, care, în virtutea lor, poate să efectueze o anumită prestaţie.
Încălcarea obligaţiei corelative dreptului real, care este un drept absolut,
generează însă un nou raport juridic în care dreptul se particularizează,
devenind unul relativ, opozabil numai persoanei care a încălcat dreptul
absolut. Acesteia îi revine obligaţia de a face, constând în repararea
prejudiciului, sau de a nu face, constând în încetarea încălcării dreptului sau
în întoarcerea acestuia în patrimoniul păgubitului.
Drepturile nepatrimoniale, în opoziţie cu cele patrimoniale, nu au un
conţinut evaluabil în bani şi nici natură economică. Ele sunt legate de per-
soană – dreptul la nume, domiciliu, reşedinţă, sănătate, integritate fizică etc.
Uneori, aceste drepturi nepatrimoniale se suprapun pe drepturi patrimoniale.
Drepturile de autor, brevetele de invenţie sunt drepturi nepatrimoniale care
însă pot fi valorificate. Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi absolute.
c) Clasificarea după criteriul raportului ce poate lua naştere între
drepturi
În funcţie de dependenţa lor, unele faţă de altele, pot fi:
– drepturi principale;
– drepturi accesorii.
Drepturile principale sunt drepturile care nu depind de existenţa altor
drepturi, existând de sine stătătoare.
Drepturile accesorii sunt cele a căror existenţă (naştere, modificare,
stingere) depinde de existenţa altor drepturi. Sunt astfel de drepturi dreptul
de ipotecă şi dreptul de gaj, a căror existenţă depinde de creanţa pe care o
garantează.
Drepturile nepatrimoniale sunt întotdeauna drepturi principale.
Drepturile de creanţă pot fi atât principale, cât şi accesorii.
52
d) Clasificarea după criteriul gradului de dezvoltare
În funcţie de stadiul de dezvoltare, drepturile subiective pot fi:
– drepturi eventuale;
– drepturi condiţionate;
– drepturi în curs de formare;
– drepturi câştigate.
Drepturile eventuale sunt drepturi care ar putea să ia naştere în viitor,
dar formarea sau transmiterea lor este incertă. Exemplu: dobândirea unei
moşteniri.
Drepturile condiţionate sunt acele drepturi deja formate, dar a căror
existenţă depinde de îndeplinirea unei condiţii care poate fi suspensivă sau
rezolutorie.
Condiţia suspensivă suspendă efectele până la îndeplinirea ei, iar
condiţia rezolutorie, dacă se îndeplineşte, anulează acel drept care este
efectiv, dar provizoriu.
Drepturile în curs de formare sunt cele din sfera asigurărilor,
inclusiv sociale. Dreptul la pensie sau asigurări sociale de sănătate se
formează prin plata unei contribuţii periodice (lunare), devenind efectiv la
data împlinirii vârstei de pensie, sau intervenirii unei boli care îl face pe
asigurat inapt de muncă sau, în cazul asigurărilor sociale de sănătate,
apariţia unei afecţiuni medicale a asiguratului, moment din care ia naştere
dreptul de a beneficia de asistenţă medicală gratuită.
Drepturile câştigate sunt cele complet formate, diferite de cele
eventuale, condiţionate sau în curs de formare. Regula este că legea nouă nu
poate aduce atingere drepturilor câştigate sub regimul juridic al legii vechi18.
18
Sofia Popescu, op.cit., p.240-241.
53
îndeplinire cu sprijinul forţei de constrângere a statului. Titularul dreptului
subiectiv, în baza hotărârii judecătoreşti, poate obţine executarea silită a
obligaţiei civile perfecte.
Obligaţia civilă imperfectă, zisă şi obligaţie naturală, este acea
obligaţie civilă, de natură juridică, a cărei îndeplinire nu se mai poate face
pe calea executării silite, dar care, dacă a fost îndeplinită de bunăvoie de
către debitor, nu poate să îndreptăţească pe debitor la înapoierea ei
(restituirea sau repetiţiunea ei). Exemplu: o datorie bănească prescrisă.
Creditorul nu mai poate cere în instanţă plata acesteia. Dacă debitorul face
plata, el nu poate să ceară restituirea ei, pe motivul că era prescrisă şi că nu
mai era obligat.
b) Clasificarea după criteriul opozabilităţii lor
Obligaţiile, în funcţie de acest criteriu, pot fi:
– obligaţii obişnuite (opozabile numai între părţi);
– obligaţii opozabile şi terţilor (scriptae in rem);
– obligaţii reale (propter in rem).
Obligaţiile obişnuite sau opozabile între părţi sunt obligaţiile cele
mai des întâlnite şi revin numai debitorului faţă de care au luat naştere. Sunt
obligaţiile corespondente (corelative) drepturilor relative.
Obligaţiile opozabile şi terţilor (scriptae in rem) sunt obligaţii ce ţin
de un anumit bun, titularului unui drept real revenindu-i o obligaţie care a
luat naştere înainte de dobândirea de către acesta a dreptului real. Exemplu:
o persoană cumpără un imobil închiriat, devenind astfel titularul unui drept
real. Art.1441 Cod civil prevede că dobânditorul (cumpărătorul) unui bun,
închiriat sau dat în arendă, trebuie să respecte locaţiunea făcută.
Cumpărătorul este terţ în raportul juridic ce ia naştere prin contractul de
închiriere, dar obligaţiile decurgând din acest contract, la care nu a fost
parte, îi sunt opozabile şi lui.
Obligaţiile reale (propter in rem) sunt corelative unor drepturi reale şi
decurg din importanţa deosebită a bunului asupra căruia se aplică. Exemplu:
obligaţia proprietarului unui autovehicul rutier de a face inspecţia tehnică
periodică a autovehiculului.
c) Clasificarea după criteriul naturii prestaţiei
În funcţie de acest criteriu, au fost construite mai multe clasificări:
1) obligaţii de a da, a face şi a nu face;
2) obligaţii pozitive şi obligaţii negative;
3) obligaţii de mijloace (de diligenţă) şi obligaţii de rezultat.
Obligaţia de a da (aut dare) constă în obligaţia civilă de a constitui
sau transmite un drept real. Exemplu: obligaţia împrumutatului de a
constitui, în favoarea împrumutătorului, garanţiile reale sau persoanele
cerute, sau a vânzătorului de a transmite proprietatea.
54
Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a îndeplini o
anumită prestaţie în favoarea creditorului.
Obligaţiile pozitive sunt cele care impun o acţiune, un fapt pozitiv,
constând în a da sau a face ceva.
Obligaţiile negative impun debitorului să se abţină de la orice acţiune
de natură să aducă atingere dreptului subiectiv al altuia.
Obligaţiile de mijloace sunt cele în care debitorul se obligă să depună
toată stăruinţa în scopul ajungerii la un anume rezultat, fără însă să se oblige
la obţinerea acestuia. Exemple: profesorul care meditează o persoană în
vederea admiterii la liceu sau facultate; doctorul care îngrijeşte un bolnav.
Obligaţiile de rezultat sunt cele în care debitorul se obligă la obţinerea
rezultatului contractat în funcţie de care se produce şi liberarea sa de
obligaţie. Exemplu: meseriaşul care s-a obligat să construiască o sobă.
d) Clasificarea obligaţiilor în funcţie de structura lor
Sunt:
– obligaţii pure şi simple;
– obligaţii complexe;
– obligaţii afectate de modalităţi.
Obligaţiile pure şi simple sunt obligaţiile decurgând din raporturile
juridice în care există un singur subiect activ, un singur subiect pasiv, un
singur obiect şi care nu sunt afectate de modalităţi.
Obligaţiile complexe sunt cele în care există o pluralitate de subiecte
ori o pluralitate de obiecte.
Pluralitatea de subiecte poate fi: pluralitate activă, pluralitate pasivă
sau pluralitate mixtă.
Obligaţiile complexe, la rândul lor, pot fi:
– obligaţii conjuncte (sau divizibile), care leagă mai mulţi creditori
sau mai mulţi debitori, iar creanţa este divizibilă. În acest caz, fiecare
debitor sau fiecare creditor nu poate fi urmărit şi, respectiv, nu poate urmări,
decât pentru partea sa;
– obligaţii solidare, care se particularizează prin faptul că fiecare
creditor poate cere debitorului întreaga sumă (solidaritate activă) sau fiecare
debitor poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă).
Obligaţiile de acest tip pot izvorî fie din acte juridice între vii (convenţii), fie
din acte pentru cauză de moarte (testamente). În cazul convenţiilor, dacă
există mai mulţi creditori şi un singur debitor, părţile pot conveni ca oricare
dintre creditori să ceară debitorului întreaga sumă (solidaritate activă). Dacă
este o convenţie cu mai mulţi debitori, se poate stipula că oricare dintre
aceştia poate fi obligat la plata întregii sume (solidaritate pasivă). Debitorul
55
care a plătit se subrogă în drepturile creditorilor plătiţi şi dobândeşte dreptul
de a cere de la ceilalţi codebitori partea lor de datorie;
– obligaţia indivizibilă poate să producă efecte între creditori
(indivizibilitate activă) sau între debitori (indivizibilitate pasivă).
Indivizibilitatea poate fi generată de natura obiectului (indivizibilitate
naturală) sau poate să rezulte din voinţa părţilor (indivizibilitate
convenţională). În cazul indivizibilităţii naturale, aceasta există atunci când,
datorită particularităţilor sale naturale, obiectul nu poate fi divizat pentru a
putea obliga pe fiecare dintre codebitori să dea o fracţiune din acesta. Spre
exemplu, codebitorii trebuie să predea un ceas sau un televizor. În ce
priveşte indivizibilitatea convenţională, deşi obiectul este divizibil, totuşi,
părţile au convenit să se execute obligaţia ca şi cum ar fi indivizibilă.
Obligaţiile afectate de modalităţi, cea de-a treia categorie de obligaţii
în clasificarea după structura lor, sunt cele care în conţinutul lor pot avea o
condiţie un termen sau o sarcină.
19
Iosif Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, Partea generală. Persoanele, Editura
Oscar Print, 1998, p.82.
56
Capitolul IV
BUNURILE
IV.1. Definiţie
Termenul de „bun” în dreptul civil are o dublă accepţiune, una în sens
larg (lato sensu) şi alta în sens restrâns (stricto sensu).
În sens larg, termenul de „bun” desemnează atât lucrul, cât şi drepturile
care se aplică la acesta. În sens strict, desemnează numai lucrurile.
În legislaţie nu există o definiţie a bunurilor. Această sarcină a revenit
doctrinei. Definiţiile diferă de la autor la autor, dar sunt anumite elemente
care se regăsesc în toate aceste definiţii. Acestea sunt:
– caracteristica de valoare economică;
– caracteristica privind utilitatea acestora pentru om, faptul că
servesc pentru satisfacerea unor nevoi ale omului;
– susceptibilitatea acestora de apropriere a lor sub forma drepturilor
patrimoniale;
– posibilitatea de exprimare în bani.
În raport de aceste elemente, putem defini bunurile ca fiind valori
economice, exprimate în bani, utile oamenilor pentru satisfacerea nevoilor
materiale şi spirituale şi susceptibile de apropriere sub forma drepturilor de
proprietate.
57
Importanţa clasificării va fi pusă în evidenţă şi în raport cu fiecare
criteriu de clasificare.
a) Clasificarea bunurilor în raport cu natura lor şi clasificarea
dată prin lege
Această clasificare rezultă din art.461 al Codului civil, potrivit căruia
„Toate bunurile sunt mobile sau imobile”.
La rândul lor, bunurile imobile, potrivit art.462 din Codul civil, sunt:
– imobile prin natura lor;
– imobile prin destinaţia lor;
– imobile prin obiectul la care ele se aplică.
Codul civil face o enumerare exemplificativă a acestor categorii de
bunuri imobile, după cum urmează:
– imobile prin natura lor: fondurile de pământ şi clădirile (art.463),
morile de vânt sau de apă, aşezate pe stâlpi (art.464), recoltele care se ţin de
rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă (art.465);
– imobile prin destinaţie: animalele pe care proprietarul fondului le
dă arendaşului pentru cultură (art.467), obiectele pe care proprietarul unui
fond le-a pus pentru serviciul şi exploatarea acestuia (art.468). Sunt
enumerate exemplificativ bunuri imobile prin destinaţie, de natura celor
astfel definite, următoarele: animalele afectate la cultură, instrumentele
arătătoare, seminţele date arendaşilor sau colonilor terţiari (dijmaşi),
porumbii din porumbărie, stupii cu roi, peştele din iaz, instrumentele
necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine,
paiele şi gunoaiele. Tot în categoria imobilelor prin destinaţie se cuprind şi
toate efectele mobiliare pe care proprietarul le-a „aşezat” către fond în
perpetuu (art.468). În această din urmă situaţie, ne precizează art.469 din
Codul civil, se cuprind lucrurile mobile când acestea sunt întărite cu gips,
var sau ciment, sau când ele nu se pot scoate fără stricarea sau deteriorarea
părţii fondului către care sunt aşezate;
– imobile prin obiectul la care se aplică sunt servituţile, uzufructul
lucrurilor imobile şi acţiunile în revendicare a bunurilor mobile (art.471 Cod
civil). Tot în această categorie intră şi drepturile de ipotecă şi privilegiile,
precum şi redevenţa pentru concesionarea unui bun imobil (teren, carieră de
piatră, balastieră).
Bunurile mobile, potrivit clasificării făcute de Codul civil (art.472),
sunt:
– mobile prin natura lor;
– mobile prin determinarea legii;
– mobile prin anticipaţie.
Art.473 din Codul civil defineşte bunurile mobile prin natura lor ca
fiind „corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se
58
mişcă de sine, precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta
din loc decât prin o putere străină, precum sunt lucrurile neînsufleţite”.
Bunurile mobile, prin determinarea legii, enumerate de Codul civil
(art.473) sunt „obligaţiile şi acţiunile care au de obiect sume exigibile sau
efecte mobiliare (lucruri mobile), acţiunile şi interesele în companii de
finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor companii
constă în imobile. Aceste acţiuni sau interese se socotesc ca mobile numai în
privinţa fiecărui din asociaţi şi pe cât timp ţine asociaţia. Sunt asemenea
mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viaţă asupra
statului sau asupra particularilor”.
Bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunuri care, dacă sunt analizate
după natura lor, sunt imobile, dar, în considerarea a ceea ce vor deveni,
părţile unui act juridic convin că acestea sunt mobile. Codul civil prevede că
„îndată ce recoltele se vor tăia şi fructele se vor culege, sunt mobile”
(art.465 alin.(2)).
Importanţa clasificării bunurilor în mobile şi imobile rezultă din
regimul juridic diferit al acestora. Astfel, în ce priveşte efectele posesiunii,
acestea sunt diferite. Posesia unui bun mobil prezumă proprietatea. Art.1909
din Codul civil prevede că „lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul
posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de curgere de timp. Cu toate acestea, cel
ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs
de 3 ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l
găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are” (art.1909
Cod civil). Tot Codul civil, la art.1910, mai prevede că „dacă posesorul
actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o
vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri,
proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului
preţul ce l-a costat”.
În privinţa lucrurilor imobile, posesia asupra unui bun aparţinând altei
persoane, care are calitatea de proprietar, trebuie să depăşească o anumită
durată pentru a dobândi proprietatea. Acest mod de dobândire a proprietăţii
poartă numele de uzucapiune.
Referitor la condiţiile de publicitate privind dobândirea proprietăţii
asupra unui bun, aceasta nu este cerută în cazul bunurilor mobile, ci numai
în ce priveşte bunurile imobile (intabularea, înscrierea în cartea funciară).
Aceeaşi este situaţia şi în cazul ipotecii, care trebuie înscrisă în cartea
funciară. Bunurile mobile nu pot forma obiectul contractului de ipotecă, ele
putând fi doar gajate.
Şi în materie procesuală, clasificarea în bunuri mobile şi imobile
produce consecinţe juridice. În cazul unui litigiu având ca obiect un bun
59
imobil, competentă să judece este instanţa pe a cărei rază teritorială se află
situat bunul imobil, pe când în materie de bunuri mobile, competenţa apar-
ţine instanţei pe a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul pârâtului
sau instanţei alese de părţi, atunci când acestea au convenit printr-un
contract o anume instanţă competentă. În materie de bunuri imobile, nu se
poate deroga prin convenţie cu privire la instanţa competentă. Şi în materie
de executare silită, procedura este diferită.
De asemenea, în ce priveşte înstrăinarea bunurilor imobile, se cere
consimţământul expres al ambilor soţi, condiţie care nu mai este obligatorie
în cazul înstrăinării bunurilor mobile.
În materia dreptului internaţional privat, legea aplicabilă este cea a ţării
în care este situat bunul imobil (lex rei sitae), în timp ce, în cazul bunurilor
mobile, legea aplicabilă este cea care se aplică persoanei în cauză (lex
personalis) care, în mod obişnuit, este cea a statului a cărui cetăţenie o are
(lex patriae) sau legea domiciliului (lex domicilii).
b) Clasificarea bunurilor după regimul juridic al circulaţiei lor
Potrivit acestui criteriu, se face distincţia între:
– bunuri aflate în circuitul civil;
– bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunurile care pot face obiectul
actelor juridice civile.
Bunurile care nu sunt în circuitul civil sunt cele care nu pot face
obiectul actelor juridice civile şi nici nu se pot afla în proprietatea
particularilor.
Regula, în materia circulaţiei juridice civile, este că bunurile pot
circula liber. Art. 475 din Codul civil prevede că „oricine poate dispune
liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi. Bunurile
care nu sunt ale particularilor sunt administrate şi nu pot fi înstrăinate decât
după regulile şi formele prescrise anume pentru ele”.
Constituţia României, la art.136, prevede că: „(2) Proprietatea este
publică sau privată. (3) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin
lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. (4) Bogăţiile
de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte
bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice. (5) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii
organice, ele pot fi date în administraţia regiilor autonome ori instituţiilor
publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în
folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.”
60
În textul constituţional se face vorbire şi de alte bunuri stabilite de
lege. Sediul materiei în acest domeniu îl constituie Legea nr.213/
17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Potrivit art.2 al acestei legi, „statul sau unităţile administrativ-teritoriale
exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc
domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii”. Pe lângă bunurile
prevăzute în Constituţie ca formând obiectul proprietăţii publice, în anexa
acestei legi sunt stabilite şi alte bunuri care sunt proprietate publică. În afara
acestora, legea mai prevede posibilitatea includerii, prin lege, şi a altor
bunuri, care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public şi
sunt dobândite de stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale, prin
modurile prevăzute de lege.
Observăm că legea face distincţie între domeniul public, domeniul
public al statului şi domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale
(judeţe, comune, oraşe, municipii).
Domeniul public al statului este format din bunurile prevăzute în
Constituţie (art.135 alin.(4)) şi din bunurile prevăzute la pct. I din anexa la
Legea nr.213/1998 (vezi partea a II-a, Cap. III, § II.13).
Domeniul public al judeţelor este alcătuit din: drumurile judeţene;
terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi
aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes
judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte asemenea
bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public naţional sau local;
reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal,
precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente
acestora; alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare
prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri
de uz sau interes public naţional.
Domeniul public al comunelor, oraşelor şi al municipiilor este
alcătuit din drumurile comunale, vicinale, străzi, pieţe publice şi comerciale,
târguri şi oboare, parcuri publice, zone de agrement, lacurile şi plajele care
nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean, terenurile şi
clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria,
instituţiile publice de interes local, cum sunt teatrele, muzeele, spitalele,
policlinicile, locuinţele sociale, statuile, monumentele care nu sunt de
interes naţional, bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de
zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public naţional, terenurile cu
destinaţie forestieră care nu fac parte din domeniul privat al statului şi nici
nu sunt proprietatea persoanelor de drept privat şi din alte bunuri de uz sau
de interes local declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu
61
sunt declarate prin lege ca bunuri de uz sau de interes public naţional sau
judeţean.
În afara domeniului public, statul şi unităţile administrativ-teritoriale
mai au şi domeniul privat.
Domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale
este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din
domeniul public. Aceste bunuri constituie proprietate privată şi sunt supuse
regimului juridic de drept comun, adică sunt în circuitul civil, spre deosebire
de cele din domeniul public, care nu sunt în circuitul civil.
Cu privire la proprietatea publică şi privată a statului şi a unităţilor
administrativ-teritoriale, vom reveni pe larg în Partea a II-a, Capitolul
al II-lea, § II.13.
Anumite operaţiuni cu bunuri aflate în circuitul civil, pentru a putea
face obiectul actelor juridice civile, sunt supuse unor proceduri speciale,
prealabile. Este cazul armelor, muniţiilor, anumitor produse farmaceutice şi
altele.
Importanţa clasificării rezultă din faptul că pot face obiectul actelor
juridice numai bunurile aflate în circuitul civil, celelalte fiind inalienabile,
iar actele juridice încheiate cu neobservarea, sau nerespectarea acestui
caracter al lor, sunt lovite de nulitate. Mai mult chiar, bunurile din domeniul
public nu pot fi nici urmărite şi executate silit (sunt insesizabile).
c) Clasificarea bunurilor după modul de determinare
După cum pot fi sau nu determinate la momentul încheierii actelor
juridice, bunurile pot fi:
– individual determinate (res certa);
– determinate generic (res genera).
Bunurile individual determinate sunt cele care fie după natura lor,
fie după elementele de individualizare stabilite cu ocazia încheierii actelor
juridice civile sunt precis stabilite de părţi.
Bunurile determinate generic sunt cele cărora li se indică numai
anumite însuşiri şi caracteristici ale speciei sau categoriei din care fac parte.
Mai sunt numite şi bunuri de gen. Particularizarea sau individualizarea lor
se face prin numărare, cântărire, măsurare.
Distincţia este relativă. Este posibil ca un anume bun, în funcţie de
circumstanţe, să fie un bun cert sau să fie un bun de gen. Astfel, într-un
contract de vânzare-cumpărare se poate vinde un anume radioreceptor,
indicându-se seria acestuia, sau acelaşi aparat de radio poate fi determinat
numai generic prin indicarea mărcii şi tipului, individualizarea lui urmând a
se face abia în momentul predării.
Importanţa juridică a clasificării este dată de mai multe aspecte:
62
– riscul contractului este în sarcina cumpărătorului dacă bunul cert
piere fortuit înainte de predarea lui, vânzătorul fiind liberat de obligaţia de
predare. În cazul bunurilor de gen, dacă acestea pier fortuit înainte de
predarea lor, debitorul rămâne în continuare obligat pentru că
individualizarea lor are loc abia în momentul predării, când se face
numărarea, cântărirea, măsurarea. Dacă, spre exemplu, s-a vândut o cantitate
de grâu, un număr de costume sau o cantitate de cherestea şi, înainte de
momentul predării, depozitul a luat foc în urma unei descărcări electrice
naturale (trăsnet), vânzătorul rămâne în continuare obligat, el neputându-se
exonera pe considerentul că au ars tocmai bunurile vândute.
Art.1102 din Codul civil prevede: „Debitorul unui corp cert şi
determinat este liberat prin trădarea (predarea) lucrului în starea în care se
găsea la predare, dacă deteriorările ulterioare nu sunt ocazionate prin faptul
sau greşeala sa, sau dacă înaintea acestor deteriorări n-a fost în întârziere”;
– momentul transmiterii proprietăţii este cel al realizării acordului de
voinţă în cazul bunurilor individual determinate. La bunurile de gen,
proprietatea se transmite în momentul individualizării;
– locul executării obligaţiei este supus unor reguli diferite. În cazul
bunurilor certe, locul predării, dacă nu s-a convenit altfel, este cel în care se
aflau acestea în momentul contractării. Bunurile de gen se predau la
domiciliul sau sediul debitorului (vânzătorului), conform principiului că
plata este cherabilă şi nu portabilă.
De asemenea, Codul civil mai prevede că, în cazul obligaţiilor având
ca obiect bunuri de gen, debitorul, ca să se libereze, nu este dator să dea
bunuri din cea mai bună specie, dar nici din cea mai rea (art.1103).
d) Clasificarea bunurilor în funcţie de posibilitatea înlocuirii lor în
executarea obligaţiilor
În funcţie de acest criteriu, distingem:
1) bunuri fungibile şi 2) bunuri nefungibile.
1) Bunurile fungibile sunt cele care, în executarea unei obligaţii, pot fi
înlocuite cu altele. Ele pot fi înlocuite fie ca urmare a naturii lor generice
(bunuri de gen), fie ca urmare a voinţei părţilor.
2) Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, în executarea unei
obligaţii, nu pot fi înlocuite unele cu altele. Sunt acest gen de bunuri cele
individual determinate (res certae).
e) Clasificarea bunurilor după calitatea de a fi sau nu
producătoare de fructe
Potrivit acestei clasificări, au fost puse în evidenţă două categorii de
bunuri:
1) bunuri frugifere şi 2) bunuri nefrugifere.
63
Codul civil distinge trei categorii de fructe (art.483):
– fructe naturale pe care pământul le produce de la sine (fâneţe,
arbori) şi sporul animalelor (prăsila) – a se vedea şi art.522 Cod civil;
– fructe industriale, care se obţin ca urmare a activităţii umane, prin
cultură. În acest sens, spre exemplu, culturile agricole sunt producătoare de
fructe industriale şi nu fructe naturale;
– fructe civile, care, potrivit art.523 din Codul civil, sunt chiriile
caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arendele.
În afara noţiunii de fructe, în Codul civil se mai face vorbire şi de
producte, aceste două noţiuni fiind diferite. Productele sunt rezultatele
obţinute de pe urma unui bun cu consumarea substanţei sale, cum este cazul,
spre exemplu, al pietrei extrase dintr-o carieră sau al producţiei obţinute
dintr-o mină. Regimul lor juridic este diferit. În cazul uzufructului,
productele se cuvin nudului proprietar, iar uzufructuarul are dreptul numai
la fructe. La fel şi în cazul posesiei de bună credinţă, când posesorul
dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor şi nu productelor. Posesia
de bună credinţă este definită de Codul civil (art.486) ca fiind posesia „în
puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt
cunoscute” .
f) Clasificarea bunurilor în funcţie de modul de percepere
Conform acestui criteriu, bunurile pot fi:
1) bunuri corporale şi 2) bunuri incorporale (necorporale).
Bunurile corporale sunt cele care au un corp fizic, o existenţă
materială perceptibilă simţurilor omului.
Bunurile incorporale (necorporale) au o existenţă abstractă,
perceptibilă cu „ochii minţii”, ele scăpând simţurilor noastre. Sunt astfel de
bunuri: drepturile reale; drepturile de creanţă; drepturile de proprietate
intelectuală; titlurile de valoare.
Drepturile reale, care împreună cu drepturile de creanţă alcătuiesc
drepturile patrimoniale, sunt acele drepturi ce privesc un lucru şi în temeiul
cărora subiectele pasive au obligaţia de a nu face nimic de natură să
împiedice subiectul activ să stăpânească şi să folosească acel lucru.
Dreptul de creanţă este dreptul subiectului activ de a pretinde
subiectului pasiv o anumită prestaţie. Ele pot fi referitoare la sume de bani
sau la obligaţia de a face sau a nu face.
Drepturile de proprietate intelectuală au ca obiect producţii
intelectuale din domeniile literar, artistic, industrial şi altele şi constă dintr-o
idee, o formă sau o tehnică nouă.
Titlurile de valoare sau valorile mobiliare sunt acţiunile, părţile
sociale, alte titluri de credit (bonuri de tezaur, cambia, biletul la ordin,
cecul). Titlurile de valoare pot fi la purtător sau nominale. Titlul la purtător
64
conferă drepturile pe care le constată oricărui posesor al acestora, pe când
cele nominale conferă aceste drepturi numai persoanei nominalizate în
cuprinsul lor. Distincţia are relevanţă juridică în ceea ce priveşte regimul
transmiterii lor: titlurile la purtător se transmit prin simpla lor remitere
(tradiţiune), pe când cele nominale se transmit prin cesiune.
Titlurile la ordin sunt cele care indică faptul că au fost emise la
ordinul unei persoane. Ele se transmit prin gir ori andosament. Girul se
foloseşte pentru transmiterea cambiei şi se efectuează printr-o menţiune
scrisă chiar pe titlu ori pe un adaos ori o prelungire a acestuia şi nu pe un
înscris separat. Cel ce dobândeşte cambia (giratorul) este învestit cu
proprietatea care este opozabilă erga omnes, fără să mai fie nevoie ca
transmiterea să fie notificată debitorului cambial. Andosamentul este
modalitatea prin care se pot transmite o cambie, un cec, un bilet la ordin şi
constă în înscrierea, pe verso-ul titlului, a menţiunii de transmitere către
noul dobânditor.
g) Clasificarea bunurilor în funcţie de posibilitatea divizării lor
În raport de posibilitatea divizării bunurilor, fără ca ele să-şi schimbe
destinaţia economică, acestea pot fi: 1) bunuri divizibile şi 2) bunuri
indivizibile.
O bucată de stofă, spre exemplu, poate fi împărţită în mai multe părţi,
fără să-şi schimbe destinaţia, pe când o haină din stofă nu poate fi divizată
pentru că, în acest fel, nu ar mai răspunde destinaţiei ce i-a fost dată.
Clasificarea este importantă, din punct de vedere juridic, în special, în
materia partajului (fie succesoral, fie în caz de divorţ, fie la divizarea
societăţilor comerciale). În caz de partajare, un bun indivizibil va fi atribuit
numai uneia dintre părţi, cealaltă/celelalte urmând să primească o sultă
(sumă de bani reprezentând echivalentul bănesc al părţii ce i-ar fi revenit).
h) Clasificarea bunurilor după corelaţia dintre ele
După cum pot fi folosite bunurile, singure sau numai împreună cu
altele, acestea pot fi: 1) bunuri principale şi 2) bunuri accesorii.
Bunurile principale sunt cele care pot fi folosite independent, potrivit
destinaţiei lor, fără a servi la utilizarea altor bunuri.
Bunurile accesorii nu pot fi folosite în mod independent, ele servind la
utilizarea altor bunuri. Sunt astfel de bunuri: cureaua (brăţara) pentru ceas,
telecomanda unui aparat electronic, antena unui televizor ş.a. Caracterul de
bun accesoriu poate să rezulte din natura lui sau să-i fie atribuit prin voinţa
omului.
Pentru a putea să ia naştere acest raport de dependenţă, este necesar ca
ambele bunuri să aparţină aceluiaşi subiect de drept civil şi ca acesta, prin
voinţa lui, să le fi dat o destinaţie comună.
65
Regula de drept este că bunul accesoriu, afară de stipulaţie contrară,
urmează regimul juridic al bunului principal – accesorium sequitur
principalem.
i) Clasificarea bunurilor după posibilitatea urmăririi şi executării
silite asupra lor
În situaţiile în care debitorii (subiectele pasive) nu-şi îndeplinesc de
bunăvoie obligaţiile lor, creditorii au posibilitatea să-i urmărească în justiţie
şi să-i execute silit. În funcţie de această posibilitate, distingem între:
1) bunuri urmăribile (sesizabile) şi 2) bunuri neurmăribile (insesizabile).
Bunurile din domeniul public, fie al statului, fie al unităţilor
administrativ-teritoriale, nu pot fi urmărite şi nici executate silit (sunt
insesizabile). În schimb, bunurile din domeniul privat al statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale se află în circuitul juridic civil şi pot fi
supuse urmăririi şi executării silite (sunt sesizabile).
În anumite condiţii, bunurile care, în mod normal, au caracterul de
bunuri urmăribile pot fi declarate de lege ca neurmăribile. Astfel, potrivit
Codului de procedură civilă (art.406-410), nu pot fi supuse executării silite:
– bunurile de uz personal sau casnic, necesare debitorului şi familiei
sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi
fel;
– alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două
luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare
până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de existenţă şi
furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;
– combustibilul necesar debitorului şi familiei sale, socotit pentru trei
luni de iarnă;
– bunurile necesare debitorului pentru exercitarea ocupaţiei sale. În
lipsa altor bunuri urmăribile, acestea pot fi executate, dar numai pentru plata
obligaţiilor de întreţinere, chiriilor, arenzilor sau altor creanţe privilegiate
asupra bunurilor mobile;
– în cazul celor ce se ocupă cu agricultura, nu pot fi urmărite:
inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste
animale, seminţele pentru cultura pământului. Aceste bunuri nu pot fi
urmărite decât în măsura necesarului pentru continuarea lucrărilor şi în afară
de cazurile când asupra lor există un drept de gaj sau privilegiu pentru
garantarea creanţei;
– salariile şi alte venituri periodice realizate din muncă, pensiile de
asigurări sociale şi alte sume plătite periodic debitorului pentru asigurarea
mijloacelor de existenţă pot fi urmărite până la 1/2 din venitul lunar net
pentru obligaţiile de întreţinere sau alocaţii pentru copii şi 1/3 din venitul
lunar net, pentru orice alte datorii;
66
– alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru
îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, ajutoarele de deces,
bursele de studii acordate de stat, diurnele şi orice astfel de indemnizaţii cu
destinaţie specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru nici un
fel de datorii.
j) Clasificarea bunurilor după destinaţia lor economică
După destinaţia lor economică, bunurile pot fi: 1) mijloace de
producţie şi 2) obiecte de consum.
Mijloacele de producţie sunt acele bunuri destinate să servească
producerii altor bunuri.
Obiectele de consum sunt acele bunuri care sunt destinate satisfacerii
nevoilor oamenilor (hrană, îmbrăcăminte).
67
Capitolul V
FAPTUL ŞI ACTUL JURIDIC
68
Fapta ilicită este acţiunea sau inacţiunea unei persoane fizice sau
juridice prin care se încalcă o normă de conduită obligatorie şi în urma
căreia este prejudiciată altă persoană.
Fapta ilicită constând într-o acţiune este o faptă comisivă, iar cea care
constă într-o inacţiune, respectiv neîndeplinirea unei obligaţii legale, este o
faptă omisivă. Fapta ilicită atrage răspunderea juridică delictuală.
74
b) manifestarea de voinţă trebuie să se exteriorizeze în anumite forme
cerute pentru probaţiune (ad probationem);
c) asigurarea opozabilităţii actului faţă de terţi prin îndeplinirea
formalităţilor de publicitate.
Tot în doctrină se mai face distincţia între condiţii de valabilitate şi
condiţii de eficacitate. Această clasificare este criticabilă. Spunem că un act
este eficace atunci când este apt să producă efecte şi produce efecte. Actele
pentru care legea prevede condiţia solemnităţii sunt eficace numai dacă
îndeplinesc această condiţie. Prin urmare, condiţiile de validitate sunt
incluse în condiţiile de eficacitate. Sunt condiţii de eficacitate toate
condiţiile actului juridic civil, neîndeplinirea lor lipsindu-l de efecte. Se mai
spune că este inopozabil.
V.4.2. Capacitatea de a încheia acte juridice
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o componentă a
capacităţii juridice civile, respectiv componenta numită capacitate de
exerciţiu. Orice persoană are capacitate de folosinţă, dar nu toate persoanele
au capacitate de exerciţiu. Pentru a încheia acte juridice civile, persoana
trebuie să-şi asume obligaţii şi să-şi fructifice drepturile, ceea ce corespunde
cu capacitatea de exerciţiu. Deci, nu pot încheia acte juridice decât
persoanele care au capacitate de exerciţiu.
La fel ca şi în materia capacităţii civile, şi în materia capacităţii de a
încheia actul juridic civil, principiul este capacitatea, persoanele având
capacitatea de a face acte civile, cu excepţia cazurilor când legea prevede
altfel. Incapacitatea reprezintă excepţia şi aceasta este de strictă interpretare,
nefiind permisă analogia.
În ce priveşte persoanele juridice, capacitatea de a face acte juridice
este limitată de principiul specializării capacităţii de folosinţă. Potrivit
acestui principiu, persoana juridică nu poate face decât actele juridice
corespunzătoare scopului pentru care a fost înfiinţată. Scopul pentru care a
fost creată nu trebuie confundat cu obiectul de activitate. Pentru a exista,
persoana juridică încheie şi alte acte juridice, altele decât cele ce fac
obiectul său de activitate. Sunt astfel de acte: cele ce ţin de conducerea
persoanei juridice; administrarea; reprezentarea şi funcţionarea acesteia.
Spre exemplu, o societate de asigurări nu face numai acte juridice ţinând
strict de obiectul său de activitate, ci angajează personal, procură bunuri
necesare desfăşurării activităţii sale, încheie contracte de utilităţi ş.a. Actele
ce exced obiectului său de activitate sunt făcute fără a avea capacitatea
cerută de lege şi, prin urmare, sunt lovite de nulitate. Sancţiunea nulităţii nu
exclude aplicarea altor sancţiuni civile, administrative sau penale.
75
În doctrină, se mai evidenţiază şi faptul că nu trebuie confundată
capacitatea cu discernământul. Discernământul este avut în vedere la altă
condiţie esenţială a actului juridic civil, şi anume la consimţământ.
Tot ţinând de o altă condiţie a actului juridic civil, respectiv obiectul
actului juridic civil, este instituirea prin lege a inalienabilităţii unor bunuri.
Faptul că un bun din domeniul public nu poate fi înstrăinat nu constituie o
incapacitate. Aşa este situaţia instituţiilor publice care nu pot înstrăina
bunurile din domeniul public pe care le au în administrare.
V.4.3. Consimţământul
V.4.3.1. Definiţie şi noţiuni generale
Actul juridic este definit ca o manifestare de voinţă făcută cu scopul de
a produce efecte juridice. Manifestarea de voinţă presupune, în primul rând,
existenţa unei voinţe şi apoi exteriorizarea ei. Fiind vorba de manifestare de
voinţă în plan juridic, voinţa este caracterizată de juridicitate. Este vorba,
prin urmare, de o voinţă juridică. Voinţa juridică este un fenomen complex
sub aspect atât juridic, cât şi psihologic.
Din punct de vedere juridic, voinţa juridică este complexă pentru că
include consimţământul şi cauza. Acestea sunt însă indisolubil legate de
procesul psihologic al voinţei. În existenţa lor cotidiană, persoanele au
necesităţi şi interese. Acestea constituie cauza declanşării procesului volitiv.
Reprezentarea scopului de realizat, realizată la nivel intelectiv, este urmată
de adoptarea rezoluţiei de materializare a dorinţelor şi cu exteriorizarea
hotărârii (consimţământul).
Prin urmare, consimţământul este manifestarea în exterior a
hotărârii de a încheia acte juridice.
Codul civil instituie condiţia esenţială a „consimţământului valabil
pentru părţile care se obligă”. În doctrină, formularea de mai sus din Codul
civil este apreciată incompletă, deoarece în actele convenţionale nu este
necesar numai consimţământul valabil al părţii care se obligă.
O altă discuţie care se face priveşte faptul că un element fundamental
unic, respectiv voinţa juridică, este divizat în două părţi ce sunt date a fi
condiţii esenţiale, şi anume, aşa cum am arătat mai sus, consimţământul şi
cauza.
În ce priveşte voinţa juridică, în doctrină sunt enunţate două mari
principii care o guvernează:
– principiul libertăţii actelor juridice;
– principiul voinţei interne (reale).
Principiul libertăţii actelor juridice are următoarele idei de bază:
– părţile pot, cu anumite limite, să încheie orice acte juridice.
Limitele de care se face vorbire sunt date de chiar textele legale. Acestea
76
sunt: normele juridice imperative, care interzic anumite acte (exemplu:
art.702 Codul civil care prevede că „nici chiar prin contractul căsătoriei nu
se poate renunţa la succesiunea unui om în viaţă, nici nu se pot înstrăina
drepturile eventuale ce s-ar putea dobândi asupra succesiunii”), regulile de
convieţuire socială şi ordinea publică;
– subiectele de drept civil pot să dea actului juridic încheiat forma
dorită de ele. Această posibilitate este valabilă chiar şi în cazul actelor
juridice tipice;
– subiectele de drept pot să încheie acte juridice, însă nu sunt
obligate.
– Principiul voinţei interne (reale). În analiza acestui principiu, au
fost evidenţiate două elemente ale voinţei:
– elementul psihologic (voinţa internă);
– elementul social sau voinţa exteriorizată (voinţa declarată).
– Privitor la voinţă, care trebuie avută în vedere şi căreia trebuie să i
se dea curs, au fost formulate două concepţii:
– concepţia subiectivă, care cere să se dea eficienţă voinţei interne
sau reale;
– concepţia obiectivă, care afirmă că voinţa declarată este cea care
trebuie să producă efecte.
În Codul civil român îşi găseşte aplicarea, cu precădere, concepţia
subiectivă a voinţei interne (reale). Astfel, art.977 Cod civil, în ce priveşte
interpretarea contractelor, prevede că aceasta se face după intenţia comună a
părţilor, şi nu după sensul literal al termenilor. Tot voinţei reale a părţilor i
se dă prioritate şi în art.1175 Cod civil, şi aceasta chiar în contra unui act
făcut public: „actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere
decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act
nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”. Inopozabilitatea lui
faţă de alte persoane nu este efectul prevalenţei voinţei declarate asupra
celei interne, ci este o măsură de protecţie a celor care nu-l cunosc şi, în
acest fel, pot fi prejudiciaţi.
Sunt texte în Codul civil român în care se dă prevalenţă voinţei
exprimate. Art.1191 Cod civil prevede că dovada actelor juridice cu o
valoare peste 250 lei nu se poate face decât prin act autentic sau act sub
semnătură privată şi că nu poate fi făcută, în acest caz, dovada cu martori în
contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că
s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar şi
atunci când suma sau valoarea nu depăşeşte 250 lei. Este clară aici voinţa
legiuitorului de a da curs voinţei declarate pentru că, dacă ar fi dorit să dea
eficacitate voinţei interne, ar fi admis ascultarea de martori care cunosc
77
împrejurările facerii actului, din mărturia lor fiind posibil să se deducă
adevărata intenţie a părţilor.
V.4.3.2. Condiţiile consimţământului
Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să fie dat de o persoană cu discernământ;
b) să fie exteriorizat;
c) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
d) să nu fie afectat de un viciu de consimţământ.
79
Art.961 Cod civil
„Convenţia făcută prin eroare, violenţă sau dol, nu este nulă de drept,
ci dă loc numai acţiunii de nulitate”.
Din dispoziţiile art.954 Cod civil rezultă că eroarea poate să fie cu
privire la:
– calităţile substanţiale ale obiectului actului (error in substantiam);
– persoana cu care s-a contractat (error in personam).
Eroarea, ca falsă reprezentare a realităţii, poate să fie:
– eroare de fapt, atunci când greşita reprezentare cade asupra unei si-
tuaţii sau stări de fapt, ori asupra unei împrejurări ţinând de actul juridic încheiat;
– eroare de drept, constând în necunoaşterea legii.
Dacă în ceea ce priveşte eroarea de fapt, aceasta este recunoscută ca
fiind viciu de consimţământ, în ce priveşte eroarea de drept, aceasta nu este
admisă ca fiind viciu de consimţământ. A fost însă exprimată şi opinia că ar
fi totuşi un viciu de consimţământ.
Opinia potrivit căreia eroarea de drept nu poate constitui viciu de
consimţământ pleacă de la prezumţia că toată lumea cunoaşte legea (nemo
censetur ignorare legem). În susţinerea opiniei contrare se invocă situaţiile
obiective în care actele normative nu ajung la subiectul de drept sau faptul
că legea nu distinge între eroarea de fapt şi eroarea de drept şi unde legea nu
distinge, nici noi nu putem să facem distincţie, ambele fiind false
reprezentări asupra realităţii.
Nu orice eroare de fapt constituie viciu de consimţământ. În acest sens,
după consecinţele pe care le generează, se face distincţie între:
a) eroarea obstacol;
b) eroarea viciu de consimţământ;
c) eroarea indiferentă.
Eroarea obstacol, aşa cum o arată numele, împiedică încheierea
actului juridic. În funcţie de aspectul pe care-l priveşte, la rândul ei, poate fi:
– eroare asupra naturii actului care se încheie (error in negotium),
subiectul crezând că încheie un alt act juridic (spre exemplu, crede că face o
vânzare-cumpărare şi nu o donaţie sau o închiriere, aşa cum crede celălalt);
– eroare asupra identităţii obiectului (error in corpore), când părţile
cred, fiecare în parte, că este vorba de un alt bun. Se spune despre eroarea
obstacol că este distructivă de voinţă.
Eroarea viciu de consimţământ doar alterează voinţa, însă are ca
efect nevalabilitatea actului juridic. Îmbracă cele două forme enunţate în
art.954 Cod civil:
– eroarea asupra substanţei obiectului (error in substantiam). Priveşte
calităţile substanţiale ale obiectului şi nu viciile ascunse. Codul civil face
distincţie între viciile ascunse şi viciile aparente. Art.1352 Cod civil
80
prevede că vânzătorul este răspunzător pentru viciile ascunse ale lucrului
vândut, dacă, din cauza acelora, lucrul nu este bun de întrebuinţat, după
destinaţia sa, sau întrebuinţarea sa este atât de micşorată, încât se poate
presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau nu ar fi dat pe dânsul
ceea ce a dat, dacă i-ar fi cunoscut viciile. Art.1354 Cod civil mai prevede
că vânzătorul este răspunzător de viciile ascunse, chiar şi atunci când nu le-a
cunoscut, cu excepţia cazului în care s-a învoit cu cumpărătorul să nu
răspundă pentru ele. Atunci când vânzătorului îi erau cunoscute viciile,
acesta este obligat, pe lângă restituirea preţului, şi la daune interese către
cumpărător. Dacă viciile nu îi erau cunoscute vânzătorului, acesta este
obligat numai la restituirea preţului şi spezele ocazionate de vânzare făcute
de cumpărător. Dacă bunul a pierit din cauza viciilor, vânzătorul trebuie să
restituie preţul şi să-l dezdăuneze pe cumpărător. Dreptul la acţiune pentru
vicii ascunse se prescrie la împlinirea unui termen de 6 luni de când au fost
cunoscute, dacă acestea nu au fost ascunse cu viclenie (art.5 din Decretul
nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă). Vânzătorul, potrivit art.1353
Cod civil, nu răspunde de viciile aparente şi despre care cumpărătorul a
putut singur să se convingă.
Prin substanţa obiectului se înţelege nu numai bunul în materialitatea
lui (culoare, gust, origine, vechime, originalitate), ci şi prestaţia (obligaţia de
a face). Constituie o astfel de eroare atunci când cumpărătorul este convins
că a cumpărat un obiect din aur şi acesta este numai placat cu aur sau este
din alamă, ori când a cumpărat un tablou crezând că este un original şi
acesta este o copie;
– eroarea asupra persoanei (error in personam). Aceasta produce
efecte numai atunci când tocmai considerarea persoanei (intuitu personae)
este cauza principală. Sunt astfel de erori cele cu privire la autorii unor
lucrări artistice, picturi, opere ştiinţifice. Nu poate să intervină o astfel de
eroare atunci când un magazin vinde mărfurile puse în vânzare oricărui
cumpărător. Un alt exemplu de eroare asupra persoanei: cineva care a
cumpărat un imobil, cu clauza că, dacă, la rândul lui, va revinde acel imobil
la ieşirea la pensie şi mutarea din localitate, să revândă unuia din copiii
vânzătorului, şi vinde altei persoane, crezând că este copil al vânzătorului.
Eroarea indiferentă (inexpresivă sau uşoară). Poartă asupra unor
aspecte neesenţiale şi care nu afectează valabilitatea actului.
B. Dolul
Art. 960 Cod civil
„Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene
întrebuinţate de una din părţi sunt astfel încât este evident că, fără aceste
maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.
81
Dolul nu se presupune”.
Se defineşte dolul ca viciul de consimţământ constând în inducerea în
eroare, prin mijloace viclene, pentru a determina pe cineva să încheie un
contract. Se spune că dolul este eroare provocată.
Clasificare
a) După cum dolul cade asupra unor elemente esenţiale, determinante,
sau pe aspecte nedeterminante în încheierea actelor, acesta se clasifică în:
– dol principal, care priveşte elementele importante ce au determinat
încheierea actului. Existenţa lui este sancţionată cu anulabilitatea
contractului (a se vedea art.961 Cod civil, citat la paragraful anterior privitor
la eroare, potrivit căruia dă loc numai acţiunii de nulitate);
– dol incident sau secundar, care priveşte aspecte ce nu sunt
determinante pentru încheierea contractului. Acesta nu duce la anulabilitatea
actului, ci dă naştere, cel mult, la dreptul de reducere a contravalorii.
– b) În funcţie de mijloacele dolosive folosite, dolul poate fi:
– dolus malus, care constă în manopere calificate şi grave ce conduc
la anulabilitate;
– dolus bonus, care constă în viclenii curente, uşor de dejucat, cum
sunt: lăudarea calităţilor unui produs, reclama comercială 20.
Structura dolului prezintă două elemente:
– un element obiectiv, alcătuit din mijloace viclene, maşinaţiuni,
manipulări făcute pentru a induce în eroare pe celălalt subiect al raportului
juridic;
– un element subiectiv (intenţional), rezultând din existenţa intenţiei
de a determina, prin mijloacele viclene arătate, pe cealaltă parte, să încheie
actul juridic.
– Condiţiile dolului. Pentru a exista şi constitui viciu de
consimţământ, dolul trebuie:
– să fie determinant pentru încheierea actului;
– să provină de la cealaltă parte.
În ce priveşte cea de-a doua condiţie, se consideră că este îndeplinită
nu doar atunci când provine de la cocontractant, ci şi atunci când provine de
la un terţ şi cocontractantul are ştiinţă despre aceasta, precum şi atunci când
provine de la reprezentantul cocontractantului.
Proba dolului. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice
mijloc de probă, inclusiv cu martori sau prezumţii simple.
20
Victor Dan Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală,
vol.1, Editura Casa Editorială „Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 2001, p.108-109.
82
C. Violenţa
Acest viciu de consimţământ este reglementat de art. 955, 956, 957,
958, 959 Cod civil.
Astfel: Art. 955 Cod civil enunţă: „Violenţa în contra celui ce s-a
obligat este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană
decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”.
În art.956 Cod civil se arată că: „Este violenţă totdeauna când, spre a
face pe o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa,
că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent”.
Art. 957 Cod civil specifică: „Violenţa este cauză de nulitate a
convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra
descendenţilor şi ascendenţilor”.
Potrivit art. 958 Cod civil, „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă,
nu poate anula convenţia” şi, conform art.959 Cod civil, „Convenţia nu
poate fi atacată pentru cauză de violenţă dacă, după încetarea violenţei,
convenţia s-a aprobat, expres sau tacit, sau dacă a trecut timpul definit de
lege pentru restituţiune”.
Din acest text de lege putem desprinde definiţia violenţei şi felurile ei.
Astfel, violenţa este un viciu de consimţământ care constă în
insuflarea unei temeri, raţionabile pentru persoana în cauză, că va fi supusă
ea personal, averea sa, soţul/soţia, ascendenţii sau descendenţii, unui rău
considerabil şi prezent, dacă nu încheie un anume act juridic. Se poate
observa din această definiţie formulată în art.956 Cod civil că nu este
necesară folosirea de violenţe, fiind suficientă insuflarea temerii. De
asemenea, răul trebuie să fie considerabil şi prezent şi să fie raţionabil după
persoana în cauză. În acest sens, alineatul 2 al aceluiaşi articol arată că în
determinarea raţionabilităţii răului cu care se ameninţă se are în vedere
vârsta, sexul şi condiţia personală a persoanei (grad de instruire, situaţie
socială şi economică, calităţi fizice). Art.958 Cod civil precizează că simpla
temere reverenţiară, neînsoţită de violenţă nu constituie cauză de anulare a
convenţiei. Faptul că persoana se teme de superiorul său ierarhic este o
temere reverenţiară.
În ce priveşte felurile violenţei, distingem:
1. După cel care exercită violenţa (art.955 Cod civil):
– violenţă provenind de la persoana în folosul căreia s-a făcut convenţia;
– violenţă provenind de la o altă persoană decât cea cu care se
contractează, dar exercitată în scopul de a o determina să contracteze;
2. După natura răului cu care se ameninţă:
– violenţă fizică, atunci când ameninţarea vizează suferinţe fizice,
integritatea corporală, averea persoanei;
83
– violenţă morală, când vizează cinstea, onoarea, demnitatea,
prestigiul social sau chiar numai cel familial;
3. După persoana asupra căreia se îndreaptă ameninţarea (art.956 şi
957 Cod civil):
– asupra persoanei care urmează să contracteze;
– asupra soţului, soţiei, descendenţilor, ascendenţilor;
4. După caracterul ameninţării:
– ameninţarea legitimă (justă). Aceasta nu constituie un viciu de
consimţământ. Sunt astfel de ameninţări legitime cele în care creditorul
ameninţă pe debitor cu acţionarea în judecată, dacă nu îşi îndeplineşte
obligaţia;
– ameninţarea nelegitimă (injustă). Aceasta constă în ameninţarea cu
un rău, care nu se întemeiază pe nici un drept.
Condiţiile violenţei pentru a fi un viciu de consimţământ:
a) să fie nelegitimă (injustă);
b) să fie determinantă pentru încheierea actului juridic.
D. Leziunea
Leziunea nu este unanim acceptată de doctrinari, ea fiind un viciu de
consimţământ. Aceasta nu pentru că nu este menţionat de art.953 Cod civil
(aici fiind enumerate numai eroarea, dolul, violenţa), ci pentru că nu este cu
nimic afectat consimţământul autorului.
Leziunea este definită ca disproporţia vădită dintre prestaţiile părţilor
actului juridic.
Având în vedere că disproporţia a fost acceptată la momentul încheierii
actului, consimţământul poartă şi asupra întinderii prestaţiilor.
Legiuitorul a reţinut leziunea numai cu privire la următoarele aspecte:
– art.25 din Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului
familiei care prevede:
„De la data intrării în vigoare a Decretului privitor la persoanele fizice
şi persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în
anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de
paisprezece ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau
tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de
paisprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este
leziune.
Minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani nu răspund pentru
fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ”.
Acţiunea în anulare pentru leziune este numită şi acţiune în resciziune.
84
Că acţiunea în resciziune este admisibilă numai în cazul minorilor se
prevede expres şi în art.1165 Cod civil: „Majorul nu poate, pentru leziune,
să exercite acţiunea în resciziune”. Codul civil, la art.694, prevede o situaţie
când majorul poate să exercite acţiunea în anulare pe motiv de leziune,
respectiv că majorul nu poate să-şi atace acceptarea tacită a unei succesiuni
decât în cazul când această acceptare „a fost urmarea unei viclenii ce s-a
întrebuinţat în privinţă-i”. În acest caz însă este un viciu de consimţământ
provocat prin dol.
Reglementarea legală a leziunii în cazul minorilor se află în mai multe
texte ale Codului civil:
– art.951, potrivit căruia minorul poate să atace actul pe care l-a
încheiat pe motiv de lipsă de capacitate numai atunci când a suferit o
leziune;
– art.1157-1164 prevede expres situaţiile în care minorul nu poate să
exercite acţiunea în resciziune:
– pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii (art.1157);
– când leziunea rezultă dintr-un eveniment cazual şi neaşteptat
(art.1158);
– în contra angajamentelor ce a luat pentru comerţul sau arta sa,
atunci când minorul este comerciant, artizan (meseriaş) sau bancher
(art.1160);
– împotriva obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasi-delictele
sale (art.1162).
Este de observat că legiuitorul are în vedere nu atât leziunea, cât
minoritatea subiectului şi, prin urmare, lipsa de discernământ. Această
concluzie este întărită şi de art.1159 Cod civil, care dă dreptul la acţiunea în
resciziune pentru minorul ce face o simplă declaraţie că este major.
În concluzie, actele juridice care pot fi anulate pentru leziune trebuie să
întrunească următoarele cerinţe:
– să fie acte civile de administrare;
– să fie încheiate de minorul între 14 şi 18 ani, singur, fără
încuviinţarea ocrotitorului legal;
– să fie lezionare pentru minor;
– să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative21.
Se mai impune menţiunea că actele juridice încheiate de minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare, deşi o asemenea încuviinţare ar fi necesară, potrivit legii sunt
anulabile fără a mai trebui să se dovedească leziunea.
21
Gabriel Boroi, Drept civil. Teoria generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p.125.
85
Jurisprudenţă
1. Act juridic. Proba. Imposibilitatea morală de preconstituire a
înscrisului. Câmpul de aplicare a dispoziţiilor art.1198 Cod civil
Pornind de la dispoziţiile art.1198 Cod civil, practica judiciară a extins
cazurile în care actul juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei poate fi
dovedit şi altfel decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată,
adăugând, la imposibilitatea materială, şi imposibilitatea morală de a
preconstitui înscrisul, datorită calităţii părţilor.
Faptul că părţile au fost colegi de serviciu – fără să se pună problema
unor raporturi de deferenţă între superior şi subordonat – nu justifică
abaterea de la regula înscrisă în art.1191 Cod civil.
(Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr.374/09.03.1994)
Prin sentinţa civilă nr.3506/05.05.1993 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, s-a
admis acţiunea principală formulată de reclamanta L.I. împotriva pârâţilor L.C. şi L.C.;
s-a dispus evacuarea acestora din apartamentul situat în Bucureşti, sectorul 4, pentru
lipsă de titlu locativ. Acţiunea conexă a părţilor a fost respinsă ca nedovedită.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că pârâţii au avut
calitatea de chiriaşi, în temeiul contractului de închiriere încheiat pe perioada
01.03.1985 – 01.03.1986. Pârâţii nu au făcut dovada existenţei unui antecontract de
vânzare-cumpărare cu privire la acest apartament.
Sentinţa a fost atacată cu apel de către pârâţi.
În motivarea apelului se arată că între părţi a existat o înţelegere cu privire la
vânzarea-cumpărarea apartamentului şi nu cu privire la închiriere, cum greşit a
reţinut prima instanţă, motiv pentru care au şi plătit reclamantei suma de 60.000 lei.
Totodată, instanţa nu a ţinut cont de imposibilitatea morală de a produce o dovadă
scrisă, date fiind relaţiile între părţi.
Apelul nu este fondat.
Din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că reclamanta, în
calitate de proprietar al apartamentului în litigiu, a închiriat apartamentul pârâţilor,
pe perioada 01.03.1985 – 01.03.1986, conform contractului de închiriere depus la
dosar. Ca atare, aceasta a fost intenţia părţilor – de închiriere şi nu de vânzare –, cu
atât mai mult cu cât nu s-a încheiat nici un înscris privitor la suma de 60 000 lei, pe
care pârâţii pretind că ar fi plătit-o reclamantei, ca avans pentru apartament. Chiar
în ipoteza în care reclamanta şi pârâta au fost colege de serviciu, relaţiile dintre ele
nu erau de aşa natură încât să existe o imposibilitate morală de întocmire a
înscrisului care să consemneze achitarea avansului pentru apartament.
Contractul de închiriere face dovada certă a intenţiei părţilor şi, ca atare, în
prezent, apelanţii nu au nici un titlu locativ care să justifice ocuparea
apartamentului a cărui proprietară este reclamanta, motiv pentru care, în raport de
dispoziţiile art.296 Cod proc.civ., apelul urmează să fie respins ca nefondat.
Notă. Întrucât, în raport de dispoziţiile art.129-130 Cod proc.civ., judecătorul
trebuie să aibă rol activ şi să pună în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt sau
86
de drept care ar duce la dezlegarea pricinii, respingerea cererii conexe ca
nedovedită este criticabilă.
2. Actul juridic. Vicii de consimţământ. Eroarea asupra persoanei.
Înţeles. Contract de vânzare-cumpărare. Eroare asupra stării civile a
cocontractantului
Potrivit art. 954 alin.(2) Cod civil, „eroarea nu produce nulitate când
cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia
persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.
Caracterul determinant al erorii asupra persoanei se poate referi la
identitatea fizică, identitatea civilă sau la calităţile esenţiale ale acesteia.
Prin urmare, eroarea asupra stării civile a cocontractantului nu poate
constitui motiv de anulare a actului.
(Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr.499/07.03.1997)
Prin sentinţa civilă nr.4629/29.05.1996 Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a
respins acţiunea reclamanţilor B.D. şi T.L.M., prin care au solicitat anularea contrac-
tului de vânzare-cumpărare nr.26200/1994 pentru eroare asupra persoanelor pârâţilor.
Reclamanţii apelanţi au precizat că solicită anularea contractului de vânzare-
cumpărare, întrucât au fost induşi în eroare de pârâţi, care nu le-au adus la
cunoştinţă faptul că sunt divorţaţi; reprezentarea vânzătorilor, reclamanţi la data
încheierii actului, a fost în sensul că vând soţilor B., pentru ca „averea să rămână în
continuare în familia lor”.
Potrivit art.954 Cod civil, eroarea, ca viciu de consimţământ, nu produce
nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când
consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a încheiat actul.
În cauză, nu există eroare asupra persoanelor cu care s-a contractat, iar starea
civilă a părţilor contractante nu poate constitui un element esenţial avut în vedere la
încheierea contractului.
Susţinerea apelanţilor că au contractat cu pârâţii, în considerarea situaţiei lor
de persoane căsătorite, pentru ca „averea să rămână în familie”, este lipsită de
relevanţă juridică.
Este lovită de nulitate absolută o atare clauză contractuală sau testamentară
(prin care s-ar interzice vânzarea bunului cumpărat, donat, lăsat legat etc.), pentru
că ar contraveni dreptului proprietarului de a dispune liber şi absolut de dreptul său
(art.480 şi 803 Cod civil).
Faţă de motivele arătate, tribunalul va respinge apelul ca nefondat.
3. Convenţii. Anulabilitatea pentru vicierea consimţământului prin
violenţă. Înţelesul noţiunii de violenţă. Autorul violenţei
Violenţa, ca viciu de consimţământ, poate fi, nu numai fizică, ci şi morală,
prin ameninţarea, nelegitimă, cu un rău sub imperiul căruia o persoană şi-a dat
consimţământul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
87
Violenţa constituie un viciu de consimţământ chiar dacă este exercitată de o
altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut contractul.
(Decizia nr.200 din 6 decembrie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie în
compunerea prevăzută de art.39 alin.(2) şi (3) din Legea pentru organizare
judecătorească).
91
Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general s-a considerat vădit
netemeinică şi esenţial nelegală decizia instanţei de control judiciar şi s-a solicitat
modificarea ei în sensul respingerii recursului declarat de reclamantă împotriva
hotărârii instanţei de fond.
În motivarea recursului extraordinar s-a arătat că instanţa de control judiciar,
în mod greşit, a declarat simulat actul de vânzare-cumpărare a autoturismului Dacia
1310, în lipsa unui contraînscris, atâta vreme cât nu s-a reţinut în cauză că actul ar
fi fost făcut prin fraudă, dol sau violenţă, şi părţile nu au un început de dovadă
scrisă; astfel, mărturisirile şi recunoaşterile posterioare ale părţilor nu pot înlocui
contraînscrisul, susţinerile vânzătorului S.A. nu pot fi luate în considerare.
Recursul extraordinar nu este întemeiat.
Prin hotărârea atacată, corect s-a stabilit că actul de vânzare-cumpărare
menţionat este simulat, în sensul că adevăratul cumpărător al autoturismului este
reclamanta R.F., iar preţul achitat a fost de 128.000 lei.
Este adevărat că, potrivit art.1175 şi 1197 Cod civil, simulaţia nu poate fi
dovedită între părţile contractante decât printr-un contraînscris care ar modifica actul
aparent ce se pretinde a fi simulat şi că această regulă nu suferă excepţie decât în cazul
în care actul s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă, ori când părţile au un început de
dovadă scrisă, situaţie în care este admisibilă şi proba testimonială şi prezumţii.
Or, în speţă, actul intitulat „Chitanţă”, încheiat la 9 septembrie 1989 între
S.A. şi R.V. din care rezultă că primul a primit de la secundul suma de 54.800 lei
drept o parte din preţul autoturismului, preţ stabilit în sumă de 128.000 lei,
constituie un început de dovadă scrisă, care, completată cu susţinerile vânzătorului
S.A. în faţa executorului judecătoresc şi la interogator în faţa instanţei, precum şi
cu restul probelor la care s-a referit instanţa, fac dovada completă a simulaţiei.
În consecinţă, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică, recursul
extraordinar în temeiul art.312 pct.1 Cod procedură civilă urmează a fi respins.
92
Totodată, reclamantul a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară,
precum şi evacuarea ultimilor doi pârâţi din imobilul în litigiu.
Judecătoria Roşiori de Vede, prin sentinţa civilă nr.557 din 20 februarie
1992, a admis acţiunea aşa cum a fost formulată, dispunând anularea actului de
vânzare-cumpărare menţionat, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi evacuarea
pârâţilor din acelaşi imobil.
Această hotărâre a fost confirmată de Tribunalul judeţean Teleorman prin
decizia civilă nr.545 din 16 iunie 1992, care a respins ca nefondat recursul declarat
de pârâţii C.M. şi C.E., reţinând că pârâta Z.F. a vândut primilor doi pârâţi imobilul
în litigiu fără consimţământul reclamantului, care este coindivizar.
Considerând vădit netemeinice şi esenţial nelegale aceste hotărâri, prin
recursul extraordinar pe care l-a declarat, procurorul general a solicitat modificarea
lor, în sensul respingerii acţiunii, întrucât reclamantul, în calitate de copărtaş, nu
are la dispoziţie, în vederea realizării drepturilor sale, calea unei acţiuni în anularea
vânzării şi nici în revendicarea imobilului, ci numai o acţiune prin care să solicite
sistarea stării de indiviziune.
Recursul extraordinar este întemeiat.
Într-adevăr, este necontestat, în speţă, că, deşi pârâta Z.F. a înstrăinat
imobilul din litigiu pârâţilor, fără consimţământul coindivizarului său, această
vânzare nu poate fi anulată, aşa cum a solicitat reclamantul, deoarece, în cazul unui
bun aflat în indiviziune, vânzarea lui de către un coindivizar unui terţ nu atrage
nulitatea actului de înstrăinare, ci supune dreptul dobândit de cumpărător unei
condiţii rezolutorii a cărei îndeplinire are loc dacă bunul nu a fost atribuit, la ieşirea
din indiviziune, coindivizarului care l-a înstrăinat, în acest sens fiind şi prevederile
art.786 şi 1060 din Codul civil.
Aşadar, întrucât partajul are un efect declarativ, este deci evident că, în cazul
în care bunul cade în lotul coindivizarului vânzător, acesta din urmă este considerat
că a fost proprietar exclusiv, în mod retroactiv, în acest fel vânzarea rămânând
valabilă.
În această situaţie, reclamantul, în calitate de coindivizar care nu şi-a
manifestat consimţământul la înstrăinare, nu are la dispoziţie, în vederea realizării
şi valorificării drepturilor sale, calea unei acţiuni în anularea vânzării şi nici în
revendicarea bunului respectiv, ci numai o acţiune de ieşire din indiviziune.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, urmează a se admite recursul
extraordinar şi a se casa hotărârile atacate, în sensul respingerii acţiunii.
93
Reclamanta a susţinut că donaţia este lovită de nulitate absolută, întrucât a
fost încheiată de autorul său pentru a o determina pe pârâtă să întreţină relaţii
intime cu el. Că, în cazul în care instanţa va constata valabilitatea actului de
donaţie, este necesar să dispună reducţiunea acestuia, întrucât a încălcat rezerva
succesorală a reclamantei, în calitate de fiică, singura moştenitoare descendentă a
defunctului.
Judecătoria Piteşti, prin sentinţa civilă nr.7021 din 15 noiembrie 1989, a
admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie.
Hotărârea a fost confirmată de Tribunalul judeţean Argeş, secţia civilă, care,
prin decizia nr.79 din 26 ianuarie 1990, a respins ca nefondat recursul declarat de
pârâtă.
Procurorul general a declarat recurs extraordinar împotriva ambelor hotărâri
şi a cerut desfiinţarea lor ca fiind vădit netemeinice şi date cu încălcarea esenţială a
legii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată. S-a susţinut, în esenţă, că instanţele,
în mod greşit, au reţinut nulitatea actului de donaţie, în realitate donaţia a fost
încheiată în scopul ca donatorul să beneficieze de îngrijire, concubinajul nefiind
dovedit în cauză.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr.811 din 27 martie
1991, admiţând recursul extraordinar, a modificat hotărârile atacate în sensul că a
respins capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii actului de donaţie încheiat
la 22 februarie 1971. Prin aceeaşi decizie s-au casat ambele hotărâri în partea
referitoare la reducţiunea donaţiei şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria
Giurgiu.
Această instanţă, învestită cu soluţionarea cauzei, prin sentinţa civilă nr.326
din 10 februarie 1992, a admis acţiunea în limita casării şi a dispus reducţiunea
donaţiei. Prin aceeaşi sentinţă, ca efect al partajului, s-au atribuit părţilor bunuri în
natură, potrivit celor cuprinse în dispozitiv.
Tribunalul judeţean Giurgiu, prin decizia civilă nr.227 din 1 iulie 1992, a
respins recursurile declarate de E.E. şi D.E.
Procurorul general a introdus recursul extraordinar de faţă, cerând casarea lor
şi trimiterea dosarului la instanţa de fond spre o nouă judecată, susţinând că
instanţele nu au stabilit în mod complet şi convingător situaţia de fapt cu referire la
raporturile dintre autorul reclamantei şi pârâtă.
În argumentarea recursului extraordinar, se enunţă ipoteza că autorul
reclamantei a întreţinut relaţii notorii de concubinaj cu pârâta, motiv pentru care
acesta şi-a părăsit familia şi s-a mutat la concubina sa, şi că, pentru continuarea
acestor raporturi, s-a încheiat actul de liberalitate, care, având o cauză ilicită şi
imorală, este lovit de nulitate absolută.
Prin recursul extraordinar se mai impută instanţelor că au redus liberalitatea
la cotitatea disponibilă fără să fi stabilit valoarea reală a bunului donat, ceea ce a
făcut ca să fie prejudiciate interesele reclamantei.
Criticile nu sunt întemeiate.
Este de necontestat că autorul reclamantei, prin actul încheiat la 22 februarie
1971 şi autentificat de Notariatul de Stat judeţean Argeş, sub nr.848, a donat către
E.D. un imobil compus din teren în suprafaţă de 11.500 m.p. şi o casă de locuit,
94
construită din bârne, acoperită cu tablă, situată în vatra satului Ciomăgeşti, punctul
Dogari. Prin acelaşi act, donatorul şi-a rezervat dreptul de uzufruct viager asupra
întregului imobil donat.
Este, de asemenea, de necontestat că, prin acţiune, reclamanta a cerut a se
constata nulitatea actului de donaţie încheiat de tatăl său în favoarea pârâtei ca
având o cauză imorală, întrucât „a fost făcut cu scopul ca pârâta să întreţină relaţii
de concubinaj” cu donatorul.
În conformitate cu dispoziţiile art.948 Cod civil, printre condiţiile de
valabilitate ale unei convenţii este prevăzută şi aceea de a avea o cauză licită, iar
potrivit art.965 Cod civil, obligaţia fără cauză sau întemeiată pe o cauză falsă sau
ilicită nu poate avea efect. Cauza este ilicită, potrivit art.968 Cod civil, când este
prohibită de lege sau este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.
Potrivit art.967 Cod civil, convenţia este valabilă chiar dacă nu este expres
prevăzută cauza, care este prezumată până la dovada contrarie.
De regulă, cauza obligaţiei şi cauza actului juridic sunt conforme cu ordinea
de drept; ca urmare, sarcina dovedirii ilicităţii sau a imoralităţii cauzei incumbă
părţii care se prevalează de ele.
Cât priveşte admisibilitatea mijloacelor de probă, pentru stabilirea
inexistenţei, falsităţii, ilicităţii sau imoralităţii cauzei, principiul îl constituie
deplina libertate de probaţiune. Cauza este un fapt şi, ca atare, ea poate fi dovedită,
în principiu, cu orice mijloace de probă, inclusiv depoziţii de martori şi prezumţii.
În raport cu aceste dispoziţii legale, incumbă reclamantei obligaţia de a
dovedi că, prin liberalitatea făcută de tatăl său în favoarea pârâtei, s-a urmărit
începerea sau continuarea unor relaţii de concubinaj, ceea ce ar fi avut un scop
potrivnic bunelor moravuri, iar sancţiunea unui act cu o asemenea cauză ar fi fost
nulitatea.
Dimpotrivă, din coroborarea tuturor probelor dosarului rezultă, în mod cert,
că actul în discuţie a avut la bază un alt scop decât cel invocat de reclamantă, şi
anume, prin această liberalitate donatorul a fost preocupat de a-şi asigura o
existenţă normală la bătrâneţe, pentru timpul când nu va mai fi capabil de muncă,
ţinând seama şi de faptul că era părăsit de familia sa.
Astfel, este de reţinut că, între pârâtă, căsătorită şi cu familie închegată,
compusă din soţ şi trei copii, şi autorul reclamantei – cu care este rudă –, începând
din anul 1970 s-au statornicit raporturi de muncă, în sensul că se ajutau la muncile
agricole, iar în anul următor, acesta din urmă, fiind părăsit de familia sa, s-a mutat
la familia pârâtei.
Mai este de reţinut că, prin actul de donaţie făcut pârâtei, donatorul şi-a
rezervat un drept de uzufruct viager, iar ulterior, a consimţit să fie demolată
construcţia şi să se edifice o altă locuinţă de către fiica şi ginerele pârâtei – cu care
a şi locuit şi gospodărit o perioadă mare de timp.
Martorii au relatat că autorul reclamantei a donat imobilul în litigiu pârâtei,
care era ruda sa, cu scopul de a obţine îngrijirea de care avea nevoie, deoarece era
certat cu soţia sa şi nu avea cine să-l întreţină.
95
Pe de altă parte, din adeverinţa nr.16205/1989 a întreprinderii unde era
angajat soţul pârâtei, rezultă că acesta făcea naveta zilnic de la domiciliu la locul de
muncă, împrejurare confirmată şi de un martor.
De altfel, toţi martorii audiaţi în cauză au făcut declaraţii unanime, în sensul că
atât pârâta, cât şi soţul său, nu au fost niciodată despărţiţi şi că la muncile agricole
mergeau, împreună cu pârâta, soţul său şi autorul reclamantei.
Trebuie subliniat şi faptul că, în perioada celor 18 ani care au trecut de la
încheierea actului de donaţie şi până la decesul donatorului, familia pârâtei i-a
acordat îngrijire, iar acesta nu a cerut revocarea sau constatarea nulităţii actului şi
nici nu rezultă că ar fi intenţionat s-o facă, ceea ce demonstrează că actul în
discuţie nu a avut o cauză ilicită sau imorală.
Reclamanta a depus la dosar declaraţiile extrajudiciare ale unor persoane, în
scopul de a demonstra că între tatăl său şi pârâtă ar fi existat relaţii de concubinaj.
Din alte declaraţii, tot extrajudiciare, anexate recursului extraordinar rezultă,
dimpotrivă, că tatăl reclamantei, care era bătrân, bolnav şi părăsit de soţia şi de
fiica sa adoptivă, rămânând fără nici un sprijin a fost nevoit să ceară ajutorul rudei
sale D.E., pârâta, şi, ca răsplată pentru îngrijirea ce i se acordă, i-a donat imobilul
în litigiu. Din aceleaşi declaraţii mai rezultă că o perioadă de timp autorul
reclamantei a locuit şi a fost îngrijit de familia pârâtei, iar după aceea, a locuit şi s-a
gospodărit împreună cu fiica şi ginerele acestuia, până la deces.
Constatarea pe care a făcut-o secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie, prin
decizia criticată, în sensul că actul de donaţie a fost încheiat de către tatăl
reclamantei, în scopul de a obţine şi beneficia, din partea familiei pârâtei, de
îngrijirea de care avea nevoie, determinată de boală şi vârstă, este temeinică şi
legală.
Nu este întemeiată nici critica potrivit căreia instanţele nu ar fi stabilit
valoarea reală a bunului donat, fiind astfel prejudiciate interesele reclamantei
rezervatară. Cu ocazia dezbaterii în fond a litigiului şi în cadrul recursului ce a
declarat, reclamanta – având asistenţă juridică calificată – nu a susţinut că bunul
donat ar fi fost evaluat greşit; astfel că instanţele, respectând principiul
disponibilităţii, nu puteau să includă în masa de împărţit bunul la o altă valoare
decât aceea stabilită de expert şi necontestată de părţi.
98
Pentru ca un act juridic să fie valabil, trebuie ca obiectul acestuia să
îndeplinească următoarele condiţii: a) să existe; b) să fie în circuitul civil; c) să
fie determinat sau determinabil; d) să fie posibil; e) să fie licit; f) să fie moral.
Aceste condiţii se regăsesc în articolele 5, 948; 963-965 din Codul civil.
a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Cu privire la
această condiţie se impune precizarea că, în cazul actelor juridice bilaterale,
acestea dând naştere la obligaţii pentru ambele părţi, obiectul actului juridic
civil îl constituie obligaţia fiecăruia. Neexistând un obiect al actului juridic
civil nu se poate vorbi de existenţa actului juridic civil. Astfel este situaţia în
cazul obiectului care nu mai există (a fost distrus sau a pierit), cu condiţia ca
acesta să fie un bun cert (individual determinat). Art.1311 Cod civil prevede
că „dacă, în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este
nulă. Dacă era pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa
de contract, sau a pretinde reducerea preţului”. Art.965 Cod civil prevede că
pot fi obiecte ale obligaţiei şi bunurile viitoare („lucrurile viitoare pot fi
obiect al obligaţiei”). Acelaşi articol exceptează succesiunile nedeschise cu
privire la care nu se poate nici renunţa şi nici nu se pot face învoieli, chiar
dacă ar exista şi consimţământul celui a cărui succesiune ar fi în cauză.
b) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil.
Art.963 Cod civil prevede că: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi
obiectul unui contract”. Aşa cum s-a arătat la clasificarea bunurilor, acestea
pot fi: în circuitul civil, scoase din circuitul civil (inalienabile) şi bunuri care
pot fi comercializate numai cu autorizaţii speciale. Exemplu de bunuri care
nu pot face obiectul actelor juridice, nefiind în circuitul civil, sunt cele din
domeniul public.
c) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau
determinabil. Această condiţie rezultă din art.948 pct.3 Cod civil („un
obiect determinat”) şi art.948 Cod civil („obligaţia trebuie să aibă de obiect
un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate să fie
necertă, de este posibilă determinarea sa”). Pot exista două situaţii:
– lucrul este individual determinat (res certa). În această situaţie,
condiţia legală este îndeplinită fără alte circumstanţieri;
– lucrul este unul de gen (res genera). În acest caz, condiţia se
îndeplineşte la momentul determinării, individualizării, prin măsurare,
cântărire, ori numărare.
d) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Nimeni nu
poate fi ţinut să îndeplinească o obligaţie imposibilă. Imposibilitatea trebuie
să fie absolută (nimeni să n-o poată îndeplini) şi nu relativă (adică să nu
poată fi îndeplinită de subiectul obligaţiei, dar să poată fi îndeplinită de alte
persoane).
99
e) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit. Această condiţie
rezultă din art.5 Cod civil care restricţionează principiul libertăţii
contractuale: „ nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la
legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Încălcarea
condiţiei atrage nulitatea.
f) Obiectul actului juridic civil să fie moral. Rezultă, aşa cum se
poate lesne observa, din condiţia arătată mai sus la lit.e (art.5 Cod civil).
În doctrină mai sunt evidenţiate şi alte condiţii ale actului juridic civil,
apreciate a fi condiţii speciale:
1) obiectul actului juridic civil trebuie să aparţină celui ce se obligă.
Această condiţie este discutabilă. A fost dedusă din principiul de drept, potrivit
căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceea ce nu are sau la mai mult decât
are. Este posibil ca obiectul la care se obligă debitorul să nu fie în patrimoniul
său la momentul obligaţiei, dar acesta să-l dobândească în viitor;
2) obiectul obligaţiei să constea într-un fapt personal al debitorului.
Această condiţie este îndeplinită şi atunci când subiectul se obligă să asigure
prestaţia altuia – spre exemplu, să aducă un zugrav, care, pe cheltuiala sa, să
execute zugrăvirea unei încăperi;
3) executarea obiectului actului juridic civil supus autorizării
prealabile. În anumite situaţii, legea cere obţinerea prealabilă a unei
autorizaţii administrative: acord de mediu, autorizaţie de construire etc.
Lipsa autorizaţiei duce la nulitatea actului.
V.4.6. Cauza (scopul) actului juridic civil
Art.948 pct.4 Cod civil prevede condiţia esenţială a cauzei licite.
Cauza (scopul) actului juridic civil o (îl) constituie dreptul dobândit
de subiectul raportului juridic în schimbul obligaţiei asumate (obiectivul
urmărit) la încheierea actului juridic civil.
Reglementarea cauzei actului juridic civil se regăseşte în următoarele
texte ale Codului civil:
– art.966: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau
nelicită nu poate avea nici un efect”;
– art.967: „Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă.
– Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
– „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie
bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Din aceste texte de lege rezultă condiţiile de valabilitate a cauzei
actului juridic civil: a) să existe; b) să fie reală (să nu fie falsă); c) să fie
licită şi morală.
a) Cauza să existe. În dreptul civil român se face vorbire despre
scopul imediat şi scopul mediat.
100
Scopul imediat (causa proxima) îl reprezintă contraprestaţia celeilalte
părţi.
Scopul mediat (causa remota), numit şi scopul actului juridic civil,
este elementul care constituie „motivul determinant” al încheierii actului
juridic civil. Dacă în contractul de vânzare-cumpărare scopul imediat
urmărit de vânzător este obţinerea preţului, scopul mediat este ceea ce
doreşte să facă cu suma obţinută. În cazul cumpărătorului, scopul imediat
este obţinerea bunului cumpărat, iar scopul mediat îl constituie destinaţia pe
care urmăreşte să o dea bunului astfel obţinut.
Legea prevede prezumarea cauzei ca existând şi valabilitatea
convenţiei, chiar dacă nu este expres prevăzută cauza.
Lipsa cauzei poate fi urmarea:
– lipsei discernământului, care presupune lipsa atât a cauzei
imediate, cât şi a cauzei mediate;
– lipsa contraprestaţiei în contractele sinalagmatice (bilaterale);
– lipsa predării bunului în actele reale;
– lipsa riscului în contractele aleatorii;
– lipsa intenţiei de a gratifica în actele cu titlu gratuit.
În aceste din urmă patru cazuri lipseşte scopul imediat.
b) Cauza să fie reală (să nu fie falsă). Absenţa cauzei nu poate fi
identificată decât cu cauza falsă, rezultat al unei reprezentări eronate. De
pildă, în contractul de vânzare-cumpărare, în timp ce cumpărătorul poate fi
de bună-credinţă, îşi reprezintă greşit contraprestaţia vânzătorului care, în
fapt, vinde bunul altuia (vânzarea lucrului altuia). Aici cauza falsă se
suprapune pe eroarea provocată (dol). În acest caz, transferul dreptului de
proprietate este imposibil de realizat.
c) Cauza să fie licită şi morală. Cauza licită nu înseamnă prevederea
ei expresă de lege, ci lipsa interzicerii. Sancţiunea este nulitatea actului atât
în temeiul art.5 Cod civil, cât şi în temeiul art.966 Cod civil. S-au exprimat
păreri diferite în ce priveşte scopul care poate să fie licit. Unii autori, printre
care şi Traian Ionaşcu şi Victor Dan Zlătescu, apreciază că ilicit poate fi
numai scopul mediat pentru că este vizat numai aspectul subiectiv al cauzei,
trecând dincolo de simplele motive. Alţi autori, printre care Gheorghe
Beleiu şi Gabriel Boroi, susţin opinia că ilicit poate fi numai scopul imediat.
Cu privire la moralitatea cauzei, se apreciază că imoral poate fi atât
scopul mediat, cât şi cel imediat. Un exemplu de cauză imorală privind
scopul mediat îl constituie donaţia făcută cu scopul menţinerii
concubinajului.
În ce priveşte prezumţia de cauză, este de menţionat că, întrucât
dovada cauzei este dificil de făcut, s-a întors sarcina probei, cel ce are
101
interes să dovedească nulitatea actului juridic civil trebuie să dovedească fie
lipsa cauzei, fie falsitatea, fie că este ilicită sau imorală. Necesităţile
circuitului civil au impus o serie de instrumente şi operaţiuni la care nu
trebuie stabilită cauza, fără însă ca ele să fie lipsite de cauză. Exemple de
acest fel sunt obligaţiunile CEC, cecurile, cambiile, conosamentele ş.a.
102
c) Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi. Actul juridic nu
produce efecte decât între părţi şi avânzii-cauză, fiind lipsit de efecte faţă de
terţi. Opozabilitatea faţă de terţi are rolul de a proteja drepturile sau
interesele celor care nu au participat la încheierea actelor juridice. Pentru
aceasta se cere îndeplinirea unor formalităţi, zise de publicitate, pentru a
asigura cunoaşterea lor de către terţi. Astfel, în materia vânzării-cumpărării
imobiliare, contractele sunt supuse formei de publicitate imobiliară prin
înscrierea în cartea funciară, conform Legii nr.7/1996 a cadastrului şi
publicităţii imobiliare. În materie comercială, societăţile comerciale trebuie
să fie înregistrate la Registrul comerţului.
V.6.1. Termenul
Termenul este evenimentul viitor şi sigur ca realizare, până la care se
amână fie începerea, fie stingerea posibilităţii de exercitare a dreptului
subiectiv şi, respectiv, de a cere executarea obligaţiei civile corelative.
Sediul materiei îl constituie în principal art.1022-1025 Cod civil, dar şi
art.1079, 1101, 1362 Cod civil, precum şi alte acte normative.
Art.1022 Cod civil: „Termenul se deosebeşte de condiţie, pentru că el
nu suspendă angajamentul, ci numai amână executarea”.
Art.1023 Cod civil: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere
înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate repeta”.
Art.1024 Cod civil: „Termenul este presupus întotdeauna că s-a
stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din
circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.
Art.1025 Cod civil: „Debitorul nu mai poate reclama beneficiul
termenului când este căzut în deconfitură, sau când, cu fapta sa, a micşorat
siguranţele ce prin contract dăduse creditorului” (deconfitură = insol-
vabilitatea unui debitor necomerciant).
22
Victor Dan Zlătescu, op.cit., p.166.
103
Din definiţie şi din textele Codului civil, arătate mai sus, se pot
formula mai multe clasificări:
1. După efectul termenului: termene suspensive şi termene extinctive.
Termenul suspensiv este acela care, până la împlinirea lui, amână
începutul exerciţiului dreptului subiectiv şi al îndeplinirii obligaţiei. Spre
exemplu, termenul la care trebuie să se livreze o cantitate de produse.
Termenul extinctiv amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi
îndeplinirea obligaţiei civile corelative, până la împlinirea lui. Exemplu:
data morţii în contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere sau
cu rezervarea dreptului de abitaţie;
2. după beneficiarul termenului, termenele pot fi: în favoarea
creditorului; în favoarea debitorului; în favoarea ambelor părţi.
Termenul în favoarea debitorului, aşa cum prevede art.1024 Cod
civil, constituie regula.
Termenul în favoarea creditorului poate fi instituit fie prin convenţia
părţilor, fie de acte normative. Acesta trebuie să fie stipulat expres
(exemplu: în contractul de depozit, deponentul este creditorul pentru
restituirea lucrului, termenul fiind în favoarea lui, deoarece depozitarul
trebuie să păstreze lucrul până la restituirea lui).
Termenul în favoarea atât a debitorului, cât şi a creditorului. Acest
termen rezultă fie din stipulaţie, fie din circumstanţe. Un astfel de termen
este specific contractului de asigurare, creditorul (asiguratul) având drept la
despăgubire la momentul producerii riscului asigurat, iar debitorul (asigura-
torul) având obligaţia plăţii despăgubirii tot la acest termen.
Interesul clasificării rezultă din faptul că numai cel în favoarea căruia
este termenul poate renunţa la el. Atunci când termenul este în favoarea
ambelor părţi, renunţarea la el se poate face numai prin acordul lor.
3. În funcţie de izvor, termenele pot fi voluntare, legale sau judiciare
(jurisdicţionale).
Termenul voluntar (convenţional) este cel stabilit prin chiar actul
juridic.
Termenul legal este cel care rezultă dintr-un act normativ şi face
parte, de drept, din actul juridic.
Termenul judiciar (jurisdicţional) este acordat de instanţă în vederea
îndeplinirii obligaţiei.
4. În funcţie de cunoaşterea lor, termenele pot fi certe sau incerte.
Termenul cert este cunoscut de la momentul încheierii actului
(exemplu: A închiriază lui B un imobil pe un termen de un an de zile).
Termenul incert este cel a cărui împlinire nu este cunoscută la
momentul încheierii actului (exemplu: data producerii riscului asigurat).
104
V.6.2. Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care
depinde existenţa actului juridic.
Astfel, art.1004 Cod civil prevede că: „Obligaţia este condiţionată când
perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert”.
Sediul materiei îl constituie art.1004-1021 Cod civil, dar reglementări
speciale se găsesc şi în alte izvoare de drept.
Codul civil defineşte următoarele feluri de condiţii:
1. După legătura cu voinţa părţilor
a) condiţia cazuală, care depinde de hazard şi nu este nici în puterea
creditorului şi nici a debitorului (art.1005 Cod civil);
b) condiţia potestativă, care, la rândul ei, poate fi potestativă pură sau
potestativă simplă (art.1006 Cod civil);
b1) condiţia potestativă pură este cea care depinde
exclusiv de voinţa unei părţi. Când condiţia
potestativă pură vine din partea debitorului, este nulă,
acesta nevoind să se oblige (mă oblig dacă vreau).
Când vine din partea creditorului, este valabilă;
b2) condiţia potestativă simplă este cea care depinde de
voinţa uneia din părţi şi de un fapt exterior;
c) condiţia mixtă, care depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de
voinţa unei alte persoane (art.1007 Cod civil).
105
b) condiţia rezolutorie este cea de a cărei realizare depinde
desfiinţarea obligaţiilor şi drepturilor subiective civile. Exemplu: contractul
se desfiinţează dacă în termen de 2 ani se întâmplă cutare eveniment.
Din prevederile art.1019 Cod civil rezultă că evenimentul care duce la
desfiinţarea convenţiei este un eveniment viitor şi necert. Dacă evenimentul ar
fi cert, condiţia nu ar fi îndeplinită. Condiţia rezolutorie nu suspendă
executarea, dar obligă pe creditor să restituie ce a primit. Art.1020 Cod civil
prevede că, în cazul contractelor sinalagmatice (bilaterale), condiţia rezolutorie
este subînţeleasă în cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile.
Desfiinţarea contractului nu se produce de drept. Creditorul obligaţiei
neîndeplinite poate să aleagă între a cere executarea silită, atunci când este
posibil, şi a cere desfiinţarea, în justiţie, cu daune interese. Instanţa de judecată
poate să acorde un termen părţii acţionate în justiţie.
În ce priveşte efectele îndeplinirii condiţiei, art.1015 Cod civil prevede
că, odată condiţia îndeplinită, are efect din ziua în care angajamentul s-a
contractat (adică retroactiv – ex tunc). Condiţia se apreciază a fi sigur
îndeplinită abia la momentul la care este sigur că nu se va mai produce.
Exemplu: „Eu, A, vând lui B casa (imobilul) proprietatea mea, din
oraşul__________, strada__________, nr.___. Dacă în termen de 2 ani de la
data prezentului act juridic mi se naşte un copil viu, actul juridic se
desfiinţează”. Dacă după trecerea termenului de 2 ani condiţia rezolutorie nu
este îndeplinită, actul juridic produce efecte de la data încheierii lui.
Art.1015 Cod civil mai prevede că, dacă moare creditorul obligaţiei înainte
de împlinirea condiţiei, drepturile sale trec asupra erezilor săi
(moştenitorilor).
În concluzie, efectele condiţiei sunt următoarele:
– afectează chiar existenţa actului juridic (naşterea sau stingerea), pe
când termenul afectează doar executarea actului;
– condiţia produce efecte retroactiv (ex tunc) şi nu doar pentru viitor
(ex nunc).
V.6.3. Sarcina
Această modalitate nu beneficiază de o reglementare generală în Codul
civil, fiind menţionată doar în câteva texte privitoare la liberalităţi (acte cu
titlu gratuit). Sarcina este o obligaţie impusă de dispunător gratificatului,
nu ca o contraprestaţie, ci independent de prestaţia cu care a fost gratificat,
obligaţie constând în a da, a face sau a nu face ceva.
În funcţie de beneficiarul obligaţiei, sarcina poate fi:
– în favoarea dispunătorului;
– în favoarea gratificatului;
– în favoarea unui terţ.
106
În privinţa condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească sarcina, Codul
civil prevede, sub sancţiunea nulităţii, ca datoriile sau sarcinile să existe la
momentul donaţiunii sau să fie arătate în actul de donaţiune. De asemenea,
art.828 Cod civil mai prevede că donatorul este responsabil pentru evicţiune
atunci când aceasta provine din faptul său şi donaţia impune sarcini
donatorului. Garanţia este, în acest caz, limitată la suma sarcinilor.
Un caz de revocare a donaţiunii pentru neîndeplinirea sarcinilor
impuse în favoarea dispunătorului îl constituie cel prevăzut în art.831 pct.3
Cod civil care prevede că donaţiunea între vii se revocă pentru ingratitudine
dacă gratificatul „fără cuvânt îi refuză alimentele”.
Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinilor nu produce efecte de plin
drept, constatarea neîndeplinirii sarcinilor trebuind să se facă în justiţie.
Creditorul poate însă să ceară îndeplinirea obligaţiei civile.
23
Victor Dan Zlătescu, op.cit., p.178-179.
110
– nerespectarea formei ad validitatem sau ad solemnitatem;
– încălcarea ordinii publice;
– frauda legii ş.a.
Această enumerare este exemplificativă.
Nulitatea relativă poate fi operantă în următoarele cazuri:
– când există vicii de consimţământ ca: eroarea, dolul, violenţa. În
caz de leziune, nu se formulează acţiune în anulare, ci, aşa cum am arătat la
secţiunea consacrată leziunii, acţiune în resciziune;
– lipsa discernământului în momentul încheierii actului ş.a.24.
– În analiza comparativă a celor două feluri de nulităţi au fost
folosite următoarele criterii:
1) titularul acţiunii în anulare;
2) termenul în care poate fi cerută constatarea nulităţii;
3) posibilitatea acoperirii prin confirmare 25.
Cu privire la primul criteriu, între cele două feluri de nulităţi există
diferenţă în sensul că, în cazul nulităţii absolute, aceasta poate fi invocată de
oricine are interes: părţile actului; procurorul; avânzii-cauză; instanţa, din
oficiu; autorităţile administrative competente, în timp ce nulitatea relativă nu
poate fi invocată decât de persoana ocrotită şi căreia i s-a nesocotit un
interes prin încheierea actului.
Nulitatea absolută este imprescriptibilă, art.2 din Decretul nr.167/1958
prevăzând că „nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale
de acţiune, fie pe cale de excepţie”. Nulitatea relativă este prescriptibilă.
Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce
nulitatea relativă se poate acoperi prin confirmare.
În concluzie:
– nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care justifică
un interes, este imprescriptibilă şi nu poate fi acoperită prin confirmare;
– nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită, este
prescriptibilă şi poate fi acoperită prin confirmare.
2. Sub aspectul obiectului la care se raportează, nulităţile pot fi:
– nulităţi de fond, care privesc validitatea actului juridic, cum ar fi,
spre exemplu, obligaţia întemeiată pe o cauză falsă sau ilicită;
– nulităţi de formă, ce privesc înscrisul constatator (instrumentum
probationis), cum ar fi forma scrisă cerută pentru probaţiune.
24
Victor Dan Zlătescu, op. cit., p.181.
25
Idem.
111
3. După modul de prevedere în lege, sunt:
– nulităţi exprese – cele prevăzute expres în lege (li se mai spune
chiar nulităţi explicite);
– nulităţi virtuale – sunt cele care nu sunt prevăzute în lege cu
formulele utilizate la cele exprese, respectiv „este nul”, „este nul de drept”
sau „va fi lovit de nulitate”, dar rezultă, spre exemplu, din stabilirea unei
anumite condiţii pentru validitatea actului. Spre exemplu, art.1498 Cod
civil, care prevede: „Contractul de societate universală se poate face numai
între persoanele capabile de a da sau a primi una de la alta şi care au
facultatea de a se avantaja reciproc în prejudiciul altei persoane”. Per a
contrario, contractul încheiat între alte persoane decât cele arătate este lovit
de nulitate.
4. Sub aspectul întinderii efectelor nulităţii, acestea pot fi:
– nulităţi totale, care lovesc actul în întregul lui;
– nulităţi parţiale, care au ca efect lipsirea de efecte numai a acelor
clauze contrare legii.
„Funcţiunea nulităţii este de a se opune unor efecte în contradicţie cu
scopul dispoziţiei legale încălcate şi numai întrucât atare efecte există.
Nulităţii totale i se substituie, în principiu, nulitatea parţială. În locul
nulităţii iremediabile apare o nulitate ce, în principiu, nu mai face imposibilă
validarea actului juridic” 26.
În ce priveşte modul de constatare a nulităţilor se mai distinge între
nulităţi de drept, care se impun prin caracterul lor evident, şi nulităţi
judiciare, care trebuie constatate de instanţă. Sistemul nostru de drept nu
cunoaşte nulităţile de drept care să opereze direct în temeiul legii, ci numai
pe cele judiciare, fiind necesară intervenţia instanţei, care trebuie să verifice
existenţa cauzei de nulitate, după care, dacă există, s-o pronunţe.
În lucrările de specialitate, numărul principiilor care guvernează
efectele nulităţii nu este întotdeauna acelaşi.
Un prim principiu, care nu este întotdeauna enunţat, mulţi dintre autori
considerându-l subînţeles, este principiul legalităţii. Potrivit acestui
principiu, nulitatea trebuie prevăzută de lege, fie expres, fie tacit sau
implicit.
În analiza celorlalte principii ce vor fi arătate în continuare, se impune
a se face distincţie între efectele pe care actul juridic civil le produce până la
momentul constatării judecătoreşti a nulităţii şi după acest moment. Între
momentul încheierii actului juridic şi momentul constatării nulităţii lui
26
Tr. Ionaşcu, E.A Barasch, Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura
Academiei, Bucureşti, 1967, p.319. Apud V.D. Zlătescu, op. cit., p.177.
112
există o perioadă intermediară când actul, deşi urmează să fie anulat,
produce totuşi efecte în fapt, ca şi când ar fi valabil.
Aceste principii sunt:
a) principiul retroactivităţii nulităţii (în unele surse este formulat ca
principiul retroactivităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti);
b) principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum);
c) principiul desfiinţării actului subsecvent, ca urmare a desfiinţării
actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur jus accipiens).
a) Principiul retroactivităţii nulităţii. Fără ca nulitatea să lipsească
actul de efecte chiar de la momentul încheierii lui, norma juridică ar fi
înfrântă. Părţile ar încheia acte în pofida legii, cu nesocotirea ei şi aceasta cu
bună ştiinţă, voit, urmând ca acestea să producă efecte până la constatarea
nulităţii. Pentru a împiedica acest lucru este necesar ca efectele să se
producă de la momentul încheierii actului (ex tunc). Excepţii: 1) la
contractele cu executare succesivă la care întoarcerea prestaţiilor nu mai este
posibilă, cum este cazul contractului de închiriere; 2) păstrarea fructelor
culese înainte de anularea actului de către posesorul de bună-credinţă
(art.485 Cod civil: „Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când
posedă cu bună credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia
productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică”).
b) Principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum)
se concretizează în restituirea a tot ce s-a executat în temeiul actului juridic
declarat nul. Acest principiu este strâns legat de cel al retroactivităţii
nulităţii. În lipsa actului juridic care a stat la baza prestaţiilor, acestea rămân
prestaţii fără justă cauză. Sunt admise două excepţii de la acest principiu:
– art.1164 Cod civil, care prevede că incapabilii restituie ce au primit
„decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat”;
– în cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem
alegans (nimeni nu poate invoca propria turpitudine – comportare
incorectă).
c) Principiul desfiinţării actului subsecvent (resoluto iure dantis,
resolvitur jus accipiens). Acesta este urmarea firească a altui principiu de
drept roman: nemo plus juris ad alium transffere potest quam ipse habet
(nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi). Atunci însă
când subdobânditorul dovedeşte că a fost de bună-credinţă fără să cunoască
existenţa cauzei de nulitate, titlul subsecvent nu se anulează. Art.1909 şi
1910 Cod civil prevăd că bunurile mobile se prescriu prin faptul posesiunii
lor, fără condiţia trecerii unei perioade de timp. Deci, posesia valorează titlu
de proprietate în cazul bunurilor mobile pierdute sau furate; fostul lor
proprietar poate să le revendice, într-un termen de 3 ani, de la cel la care îl
113
găseşte, iar acesta din urmă poate să se îndrepte pentru despăgubire către cel
de la care l-a cumpărat. În situaţia în care dobânditorul lucrului pierdut sau
furat l-a cumpărat de la bâlci, târg sau la o vindere publică sau de la un
comerciant care vinde astfel de lucruri, proprietarul originar poate să ia
lucrul numai dacă restituie posesorului preţul care l-a costat.
Aşa cum s-a arătat la nulitatea relativă, actul anulabil poate fi
confirmat de titularul dreptului ocrotit, acesta devenind valabil. Art.1190
Cod civil prevede că acest act, de confirmare sau ratificare a unei obligaţii
civile, este valabil, cu condiţia cuprinderii în conţinutul său a obiectului,
cauzei, naturii obligaţiei, menţionării motivului acţiunii în nulitate, precum
şi a intenţiei de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune.
Deci, confirmarea actului anulabil este un procedeu de recunoaştere a
valabilităţii acestui act. Ca natură juridică, confirmarea este o manifestare
unilaterală de voinţă, abdicativă şi accesorie, prin care o persoană participantă
la un act juridic deficitar (operaţiunea principală) renunţă expres sau tacit
(deci cu titlu abdicativ) la dreptul de a-i cere anularea în justiţie27.
Alături de confirmare, o altă modalitate de asanare a actului juridic de
infecţia de care a fost cuprins (nulitatea) este conversiunea. Această
modalitate nu este prevăzută expres de lege, dar rezultă dintr-o serie de texte
din Codul civil. Astfel, la art.923 Cod civil se prevede că „orice înstrăinare a
obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru
tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul
legat va fi reintrat în starea testatorului”. Şi art.1172 Cod civil conţine o
situaţie de conversiune a actului juridic nevalabil în act sub semnătură
privată: „Actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau a
necapacităţii funcţionarului, sau din lipsă de forme, este valabil ca scriptură
sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părţile contractante”.
Conversiunea poate fi definită ca schimbarea unui act juridic nul în
alt act juridic valabil.
Atât confirmarea, cât şi conversiunea sunt justificate de necesitatea res-
pectării manifestărilor de voinţă ale părţilor şi a bunei lor credinţe. De
asemenea, regulile de interpretare a convenţiilor, conţinute de art.977-985
Cod civil, dar îndeosebi de art.978 Cod civil, constituie temeiuri ale con-
servării clauzelor ce pot produce efecte. În acest sens, art. 978 Cod civil pre-
vede: „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în
sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”.
O altă excepţie de la lipsirea de efecte a actului juridic anulabil o
constituie cazurile în care este aplicabil principiul error communis facit jus
27
O. Căpăţână, Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989, p.233, Apud V.D. Zlătescu, op. cit., p.186.
114
(eroarea comună constituie drept). În aceste situaţii, nulitatea actului juridic
este înlăturată de aparenţa în drept (de altfel, principiului error communis
facit jus i se mai spune „principiul validităţii aparenţei în drept”).
Exemple de nulităţi prevăzute de Codul civil:
Art.797:
„Este nulă împărţeala în care nu s-au cuprins toţi copiii în viaţă la
deschiderea moştenirii şi descendenţii fiilor premuriţi.
Acţiunea de nulitate se poate exercita de toţi erezii, fără distincţie”.
Art.1008:
„Condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de
lege, este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa”.
Art.1190:
„Actul de confirmare sau ratificare a unei obligaţii, în contra căreia
legea admite acţiunea în nulitate, nu este valabil decât atunci când cuprinde
obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi când face menţiune de motivul acţiunii
în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeia
acea acţiune”.
Art.1513:
„Este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea
câştigurilor.
Asemenea, nulă este convenţia prin care s-a stipulat că unul sau mai
mulţi asociaţi să fie scutiţi de la pierdere”.
Art. 1689:
„Creditorul, la caz de neplată, nu poate să dispună de amanet; are
dreptul, însă, să ceară de la judecător ca amanetul să-i rămână lui, drept
plată, şi până la suma datoriei, cu ale ei dobânzi, de se cuvine, după o
estimaţie făcută de experţi, ori să vânză la licitaţie.
E nulă orice stipulaţie prin care creditorul s-ar autoriza sau şi-ar
apropia amanetul sau a dispune de dânsul fără formalităţile sus arătate”.
Art. 1712:
„Este admisibilă acţiunea de nulitate contra unei tranzacţii pentru
eroarea asupra persoanei sau obiectului în proces”.
Art. 1713:
„Asemenea se poate ataca tranzacţia făcută spre executarea unui titlu
nul, afară numai când părţile ar fi tratat expres despre nulitate”.
Art. 1714:
„ Tranzacţia făcută pe documente dovedite în urmă de false este nulă”.
Art. 1715:
„E, asemenea, nulă tranzacţia asupra unui proces finit prin sentinţă
neapelabilă, despre care părţile sau una din ele nu aveau cunoştinţă”.
115
Jurisprudenţă 28
• Contract de donaţie. Condiţii de formă. Nulitate
În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin
ofertă şi acceptare separată, atât oferta, cât şi acceptarea trebuie făcute în
formă autentică; altfel, sunt nule absolut (art.814 Cod civil). Pentru ca
donaţia nulă pentru viciu de formă să producă efecte juridice, trebuie
refăcută în întregime, cu respectarea formei cerute de lege (art.1168 Cod
civil).
După moartea donatorului însă, această nulitate pentru vicii de formă
poate fi acoperită prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a
donaţiei de către moştenitori (art.1167 alin.(3) Cod civil). Acceptarea
donaţiei trebuie să intervină înainte de decesul donatorului şi produce
efecte doar din ziua în care s-a comunicat actul de acceptare (art.814
alin.(2) Cod civil); în caz de moarte a donatorului, înainte de acceptare,
oferta devine caducă.
Deci, atât timp cât oferta de donaţie nu a fost făcută în formă
autentică şi nici refăcută în condiţiile legii, ea este lipsită de efecte juridice,
chiar dacă acceptarea s-a făcut în formă autentică.
Totodată, nu se poate reţine acoperirea nulităţii pentru vicii de formă
de către moştenitori, atât timp cât acceptarea donaţiei a intervenit după
decesul donatorului şi astfel oferta a devenit caducă.
(Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.618/21.03.1997)
28
Speţele referitoare la nulitate sunt reproduse din Culegerea de practică judiciară a
Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, coordonată de Dan Lupaşcu.
116
La dosarul de fond s-au depus două oferte de donaţie, făcute de donatorii
D.C. şi D.F. în favoarea donatarei comuna Cocu, jud. Argeş.
Oferta de donaţie referitoare la imobilele situate în sectorul 1 Bucureşti şi în
comuna Cocu, jud. Argeş, nu a fost autentificată, nici prin încheierea separată şi
nici împreună cu prima ofertă referitoare la bunurile mobile.
Prin adresa nr.15720/191.12.1973 s-a comunicat donatoarei D.F. de către
Consiliul Popular al jud. Argeş că oferta de donaţie a fost acceptată prin decizia
nr.384/03.11.1973 şi prin declaraţia de acceptare autentificată la Notariatul de Stat
al Judeţului Argeş, sub nr.6293/03.11.1973.
Contractul de donaţie având ca obiect bunurile imobile este lovit de nulitate
absolută, pentru motive care privesc în mod diferit pe ce doi donatori.
În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi
acceptare separată, atât oferta, cât şi acceptarea trebuie să fie în formă autentică, în
caz contrar fiind nule absolut, conform art.814 alin.(1) Cod civil.
În cauza de faţă, oferta de donaţie a bunurilor imobile nu a fost făcută în
formă autentică.
Instanţa de fond a apreciat că acest viciu de formă s-ar fi acoperit în condiţiile
art.1167 alin.(3) Cod civil, prin executarea benevolă a donaţiei de către
moştenitorii donatorului decedat.
Acest argument nu a putut fi invocat decât în ceea ce-l priveşte pe donatorul
D.C., care a decedat, nu şi pentru donatoarea D.F., care trăieşte.
În cazul acesteia din urmă, pentru ca donaţia nulă să producă efecte, trebuie
să fie refăcută în întregime, cu respectarea formei cerută de lege, conform art.1168
Cod civil.
Cum până în prezent donatoarea D.F. nu a refăcut donaţia, cu respectarea
formei autentice a ofertei, oferta de donaţie nu produce nici un efect, donaţia făcută
de D.F. fiind nulă absolut.
În ceea ce-l priveşte pe donatorul D.C., trebuia ca acceptarea donaţiei să aibă
loc în timpul vieţii acestuia (conform art.814 Cod civil), iar actul de acceptare să
fie comunicat donatorului, în timpul vieţii lui.
Nu s-a putut stabili dacă momentul acceptării donaţiei a fost anterior sau
ulterior momentului decesului acestuia, ambele evenimente petrecându-se pe data
de 3 noiembrie 1973.
Cert este că notificarea ofertei de către donatar s-a făcut abia la 13 decembrie
1973, deci ulterior decesului donatorului D.C. (care a intervenit la 3 noiembrie
1973), donaţia rămânând fără obiect.
Întrucât, în ceea ce-l priveşte pe donatorul D.C., contractul practic nu s-a
încheiat, nu se poate considera că prin executarea benevolă de către moştenitori a
donaţiei s-a acoperit nulitatea provenită din lipsa formei autentice a ofertei.
În acelaşi timp, caracterul absolut al acestei nulităţi subzistă în persoana
donatoarei D.F. care nu poate, în mod valabil, să confirme prin executare benevolă
o donaţie lovită de o nulitate absolută, pentru nerespectarea condiţiilor de formă
cerute de lege.
117
Având în vedere lipsa formei autentice a ofertei de donaţie şi necomunicarea
acceptării donaţiei în timpul vieţii donatorului D.C. (conform art.814 Cod civil), se
va admite apelul, se va schimba în tot sentinţa, conform art.296 Cod proc.civ., în
sensul că se va admite acţiunea şi se va constata nulitatea contractului de donaţie
privind pe donatorii D.C. şi D.F. la Primăria comunei Cocu, jud. Argeş, având ca
obiect imobilele.
120
Capitolul VI
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
29
Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală, vol.I, op.cit., p.298-300.
122
1. Asemănări şi deosebiri ale prescripţiilor extinctivă şi achizitivă
Asemănări:
– ambele sunt instituţii de drept civil;
– ambele sunt sancţiuni de drept civil pentru titularii inactivi ai
drepturilor subiective civile;
– ambele sunt legate de împlinirea unor termene.
Deosebirile dintre cele două tipuri de prescripţii sunt:
– în ce priveşte reglementarea, acestea au sedii ale materiei diferite:
prescripţia extinctivă este reglementată de Decretul nr.167/1958, iar prescripţia
achizitivă de Codul civil, dar şi de Decretul-lege nr.115/1938;
– termenele de prescripţie achizitivă sunt mai lungi şi mai puţine (30
ani, 10-20 ani), în timp ce termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi
mai multe (3 ani, 2 ani, 6 luni);
– prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, în timp
ce prescripţia achizitivă este un mod de dobândire a unui bun imobil în cadrul
unor termene stabilite de lege;
– au reguli proprii de suspendare şi întrerupere;
– numai prescripţia extinctivă cunoaşte instituţia repunerii în termen.
2. Asemănări şi deosebiri ale prescripţiei extinctive în raport cu
decăderea
Asemănări:
– ambele presupun termene;
– ambele sunt instituţii de drept civil;
– ambele au efect extinctiv.
Deosebiri:
– prescripţia stinge numai dreptul la acţiune, în timp ce decăderea stinge
şi dreptul subiectiv;
– termenele de prescripţie extinctivă sunt mai lungi, pe când cele de
decădere sunt mai scurte şi mai puţine;
– prescripţia extinctivă poate fi întreruptă sau suspendată, în timp ce
decăderea nu este susceptibilă de o asemenea reglementare.
3. Asemănări şi deosebiri ale prescripţiei extinctive în raport cu
termenul extinctiv
Termenul extinctiv este o modalitate a actului juridic civil.
Asemănări:
– ambele au efect extinctiv;
– ambele sunt instituţii de drept civil.
Deosebiri:
– termenele de prescripţie sunt numai legale, în timp ce termenul
extinctiv, aşa cum s-a arătat, poate fi atât legal, cât şi convenţional şi judiciar;
123
– termenul de prescripţie extinctivă stinge numai dreptul la acţiune, în
timp ce termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv şi a
obligaţiei civile corelative;
– termenul prescripţiei extinctive nu poate fi modificat în nici un mod,
el fiind prevăzut de lege, în timp ce termenul extinctiv poate fi modificat de
părţile actului, acestea fiind cele care l-au şi stabilit;
– suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt proprii numai
termenului de prescripţie extinctivă.
30
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Editura a V-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Casa de editură şi
presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998, p.213 şi urm.
31
Gh. Beleiu, op.cit., p.225.
124
a) Drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor, sunt prescriptibile.
Aceasta rezultă din art.1 alin.(1) al Decretului nr.167/1958, potrivit căruia
„dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă
nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”. Sunt şi alte norme juridice
care conţin reglementări privind prescriptibilitatea drepturilor de creanţă.
b) Drepturile reale principale sunt, în principiu, imprescriptibile.
Acţiuni reale imprescriptibile extinctiv:
1) acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
privată. Dreptul de proprietate privată, fiind perpetuu, nu se poate stinge prin
neuz. Acţiunea în revendicare imobiliară poate fi paralizată de uzurpator prin
invocarea uzucapiunii (prescripţia achizitivă);
2) acţiunea în revendicare imobiliară şi mobiliară întemeiată pe dreptul
de proprietate publică este imprescriptibilă pentru că proprietatea publică este
imprescriptibilă. Nimeni nu poate deveni proprietar asupra unui bun proprietate
publică, indiferent câţi ani l-ar stăpâni;
3) acţiunea în partaj succesoral. Art.728 Cod civil prevede: „Nimeni nu
poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând cere
împărţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii”.
Sunt şi alte acţiuni expres imprescriptibile.
De la regula imprescriptibilităţii extinctive a acţiunilor imobiliare există şi
excepţii din care, cu titlu exemplificativ, vom prezenta câteva acţiuni reale
prescriptibile:
1. Acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
privată. Art.21 din Decretul nr.167/1958 prevede că „Dispoziţiile decretului de
faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate,
uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”.
Acest text se coroborează cu art.1890 Cod civil, potrivit căruia „Toate
acţiunile atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat
neprescriptibile şi pentru care nu s-a defipt un termen de prescripţie, se vor
prescrie prin 30 de ani, fără ca cel care invocă această prescripţie să fie obligat a
produce vreun titlu, şi fără să i se poate opune reaua-credinţă”.
2. Acţiunea în revendicare imobiliară pentru cazurile de avulsiune,
prevăzută de art.498 Cod civil. Astfel, art.498 Cod civil prevede: „Dacă un
fluviu sau un râu, navigabil sau nu, rupe deodată o parte mare, şi care se poate
recunoaşte de pământ, şi o lipeşte de pământul unui alt proprietar, acea parte
rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt; însă, dacă se va reclama în
termen de un an.
3. Acţiunea posesorie prevăzută de art.674 Cod proc.civ.. Acest text are
următorul conţinut:
„(1) Cererile privitoare la posesiune vor fi admise dacă:
125
1. nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare;
2. reclamantul dovedeşte că, înainte de această dată, el a posedat cel puţin
un an;
3. posesiunea lui întruneşte condiţiile cerute de art.1846 şi 1847 Cod civil.
(2) În cazul când deposedarea sau tulburarea s-a făcut prin violenţă,
reclamantul este scutit de a face dovada cerută la punctele 2 şi 3 din acest
articol.”
Art.1846 şi 1847 Cod civil reglementează condiţiile posesiei. Se
prevede că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii. Posesia este
deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi
înşine sau de altul în numele nostru. Condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească posesia sunt: să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi
sub nume de proprietar (art.1847 Cod civil).
Codul civil defineşte, în articolele următoare, fiecare din aceste condiţii:
– discontinuitatea posesiei – atunci când posesorul o exercită în mod
neregulat, cu intermitenţe anormale (art.1848 Cod civil);
– posesie netulburată – atunci când nu este fondată sau conservată prin
acte de violenţă în contra sau din partea adversarului (art.1851 Cod civil);
– posesia publică – este opusul posesiei clandestine. Este clandestină
posesia atunci când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său astfel încât
acesta nu poate s-o cunoască (art.1852 Cod civil);
– posesiunea sub nume de proprietar nu trebuie să fie sub nume
precar, adică în calitate de locatar, depozitar, uzufructuar, sau asupra unui
lucru comun, în puterea destinaţiei legale a acestuia sau asupra unui lucru dat
altuia prin simpla sa îngăduinţă;
– posesia neîntreruptă – este cea care nu a fost întreruptă pentru
cazurile ce se vor arăta la întreruperea prescripţiei.
În materie de posesie, Codul civil permite joncţiunea posesiilor (unirea
posesiilor). Astfel, conform art.1860 Cod civil, „Orice posesor posterior are
facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesiunea sa cu
posesiunea anteriorului său”.
4. Acţiunile confesorii, întemeiate pe dreptul de uzufruct, uz, abitaţie şi
superficie.
Art.557 Cod civil : „Uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului,
prin expirarea termenului pentru care uzufructul a fost acordat, prin
consolidarea sau întrunirea asupra aceleiaşi persoane a ambelor calităţi de
proprietar şi de uzufructuar; prin neuzul dreptului de uzufruct în decurs de 30
ani; prin totala desfiinţare a lucrului asupra căruia uzufructul era constituit”.
Art.565 Cod civil: „Drepturile de uz şi abitaţiune se stabilesc şi se pierd
în acelaşi timp ca şi uzufructul”.
Art.639 Cod civil: „Servitutea este stinsă prin neuz în curs de 30 de ani”.
126
Art.642 Cod civil: „Dacă proprietatea în folosul căreia s-a stabilit
servitutea este a mai multor coproprietari, întrebuinţarea din partea unuia
popreşte prescripţia în privinţa celorlalţi”.
Art.643 Cod civil: „Dacă dintre coproprietari se găseşte unul în contra
căruia prescripţia nu s-a putut aplica, precum un minor, acela păstrează dreptul
celorlalţi coproprietari”.
128
Termenele speciale de prescripţie sunt cele care derogă de la termenul
general de prescripţie32.
32
Vezi şi V.D. Zlătescu, op.cit., p.322-324.
129
prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri încheiată la New York
la 14 iunie 1974. Aderarea României la Convenţie şi la Protocolul de modificare
din 11 aprilie 1980 s-a făcut prin Decretul nr.98/27.11.199133.
33
V.D. Zlătescu, op.cit., p.328.
130
motivului de întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripţie, pe când
la suspendare termenul curge în continuare. Reluarea cursului prescripţiei după
suspendare nu poate duce la împlinirea termenului mai devreme de 6 luni de la
încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni
care nu se împlinesc nici ele mai devreme de o lună de la încetarea cauzei de
suspendare (art.15 şi 17 din Decretul nr.167/1958).
Decretul nr.167/1958, la art.16, instituie următoarele cauze de
întrerupere a prescripţiei extinctive:
a) recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcută de cel în
folosul căruia curge prescripţia;
b) introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar
dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de
arbitraj necompetent;
c) printr-un act începător de executare.
Prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă
cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă
s-a perimat, ori cel care a făcut-o a renunţat la ea.
Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive sunt prevăzute de art.13
din Decretul nr.167/1958. Potrivit acestui text de lege, prescripţia este
suspendată:
a) cât timp cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie este
împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere;
b) pe timpul cât creditorul face parte din Forţele Armate ale României şi
acestea „sunt puse pe picior de război”;
c) până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de cel îndreptăţit,
cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau
de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la
expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei.
Prescripţia nu curge:
– între soţi, în timpul căsătoriei;
– împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are
reprezentant legal, şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are
cine să-i încuviinţeze actele;
– între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi
acel pe care îl reprezintă, precum şi între orice alte persoane care, în temeiul
legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi ale căror
bunuri sunt astfel administrate, cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate
(art.14 Decretul nr.167/1958).
În ce priveşte prescripţia reglementată de Codul civil şi despre care am
făcut vorbire asupra controverselor din doctrină (prescripţie achizitivă sau
131
extinctivă), se cuvine să arătăm că în Codul civil, Titlul XX, capitolul III sunt
prevăzute cauzele de întrerupere (secţiunea I, art.1863-1873) şi cele de
suspendare (secţiunea II, art.1874-1885).
În ce priveşte întreruperea, se face distincţie între întreruperea în mod
natural şi întreruperea în mod civil.
Prescripţia este întreruptă în mod natural (art.1864 Cod civil):
1) când posesorul este şi rămâne lipsit, în curs mai mult de un an, de
folosinţa lucrului, sau de către vechiul proprietar sau de către o a treia persoană;
2) când lucrul este declarat neprescriptibil în urma unei transformări
legale a naturii sau destinaţiei sale. O astfel de întrerupere naturală a
uzucapiunii au constituit-o Legea nr.58/1974 şi Legea nr.59/1974 care au scos
terenurile din circuitul civil. Până în anul 1990, când au fost abrogate aceste
legi, terenurile proprietate privată nu s-au mai putut transmite decât pe calea
moştenirii legale. Vânzările-cumpărările, în această perioadă, s-au făcut prin
acte sub semnătură privată şi nu prin act autentic, aşa cum cere legea. Cauzele
deduse judecăţii în vederea constatării dobândirii proprietăţii prin uzucapiune
au fost apreciate de către instanţe cu luarea în considerare a acestei cauze
naturale de întrerupere a prescripţiei achizitive (uzucapiunii).
Întreruperea civilă a prescripţiei (art.1865 Cod civil)
Prescripţia este întreruptă civil:
1) printr-o cerere făcută în judecată, fie introductivă de instanţă, fie numai
incidentă, într-o instanţă deja începută;
2) printr-un act începător de executare, precum sechestrul sau cererea
execuţiei unui titlu căruia legea îi recunoaşte puterea executorie;
3) prin recunoaşterea de către debitor sau posesor a dreptului celui în
contra căruia curge prescripţia.
Jurisprudenţă
133
Capitolul VII
PROBELE ÎN DREPTUL CIVIL
VII.2.1. Înscrisurile
Înscrisurile sunt consemnări despre un act sau fapt juridic, făcute prin
scriere cu mâna sau dactilografiere ori imprimare, cu orice litere sau sistem de
scriere pe suport de hârtie sau orice alt suport material: lemn, sticlă, magnetic,
piatră, porţelan, metal, pânză etc. Pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii.
135
A. În funcţie de forma actului
1) Înscris autentic. Art.1171 Cod civil îl defineşte a fi actul „care s-a
făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a
funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Puterea lui doveditoare rezidă tocmai în
încheierea în faţa funcţionarului public autorizat, competent la locul şi
momentul încheierii. Menţiunile cuprinse în actul autentic au putere
doveditoare, după cum urmează:
– cele care sunt constatări personale ale agentului instrumentator
(funcţionarului public în faţa căruia se fac) au deplină putere doveditoare,
neputând fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals;
– cele care cuprind declaraţiile părţilor au aceeaşi putere ca înscrisul
sub semnătură privată şi fac dovada numai până la proba contrară;
– cele care nu au legătură cu obiectul actului juridic constituie un
început de probă scrisă.
2) Înscrisul sub semnătură privată este cel care provine de la cel sau cei
care l-au întocmit. Tot potrivit art.1172 Cod civil, „actul care nu poate fi
autentic din cauza necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului, sau din lipsă
de forme este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de
părţile contractante”. Deci, sunt acte sub semnătură privată atât cele astfel
cunoscute, cât şi actele concepute a fi autentice, dar lipsite de această calitate de
necompetenţa sau necapacitatea funcţionarului, ori din nerespectarea formelor
(aici necompetenţa are sens de neabilitare, de lipsa unei împuterniciri legale, în
acest sens, şi nu de lipsă de pricepere; funcţionarul nu a fost împuternicit să
facă astfel de acte).
În privinţa forţei probante, actul sub semnătură privată, recunoscut de cel
căruia i se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are aceeaşi forţă probantă
ca actul autentic între cei care l-au semnat şi între cei care reprezintă drepturile
lor (art.1176 Cod civil).
Pentru a fi valabil, actul sub semnătură privată trebuie să îndeplinească o
serie de condiţii:
– să fie semnat – această condiţie rezultă din art.1172 Cod civil – „dacă
s-a iscălit de părţile contractante” şi din art.1176 Cod civil – „între cei care l-au
subscris”;
– condiţia pluralităţii de exemplare rezultă din prevederile art.1179
Cod civil, care are următorul conţinut:
„Actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu
sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale (subl.ns.) câte
sunt părţi cu interes contrar. Este de ajuns un singur exemplar original pentru
toate persoanele care au acelaşi interes.
Fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de numărul originalelor ce s-au
făcut”.
136
Se cuvine a observa că această condiţie a pluralităţii de exemplare
originale este prevăzută doar pentru convenţiile sinalagmatice (bilaterale);
– condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun şi
aprobat”. Această condiţie se aplică doar actelor sub semnătură privată prin
care o parte se obligă către alta la plata unei sume de bani sau a unei „câtimi
oarecare”. Menţiunea „bun şi aprobat” trebuie să fie urmată de precizarea în
litere a sumei sau câtimii lucrurilor, după care acesta să fie iscălit (art.1180 Cod
civil). Sunt exceptaţi de la această condiţie: „comercianţii, industriaşii
(meseriaşii), plugarii, vierii, slugile şi oamenii care muncesc cu ziua”.
În ce priveşte testamentul olograf, acesta, potrivit art.859 Cod civil, nu
este valabil decât dacă este scris în tot, datat şi subsemnat de mâna
testatorului34.
Registrele comercianţilor nu fac dovadă împotriva necomercianţilor cu
privire la vânzări (art.1182 Cod civil). Acestea pot face proba, dar împotriva
comercianţilor, însă, în acest caz, cel care îl invocă în favoarea sa nu poate să
„despartă cuprinderea lor, lăsând aceea ce poate a-i fi contrar” (art.1184 Cod
civil)
„Registrele, cărţile sau hârtiile domestice” nu pot să facă proba în
favoarea celor care le-au scris, ci numai împotriva lor atunci când menţionează
primirea unei plăţi sau cuprind menţiunea expresă că nota sau scrierea s-a făcut
ca să ţină loc de titlu în favoarea creditorului.
Adnotările creditorului pe titlul de creanţă, în josul, pe marginea sau
pe dosul acestuia, fac dovada, în sensul liberaţiunii debitorului, chiar dacă nu
sunt subsemnate şi nici datate de acesta. Aceleaşi sunt efectele când adnotarea
s-a făcut pe duplicatul unui act sau unei chitanţe când acestea se află în mâinile
debitorului (art.1186 Cod civil).
Actele recognitive sunt acte de recunoaştere a unei datorii constatate
printr-un titlu precedent. Nu îl dispensează pe creditor de prezentarea titlului
original decât atunci când:
1) actul de recunoaştere cuprinde cauza şi obiectul datoriei, precum şi data
titlului primordial ;
2) actul recognitiv, având o vechime de 30 ani, este ajutat şi de posesiune
şi de unul sau mai multe acte de recunoaştere conforme cu dânsul. Nu poate
34
Potrivit art.858 Cod civil, testamentul poate îmbrăca trei forme: testamentul
autentic, testamentul olograf şi testamentul mistic. „Testamentul autentic este cel care
s-a adeverit de judecătoria competentă” – art.860 Cod civil. Testamentul mistic sau secret
poate fi scris fie de autor, fie de altă persoană, trebuie să fie semnat de acesta, iar hârtia pe
care s-a scris sau plicul în care a fost introdusă, dacă există, se strânge şi se sigilează.
Testatorul îl va prezenta judecătoriei competente, aşa strâns şi pecetluit sau strângerea şi
pecetluirea se face în faţa judecătorului.
137
avea efect, în ce priveşte ceea ce cuprinde, mai mult decât în titlu (art.1189 Cod
civil).
Actele confirmative (art.1190 Cod civil) sunt cele care confirmă sau
ratifică o obligaţie cu privire la legea care permite acţiunea în nulitate. Actul
confirmativ este valabil dacă are în cuprinsul lui obiectul, cauza şi natura
obligaţiei şi se face menţiune de motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre
„intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune”.
În funcţie de existenţa intenţiei de a asigura un mijloc de probă,
înscrisurile pot fi clasificate astfel:
– înscrisuri preconstituite: înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură
privată, recipise, tichete, certificate emise special pentru a servi ca mijloc de
probă;
– înscrisuri nepreconstituite: registrele comercianţilor, hârtiile şi
registrele casnice, menţiunile pe titlul constatator al obligaţiei (cf. Gheorghe
Beleiu).
– Într-o altă definire (cf. Gheorghe Beleiu), înscrisurile preconstituite
se divid în:
– înscrisuri primordiale – cele întocmite pentru a constata existenţa
unui raport juridic ce se încheie;
– înscrisuri recognitive (au fost definite);
– înscrisuri confirmative (au fost definite).
VII.2.2. Mărturia
(proba cu martori sau proba testimonială)
Mărturia este relatarea unei persoane făcută în faţa instanţei de judecată,
cu ocazia judecării unei probleme litigioase, cu privire la acte sau fapte
petrecute în trecut, care au legătură cu pricina şi despre care martorul are
cunoştinţă personal.
Sediul materiei îl constituie art.1191-1198 Cod civil.
Aşa cum am arătat în partea privind izvoarele dreptului civil, Codul civil
datează din anul 1864. În reglementarea probei cu martori nu s-au făcut
intervenţii legislative, astfel că, în ce priveşte plafonul valoric al admisibilităţii
acestei probe, este lesne de sesizat că domeniul de aplicabilitate este
considerabil restrâns, respectiv până la 250 lei în ce priveşte actele juridice.
În ce priveşte admisibilitatea, regulile sunt distincte pentru mărturia
privind actele juridice şi distincte pentru proba faptelor juridice.
Faptele juridice pot fi probate neîngrădit cu martori.
Actele juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei, chiar în cazul
depozitului voluntar, nu pot fi dovedite decât fie prin act autentic, fie prin act
sub semnătură privată (art.1191 Cod civil). Codul civil prevede expres că proba
138
cu martori este inadmisibilă împotriva sau peste ce cuprinde actul şi nici despre
ce s-a zis înaintea, la timpul sau după întocmirea actului, chiar şi cu privire la o
sumă ce nu depăşeşte 250 lei. În această privinţă însă, Codul civil lasă la voinţa
părţilor posibilitatea ca, în privinţa actelor juridice, să se facă dovada cu
martori, dar cu condiţia ca drepturile litigioase să fie din cele de care ele pot să
dispună (art.1191 alin.(2) şi (3)).
Proba cu martori este admisibilă şi în anumite situaţii prevăzute de
art.1198 Cod civil, când creditorul nu a putut să-şi procure o dovadă scrisă cu
privire la obligaţia pe care o pretinde sau nu a putut să-şi conserve dovada luată,
după cum urmează:
– la obligaţiile născute din cvasicontracte, delicte sau cvasidelicte
(acestea vor fi prezentate într-un capitol următor);
– la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu şi
la depozitele făcute de călători (turişti) la locurile de cazare. Cu privire la aceste
situaţii, judecătorul va aprecia în funcţie de calitatea persoanelor şi
circumstanţele faptului;
– la obligaţiile convenite ca urmare a unor accidente neprevăzute, când
părţile nu puteau face înscrisuri;
– când creditorul a pierdut dovada scrisă a titlului sau datorită unei
cauze de forţă majoră.
Regulile privind înscrisurile şi proba cu martori nu se aplică în cazurile în
care există un început de dovadă scrisă, situaţie în care este admisibilă proba cu
martori. Codul civil defineşte începutul de dovadă ca fiind orice scriptură a
celui împotriva căruia s-a formulat plângerea (pârâtului) sau a celui care-l
reprezintă, dacă scriptura face a fi crezut faptul pretins.
În privinţa probei cu martori, art.195 Cod proc.civ. prevede că minorul
sub 14 ani şi persoanele care din pricina debilităţii mintale sau în mod
vremelnic suferă de lipsă de discernământ pot fi ascultate, însă, în aprecierea
depoziţiei lor, instanţa trebuie să ţină seama de situaţia specială a martorului.
Proba cu martori este apreciată a fi admisibilă şi atunci când, datorită unor
relaţii speciale (de rudenie, în special), creditorul, tocmai în considerarea
acestor relaţii, nu putea să ceară să se facă un înscris. Practica judiciară a extins
cazurile în care actul juridic având o valoare mai mare de 250 lei poate fi
dovedit şi altfel decât prin act autentic sau act sub semnătură privată, adăugând
la imposibilitatea materială şi imposibilitatea morală de a preconstitui
înscrisul, datorită calităţii părţilor. Aşa cum prevede art.1198 pct.2 Cod civil,
judecătorul trebuie să aibă în vedere calitatea persoanelor şi circumstanţele
faptului. Astfel, prin decizia nr.374/09.03.1994 a Tribunalului Bucureşti, secţia
a III-a civilă s-a apreciat că „faptul că părţile au fost colegi de serviciu – fără să
139
se pună problema unor raporturi de deferenţă între superior şi subordonat – nu
justifică abaterea de la regula înscrisă în art.1191 Cod civil”35.
Mărturia se face sub prestare de jurământ.
VII.2.3. Mărturisirea
Mărturisirea este recunoaşterea făcută de o persoană, în cadrul unei
acţiuni deduse judecăţii, cu privire la un act sau un fapt juridic de natură să
producă efecte contra autorului său şi în favoarea altei persoane.
Sediul materiei îl constituie art.1204-1206 Cod civil. Mărturisirea poate
fi anterioară judecăţii sau făcută în cursul judecăţii. Cea făcută în cursul
judecăţii este judiciară, iar cea făcută în afara judecăţii, extrajudiciară.
Potrivit art.1206 Cod civil, mărturisirea judiciară „se poate face înaintea
judecătorului, de însăşi partea prigonitoare, sau de un împuternicit special al ei
spre a face mărturisire”.
Art.1205 Cod civil prevede că „mărturisirea extrajudiciară verbală nu
poate servi ca dovadă când obiectul contestaţiei nu poate fi dovedit prin
martori”.
Administrarea probei mărturisirii se face prin mijlocul procedural al
interogatoriului, conform art.218-225 Cod proc.civ.
Interogatoriul trebuie să privească fapte personale, să fie în legătură cu
pricina şi să poată duce la dezlegarea ei. Cel chemat la interogatoriu va fi
întrebat de preşedinte cu privire la fiecare fapt în parte, după care, cu
încuviinţarea preşedintelui, fiecare dintre judecători (atunci când sunt mai mulţi
judecători în completul de judecată), procurorul şi partea potrivnică pot pune
întrebări. Răspunsurile la interogatoriu se trec pe aceeaşi foaie cu întrebările;
statul şi persoanele juridice, fie ele de drept public, fie ele de drept privat,
răspund în scris la interogatoriul ce li se comunică. Persoanele care au calitatea
de reprezentant legal pot să fie chemate personal la interogatoriu pentru actele
încheiate şi faptele săvârşite în această calitate.
VII.2.4. Prezumţiile
Sediul materiei îl constituie art.1199-1203 Cod civil.
Definiţie. Conform art.1199 Cod civil, „prezumţiile sunt consecinţe ce
legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”.
Codul civil, în textele arătate, face distincţie între două feluri de prezumţii:
1) stabilite prin lege (legale) şi
2) prezumţii care nu sunt stabilite prin lege (prezumţii simple).
35
Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, p.1,
coordonator Dan Lupaşcu.
140
Prezumţiile legale sunt reglementate prin art.1200-1202 Cod civil. Sunt
prezumţii legale:
– actele pe care legea le declară nule pentru că le priveşte făcute în
frauda dispoziţiilor sale;
– în cazurile când legea declară că dobândirea dreptului de proprietate
sau liberaţiunea unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate;
– autoritatea de lucru judecat. Se prezumă că hotărârea judecătorească
reprezintă adevărul şi asupra acesteia nu se mai poate reveni decât în cazurile
prevăzute de lege. Există autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere
de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi
este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
În ce priveşte forţa lor probantă, aceasta este deplină, nemaifiind necesară
nici o altă dovadă în favoarea celui pentru care este făcută şi nici nu este
admisibilă o dovadă împotriva prezumţiei legale.
Prezumţiile simple sunt cele care nu sunt stabilite de lege, fiind lăsate la
aprecierea judecătorului (art.1203 Cod civil). Prezumţiile simple sunt permise
numai în cazurile când este permisă şi dovada cu martori, cu excepţia situaţiilor
când actul este atacat pentru fraudă, dol sau violenţă.
Prezumţiile legale, după cum pot fi sau nu combătute prin proba
contrarie, sunt de mai multe feluri:
– prezumţii legale relative – juris tantum – sunt cele care pot fi
combătute prin proba contrarie; formează marea majoritate a prezumţiilor;
– prezumţii legale absolute – juris et de jure – sunt cele care nu pot fi
combătute. Se numesc şi irefragabile;
– prezumţii legale intermediare (mixte) sunt cele care pot fi
combătute dar numai:
1) prin anumite mijloace de probă; 2) în anumite condiţii; 3) de anumite
persoane.
Codul civil, la art.1202 alin.(2), aşa cum am mai arătat, conţine două
prezumţii absolute:
1) prezumţia legală de putere de lucru judecat;
2) prezumţia legală care socoteşte nul un anumit act.
Prezumţii intermediare. Exemple.
– prezumţia de proprietate a posesorului de bună credinţă;
– prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie (soţul mamei este
tatăl prezumat al copilului). Această prezumţie poate fi combătută prin acţiunea
în tăgăduirea paternităţii.
141
VII.2.5. Alte mijloace de probă
Codul de procedură civilă mai prevede şi alte două mijloace de probă:
expertiza şi cercetarea la faţa locului.
a) Expertiza. Art.201 Cod proc.civ. prevede că, atunci când pentru
lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască
părerea unui specialist, ea numeşte, la cererea părţii ori din oficiu, unul sau trei
experţi, stabilind, prin încheiere, punctele (obiectivele) asupra cărora trebuie să
se pronunţe. Expertizele pot fi tehnice, contabile, medico-legale etc.
b) Cercetarea la faţa locului este reglementată de art.215-217 Cod
proc.civ. Constă în deplasarea întregii instanţe, sau numai a unui judecător, la
faţa locului, pentru a se lămuri asupra unor împrejurări.
142
Capitolul VIII
OBLIGAŢIILE CIVILE
36
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Editura All, Bucureşti, 1998, p.3.
37
Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, vol. II, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1998, p.174.
38
Idem.
143
În paragraful III.2.5. a fost prezentată clasificarea obligaţiilor. În cele ce
urmează vom prezenta obligaţiile în clasificarea lor după izvoare.
Izvorul obligaţiei îl constituie actul sau faptul juridic care dă naştere
raportului juridic civil concret.
Izvoarele obligaţiei sunt: izvoare voluntare (contractul) şi izvoare legale
(cvasicontractul, delictul, cvasidelictul).
Contractul are o definiţie legală dată de art.942 Cod civil, potrivit căreia
„contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a
stinge între dânşii un raport juridic”. Reglementarea este făcută de Titlul III al
Codului civil, titlu care poartă denumirea „despre contracte sau convenţii”. Din
acest titlu rezultă că denumirile de „contract” şi „convenţie” sunt sinonime.
Contractele pot fi clasificate după mai multe criterii, din care vom aminti
numai câteva care au o mai mare importanţă juridică, teoretică şi practică.
1. Clasificarea după tipul de contract şi prevederea lui în lege pune în
evidenţă două tipuri: contracte numite şi contracte nenumite. Aceste noţiuni
(numite şi nenumite) sunt deja cunoscute de la clasificarea actelor juridice. Şi
contractul este tot un act juridic, în sensul lui strict.
Contractele numite sunt cele care poartă un nume stabilit printr-un act
normativ şi beneficiază de o reglementare proprie. Li se spune şi contracte
tipice. Sunt astfel de contracte: cel de vânzare-cumpărare – reglementat de
Titlul V din Codul civil (art.1223-1404); cel de schimb – Titlul VI din Codul
civil (art. 1405-1409); cel de locaţiune – Titlul VII Cod civil (art.1410-1490);
cel de societate – Titlul VIII (art.1491-1531); cel de mandat – Titlul IX
(art.1532-1559); cel de comodat – Titlul X (art.1560-1575); cel de împrumut –
Titlul XI (art.1576-1590); cele de depozit, antrepriză, comision ş.a.
Contractele nenumite sunt cele care nu beneficiază de o denumire şi
reglementare distinctă, sunt făcute de părţi ca urmare a libertăţii contractuale.
Tot nenumite sunt şi contractele care îmbină caracteristicile a două sau mai
multe contracte numite. Cele care nu se aseamănă cu nici un tip de contract mai
sunt numite şi contracte sui generis, iar cele care îmbină două sau mai multe
contracte numite sunt numite contracte complexe.
2. Clasificarea în funcţie de numărul părţilor obligate: a) contracte
sinalagmatice (bilaterale) şi b) contracte unilaterale.
a) Contractele sinalagmatice (bilaterale) sunt cele în care există obligaţii
reciproce.
144
b) Contractele unilaterale nu se confundă cu actele unilaterale. Ele se
particularizează prin faptul că instituie obligaţii pentru o singură parte (art.944
Cod civil). Exemplu: contractul de depozit cu titlu gratuit39.
3. Clasificarea în funcţie de modul de formare. Sunt contracte solemne;
contracte consensuale; contracte reale.
Contractele solemne sunt cele pentru care legea prevede condiţii de
valabilitate, respectiv forma autentică.
Contractele consensuale sunt cele care se încheie prin simplul acord de
voinţă, fără să fie nevoie de o anumită formă.
Contractele reale sunt cele care se încheie în mod valabil (se
perfectează) doar în momentul remiterii lucrului.
4. Clasificarea după scopul urmărit
Sunt contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.
Contractele cu titlu oneros sunt cele în care fiecare parte urmăreşte
obţinerea unui folos în schimbul folosului procurat celeilalte părţi.
Contractul cu titlu gratuit procură un avantaj numai uneia din părţi.
Exemplu: contractul de împrumut, fără dobândă; împrumutul gratuit de
folosinţă.
6. După cunoaşterea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii lor,
contractele oneroase se împart în: contracte comutative şi contracte aleatorii
(art.947 Cod civil).
Contractele comutative sunt cele în care părţile cunosc, încă din
momentul încheierii, întinderea prestaţiilor ce-şi datorează şi la care au dreptul.
Contractele aleatorii sunt cele care, la momentul încheierii, nu au
certitudinea existenţei şi întinderii prestaţiei, aceasta depinzând de un
eveniment viitor şi incert (art.947 Cod civil). Exemple: contractul de vânzare-
cumpărare cu clauză de întreţinere, contractul de asigurare.
VIII.4.1. Cvasicontractele
40
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., p.117-118.
41
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., p.122-123.
150
3) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.
1. Prejudiciul
Pentru a putea obţine repararea prejudiciului, trebuie ca prejudiciul să
existe. El poate fi patrimonial (o pierdere sau o lipsă de câştig) sau moral (o
atingere adusă drepturilor personale nepatrimoniale). De asemenea, el trebuie
să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii. Prejudiciul cert este atât
cel actual, cât şi prejudiciul viitor, care, deşi nu s-a produs, este sigur că se va
produce. Se mai cere ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Repararea
prejudiciului trebuie să asigure dezdăunarea integrală a păgubitului, adică să
cuprindă atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul
nerealizat de către păgubit (lucrum cessans).
2. Fapta ilicită. Este fapta prin care, încălcându-se normele dreptului
obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane42.
Fapta ilicită poate fi atât o acţiune, cât şi o omisiune (exemplu: neglijenţa faţă
de edificiul al cărui proprietar suntem).
Fapta cauzatoare de prejudicii nu are întotdeauna caracter ilicit.
Caracterul ilicit al faptei poate fi înlăturat de următoarele cauze:
a) legitima apărare; b) starea de necesitate; c) îndeplinirea unor activităţi
permise sau impuse de lege ori ordinul superiorului; d) exercitarea unui drept
subiectiv; e) consimţământul victimei 43.
a. Legitima apărare este definită de art.44 Cod penal. Condiţiile
legitimei apărări sunt:
– atacul să fie direct, imediat, material şi injust. Direct înseamnă să
ameninţe nemijlocit obiectul asupra căruia se îndreaptă, sau valoarea ocrotită.
Imediat semnifică existenţa pericolului sau iminenţa lui. Material presupune
existenţa unor manifestări în planul fizic, corporal, şi nu la nivelul declaraţiilor
de intenţii sau ameninţărilor. Injust înseamnă să nu aibă temei juridic (exemplu:
loviturile dintr-un meci de box, chiar dacă se soldează cu leziuni, nu au caracter
ilicit). Fapta, pentru a păstra caracterul de legitimă apărare, nu trebuie săvârşită
după încetarea cauzei care a determinat-o. Dacă, spre exemplu, agresorul a
părăsit locul agresiunii şi victima îl caută, îl găseşte şi îi aplică lovituri care i-au
produs vătămări, aceasta nu mai este legitimă apărare;
– atacul să fie îndreptat împotriva propriei persoane, a altei persoane sau
a drepturilor lor legitime ori împotriva unui interes obştesc;
– atacul să pună în pericol grav valorile arătate mai sus (persoana,
drepturile ei, interesul obştesc);
– apărarea să fie proporţională cu atacul.
42
Idem, p.124-125.
43
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., p.175.
151
b. Starea de necesitate. Fapta este săvârşită în stare de necesitate şi apără
de răspundere atunci când, potrivit art.45 alin.(2) Cod penal, este săvârşită
„pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia, sau un bun important al său, ori
al altuia, sau un interes obştesc”. Spre exemplu, echipa de pompieri distruge un
gard împrejmuitor pentru a avea acces la locul incendiului.
c. Îndeplinirea unor activităţi impuse sau permise de lege ori a
ordinului superiorului. Astfel de situaţii pot apare, spre exemplu, în
intervenţia forţelor de ordine cu ocazia unor abateri de la modul de desfăşurare
a mitingurilor şi demonstraţiilor sau intervenţia agentului de ordine pentru
oprirea unei acţiuni (fapte) de natură să tulbure ordinea publică sau bunele
moravuri. În privinţa ordinului superiorului, se cere ca acesta să nu fie vădit
nelegal, iar, în anumite situaţii, exonerarea de răspundere este condiţionată de
sesizarea în scris a celui care a dat ordinul cu privire la urmările păgubitoare ale
ordinului dat.
d. Exercitarea unui drept. În explicarea acestei cauze de înlăturare a
caracterului ilicit, doctrina are în vedere faptul ca drepturile să fie exercitate
cu bună-credinţă. Atunci când nu sunt exercitate cu bună-credinţă, constituie
abuz de drept. Decurge din prevederile art.723 Cod procedură civilă, potrivit
cărora: „drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit
scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte
aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite” (subl.n s.).
e. Consimţământul victimei nu are în vedere consimţământul acesteia de
a fi prejudiciat, ci acordul dat de aceasta, înainte ca autorul faptei s-o
săvârşească sau să n-o săvârşească, asumându-şi riscul ca prin fapta respectivă
să fie prejudiciată. Se cere deci ca acordul să fi fost anterior faptei.
3. Cea de-a treia condiţie a răspunderii civile este existenţa raportului de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Prejudiciul trebuie să fie produs de fapta
respectivă, să existe o legătură directă între faptă şi prejudiciu.
4. Vinovăţia este definită de art.19 Cod penal, în Codul civil neexistând o
astfel de definiţie. Astfel, vinovăţia prezintă două forme: intenţia şi culpa.
La rândul ei, intenţia este de două feluri:
– intenţia directă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi
urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei;
– intenţia indirectă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei, nu-l
urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii rezultatului păgubitor.
– Culpa, de asemenea, cunoaşte două forme:
– imprudenţa (uşurinţa), când autorul prevede rezultatul faptei sale,
dar nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va produce;
152
– neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei, deşi putea şi
trebuia să-l prevadă.
Despăgubirile pot fi obţinute atât pe calea unui proces civil, cât şi în cazul
unui proces penal când prejudiciul este urmarea unei infracţiuni, unde victima
are posibilitatea să se constituie parte civilă. Părinţii, profesorii, meseriaşii,
angajatorii, adică persoanele care răspund pentru fapta altuia, pot fi introduşi în
proces, la cererea părţii civile, ca persoane responsabile civilmente, ei răspun-
zând solidar cu vinovaţii şi putând fi executaţi silit pentru repararea prejudiciului.
Jurisprudenţă
• Răspundere pentru fapta lucrului. Condiţii. Pază materială.
Pază juridică. Prezumţie de responsabilitate
Potrivit art.1000 alin.1 Cod civil, a fost instituită răspunderea
persoanelor pentru prejudiciile cauzate de lucrurile care se află în paza lor.
Deşi prin această dispoziţie legală nu a fost definită noţiunea de pază,
prezumţia de responsabilitate nu se referă doar la paza materială care
presupune numai contactul nemijlocit cu lucrul şi îşi are temeiul într-o situaţie
de fapt, ci şi la paza juridică, al cărei temei este dreptul ce aparţine persoanei
fizice sau juridice care, fără a avea un contact nemijlocit cu lucrul, exercită
dreptul de folosinţă, control şi directivă asupra lucrului, cu toate consecinţele
ce decurg din aceasta.
Dacă proprietarul transmite altei persoane paza juridică asupra
folosinţei bunului, calitatea de paznic juridic revine persoanei care deţine
lucrul în baza convenţiei, iar prezumţia de răspundere a proprietarului nu mai
operează. Dacă însă încredinţează lucrul unui prepus al său, proprietarul nu a
pierdut paza juridică, existenţa raportului de subordonare între el şi prepus
implicând menţinerea dreptului şi obligaţiei sale de control şi directivă.
Prezumţia de răspundere nu operează în cazul în care proprietarul a
pierdut paza juridică a bunului ca urmare a unei sustrageri frauduloase, care
exclude o culpă a sa personală.
(Trib. Supr., sec. civ., dec.nr.528 din 19 martie 1982, în C.D. 1982, p.105.)
• Răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor
minori. Condiţii
Potrivit art.1000 alin.2 Cod civil, părinţii răspund de prejudiciul cauzat
de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii. Textul priveşte răspunderea dedusă
din lipsa de supraveghere a minorilor de către părinţi. În art.1000 alin. final
din acelaşi cod se prevede că părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă
probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, adică dacă
153
supravegherea nu a putut fi exercitată dintr-o cauză obiectivă ce nu le poate fi
imputată sau dacă, în împrejurările în care fapta a fost săvârşită, aceasta nu a
putut fi împiedicată de ei. Dispoziţiile legale de mai sus referitoare la
răspunderea părinţilor au fost extinse implicit prin Codul familiei, care
stabileşte în mod expres obligaţiile părinţilor faţă de copiii lor minori. Astfel, în
art.101 din acest cod se prevede că părinţii sunt datori să îngrijească de
persoana copilului, precizând că ei sunt obligaţi, între altele, să îngrijească şi
de educarea copilului, noţiunea de educare fiind mai largă decât aceea de
supraveghere, pe care o include. Acest text nu constituie o recomandare, ci,
având un caracter imperativ, impune o obligaţie care implică în mod necesar
răspunderea pentru orice pagubă pricinuită de minor, ca rezultând din lipsa de
educaţie, iar lipsa unei educaţii corespunzătoare trebuie să fie dedusă
întotdeauna din chiar faptul antisocial prejudiciabil săvârşit de minor.
(Trib. Supr., în compunerea prevăzută de art.39 alin.(2) şi (3) din Legea
pentru organizare judecătorească, dec. nr.18 din 15 martie 1982, în C.D.,
1982, p.101.)
Potrivit art.25 alin.3 din Decretul nr.32/1954, art.9 alin.2 şi art.5 alin.3
din Decretul nr.31/1954 şi art.998 Cod civil, minorii care au împlinit vârsta de
14 ani răspund material pentru întregul prejudiciu cauzat prin infracţiunile pe
care le săvârşesc. Prin urmare, ei trebuie să fie obligaţi, în solidar cu părinţii
lor, la plata despăgubirilor civile şi a cheltuielilor de judecată.
(Trib. Supr., sec. pen., dec.nr.2817 din 19 decembrie 1983, în C.D. 1983,
p.264.)
Notă. În speţă, făptuitorii minori au săvârşit mai multe infracţiuni, pentru
care instanţele au dispus trimiterea lor într-o şcoală specială de muncă şi
reeducare, dar au obligat la plată numai pe părinţi, motiv pentru care
hotărârile respective au fost modificate în sensul arătat.
156
urmează să răspundă pentru daunele cauzate de făptuitor. Împrejurarea că
autovehiculul a fost luat fără aprobare poate constitui pentru prepus o abatere
disciplinară sau chiar o infracţiune de abuz în serviciu, dar această situaţie
nu-i este opozabilă părţii prejudiciate şi nu este de natură să înlăture
răspunderea civilă a unităţii pentru fapta prepusului ei, săvârşită în
exercitarea funcţiei încredinţate.
(Trib. Supr., sec. pen., dec.nr.272 din 4 februarie 1982, în C.D. 1982,
p.312.)
159
Capitolul IX
STINGEREA OBLIGAŢIILOR CIVILE
161
plata”) sau consimţită de debitor (art.1107 pct.2 Cod civil: „debitorul se
împrumută o sumă pentru a-şi plăti datoria şi subrogă pe împrumutător”).
Subrogaţia se face prin act autentic în care trebuie să se arate că suma a fost luată
pentru a se face plata şi că plata s-a făcut cu banii luaţi de la noul creditor. Pentru
subrogaţia consimţită de debitor nu se cere şi consimţământul creditorului.
Subrogaţia legală este cea prevăzută de lege şi care se produce de drept.
Codul civil prevede următoarele cazuri:
1. „În folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor
ce are preferinţă” (subl. ns.). O astfel de situaţie poate fi când un creditor
chirografar plăteşte debitul către creditorul ipotecar pentru ca acesta din urmă
să nu scoată bunul constituit ca garanţie la vânzare prin executare silită,
deoarece la acel moment preţul pe care l-ar obţine ar fi prea mic şi nu ar mai
permite şi îndestularea sa.
2. „În folosul aceluia care, dobândind un imobil, plăteşte creditorilor
căror acest imobil era ipotecat” (subl. ns.).
Cumpărătorul unui imobil ipotecat poate plăti el creditorilor ipotecari
pentru a preîntâmpina executarea silită prin vânzarea imobilului.
3. „În folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata
datoriei, are interes de a o desface” (subl. ns.). Situaţii când debitorul este
obligat alături de alţii sau pentru alţii pot fi:
– situaţia codebitorilor solidari;
– situaţia codebitorilor obligaţiilor indivizibile;
– fidejusorii, între ei (obligaţiile solidare şi indivizibile au fost
prezentate la clasificarea obligaţiilor. Fidejusori sunt cei care se obligă personal
în garantarea executării unei obligaţii).
4. „În folosul eredelui beneficiar care a plătit din starea sa datoriile
succesiunii” (subl. ns.). Moştenitorul, pentru a evita o urmărire silit, plăteşte
datoria succesiunii şi se subrogă în drepturile creditorilor plătiţi în raporturile
sale cu ceilalţi comoştenitori.
5. La asigurările de bunuri, unde asigurătorul se subrogă persoanei
asigurate şi despăgubite împotriva persoanei care a produs prejudiciul.
IX.2.4. Novaţia
IX.2.5. Delegaţia
Sediul materiei îl constituie art.1132 Cod civil. Este convenţia prin care
un debitor dă creditorului său alt debitor. Debitorul în acest caz se numeşte
delegant, iar cel care se obligă, alături de debitor, sau în locul acestuia se
numeşte delegat. Acest mod de stingere (executare) a obligaţiilor îşi poate găsi
aplicabilitatea atunci când debitorul are, la rândul său, o creanţă împotriva unei
terţe persoane. Pentru a evita efectuarea a două plăţi, dispune debitorului său să
facă plata către cel la care, la rândul său, este dator.
IX.2.7. Compensaţia
Sediul materiei se află la art.1143-1153 Cod civil.
Compensaţia este modul de stingere a două obligaţii reciproce, până la
nivelul celei mai mici dintre ele.
Compensaţia poate fi:
– legală, când operează în puterea legii (sau de drept);
– convenţională, când este urmarea convenţiei părţilor;
– judecătorească, atunci când rezultă dintr-o hotărâre judecătorească.
Condiţiile compensaţiei:
– să existe datorii reciproce (între aceleaşi persoane);
– datoriile să fie certe (să aibă ca obiect o sumă de bani sau lucruri
fungibile, iar existenţa lor să nu fie discutabilă din punct de vedere juridic);
– să fie lichide, adică să li se cunoască valoarea;
– să fie exigibile, adică să fie ajunse la scadenţă.
IX.2.8. Confuziunea
Sediul materiei este la art.1154-1155 Cod civil.
Confuziunea constă în întâlnirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de
creditor, cât şi a celei de debitor cu privire la aceeaşi datorie (în acelaşi raport
obligaţional). Confuziunea stinge atât activul, cât şi pasivul. O astfel de situaţie
poate să apară atunci când creditorul îl moşteneşte pe debitor sau, în materie de
persoane juridice, când creditorul absoarbe pe debitor sau fuzionează cu acesta.
164
Capitolul X
CONTRACTELE CIVILE
166
– mandatarii nu pot cumpăra lucrurile pe care au fost însărcinaţi să le
vândă;
– cei ce administrează averea comunelor şi întreprinderilor nu pot
cumpăra bunurile care se vând din aceste patrimonii;
– la fel, şi funcţionarii de stat, pentru bunurile statului ce se vând prin
mijlocirea lor;
– judecătorii, procurorii, avocaţii nu pot dobândi drepturi litigioase care
sunt de competenţa curţii de apel în raza căreia îşi desfăşoară activitatea.
Obligaţiile vânzătorului sunt de predare a lucrului vândut şi de garanţie
(art.1313 Cod civil: „Vânzătorul are două obligaţii principale: a preda lucrul şi
a răspunde de dânsul”). De asemenea, art.1312 Cod civil mai stabileşte pentru
vânzător o obligaţie: „să explice curat îndatoririle ce înţelege a lua asupră-şi”.
Predarea lucrului vândut este reglementată de art. 1314-1335 Cod civil.
Predarea este trecerea (strămutarea) lucrului vândut în puterea şi posesiunea
cumpărătorului. Condiţiile predării prezintă particularităţi în funcţie de felul
bunului: mobil sau imobil. Bunurile mobile corporale se transmit fie prin
tradiţia (înmânarea) lor reală, fie prin predarea cheilor clădirii unde se află puse,
fie prin simplul consimţământ dacă predarea nu se face la momentul vânzării
sau dacă acestea se află deja la cumpărător, dar cu alt titlu. Bunurile mobile
necorporale se transmit prin înmânarea titlurilor sau prin uzul pe care
cumpărătorul le face cu acestea, având consimţământul vânzătorului. Imobilele
se transmit prin înmânarea cheilor, dacă este vorba de o clădire, sau prin
remiterea titlului de proprietate. Locul predării este locul unde bunul se afla la
momentul vânzării sau locul unde părţile s-au învoit. Predarea trebuie făcută în
termenul convenit, astfel cumpărătorul putând să opteze fie pentru rezoluţiunea
vânzării, fie pentru punerea sa în posesie. Vânzătorul nu este obligat să predea
lucrul dacă nu a primit preţul de la cumpărător şi nu i-a dat acestuia un termen
de plată. Lucrul se predă în starea în care se afla la momentul vânzării.
Răspunderea vânzătorului este de două feluri: răspunderea de evicţiune
şi răspunderea pentru viciile lucrului vândut.
Răspunderea de evicţiune înseamnă răspunderea pentru pierderea proprietăţii
lucrului (totală sau parţială) în favoarea altei persoane sau răspunderea de orice
tulburare în exercitarea drepturilor de proprietar. Părţile pot, prin convenţie, să
adauge, să micşoreze sau să şteargă garanţia de evicţiune, dar nu şi pentru
evicţiunea care ar rezulta dintr-un fapt personal al vânzătorului.
Pentru ca vânzătorul să răspundă pentru evicţiune, este necesar ca el să fie
chemat în cauză (chemat în garanţie).
Unele situaţii şi reguli speciale:
– La vânzarea de creanţe, drepturi, acţiuni, predarea se face prin
remiterea titlului (art.1391 Cod civil);
167
– cel care vinde o creanţă sau un bun necorporal trebuie să răspundă de
existenţa sa valabilă şi în folosul său la momentul vânzării (art.1392 Cod civil);
– vinderea sau cesiunea unei creanţe cuprinde şi drepturile accesorii
creanţei, precum cauţiunea, privilegiul, ipoteca (art.1396);
– cel care vinde o moştenire fără inventar nu răspunde decât de calitatea
sa de moştenitor.
Răspunderea pentru viciile lucrului vândut. Potrivit art.1352 Cod civil,
vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului vândut dacă, din cauza
acestora, lucrul nu este bun de întrebuinţat după destinaţia sa sau întrebuinţarea
sa este atât de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi
cumpărat sau n-ar fi dat preţul plătit dacă i-ar fi fost cunoscute viciile.
Răspunderea nu este şi pentru viciile aparente pe care cumpărătorul putea sigur
să le cunoască. Nu este necesar ca vânzătorul să fi cunoscut viciile ascunse
(art.1354 Cod civil). Vânzătorul se poate însă învoi cu cumpărătorul, să nu
răspundă de vicii.
Obligaţiile cumpărătorului sunt: să facă plata preţului, să ia în primire
lucrul vândut şi să suporte cheltuielile vânzării (art.1361-1370 Cod civil). Plata
preţului trebuie făcută la ziua şi locul convenite în contract. Dacă nu s-au
prevăzut în contract momentul şi locul plăţii, atunci plata se va face la locul şi
timpul în care se face predarea bunului.
X.2. Contractul de schimb
Contractul de schimb este acel contract în care părţile, numite
copermutanţi, îşi dau un lucru pentru altul. La art. 1405-1409 Cod civil sunt
prevăzute regulile care guvernează acest tip de contract. Art.1409 Cod civil
prevede că „toate celelalte reguli prescrise pentru vânzare, se aplică şi la
contractul de schimb.”
Caractere juridice. La fel ca şi contractul de vânzare-cumpărare, acest
contract este:
– sinalagmatic (bilateral);
– cu titlu oneros;
– comutativ;
– consensual;
– translativ de proprietate.
Reguli speciale. Acestea sunt cele prevăzute la art.1407-1408 Cod civil.
Art.1407 prevede că, dacă unul dintre copermutanţi – care a primit lucrul dat în
schimb – probează că celălalt copermutant nu este proprietarul acelui lucru, el
nu poate fi constrâns să predea bunul convenit care era proprietatea sa, ci doar
să restituie pe cel primit.
În caz de evicţiune, copermutantul evins de lucrul primit poate să ceară fie
daune-interese, fie întoarcerea lucrului său. Copermutantul nu poate fi făcut
168
răspunzător pentru evicţiune decât dacă, la fel ca la vânzare-cumpărare, a fost
chemat în garanţie în cadrul procesului.
X.3. Contractul de mandat
Sediul materiei se află la art.1532-1559 Cod civil.
Mandatul este un contract civil în care o parte, numită mandatar, se
obligă, fără plată, să facă ceva pe seama altei persoane, numită mandant, de la
care a primit însărcinarea (art.1521 Cod civil).
Caractere juridice. Din definiţia dată de art.1352 Cod civil rezultă că
acesta este un contract cu titlu gratuit. Art.1547 Cod civil permite însă şi
mandatul remunerat – „mandantul trebuie să dezdăuneze pe mandatar de
anticipaţiile şi spezele făcute pentru îndeplinirea mandatului şi să-i plătească
onorariul, dacă i s-a promis”. (subl. ns.) Art.1534 Cod civil prevede, de
asemenea, că mandatul este expres dacă nu s-a stipulat contrariul.
Contractul de mandat este un contract consensual, dar, pentru a face
dovada împuternicirii mandatarului, se dă acestuia un înscris numit procură (în
acest caz i se mai spune mandatarului şi procurator) sau împuternicire.
Condiţiile de validitate sunt cele comune contractelor, cu unele reguli
speciale la capacitate, obiect şi întindere.
Condiţiile de validitate sunt: capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul
determinat, cauza licită.
Particularităţi în ce priveşte capacitatea părţilor. Mandantul trebuie să
fie capabil (să aibă capacitate) să facă el însuşi actul pentru care dă mandat.
Particularităţi în ce priveşte obiectul şi întinderea mandatului. Ca la orice
contract, obiectul trebuie să fie determinat, posibil şi licit. El nu poate avea ca
obiect decât încheierea de acte juridice de către mandatar, actele materiale
putând avea numai caracter accesoriu (verificarea bunului care urmează a fi
cumpărat, preluarea bunului mobil care urmează să fie vândut)45. Dacă obiectul
contractului este săvârşirea de acte materiale, contractul poate fi unul de prestări
de servicii, antrepriză ş.a.
Mandatul poate fi expres sau tacit. La rândul ei, şi primirea mandatului
poate fi expresă sau tacită şi să rezulte din îndeplinirea mandatului (art.1522
Cod civil).
Tot în ce priveşte întinderea mandatului, art.1544 Cod civil prevede că
acesta poate fi mandat special, dat pentru o singură operaţie juridică sau un
singur tip de operaţiuni (acte) juridice, şi mandat general, pentru a se ocupa de
toate treburile mandantului. Mandatul general este valabil însă numai pentru
actele de administrare. Pentru înstrăinare, ipotecare sau alte acte care înseamnă
45
Francisk Deac, op.cit., p.274.
169
mai mult decât actele obişnuite (ordinare) de administrare, este necesar un
mandat special.
Obligaţiile mandatarului iau naştere atât faţă de mandant, cât şi faţă de
terţi (în raport cu mandantul). Obligaţiile faţă de mandant sunt: îndeplinirea
mandatului; să răspundă pentru daune-interese; să termine afacerea începută; să
dea socoteală despre îndeplinirea mandatului; să răspundă pentru cel pe care
l-a substituit în gestiunea sa; să plătească dobânzi pentru sumele utilizate în
folosul său din ziua întrebuinţării, precum şi dobânzi pentru sumele rămase, din
ziua când i s-au cerut aceste daune. Obligaţiile faţă de terţi, în mod normal, nu
există, deoarece mandatarul contractează în numele şi pe seama mandantului.
Art.1545 Cod civil dă posibilitatea contractării peste limitele împuternicirii.
Dacă mandatarul a făcut cunoscut celor cu care contractează limitele
împuternicirii sale şi aceştia acceptă să contracteze peste limitele mandatului, se
presupune că au înţeles să-şi asume riscul. Mandatarul răspunde numai atunci
când s-a obligat pe el însuşi şi în numele său.
Obligaţiile mandantului se împart, de asemenea, în obligaţiile ce-i revin
faţă de mandatar şi obligaţiile ce-i revin faţă de terţi. Obligaţiile faţă de
mandatar sunt: să-l dezdăuneze pe mandatar de cheltuielile făcute şi să-i
plătească onorariu atunci când i s-a promis; să plătească dobândă pentru sumele
avansate de mandatar; să-l dezdăuneze pe mandatar pentru pierderile suferite în
îndeplinirea mandatului afară numai dacă pierderea nu-i este imputabilă.
Obligaţiile faţă de terţi: să îndeplinească obligaţiile contractate de mandatar;
mandantul poate ratifica şi obligaţiile contractate de mandatar peste limitele
împuternicirii şi, în acest caz, este răspunzător de îndeplinirea acestor obligaţii.
Dreptul de retenţie al mandatarului este o formă de garanţie a îndeplinirii
obligaţiilor de către mandant către mandatar. Acesta din urmă poate reţine
lucrurile pe care le-a primit pentru mandant până la achitarea cheltuielilor
făcute cu îndeplinirea mandatului46.
Mandatul încetează:
– prin revocarea mandatarului;
– prin renunţarea mandatarului la mandat;
– prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul ori a man-
datarului, ori a mandantului.
Numirea altui mandatar pentru aceeaşi afacere este o revocare tacită a
primului mandat care încetează din ziua când a fost notificat.
Actele încheiate de mandatar, după moartea mandantului, despre care nu
avea cunoştinţă, precum şi cele încheiate tot fără a cunoaşte de existenţa unei
cauze de încetare a mandatului, sunt valide. Se cere, însă, ca terţii cu care s-a
contractat să fi fost de bună-credinţă.
46
Francisk Deac, op.cit, p.281.
170
X.4. Contractul de locaţiune
Noţiune
Locaţiunea lucrurilor este contractul prin care o persoană, numită locator,
se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa
temporară, totală sau parţială a unui bun în schimbul unei sume de bani sau altă
prestaţie, numită chirie47.
Caractere juridice: este un contract consensual, cu titlu oneros,
sinalagmatic şi cu executare succesivă în timp.
Efectele contractului de locaţiune a bunurilor
– 1. Obligaţiile locatorului: de a preda bunul închiriat locatarului; de a
menţine bunul în stare de a servi potrivit destinaţiei pentru care a fost închiriat;
de garanţie; de garantare a locatarului pentru pierderea bunului închiriat; de
garantare a locatarului împotriva viciilor ascunse ale bunului închiriat; de
garantare a locatarului pentru evicţiune, de a restitui locatarului cheltuielile
efectuate de acesta la bunul închiriat.
2. Obligaţiile locatarului: de a folosi bunul închiriat conform destinaţiei
sale şi ca un bun proprietar; de a nu schimba forma bunului; de a întreţine bunul
în stare de întrebuinţare aşa cum a fost predat de locator la încheierea
contractului; de a plăti preţul locaţiunii (chiria); de a apăra bunul închiriat
împotriva uzurpărilor; de restituire a bunului.
Încetarea contractului de locaţiune
Contractul de locaţiune poate înceta:
a) prin acordul de voinţă al părţilor (reziliere convenţională);
b) prin denunţarea unilaterală a contractului de locaţiune;
c) la expirarea termenului locaţiunii;
d) prin rezilierea contractului de locaţiune pentru neexecutare;
e) prin desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului;
f) pentru pieirea totală a bunului închiriat;
g) prin transmiterea bunului unei alte persoane, dacă există clauză în
contractul de închiriere (art. 1441 C. civil);
h) prin exproprierea bunului închiriat.
47
Brânduşa Ştefănescu ş.a., Drept civil, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
171
X.5. Contractul de arendare
Noţiune
Contractul de arendare este o varietate a contractului de locaţiune,
deoarece prin intermediul său se transmite numai folosinţa bunurilor nu şi
proprietatea acestora.
Părţile în contractul de arendare sunt: arendatorul cel care are calitatea
de proprietar, uzufructuar sau deţinător legal de bunuri agricole şi arendaşul,
cel care se obligă, adică ia în exploatare respectivele bunuri agricole.
Contractul de arendare are următoarele caractere juridice: 1) caracter
sinalagmatic (bilateral); 2) este un contract cu executare succesivă; 3) este un
caracter oneros; 4) este comutativ; 5) este un contract solemn; 6) nu este
transmisibil de proprietate.
Condiţiile de validitate
1. Forma. Contractul de arendare se încheie în formă scrisă, în 3
exemplare şi se înregistrează la Primăria localităţii în care se găsesc terenurile
agricole ce fac obiectul contractului, respectiv forma scrisă este cerută „ad
validatem”, contractul de arendare fiind din acest punct de vedere un contract
solemn, nu autentic.
2. Părţile sunt arendatorul care este proprietarul, uzufructuarul sau
deţinătorul legal al bunurilor agricole şi arendaşul – persoană fizică sau
persoană juridică.
Cât priveşte arendaşii, persoane fizice, acestea pot fi cetăţeni români cu
domiciliul în România sau în străinătate, care au o pregătire de specialitate
agricolă, practică agricolă sau posedă un atestat de cunoştinţe agricole.
Cât priveşte arendaşii, persoane juridice, acestea pot fi persoane juridice
române, cu sediul în România, indiferent de capitalul românesc sau străin, total
sau parţial care au ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole şi care
prezintă garanţiile solicitate de arendator.
Efecte
Fiind un contract de executare succesivă, este posibil ca obligaţiile părţilor
să nu poată fi executate datorită cauzelor de forţă majoră sau cazului fortuit.
Legea permite părţilor de comun acord să stabilească cazurile şi limitele
suportării daunelor produse de calamităţi naturale, ori în cazurile de pierdere
totală sau parţială a bunurilor arendate ca urmare a unor cauze externe voinţei
lor.
172
1) Dreptul de preemţiune al arendaşului
Potrivit art.9 din Legea nr.16/1994, arendaşului, persoană fizică, îi este
recunoscut dreptul de preempţiune înaintea statului în caz de înstrăinare a
terenurilor agricole din extravilan arendate. Dreptul poate fi exercitat numai
dacă arendaşul este persoană fizică şi dacă împreună cu terenul asupra căruia
are un drept de preempţiune nu depăşeşte limita maximă a suprafeţei agricole,
pe care o poate avea legal, în proprietate, o persoană fizică, respectiv, 200
hectare. Peste această suprafaţă, dreptul de preempţiune încetează.
2) Obligaţiile părţilor
a) Obligaţiile arendatorului. Art.8 alin.1 din Legea nr.16/1994 stabileşte
că arendatorul „este obligat să predea bunurile arendate în termenul şi în
condiţiile stabilite, să garanteze pe arendaş de evicţiune totală sau parţială şi să
execute toate celelalte obligaţii asumate prin contract”.
b) Obligaţiile arendaşului. Arendaşului îi revine obligaţia de a folosi
bunurile arendate, ca un bun proprietar, de a menţine potenţialul productiv al
bunurilor arendate, de a le restitui la încetarea contractului, de a plăti arenda la
termenele şi în modalităţile stabilite precum şi de a executa toate obligaţiile
contractuale.
Încetarea contractului
În principiu, contractul de arendare încetează la expirarea termenului
pentru care a fost încheiat pentru că numai în acest mod se poate atinge deplin
scopul contractului. Legea arendării prevede că „prin acordul părţilor contractul
de arendare poate să înceteze şi înainte de a ajunge la termen”.
173
– unilateral – deoarece din momentul încheierii sale, naşte obligaţii
numai pentru comodatar;
– proba se poate face prin orice mijloc de probă.
Obiectul
Obiectul contractului de comodat îl poate constitui numai un lucru
nefungibil, individual determinat deoarece, lucrul respectiv urmează să fie
restituit de către comodatar în individualitatea sa.
De regulă, este vorba despre lucruri neconsumptibile; excepţional – prin
voinţa părţilor – şi lucrurile consumptibile, potrivit naturii lor, pot fi considerate
ca nefungibile şi individual determinate (spre exemplu, anumite produse care
sunt împrumutate pentru organizarea unei expoziţii de profil).
Efecte
1. Obligaţiile comodatarului sunt următoarele:
– să se îngrijească de conservarea lucrului împrumutat ca un bun
proprietar;
– să folosească lucrul numai în conformitate cu destinaţia sa,
determinată prin natura lucrului sau prin acordul părţilor;
– să suporte cheltuielile de folosinţă (cum ar fi, spre exemplu, hrana
animalului de muncă împrumutat);
– să restituie lucrul la scadenţă şi în natura sa specifică.
2. Răspunderea comodatarului
Potrivit principiilor răspunderii civile contractuale comodatarul răspunde
pentru deteriorarea sau pieirea totală sau parţială a lucrului, cu excepţia cazului
în care poate dovedi că:
– deteriorarea sau pieirea lucrului s-a produs în mod fortuit;
– deteriorarea este rezultatul firesc al folosirii, fără culpă, a lucrului respectiv.
3. Obligaţiile comodantului
Ţinând seama că este un contract unilateral, care dă naştere la obligaţii în
sarcina unei singure părţi, respectiv comodatarului, comodatul, la încheierea sa,
nu comportă obligaţii pentru comodant.
Stingerea efectelor comodatului
Încetarea efectelor contractului de comodat se produce în următoarele
ipoteze:
– prin restituirea lucrului la scadenţă în starea corespunzătoare;
– prin rezilierea de către comodant în caz de nerespectare a obligaţiilor
de către comodatar;
– prin moartea comodatarului. Comodatul, în ce-l priveşte pe
comodatar, este un contract intuitu personae. Moştenitorii comodatarului, într-
un astfel de caz, trebuie să restituie bunul imediat, chiar dacă termenul stabilit
prin contract pentru restituire ar fi ulterior.
174
X.7. Împrumutul de consumaţie (mutuum)
Noţiune
Împrumutul de consumaţie (mutuum) este contractul prin care o
persoană – numită împrumutător – transmite în proprietate altei persoane –
numită împrumutat – o câtime de lucruri (bunuri) fungibile şi consumptibile, cu
obligaţia acestuia de a restitui la scadenţă o cantitate egală de lucruri de
acelaşi gen şi de aceeaşi calitate.
Caracteristicile împrumutului de consumaţie numit şi împrumut propriu-
zis, sunt următoarele:
– este, de regulă, un contract cu titlu gratuit; ca excepţie, acesta poate fi
şi cu titlu oneros cum este cazul spre exemplu al împrumutului cu dobândă;
– este un contract real, presupunând remiterea materială, în mâinile
împrumutatului a bunurilor mobile respective ;
– împrumutatul devine proprietar (spre deosebire de comodat şi, în
consecinţă, suportă riscurile contractului, respectiv riscul pierderii bunului.
– În privinţa condiţiilor de fond :
– ambele părţi trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu necesară
înfăptuirii de acte de dispoziţie;
– este un contract unilateral care naşte obligaţii numai pe seama
împrumutatului chiar şi în cazul în care este cu titlu oneros obligaţia de
restituire ca şi obligaţia de plată a dobânzilor revin celui împrumutat;
– obiectul contractului este constituit din bunuri mobile, fungibile (de
gen) şi consumptibile potrivit naturii lor.
Împrumutul cu dobândă
Aşa cum am subliniat, împrumutul de consumaţie poate fi şi cu titlu oneros
în caz de excepţie, respectiv, în situaţia în care împrumutătorul pretinde pe lângă
obligaţia de restituire şi o prestaţie favorabilă pentru sine în schimbul transferului
proprietăţii bunului împrumutat. Este explicaţia datorită căreia împrumutul de
consumaţie cu titlu oneros, se numeşte, expresiv, împrumut cu dobândă.
În lipsa unei clauze contractuale exprese, referitoare la dobândă (în bani
sau alte bunuri mobile), mutuum-ul este un contract cu titlu gratuit. Aşadar,
fără o clauză expresă, dobânda nu este datorată de drept. Ca natură
juridică, dobânda reprezintă fructe civile.
Încetarea împrumutului de consumaţie
Stingerea împrumutului de consumaţie operează, ca efect al plăţii
realizate, astfel:
– la termenul prevăzut în contract;
– la termenul stabilit prin hotărâre judecătorească;
– la data plăţii efectuate de bună voie, de cel împrumutat.
175
Moartea oricăreia dintre părţile contractului de împrumut de consumaţie
antrenează, ca efect, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor asupra moşte-
nitorilor, ca şi în cazul comodatului.
Se impune relevat că, în cazul în care împrumutul, chiar şi cu termen, a avut
caracter intuitu personae cu privire la împrumutat, moartea acestuia atrage
exigibilitatea datoriei (şi, deci, obligaţia imediată de întoarcere pentru moştenitori).
176
Contractul de depozit neregulat este contractul prin care depozitarul ţinut
(obligat) îndreptăţit să restituie deponentului bunuri de acelaşi gen cu cele date
în păstrare.
B) Sechestrul constă în depozitarea bunurilor ce constituie obiectul unui
litigiu, până la soluţionarea procesului de către instanţa competentă.
Sub aspectul temeiului, sechestrul este convenţional sau judiciar.
Sechestrul convenţional exprimă acordul părţilor litigante de a încredinţa
unei terţe persoane – depozitar – un bun în legătură cu care au un litigiu, aflat în
soluţionarea unei instanţe legal investite. Acest depozit se poate referi atât la
bunurile mobile, cât şi la bunurile imobile.
Sechestrul judiciar este un act dispus de instanţă la cererea justificată a
reclamantului.
Efectele contractului de depozit
1. Obligaţiile depozitarului. Depozitarul are următoarele obligaţii:
– obligaţia „să se îngrijească de paza lucrului depozitat cu aceeaşi grijă
ca de propriul său lucru;
– obligaţia de restituire a bunurilor, la termen ori la cererea
deponentului înainte de data convenită.
2. Obligaţiile deponentului. Contractul de depozit cu titlu gratuit, fiind
unilateral, în sine, nu generează obligaţii şi pentru deponent. Cu toate acestea, el
poate fi ţinut să restituie cheltuielile făcute de depozitar cu poza sau întreţinerea
lucrului dat în depozit.
Condiţii de validitate
Condiţiile cerute prin contractul de vânzare–cumpărare se cer şi pentru
renta constituită cu titlu oneros.
În cazul în care renta viageră a fost constituită în favoarea unei persoane
care a încetat din viaţă în momentul constituirii lui, contractul este lovit de
nulitate absolută deoarece, deşi oneros, contractul nu mai este aleatoriu prin
decesul credirentierului şi dispare astfel cauza juridică a contractului.
Tot nulă este şi renta constituită în favoarea unei persoane bolnave de o
boală din cauza căreia a decedat în intervalul a 20 de zile de la data încheierii
contractului.
Efectele contractului de rentă viageră
Plata rentei. Ratele de rentă trebuie plătite de către debirentier la
termenele şi în cuantumul stipulat în contract. Sumele datorate se dobândesc în
proporţie cu zilele cât a trăit credirentierul.
În cazul morţii debirentierului, obligaţia de plată se transmite asupra
moştenitorilor lui, deoarece această obligaţie nu este legată de o calitate
personală a defunctului (de exemplu, pensie de întreţinere între soţi) şi nici
contractată intuitu personae.
În cazul în care la scadenţă debirentierul nu plăteşte, credirentierul poate
cere executarea silită asupra patrimoniului debirentierului. În schimb,
rezoluţiunea contractului pentru neexecutare nu poate fi cerută de credirentier.
179
Obligaţiile întreţinătorului:
– să acorde întreţinerea în natura întreţinutului;
– întreţinerea trebuie executată la locul stabilit de părţi.
Rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere
În cazul neexecutării obligaţiei se vor aplica dispoziţiile dreptului comun pentru
contractele bilaterale, adică prevederile art.1020 din Codul civil, potrivit căruia
se poate cere rezoluţiunea contractului.
Efectele rezoluţiunii (desfiinţării) pentru neexecutarea obligaţiei de
întreţinere. În cazul neexecutării, este incontestabil ca dreptul de proprietate
asupra bunului prestat de beneficiarul întreţinerii va fi redobândit de el.
Valoarea întreţinerii prestate nu trebuie restituită, datorită caracterului aleatoriu
al contractului.
Transformarea în bani a obligaţiei a întreţinere. În caz de neexecutare
a obligaţiei de întreţinere, întreţinutul are facultatea de a cere rezoluţiunea
contractului. El are însă şi posibilitatea să opteze pentru executarea contractului.
Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere este posibilă şi prin
consimţământul părţilor, când operează în fond o navaţie care stinge vechea
obligaţie dintre creditor şi debitor, înlocuind-o cu o obligaţie nouă.
180
1. Condiţii de formă
Conform art.813 din Codul civil, toate donaţiile se fac prin act autentic.
Nerespectarea acestei forme se sancţionează cu nulitate absolută.
Dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, ele trebuie înscrise într-un „stat
estimativ” semnat de ambele părţi în care să existe descrierea bunurilor, valoa-
rea globală. În cazul bunurilor imobile înstrăinarea lor se face cu respectarea
publicităţii imobiliare, dreptul de preempţiune nu este aplicabil.
2. Capacitatea părţilor
Minorii şi persoanele aflate sub interdicţie judecătorească sunt incapabili
de a dispune. Minorul nu poate dispune prin donaţie nici după ce a ajuns la
majorat, cât timp autoritatea tutelară nu a dat tutorelui descărcare pentru
gestiunea sa. De la această regulă face excepţie situaţia când tutorele este
ascendentul minorului.
Cele mai importante incapacităţi de a primi sunt:
– Persoanele neconcepute şi organizaţiile care nu au dobândit
personalitate juridică;
– Străini şi apatrizi, dacă obiectul donaţiei este un teren;
– Medici şi farmacişti de la persoanele pe care le-au îngrijit medical
înaintea morţii (inclusiv preoţii);
– Minorii şi interzişii pot accepta donaţii prin reprezentanţii lor legali
sau cu încuviinţarea acestora;
– Persoanele juridice, în limita principiului specialităţii, capacităţii de
folosinţă a lor.
Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile ca o condiţie de
validitate. Clauzele contrare sunt lovite de nulitate.
Efectele contractului de donaţie
Donaţia are obligaţia să predea bunul donat, să-l garanteze pe donatar
dacă s-a obligat expres în cadrul contractului, să-l garanteze pentru evicţiune şi
vicii ascunse şi dacă donaţia este cu sarcini în limita celor impuse.
Dacă donaţia este fără „sarcini”, donatorul are singura obligaţie de
„recunoştinţă” faţă de donator. Dacă donaţia este cu sarcini, aceasta trebuie să
fie licită, morală, posibilă. Neîndeplinirea sarcinii are ca efect desfiinţarea
retroactivă a contractului.
Contractul de donaţie, este în principiu, irevocabil. De la acest principiu
există anumite clauze legale de revocare, respectiv pentru:
– neîndeplinirea sarcinilor;
– ingratitudine în următoarele cazuri: atentat la viaţa donatorului,
delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa donatorului, refuzul de a acorda
alimente donatorului;
181
– survenienţă de copil în următorul caz: dacă în momentul încheierii
contractului, donatorul nu avea copil sau alt descendent şi ulterior se naşte un
copil din căsătorie sau din afara acesteia.
Primele două cazuri se solicită pe cale judecătorească.
182
Efectele contractului de tranzacţie
Tranzacţia are efect extinctiv în privinţa drepturilor asupra cărora poartă
concesii reciproce;
După încheierea tranzacţiei părţile nu mai pot invoca în instanţă drepturi
stinse prin înţelegerea lor.
Tranzacţia produce, de regulă, efecte declarative având drept consecinţe;
– producerea efectelor retroactive până în momentul naşterii dreptului
ce se consolidează;
– ea nu mai poate fi invocată ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de
ani;
– părţile nu trebuie să-şi garanteze reciproc drepturile pe care şi le
recunosc.
Cauzele de nulitate a tranzacţiei
Tranzacţia poate fi anulată pentru eroare asupra persoanei sau asupra
obiectului; nu constituie eroare asupra obiectului, eroare asupra cuantumului
prejudiciului suferit.
Se poate cere şi anularea tranzacţiei încheiată pentru executarea unui titlu
nul sau anulabil ori lovit de alte cauze de ineficacitate (de exemplu, testament
revocat), ori pentru stingerea unui proces rezolvat printr-o hotărâre definitivă,
cu excepţia cazurilor în care părţile au tratat în cunoştinţă de cauză.
183
TESTE GRILĂ
184
11. Caracterele juridice ale raportului juridic civil sunt următoarele:
– caracter social
– caracter dublu voliţional
– egalitatea juridică a părţilor
Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de trăsături definitorii ?
Răspuns: DA
12. Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile
la care sunt îndreptăţite, dar nu pot fi obligate părţile ?
Răspuns: NU
13. Atunci când sunt mai mult de două subiecte ale raportului juridic
există o pluralitate de subiecte. Pluralitatea poate fi pluralitate
activă sau pluralitate pasivă.
Poate fi pluralitatea subiect al raportului juridic civil ?
Răspuns: DA
14. Transmiterea de drepturi şi obligaţii poate fi:
– universală;
– cu titlu universal;
– cu titlu particular.
Testamentul mistic sau secret poate transmite drepturi inter vivos ?
Răspuns: NU
15. Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sunt:
– minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
– persoana pusă sub interdicţie
Pentru aceste persoane, actele juridice pot fi încheiate de
reprezentanţii lor legali ?
Răspuns: DA
16. Minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, se consideră că
au discernământul în curs de formare, iar capacitatea lor de
exerciţiu este una restrânsă.
Pot încheia aceştia acte juridice, cu încuviinţarea părinţilor ?
Răspuns: DA
17. La raportul juridic încheiat de persoana juridică participă un
subiect activ, numit creditor şi un subiect pasiv numit debitor.
În acelaşi raport juridic, părţile pot fi atât subiect activ, cât şi
subiect pasiv ?
Răspuns: DA
18. După criteriul persoanelor obligate, drepturile subiective civile se
divid în:
– drepturi absolute şi drepturi relative
Ambele sunt opozabile erga omnes ?
Răspuns: NU
19. Obligaţiile conjuncte (divizibile) sunt acele obligaţii care leagă mai
mulţi creditori sau mai mulţi debitori, iar creanţa este divizibilă.
Fiecare creditor sau fiecare debitor poate urmări sau poate fi
urmărit, pentru întreaga creanţă ?
Răspuns: NU
185
20. Bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, dacă sunt
analizate după natura lor, sunt imobile, dar având în vedere ce vor
deveni, părţile unui act juridic convin că acestea sunt mobile.
Această considerare are temei legal (este legală) ?
Răspuns: DA
21. Bunurile care nu sunt în circuitul civil sunt acele bunuri care nu
pot face obiectul actelor juridice civile şi nici nu se pot afla în
proprietatea particularilor.
Plajele, marea teritorială aparţin proprietăţii publice ?
Răspuns: DA
22. Bunurile fungibile pot fi înlocuite unele cu altele, în executarea
unei obligaţii ?
Răspuns: DA
23. Fructele naturale , industriale, civile, sunt bunuri nefrugifere în
accepţiunea Codului civil ?
Răspuns: NU
24. Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa
omului şi pot fi:
– naturale (naşterea, decesul)
– forţa majoră
– prescripţia
– cvasidelictele
De producerea lor legea civilă leagă anumite efecte juridice ?
Răspuns: DA
25. Noţiunea de act juridic civil este folosită şi pentru desemnarea
înscrisului constatator al manifestării de voinţă care are rol de
mijloc de probă ?
Răspuns: DA
26. Actele unilaterale, bilaterale sau multilaterale sunt clasificate
după efectele produse ?
Răspuns: NU
27. Actele juridice constitutive sunt acele acte care dau naştere unui
drept subiectiv civil care nu a mai existat până în acel moment.
Astfel de acte sunt: contractul de vânzare-cumpărare, contractul
de schimb, precum şi alte tipuri de contracte ?
Răspuns: NU
28. Actele juridice cu titlu gratuit sau cu titlu oneros se clasifică după
criteriul modului de formare ?
Răspuns: NU
29. Actele juridice civile nepatrimoniale sunt acele acte care nu pot fi
evaluate în bani şi privesc drepturile nepatrimoniale.
Este donaţia un astfel de act ?
Răspuns: NU
30. Capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor
care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită sunt
modalităţi ale actului juridic ?
Răspuns: NU
186
31. Este termenul un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, până
la care se amână fie începerea, fie stingerea posibilităţii de
exercitare a dreptului subiectiv ?
Răspuns: FALS
32. Principiile fundamentale ale dreptului civil se suprapun până la
identificarea cu izvoarele dreptului civil ?
Răspuns: NU
33. Nulitatea absolută a actului juridic civil operează în următoarele cazuri:
– lipsa totală a consimţământului;
– lipsa (nevalabilitatea) obiectului juridic civil;
– frauda legii;
– încălcarea ordinii publice.
Această enumerare are caracter doar exemplificativ ?
Răspuns: ADEVĂRAT
34. Trăsăturile definitorii ale raportului juridic civil pot fi asimilate
sau denumite şi caractere ale acestuia.
Răspuns: DA
35. Este adevărat că pentru a fi valabil, actul autentic (art.1171
C.civ.) trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
– să fie semnat;
– să fie îndeplinită condiţia pluralităţii de exemplare;
– să fie îndeplinită condiţia scrierii în întregime ori
punerii formulei ,,bun şi aprobat”.
Răspuns: FALS
36. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, este singura persoană
fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu ?
Răspuns: NU
37. Este adevărat că între mărturie şi mărturisire nu există nici o
deosebire sub aspectul forţei probante ?
Răspuns: ADEVĂRAT
38. Forma ,,ad validitatem” (ad solemnitatem) este cerută de lege în
cazul tuturor actelor juridice civile ?
Răspuns: NU
39. Condiţiile de valabilitate ale contractului de mandat sunt comune
tuturor contractelor ?
Răspuns: ADEVĂRAT
40. Sarcina este o obligaţie impusă de dispunător gratificatului, ca o
contraprestaţie, şi constă în a da, a face sau a nu face ceva ?
Răspuns: NU
41. Principiile fundamentale ale dreptului civil se suprapun până la
identificarea cu izvoarele dreptului civil ?
Răspuns: NU
42. Trăsăturile definitorii ale raportului juridic civil pot fi asimilate
sau denumite şi caractere ale acestuia.
Răspuns: DA
187
43. Cum au definit romanii dreptul?
a) ca fiind ceea ce trebuie
b) ca fiind respectul aproapelui
c) ca fiind arta binelui şi echităţii
Răspuns: c)
44. În următoarea definiţie completaţi noţiunea căreia îi aparţine:
„………………….. este posibilitatea, facultatea sau prerogativa
recunoscută unei persoane de a pretinde să i se dea ceva, să i se execute o
anumită prestaţie, să obţină de la o altă persoană adoptarea unei anumite
conduite sau abţinerea de la anumite acţiuni”.
Răspuns: DREPTUL SUBIECTIV
45. Completaţi noţiunile lipsă:
„Drepturilor subiective le corespund obligaţiile: 1) …………..de a
da, 2) …………sau a nu 3)……..”
Răspuns: 1) CELORLALŢI MEMBRI AI SOCIETĂŢII; 2) DE
A FACE; 3) FACE CEVA.
54. Cărei accepţiuni a dreptului aparţine definiţia următoare?
„…………… este alcătuit din ansamblul normelor juridice
rcunoscute sau instituite de către stat, pe care membrii societăţii le respectă
de bunăvoie sau sub ameninţarea forţei de constrângere a statului”.
Răspuns: DREPTUL OBIECTIV.
188
Partea a II-a
DREPT COMERCIAL
189
190
Capitolul I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
191
I.2. Corelarea cu alte ramuri de drept
a) Cu dreptul civil
Dreptul civil reprezintă dreptul comun. Art.1 din Codul comercial dispune
astfel: „(1) În comerţ se aplică legea de faţă. (2) Unde ea nu dispune se aplică
Codul civil.”
b) Cu dreptul procesual civil
La fel ca şi în cazul dreptului civil, în afara dispoziţiilor exprese din Codul
comercial, exerciţiului acţiunilor comerciale îi sunt aplicabile dispoziţiile
Codului de procedură civilă (conform art. 889 Cod comercial).
c) Cu dreptul comerţului internaţional
Raporturilor comerciale cu element de extraneitate le sunt aplicabile
convenţiile sau uzanţele internaţionale. În spaţiul Uniunii Europene se
manifestă tendinţa de armonizare şi unificare.
d) Cu dreptul penal
În legile comerciale sunt numeroase dispoziţii care încriminează încălcări
a regulilor comerciale. În acelaşi timp, unele dispoziţii din dreptul comercial fac
trimitere la dispoziţiile Codului penal.
e) Cu dreptul financiar public
Activităţii comerciale îi sunt aplicabile numeroase dispoziţii ce ţin de
dreptul financiar public, în special în ce priveşte veniturile cuvenite bugetului
public naţional: impozitul pe profit, impozitul pe dividende, T.V.A., accize,
taxe vamale, impozite pe clădiri, terenuri, firme, înregistrarea fiscală ş.a.
f) Cu dreptul administrativ
Legăturile dreptului comercial cu dreptul administrativ privesc în primul
rând constituirea şi înregistrarea comercianţilor, dar şi alte elemente
privind activitatea lor ţinând de avizarea desfăşurării activităţii – avize de la
pompieri, poliţia sanitar-veterinară, protecţia consumatorului, sancţionarea
contravenţiilor ş.a.
I.3. Izvoarele dreptului comercial
a) Izvoarele normative
Izvoarele formale ale dreptului comercial pot fi:
– specifice dreptului comercial;
– comune cu alte ramuri de drept.
Constituţia României ca lege fundamentală este izvor de drept şi pentru
dreptul comercial. Art. 135 din Constituţie conţine următoarele prevederi:
„(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi
concurenţă. (2) Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia
concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producţie; b) protejarea intereselor naţionale în activitatea
192
economică, financiară şi valutară: (...) ) exploatarea resurselor naturale, în
concordanţă cu interesul naţional; e) refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic; f) crearea condiţiilor
necesare pentru creşterea calităţii vieţii; aplicarea politicilor de dezvoltare
regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.
Principalul izvor specific de drept comercial îl constituie Codul
comercial, adoptat prin D.(L.) nr. 1233/1887, publicat în „Monitorul Oficial”
nr. 31/10 mai 1887. Acesta defineşte principalele instituţii de drept comercial.
Legile comerciale speciale. Codul comercial cuprinde numai
principalele reglementări comerciale, acesta fiind completat de legi comerciale
speciale. Noţiunea de lege poate fi înţeleasă stricto sensu, adică numai legile
adoptate de Parlament şi actele normative egale ca forţă juridică (ordonanţe şi
ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, sau lato sensu incluzând şi celelalte
reglementări emise de autorităţile statului (hotărâri ale Guvernului, ordine,
instrucţiuni ale miniştrilor, norme metodologice ş.a.) Sunt astfel de legi: Legea
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (completată şi modificată); Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerţului (completată şi modificată); Legea
nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară şi falimentul; Legea nr. 58/1934
asupra Cecului; Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale;
Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale din domeniul asigurărilor; Legea nr. 52/1994 privind valorile
mobiliare şi bursele de valori; Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România; Legea concurenţei nr. 21/1996; Ordonanţa
Guvernului nr. 69/1997 privind bursele de mărfuri ş.a.
Codul civil şi legile civile speciale. Codul civil reprezintă principalul
izvor de drept comun şi se aplică acolo unde Codul comercial nu dispune.
Dintre legile civile care interesează dreptul comercial amintim Decretul
nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice şi Decretul
nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
b) Izvoarele interpretative (mediate)
Uzurile comerciale (obiceiul sau cutuma) sunt reguli rezultând din
practica comercială, folosite vreme îndelungată şi percepute ca obligatorii.
Uzurile pot fi:
– locale – aplicabile la o anumită piaţă comercială, localitate, port sau
regiune;
– speciale – ţin de obiectul contractelor (ex: comerţul cu cereale) sau al
profesiunii (agenţii de bursă);
– generale – aplicabile întregului ansamblu de relaţii comerciale (ex.:
dacă într-un contract nu s-au stipulat precizări cu privire la calitatea mărfii,
aceasta va fi cea locală şi comercială, potrivit uzanţelor de concurenţă loială).
193
Uzurile, în unele cazuri, pot să capete şi consacrare legislativă şi în acest
caz ele nu mai sunt convenţionale sau de fapt, devenind uzuri normative.
Uzurile convenţionale sau de fapt îşi trag forţa din voinţa părţilor, care, în
virtutea autonomiei de voinţă, alcătuiesc contractele aşa cum se înţeleg. La
început, cu un caracter spontan, apoi, prin spirit de imitaţie sunt acceptate şi de
alţi profesionişti, dobândind un caracter colectiv, implicând o practică de masă.
Adeseori uzurile sunt consacrate sub forma clauzelor tip la care părţile pot
adăuga elemente de individualizare.
Doctrina este un izvor mediat de drept. La fel şi în dreptul comercial unde
este un instrument important de interpretare şi aplicare a legilor.
Practica judiciară este tot un izvor mediat, soluţiile instanţelor
contribuind la interpretarea legilor de către destinatarii lor.
194
Capitolul II
FAPTELE DE COMERŢ ŞI ÎNTREPRINDERILE
197
Nu au fost incluse în categoria faptelor de comerţ: activitatea de educaţie
şi învăţământ, profesiile liberale, jocurile de întrajutorare.
II.2. Întreprinderile
Codul comercial, în definirea faptelor de comerţ face vorbire de
întreprinderi – art.3 pct.5 – orice întreprindere de furnituri; 6 – întreprinderile
de spectacole publice; 7 – întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de
afaceri; 8 – întreprinderile de construcţii; 9 – întreprinderile de fabrici, de
manufactură şi imprimerie; 10 întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de
artă când altul decât autorul sau artistul vinde.
Etimologic, întreprindere vine de la a întreprinde, adică a face. În sensul
Codului comercial, întreprinderea presupune o organizare şi un scop –
organizarea unui întreprinzător în scopul obţinerii de profit, prin fapte de
comerţ. Întreprinderea poate fi individuală sau societară.
Definirea întreprinderilor menţionate în Codul comercial:
– întreprinderea de furnituri este activitatea organizată prin care
întreprinzătorul asigură prestarea unor servicii sau predarea unor bunuri, la
anumite termene, contra unui preţ;
– întreprinderile de spectacole publice sunt cele organizate în vederea
punerii la dispoziţia publicului a operelor teatrale, muzicale, sportive sub formă
de concerte, spectacole, întreceri sportive. Condiţia este existenţa unei activităţi
organizate;
– întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri au ca scop
facilitarea încheierii tranzacţiilor comerciale printr-un intermediar.
Întreprinderea de comision realizează intermedieri pe bază de comision.
Agenţiile sau oficiile de afaceri intermediază între comerciant şi clientelă (ex.:
agenţiile de voiaj, de publicitate);
– întreprinderile de construcţii sunt activităţi organizate, în scopul
realizării, în regim comercial, de construcţii. Acestea pot privi construcţii civile
(locuinţe) sau industriale (spaţii de producţie, îmbunătăţiri funciare, drumuri,
păduri, reţele energetice sau de transport: feroviar, petrolier etc.)
198
Capitolul III
COMERCIANŢII
III.1. Definiţie
Potrivit Codului comercial român, subiecte ale raporturilor comerciale pot
fi atât comercianţii cât şi necomercianţii. Reglementările comerciale se aplică
oricărei persoane care săvârşeşte faptele de comerţ prevăzute de art. 3 C.Com.,
indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu are calitatea de
comerciant.
Codul comercial nu dă o definiţie a comerciantului. Acesta se limitează la
a preciza cine are calitatea de comerciant. Art. 7 prevede că: „sunt comercianţi
aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca profesie obişnuită şi
societăţile comerciale”. Art.9 vine în completare şi precizează expres că este
supusă legilor şi jurisdicţiei comerciale, orice persoană care, într-un chip
accidental face o operaţiune de comerţ deşi nu este considerată comerciant. Mai
precizează Codul comercial că statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de
comercianţi.
199
III.2.2. Societăţile comerciale
Societăţile comerciale sunt atât cele înfiinţate în baza Legii nr.31/1990,
cât şi cele înfiinţate prin reorganizarea fostelor unităţi economice socialiste în
temeiul Legii nr.15/1990.
Prin Legea nr. 15/1990, pentru reorganizarea unor foste unităţi economice
de stat au fost create regiile autonome. Acestea desfăşoară o activitate
comparabilă cu cea a societăţilor comerciale, fiind persoane juridice care
funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.
Societăţile comerciale pot fi constituite într-una din următoarele forme:
a) societate în nume colectiv;
b) societate în comandită simplă;
c) societate pe acţiuni;
d) societate în comandită pe acţiuni;
e) societate cu răspundere limitată.
a) Societatea în nume colectiv – este forma tipică a societăţilor de
persoane. Este societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a
două sau mai multor persoane, care pun în comun anumite bunuri pentru a
desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în
care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.
b) Societatea în comandită simplă – se caracterizează prin existenţa a
două categorii de asociaţii:
– comanditaţii – care răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar;
– comanditarii – care răspund numai în limita aportului lor.
Acest tip de societate a apărut în Evul Mediu când deţinătorii de capitaluri
nu le puteau valorifica fie datorită faptului că dreptul canonic nu le permitea să
dea împrumuturi cu dobândă, fie datorită faptului că nu puteau exercita
profesiunea de comerciant dată fiind situaţia lor socială (clerici, nobili, militari).
Aceştia, în baza unui contract numit commenda, încredinţau sume de bani unor
căpitani de corăbii sau unor negustori pentru a le folosi în afaceri şi a împărţi
beneficiile. Ei riscau numai sumele încredinţate. Societatea avea la bază
încrederea.
Deci societatea în comandită simplă este o societate constituită prin
asociere, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în
comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul
împărţirii beneficiilor şi în care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz,
nelimitat şi solidar (asociaţii comanditaţi) sau în limita aportului lor (asociaţii
comanditari).
c) Societatea pe acţiuni este societatea constituită prin asocierea mai
multor persoane (minim 5 în legea română) care contribuie la formarea
capitalului social prin anumite cote de participare, reprezentate prin titluri
200
numite acţiuni, în vederea desfăşurării unor activităţi comerciale, în scopul
împărţirii beneficiilor şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita
aporturilor lor.
d) Societatea în comandită pe acţiuni. La fel ca şi societatea în comandită,
are două categorii de asociaţi – comanditari şi comanditaţi, care răspund în
aceleaşi condiţii. Deosebirea constă în faptul că în acest caz capitalul social este
împărţit în acţiuni, la fel ca la S.A. Este o formă rar întâlnită.
e) Societatea cu răspundere limitată este societatea constituită, pe baza
deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite
bunuri inclusiv sume de bani, pentru a desfăşura o activitate comercială, în
vederea împărţirii beneficiilor şi care răspund pentru obligaţiile societăţii în
limita aportului lor. Poate exista şi S.R.L. cu asociat unic.
Mai au calitatea de comerciant:
– organizaţiile cooperatiste;
– micii meseriaşi.
201
III. 3. Dobândirea calităţii de comerciant
III. 3.1. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică
Din art.7 Cod Comercial rezultă două condiţii: a) să săvârşească acte de
comerţ obiectiv: b) actele de comerţ să fie săvârşite ca profesie obişnuită. În
doctrină au mai fost formulate două condiţii: 1) faptele de comerţ să fie
săvârşite în nume propriu; 2) condiţia existenţei autorizaţiei administrative.
Această ultimă condiţie a fost contestată fiind considerată o condiţie pentru
exercitarea comerţului şi nu pentru dobândirea calităţii.
III. 3.2. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale
Deoarece scopul constituirii ei este tocmai desfăşurarea unei activităţi
comerciale, condiţia este de a se constitui cu respectarea condiţiilor prevăzute
de lege.
III. 4. Dovada calităţii de comerciant
- În cazul persoanelor fizice. Este o stare de fapt ce trebuie probată în
sensul că a săvârşit una sau mai multe fapte de comerţ ca profesiune obişnuită
şi în nume propriu, nefiind suficiente existenţa autorizaţiei, înmatricularea
fondului de comerţ, plata taxelor şi impozitelor, titulatura.
- În cazul societăţii comerciale. Este suficientă dovedirea constituirii
societăţii în condiţiile legii.
202
Capitolul IV
AUXILIARII COMERCIANŢILOR
203
IV.2. Reprezentarea
În afara prevederilor menţionate la prepuşi, Codul Comercial nu cuprinde
alte reglementări, doctrina elaborând o teorie generală a reprezentării.
Reprezentarea constă în încheierea de către o persoană (reprezentant) de acte
juridice cu terţii, în numele şi pe seama reprezentatului.
Reprezentarea poate fi: legală – decurgând de la lege sau convenţională,
când împuternicirea vine de la reprezentant.
Condiţiile reprezentării:1) existenţa împuternicirii (generală sau
specială); 2) intenţia de a reprezenta; 3) voinţa valabilă a reprezentantului.
Efectele între reprezentant şi terţ: 1) actul juridic încheiat de reprezentant;
2) actul juridic este limitat de limitele împuternicirii. Efectele faţă de
reprezentant: 1) nu produce nici un efect, acesta fiind străin de actul de
încheiat în limitele împuternicirii; 2) actul încheiat cu depăşirea limitelor îi este
opozabil ca şi cum ar fi contractat în nume propriu. Încetarea reprezentării
poate avea loc prin: 1) revocarea împuternicirii; 2) renunţarea la însărcinarea
primită; 3) moartea, interdicţia insolvabilitatea sau lichidarea.
IV. 3. Comişii pentru negoţ
Instituţia este reglementată de art.404 Cod Comercial, care îi defineşte a fi
„prepuşi pentru vânzarea în detaliu a mărfurilor; ei au dreptul ca în locul unde
se exercită comerţul şi în momentul predării să ceară şi să încaseze preţul
mărfurilor vândute putând da pentru această valabilă chitanţa în numele
patronului lor. Afară din magazin ei nu pot cere plata creanţelor patronului fără
autorizaţie specială”.
Deşi legea îi numeşte prepuşi, ei nu au calitatea de prepus aşa cum a fost
arătată, ei fiind de fapt reprezentanţi. Au calitatea de salariaţi care îşi desfăşoară
activitatea pentru comerciant. Nu toţi salariaţii au această calitate, ci numai cei
care intră în relaţii cu clientela. Ei îşi desfăşoară activitatea numai în localul
comerciantului. Pot fi comişi pentru negoţ nu numai vânzătorii, ci şi alţi
salariaţi, cum sunt recepţionerii de hotel, şoferii de taxi. Sunt situaţii când plata
poate fi cerută şi în afara localului, cum este cazul livrărilor la domiciliu.
IV.4. Comişii călători pentru negoţ (comerţ)
Reglementarea este făcută de art. 402-403 Cod comercial. Sunt salariaţi ai
comerciantului care, spre deosebire de comişi pentru negoţ, îşi desfăşoară
activitatea în afara localului. Ei sunt însărcinaţi de comerciant să facă
operaţiunile comerţului său, comerciantul fiind obligat prin faptele lor în
limitele împuternicirii date, însărcinarea lor rezultând din circulare, scrisori,
avize sau alte asemenea documente. Dacă aceştia nu aduc la cunoştinţă
însărcinarea lor de reprezentanţi, se obligă personal faţă de terţi.
204
IV. 5. Mijlocitorii
Activitatea de mijlocire este prevăzută ca faptă de comerţ de art.3 pct. 12
din Codul comercial. Nu beneficiază de o reglementare specială în Codul
comercial. Mai sunt numiţi şi samsari sau misiţi. Mijlocitorul este persoana
care acţionează pentru punerea în contact a persoanelor interesate de încheierea
unei afaceri care să se realizeze prin intermediul lor. Are la bază contractul cu
una din părţi sau cu toate părţile interesate şi de la care, în caz de încheiere a
contractului urmează să primească o plată fixă sau procentuală. Nu are la bază
contract de muncă.
205
Capitolul V
FONDUL DE COMERŢ
V.1. Noţiune
Nu este definit legal, ci doar de doctrină. În Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului se face vorbire despre fondul de comerţ, la art. 21, care
prevede înregistrarea menţiunilor privind donaţia, vânzarea, locaţiunea sau
gajul fondului de comerţ.
În doctrină fondul de comerţ este definit ca un ansamblu de bunuri
mobile şi imobile, corporale şi necorporale pe care un comerciant le afectează
desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi implicit
obţinerii de profit.
Fondul de comerţ nu se confundă cu patrimoniul deoarece fondul de
comerţ este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi necorporale,
pe când patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor.
V.2. Elementele corporale ale fondului de comerţ
Din această categorie fac parte bunurile imobile şi bunurile mobile
corporale.
V.2.1. Bunurile imobile
Bunurile imobile care sunt afectate fondului de comerţ pot fi imobile prin
natura lor (ex. clădirea în care se desfăşoară activitatea) sau imobile prin
destinaţie, care, aşa cum au fost exemplificate în dreptul civil, pot fi maşini,
utilaje, echipamente.
Cu privire la natura juridică a actelor de vânzare-cumpărare a bunurilor
imobile, au fost exprimate două puncte de vedere:
1. acestea sunt acte civile. Interpretarea decurge din prevederile Codului
comercial care definesc actele şi faptele de comerţ unde ele nu sunt prevăzute
ca acte obiective de comerţ.
2. cel de-al doilea punct de vedere a fost formulat în jurisprudenţă, dar şi
în doctrină. Potrivit acestei orientări, dacă bunurile imobile sunt elemente ale
fondului de comerţ, actele de vânzare-cumpărare sunt acte de comerţ.
206
V.2.2. Bunurile mobile corporale
Bunurile mobile corporale ce fac parte din fondul de comerţ sunt:
materiile prime şi materialele destinate prelucrării, precum şi produsele
rezultate din prelucrare. Se apreciază că şi mărfurile cumpărate spre revânzare
fac parte din fondul de comerţ. Opinia se justifică în cazul faptelor de comerţ de
interpunere.
V.3. Elementele necorporale ale fondului de comerţ
Sunt drepturile care privesc firma, emblema, clientela şi vadul comercial,
brevetele de invenţii, dreptul de autor, mărcile de fabrică şi de comerţ.
V.3.1. Firma
Firma – constă în numele sau denumirea sub care un comerciant este
înregistrat la Registrul comerţului.
Legea distinge între situaţiile în care comerciantul este persoană fizică şi
comerciantul societate comercială.
In cazul comerciantului persoană fizică, firma se compune din numele în
întregime al acestuia, adică nume şi prenume sau numai nume şi iniţiala
prenumelui.
Firma societăţii comerciale este reglementată diferit, în funcţie de felul
acestora.
La societatea în nume colectiv, se compune din numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, urmată de menţiunea de „societate în nume colectiv” scrisă în
întregime. Numele poate fi înscris fie întreg, adică nume şi prenume, fie numai
numele şi iniţiala prenumelui (art.31 din Legea nr. 26/1990)
La societatea în comandită simplă, firma se compune din numele a cel
puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită
scrisă în întregime.
La societatea pe acţiuni sau societatea în comandită pe acţiuni. Se
compune dintr-o denumire proprie de natură să o deosebească de firma altei
societăţi însoţită de menţiunea scrisă în întregime sau S.A ori societate în
comandită pe acţiuni. Dacă o firmă este asemănătoare cu altă firmă deja
înmatriculată, trebuie să adauge o menţiune care s-o deosebească. Nici o firmă
nu trebuie să folosească o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul
public.
Art.42. din Legea nr. 26/19900 prevede că firma nu poate fi înstrăinată
decât o dată cu fondul de comerţ.
207
La societatea cu răspundere limitată firma este alcătuită dintr-o denumire
proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi însoţită
de menţiunea „societate cu răspundere limitată” sau prescurtarea S.R.L.
V.3.2. Emblema
Emblema este tot un atribut de identificare. Art. 30 alin. 3 din Legea nr.
26/1990 prevede că emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un
comerciant, de altul de acelaşi gen. Nu se confundă cu firma chiar dacă o
înglobează în ce priveşte denumirea. Este facultativă. Conţinutul ei poate fi un
semn sau o denumire. Denumirea poate fi înstrăinată şi fără înstrăinarea
fondului de comerţ.
V.3.3. Clientela şi vadul comercial
Aceste elemente nu beneficiază de o reglementare legală. Clientela
desemnează persoanele care recurg în mod obişnuit la serviciile
comerciantului. Vadul comercial este un element care exprimă gradul de
atragere a clienţilor, determinat de factori cum sunt: locul de amplasare,
calitate, segmentul de clientelă la care se adresează, selectarea clientelei prin
preţ, ambient, calitatea personalului, publicitate, notorietate.
V.3.4. Drepturile de proprietate industrială
Sunt alcătuite din: brevetele de invenţii, know-how, desene şi modele
industriale, mărci de fabrică şi de comerţ, denumiri de origine şi indicaţii de
provenienţă, sunt supuse înscrierilor la Registrul Comerţului.
V.3.5. Drepturile de autor
Acestea pot să rezulte din activitatea ştiinţifică, culturală, literară, artistică.
Titularul dreptului are dreptul la reproducere şi difuzare şi orice alt mod de
folosire. Dreptul poate fi cedat pentru acesta titularul fiind îndreptăţit la
remuneraţie.
V.4. Actele juridice privind fondul de comerţ
Fondul de comerţ poate:
– să fie vândut, caz în care vânzătorul este obligat să nu facă concurenţă
cumpărătorului;
– să fie transmis ca aport într-o societate comercială;
– să facă obiectul unui contract de locaţiune;
– să fie gajat, fără deposedare.
208
Capitolul VI
ASPECTE PRIVIND PROCEDURA REORGANIZĂRII
JUDICIARE ŞI A FALIMENTULUI48
210
• Debitorul are calitatea de comerciant;
• Debitorul se află în insolvenţă (încetare de plăţi).
Aceste două condiţii pot fi calificate condiţii de fond.
Din punct de vedere formal, trebuie să existe o hotărâre judecătorească
prin care să se constate îndeplinirea condiţiilor de fond, aceasta fiind încheierea
judecătorului-sindic de declarare a deschiderii procedurii.
Prima condiţie de fond, respectiv calitatea de comerciant a debitorului,
a fost deja analizată.
Cea de-a doua condiţie se referă la starea de insolvenţă a debitorului,
respectiv situaţia în care debitorul nu mai poate face faţă datoriilor comerciale.
211
Insolvabilitatea constă în imposibilitatea debitorului de a-şi îndeplini
obligaţiile faţă de creditori, atât din lipsa lichidităţilor, cât şi a altor bunuri din
care să fie satisfăcute creanţele creditorilor. Practic, pasivul (datoriile) este mai
mare decât activul (drepturile) patrimoniului.
Insolvenţa (incapacitatea de plată) şi refuzul de plată.
Împrejurarea că debitorul refuză executarea de bună voie a obligaţiei de
plată a datoriei nu înseamnă că acesta, automat, s-ar afla în încetare de plăţi, şi,
în consecinţă, creditorul s-ar putea îndestula prin executarea silită a obligaţiei.
Deci refuzul de plată nu se confundă cu insolvenţa (încetarea plăţilor).
Refuzul de plată al debitorului poate să fie întemeiat sau neîntemeiat.
Este întemeiat refuzul de plată în cazul în care obligaţiile au fost executate
de către debitor şi se pretinde o nouă plată care, firesc, este nedatorată.
Este neîntemeiat refuzul de plată în care debitorul, deşi dispune de
lichidităţi, cu rea-credinţă nu-şi achită datoriile.
Temeinicia motivelor de neplată a datoriilor va fi apreciată de
judecătorul-sindic, care va decide în consecinţă, declarând sau nu deschisă
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.
212
Face excepţie recursul împotriva hotărârilor date de judecătorul sindic, în
baza art.10 din Legea nr.64/1995, republicată, în acest caz fiind competentă
curtea de apel.
Curtea de apel va fi şi instanţa de recurs, pentru hotărârile pronunţate de
judecătorul-sindic, potrivit legii.
213
Comitetul creditorilor poate să ceară judecătorului sindic să ridice
debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea.
În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor sau ulterior, creditorii care
deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea
unui administrator persoană fizică sau societate comercială, indiferent dacă
prin hotărârea de deschidere a procedurii, judecătorul sindic a desemnat un
administrator.
În situaţia în care creditorii sunt nemulţumiţi de decizia luată, o pot
contesta în termen de 5 zile la judecătorul sindic.
Judecătorul sindic va soluţiona contestaţia printr-o sentinţă, având două
posibilităţi:
− să desemneze administratorul propus de creditor;
− să menţină administratorul desemnat prin hotărârea de deschidere a
procedurii.
Dacă decizia adunării creditorilor nu este contestată, judecătorul sindic,
printr-o încheiere, va desemna administratorul propus de creditori,
dispunând încetarea atribuţiilor administratorului desemnat prin hotărârea de
deschidere a procedurii.
VI.3.6. Administratorul
Desemnarea administratorului se poate face de către judecătorul sindic
prin hotărârea de deschidere a procedurii. De asemenea, în cadrul primei
şedinţe a adunării creditorilor sau ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50%
din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea unui administrator, chiar
dacă acesta fusese desemnat de judecătorul sindic prin hotărârea de deschidere
a procedurii.
214
Persoana desemnată ca administrator trebuie să îndeplinească condiţiile
prevăzute de lege cu privire la pregătirea profesională şi la vechimea în
activitatea practică. Astfel, administratorul persoană fizică sau delegatul
permanent persoană fizică al societăţii comerciale administratoare trebuie să fie
contabil autorizat, expert contabil, licenţiat în studii economice sau drept ori
inginer şi să aibă cel puţin 5 ani de activitate practică economică sau juridică.
Măsurile luate de administrator pot fi contestate de către debitor de
oricare dintre creditori şi de orice persoană interesată. Contestaţia trebuie
înregistrată în termen de 10 zile de la data la care respectiva măsură a fost
comunicată persoanelor respective. Contestaţia este soluţionată de judecătorul
sindic în camera de consiliu, într-un termen de 15 zile de la înregistrarea ei,
fiind posibilă, dacă se consideră necesar, citarea contestatorului şi a
administratorului putând dispune suspendarea executării măsurii adoptate, sau
să desfiinţeze măsurile ilegale luate de administrator.
VI.3.7. Lichidatorul
În cazul începerii procedurii falimentului, judecătorul sindic va desemna
un lichidator. Atribuţiile administratorului încetează la momentul stabilirii
atribuţiilor lichidatorului.
Lichidatorul poate fi, la fel ca şi administratorul, o persoană fizică sau o
societate comercială prin persoana fizică desemnată care trebuie să
îndeplinească aceleaşi condiţii de pregătire profesională şi vechime în
activitatea practică ca şi administratorul.
Actele încheiate de lichidator, pentru a căror validitate este necesară
forma autentică vor fi supuse autentificării judecătorului sindic.
215
În situaţia în care debitorul nu contestă în termen de cinci zile soluţia
judecătorului sindic conform căreia s-ar afla în insolvenţă, judecătorul sindic va
da o sentinţă, prin care va dispune deschiderea procedurii desemnând, dacă
este necesar, un administrator.
216
Capitolul VII
OBLIGAŢIILE COMERCIALE
VIII.1.1. Definiţie
Este contractul prin care vânzătorul (comerciant) se obligă să transmită
proprietatea către cumpărător contra unei sume de bani ce constituie preţul.
VIII.1.2. Trăsături
Trăsături: a) este bilateral (sinalogmatic) deoarece dă naştere la drepturi şi
obligaţii pentru ambele părţi; b) este oneros deoarece ambele părţi urmăresc, un
folos patrimonial; d) este comutativ deoarece întinderea drepturilor şi
obligaţiilor este cunoscută la momentul încheierii contractului; e) este translativ
de proprietate deoarece trece proprietatea de la vânzător la cumpărat; f) este
consensual deoarece se încheie prin simplul acord de voinţă.
220
Interdicţii speciale 1) interdicţia pentru prepus de a face operaţiuni de
natura comerţului cu care este însărcinat (art. 397 C. comercial); 2) interdicţia
pentru asociaţii cu răspundere nelimitată de a încheia operaţiuni care ar atinge
interesele societăţii comerciale.
VIII.1.4. Obiectul contractului
Obiectul contractului îl constituie prestaţiile porţilor, obligaţiile acestora.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut: a) să fie în comerţ
(adică să se poată vinde-cumpăra); b) să existe (la momentul vânzării sau să
poată exista în viitor); c) să fie determinat sau determinabil; d) să fie
proprietatea vânzătorului. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească preţul:
a) să fie stabilit în bani; b) să fie determinat sau determinabil; c) să fie real.
222
capacitate deplină de exerciţiu. Dacă încheie acte juridice ca o profesiune
obişnuită trebuie să aibă calitatea de comerciant (art. 3 pct. 7 Cod comercial).
224
VIII.6.2. Efecte
Potrivit art. 470 Cod comercial acest contract produce următoarele efecte:
1) strămutarea proprietăţii şi novaţiunea obligaţiei. În cazul efectelor şi
titlurilor de credit, înscrierea este presupusă a fi făcută sub rezerva încasării;
2) compensaţia reciprocă până la nivelul debitului şi creditului cu rezerva
plăţii diferenţei; 3) curgerea de dobânzi la nivelul celor comerciale dacă nu s-
au înţeles altfel, pentru sumele trecute în contul curent în debitul primitorului de
la data înscrierii. Dobânda pentru diferenţă curge de la data lichidării.
225
VIII.7.3. Felurile leasingului
a) leasing financiar – cel care îndeplineşte următoarele condiţii:
a.1) riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra
utilizatorului din momentul încheierii contractului; a.2) părţile au prevăzut că,
la expirarea contractului, proprietatea bunului trece de drept la utilizator;
a.3) utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare
va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are la
data la care opţiunea poate fi exprimată; b) leasingul operaţional este cel care
nu îndeplineşte condiţiile leasingului financiar.
49
Philippe Bessis, Le contract de franchisage, Ed. LGDJ, Paris, 1977, pag.17, apud
Smaranda Angheni ş.a. Drept comercial, Editura Oscar Print, 2001, p.502.
227
VIII.8.2. Obiectul contractului
Obiectul contractului îl constituie dreptul de a comercializa o afacere, un
produs sau un serviciu. Intră aici, deşi nu este expres prevăzut de lege şi
know-how-ul (expresie engl. – a şti cum) care este un ansamblu de cunoştinţe
tehnice (informaţii, experienţă, abilitate) nebrevetabile sau brevetabile, dar nebre-
vetate, pentru fabricarea, funcţionarea sau comercializarea unor produse sau pentru
elaborarea sau funcţionarea unor tehnologii sau procedee.
50
J.N.Leloup, La franchise droit et practique, Ed. Delmas nr. B3 p.27, apud
Smaranda Angheni ş.a., op.cit., p.502.
228
Capitolul IX
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
IX.1. Noţiune
Titlul comercial de valoare este un înscris în temeiul căruia posesorul său
legitim poate să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris care
încorporează o anumită valoare patrimonială. Se foloseşte şi expresia de titlu de
credit.
IX.2. Caracteristici
Caracteristici: a) are un caracter constitutiv, dreptul fiind încorporat în
titlu şi putând fi exercitat numai în temeiul acestuia; b) are un caracter formal,
acesta trebuind să îmbrace forma şi să conţină elementele prevăzute de lege;
c) are un caracter literal, întinderea şi natura drepturilor şi obligaţiilor fiind
determinate de menţiunile din înscris; d) conferă un drept autonom decurgând
din faptul că dreptul şi obligaţia sunt independente faţă de actul din care decurg,
iar dobânditorul devine titularul unui drept propriu, care este un drept nou,
originar, iar nu un drept derivat din cel al transmiţătorului.
IX.3. Clasificarea
Clasificarea se poate face după mai multe criterii.
229
IX.3.2. Clasificarea după modul în care circulă
a) titluri nominative – cele care nominalizează pe titularii lor în cuprinsul
titlului; b) titluri la ordin – cele care cuprind drepturi ce pot fi exercitate numai
de o persoană determinată. Dobânditorul exercită drepturile la „ordinul
beneficiarului”. Transmiterea dreptului se face printr-o formalitate numită
„gir”; c) titlurile la purtător – cele care încorporează anumite drepturi fără a
determina persoana beneficiarului, acesta fiind cel care posedă legitim titlul.
IX.4. Cambia
IX.4.1. Noţiune
Este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă dispoziţie alteia,
numită tras, să plătească necondiţionat o sumă în numerar la scadenţă unei a
treia persoane, numită beneficiar. Este reglementată de Legea nr. 58/1934
asupra cambiei şi biletului la ordin.
Exemplu de utilizare a cambiei. Un comerciant A, în urma unei operaţii
comerciale, are de încasat de la comerciantul B 800.000.000 lei la 30.11.2004.
Dar A datorează la rândul lui comerciantului C tot o sumă de 800.000.000 lei.
Atunci A (trăgătorul) trage o cambie asupra lui B (trasul), în favoarea
comerciantului C (beneficiar), prin care dispune să-i plătească acestuia din
urmă la scadenţă suma de 800.000.000 lei. La rândul său, C va putea folosi
cambia pentru a plăti o datorie către un alt comerciant D. Transmiterea se face
prin operaţiunea numită gir, care constă în dispoziţia dată de beneficiar trasului
de a plăti persoanei indicate de ea, acesta din urmă fiind numit giratar. Cambia
poate fi transmisă mai departe altor comercianţi.
Dacă beneficiarul sau dobânditorul are nevoie de bani înainte de scadenţă
poate s-o remită unei bănci. Operaţiunea se numeşte scont. Pentru că plata nu
este scadentă banca reţine o sumă care reprezintă dobânda până la scadenţă.
IX.6. Cecul
IX.6.1. Noţiune
Este înscrisul prin care emitentul acestuia, numit trăgător, dă ordin unei
bănci la care are disponibil bănesc, numită tras, de a plăti o sumă de bani unui
beneficiar la prezentarea titlului. Este reglementat de Legea nr. 59/1934 asupra
cecului.
233
IX.6.2. Condiţii esenţiale de formă
Formal cecul trebuie să cuprindă: a) denumirea de cec; b) ordinul
necondiţionat de a plăti o sumă de bani; c) numele (denumirea) trasului;
d) locul plăţii; e) data şi locul emiterii; f) semnătura emitentului. Lipsa acestor
menţiuni atrage nulitatea cecului. Cecul poate fi tras în mai multe exemplare, cu
excepţia celui la purtător.
IX.7 Conosamentul
IX.7.1. Noţiune
Este reglementat prin art. 565-570 Cod comercial sub denumirea poliţa de
încărcare. Denumirea a fost schimbată potrivit Convenţiei internaţionale pentru
unificarea anumitor reguli în materie de conosament de la Bruxelles din
25 august 1924, ratificată prin Legea nr. 43(D.n. 1008)/1937. Este documentul
eliberat de comandantul, armatorul sau agentul navei cu care se transportă
mărfurile şi prin care se recunoaşte şi dovedeşte încărcarea sau primirea spre
încărcare a anumitor mărfuri.
234
IX.7.2. Menţiunile conosamentului
Potrivit art. 565 Cod comercial trebuie să cuprindă natura, specia, calitatea
şi cantitatea lucrurilor încărcate. Va fi datat şi va arăta: 1) persoana
încărcătorului şi reşedinţa sa; 2) destinatarul încărcăturii şi reşedinţa sa;
3) numele căpitanului sau patronului; 4) numele, naţionalitatea şi capacitatea
vasului; 5) locul plecării şi destinaţia; 6) navlul (chiria). Vor fi însemnate pe
margine mărcile şi numerele lucrurilor încărcate. Conosamentul nu poate fi
subscris de căpitan înainte de încărcare.
IX.7.3. Felurile conosamentului
Poate fi la ordin sau la purtător.
IX.7.4. Pluralitatea de exemplare
Se întocmeşte în 4 exemplare destinate: 1) căpitanului; 2) proprietarului
sau armatorului vasului; 3) încărcătorului; 4) destinatarului. Exemplarele 1 şi 2
se semnează de încărcător, iar 3 şi 4 de către căpitan.
IX.7.5. Predarea bunurilor
Căpitanul va preda la destinaţie mărfurile persoanei care prezintă conosa-
mentul, indiferent de numărul exemplarului, dacă nu i s-a notificat vreo opoziţie. În
caz de opoziţie, căpitanul va depune bunurile în depozit cu autorizarea justiţiei şi va
putea să vândă, tot cu autorizarea justiţiei, o parte din mărfuri pentru plata navlului.
IX.8. Warantul
Este o formă a contractului de gaj. Mărfurile, în circulaţia lor, pot fi
depuse în docuri, silozuri, depozite, antrepozite.
Pentru mărfurile depuse, antrepozitele eliberează deponentului o recipisă
– warant compusă din două părţi: recipisa de depozit şi warantul (buletinul de
gaj, iar în registru rămâne talonul. În warant, se identifică şi marfa dată în
depozit, la fel şi pe talon şi recipisă.
Dacă deponentul doreşte să înstrăineze mărfurile, libere de orice sarcini,
transmite prin gir cumpărătorului ambele titluri (şi recipisa şi warantul), acesta
devenind proprietar fără predarea materială a mărfurilor.
Deponentul, în baza mărfurilor din antrepozit, poate să obţină un credit.
Pentru aceasta va despărţi recipisa de warant şi va menţiona pe warant datoria
pe care o garantează, după care îl transmite prin gir creditorului. Aceleaşi
menţiuni trebuie făcute şi pe talon şi pe recipisă. Astfel s-a constituit un gaj fără
deposedare asupra mărfurilor. Posesorul recipisei nu poate ridica mărfurile atât
timp cât creditorul, posesor al warantului, nu a fost plătit. Warantul este şi un
titlu de credit negociabil.
235
Capitolul X
SOCIETĂŢILE COMERCIALE
X.1. Clasificare
O scurtă prezentare a formelor societăţilor comerciale ce se pot constitui
în România a fost secţiunea IV.2.2.
Societăţile comerciale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.
236
X.1.3. Clasificarea după răspunderea asociaţilor
a) Societăţi în care asociaţii răspund nelimitat pentru obligaţiile
sociale, cum este cazul la societatea în nume colectiv, precum şi a asociaţilor
comanditaţi în societatea în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni.
Creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru
obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel mult
15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea adresa împotriva acestor
asociaţi.
b) Societăţi în care asociaţii răspund până la concurenţa capitalului
social subscris, cum este cazul acţionarilor în societăţile pe acţiuni, asociaţilor
comanditari la societăţile în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni şi
asociaţilor în societăţile cu răspundere limitată.
237
Persoana juridică, potrivit Decretului nr.31/1954 privitor la persoana
fizică şi persoana juridică, trebuie să întrunească următoarele elemente
constitutive:
a) organizare proprie. Potrivit art.7 şi 8 din Legea nr.31/1990, actul
constitutiv trebuie să cuprindă dispoziţii privind persoanele care administrează
şi reprezintă societatea, dispoziţii privind conducerea, administrarea, controlul
gestiunii şi funcţionarea societăţii comerciale;
b) patrimoniu propriu. Legea nr.31/1990 face vorbire de patrimoniul
social (v. art.246 alin.1). Patrimoniul este alcătuit din activul social şi pasivul
social. El este distinct de cel al asociaţilor (acţionarilor) care nu au nici un drept
asupra bunurilor care alcătuiesc patrimoniul social. Se spune că acesta are un
caracter autonom şi constituie gajul general al creditorilor societăţii;
c) existenţa unui scop şi obiect bine determinat. Este guvernat de
prevederile decretului nr. 31/1954, acesta trebuie să fie în acord cu interesul
obştesc. Art.7 lit.c şi art.8 lit.c din Legea nr.31/1990 prevăd că actul constitutiv
trebuie să cuprindă obiectul de activitate cu precizarea domeniului şi activităţii
principale. Obiectul de activitate este cel care limitează capacitatea de folosinţă
şi de exerciţiu al societăţii comerciale dă naştere următoarelor consecinţe:
– dreptul societăţii comerciale de a participa în nume propriu la raporturile
juridice;
– răspunderea pentru obligaţiile asumate;
– dreptul societăţii de a sta în justiţie ca reclamantă sau ca pârâtă.
239
Contractul de societate şi statutul pot fi întocmite şi sub forma unui
document numit act constitutiv. Aceeaşi va fi denumirea şi atunci când se
încheie numai contract de societate sau numai statut.
Actul constitutiv este manifestarea de voinţă făcută în sensul constituirii
societăţii. Se semnează de toţi asociaţii, iar în cazul în care societatea se
constituie prin subscripţie publică de fondator, se încheie în formă autentică.
X.5.3. Conţinutul actului constitutiv şi caracterele juridice ale acestuia
Legea nr. 31/1990 reglementează distinct conţinutul actului constitutiv, o
dată pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi
societatea cu răspundere limitată (art.7) şi o dată pentru societatea pe acţiuni şi
în comandită pe acţiuni.
a) La societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi
S.R.L., actul constitutiv trebuie să conţină:
– datele de identificare ale asociaţilor;
– forma, denumirea, sediul şi dacă este cazul, emblema;
– obiectul de activitate cu precizarea demersului şi a activităţii principale;
– capitalul social şi aportul fiecărui asociat, în numerar şi în natură – la
S.R.L. numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale;
– dispoziţii privind administrarea;
– participarea la beneficii şi pierderi;
– sediile secundare;
– durata societăţii;
– modul de dezvoltare şi lichidare.
b) La societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni conţine în plus o
serie de clauze privind capitalul social care poate fi subscris şi variat (minim
30% la constituire şi integral în termen de un an de la înmatriculare); felul
acţiunilor (nominative sau la purtător); dispoziţii privind fondatorii; dispoziţii
privind operaţiunile încheiate în contul societăţii de fondatori pe care acestea
trebuie să le preia; dispoziţii privind cenzorii; dispoziţii privind administratorii,
garanţiile acestora şi puterile conferite.
La societăţile în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni se vor arăta
asociaţii – acţionarii comanditaţi şi cei comanditari.
X.5.4. Înmatricularea societăţii
Actul constitutiv autentificat, însoţit de dovada de sediu social, dovada
constituirii capitalului social, copiile actelor de identitate ale asociaţilor, cordul
asociaţiei de locatari acolo unde sediul se află într-un imobil cu mai multe
locuinţe, avizele organelor în drept se depun la Registrul comerţului – biroul unic
în a cărui rază teritorială se află sediul social, ataşate cererii de înmatriculare.
240
Avizele. Legea prevede obţinerea avizelor de funcţionare de la o serie de
autorităţi publice. Unele avize se cer pentru toate societăţile comerciale (ex.: de
la pompieri, poliţia sanitar-veterinară ş.a.), iar altele se cer numai pentru
societăţile care au un anume obiect de activitate (asigurări, activităţi medicale,
comerţ cu arme şi substanţe periculoase etc.). Pentru obţinerea acestor avize, se
completează o anexă a cererii de înmatriculare pe care biroul unic o trimite
autorităţilor publice competente, care trebuie să elibereze avizele în termen de
maxim 20 de zile. Obţinerea avizelor este necesară numai dacă în spaţiul
destinat sediului social sau sediilor secundare se desfăşoară activităţile supuse
avizării. În caz contrar se completează o declaraţie pe proprie răspundere,
urmând ca înainte de începerea activităţii să se ia autorizaţiile necesare.
Cererea de înmatriculare poate fi formulată de:
– fondatori sau administratori sau un împuternicit al acestora. Aceştia au
obligaţia să solicite înmatricularea în 15 zile de la semnarea actului constitutiv;
– oricare dintre asociaţi, atunci când fondatorii sau asociaţii sau
reprezentanţii lor dacă aceştia nu au formulat-o în termenul legal, după ce au
fost puşi în întârziere şi nu s-au conformat în 8 zile de la primire.
Cererea se soluţionează de judecătorul delegat al tribunalului pe raza
căruia se află oficiul Registrului Comerţului.
Dacă sunt întrunite cerinţele legii, judecătorul delegat dă o încheiere prin
care admite cererea, autorizează constituirea şi dispune înmatricularea.
Încheierea este supusă recursului, termenul fiind de 15 zile. Înmatricularea se
efectuează după ce încheierea este irevocabilă (adică nu a fost atacată cu recurs
în termenul prevăzut de lege sau recursul a fost respins).
După încuviinţarea înmatriculării, biroul unic comunică datele din cererea
de înmatriculare la Ministerul Finanţelor Publice care, în termen de 24 de ore,
trebuie să atribuie Codul unic de înregistrare (CUI), după care se eliberează
certificatul de înmatriculare.
Un extras în formă simplificată după încheierea judecătorului delegat se
publică în Monitorul Oficial – Partea a IV-a, pe cheltuiala comerciantului. La
cererea şi pe cheltuiala comerciantului, în Monitorul Oficial – Partea a IV-a se
poate publica integral încheierea şi actul constitutiv, integral sau în extras,
vizate de judecătorul delegat.
X.5.5. Capitalul social şi vărsarea aportului
Capitalul social poate fi vărsat atât la constituire, cât şi ulterior. Se
distinge între capital social subscris şi capital social vărsat. Aportul poate fi
în numerar, în numerar şi în natură şi în numerar, în natură şi în muncă) numai
la societatea în nume colectiv şi la cea în comandită pentru asociaţii
comanditaţi.
241
Acţiunile sunt indivizibile. Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri
negociabile.
Capitalul social poate fi majorat, aceasta presupunând modificarea actului
constitutiv, sau diminuat, cu respectarea minimului prevăzut de lege, tot cu
modificarea actului constitutiv.
Capitalul social este divizat în:
– părţi de interes la societatea în nume colectiv şi în comandită simplă;
– părţi sociale la societatea cu răspundere limitată, ce nu pot fi mai mici
de 100.000 lei;
– acţiuni la societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, acestea
neputând fi mai mici de 1.000 lei.
242
Cvorumul adunării generale şi adoptarea hotărârilor
Cvorumul înseamnă numărul de asociaţi/acţionari care trebuie să
fie prezenţi pentru a se putea lua decizii în mod valabil. La adunarea generală
ordinară a societăţii pe acţiuni este necesară prezenţa unui număr de acţionari
ale căror acţiuni să reprezinte jumătate din capitalul social. Dacă adunarea nu se
poate ţine datorită lipsei de cvorum, va fi convocată a doua adunare care poate
hotărî indiferent de cota de capital social pe care o reprezintă participanţii.
La adunarea generală extraordinară, la prima convocare este necesară
prezenţa deţinătorilor a 3/4 din capitalul social, dacă actul constitutiv nu
dispune altfel, iar la convocările ulterioare deţinătorii a 1/2 din capitalul social.
La societatea cu răspundere limitată, datorită caracteristicilor acesteia,
care le îmbină şi pe cele ale societăţii de capitaluri şi pe cele ale societăţii de
persoane, la prima convocare este necesară prezenţa majorităţii absolute a
asociaţilor şi a părţilor sociale, iar la a doua convocare indiferent de numărul de
asociaţi şi partea din capitalul social.
X.6.2. Organele de administrare
Administrarea societăţii comerciale este făcută de unul sau mai mulţi
administratori, temporari sau revocabili. (Când sunt mai mulţi administratori
aceştia se constituie în consiliu).
Unicul administrator sau preşedintele consiliului de administraţie şi cel
puţin jumătate din consiliul de administraţie trebuie să fie cetăţeni români, dacă
prin actul constitutiv nu se dispune altfel. Numirea şi destituirea administratorilor
se face de adunarea generală.
Primii administratori pot fi numiţi prin actul constitutiv, termenul mandatului
neputând fi mai mare de 4 ani. Dacă nu s-a stabilit durata aceasta este pentru 2 ani.
Administratorii sunt realizabili, dacă prin actul constitutiv nu s-a dispus altfel.
Fiecare administrator trebuie să depună o garanţie care nu poate fi mai mică
decât valoarea nominală a 10 acţiuni sau decât dublul remuneraţiei lunare.
Consiliul de administraţie trebuie să se întrunească ori de câte ori este
necesar, dar cel puţin o dată pe lună. La fiecare şedinţă se va întocmi un proces-
verbal care cuprinde ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi
întrunite şi opiniile separate.
Administratorii pot face toate operaţiunile pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului de activitate a societăţii cu excepţia restricţiilor stabilite prin actul constitutiv.
Executarea operaţiunilor societăţii poate fi încredinţată unuia sau mai
multor directori executivi, funcţionari ai societăţii. Directorii executivi nu pot fi
membri în consiliul de administraţie.
Şi la societatea cu răspundere limitată administrarea se face de unul sau
mai mulţi administratori, în aceleaşi condiţii ca la societatea pe acţiuni.
243
X.6.3. Organele de control
Au drept de control asupra societăţii:
– asociaţii;
– cenzorii;
– auditorii financiari;
– auditorii interni şi persoanele cu atribuţii de control financiar preventiv.
X.7. Dizolvarea, fuziunea, divizarea, lichidarea
X.7.1. Dizolvarea societăţii
Dizolvarea societăţii se produce prin:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) falimentul societăţii;
e) alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv.
Legea mai prevede pentru fiecare tip de societate şi alte cauze:
– la societatea pe acţiuni: reducerea capitalului sau numărului de acţionari
sub minimul legal;
– la societatea în nume colectiv sau cu răspundere limitată: incapacitatea,
excluderea sau decesul unuia din asociaţi, când datorită acestor cauze a rămas
un singur asociat. Se exceptează atunci când există clauză privind continuarea
cu moştenitorii sau asociaţii/rămas continuă activitatea ca asociat unic.
Dizolvarea se înscrie la Registrul Comerţului şi se publică în „Monitorul
Oficial”.
X.7.2. Fuziunea şi divizarea
Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către altă societate sau
prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.
Divizarea se face prin împărţirea patrimoniului societăţii care îşi încetea-
ză activitatea între două sau mai multe societăţi existente sau care iau fiinţă.
Fuziunea şi divizarea au ca efect dizolvarea fără lichidare a societăţii care
îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului.
X.7.3. Lichidarea
Dizolvarea are ca efect lichidarea.
Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot să facă noi operaţiuni
şi începe procedura lichidării.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, dizolvarea are ca
efect transmiterea universală a patrimoniului către asociatul unic, fără lichidare.
Lichidarea cuprinde următoarele operaţiuni:
– înlocuirea organelor de administrare cu lichidatorii;
– predarea gestiunii societăţii;
– întocmirea bilanţului contabil atunci când durata lichidării se pre-
lungeşte dincolo de exerciţiul financiar;
– lichidarea activului şi pasivului;
– întocmirea şi prezentarea bilanţului final.
244
TESTE GRILĂ
– exemple –
245
7. Dreptul civil este dreptul comun pentru dreptul comercial:
a) da;
b) nu;
c) şi nu şi da.
10. Care dintre următoarele acte normative este izvor specific de drept
comercial:
a) Constituţia;
b) Codul comercial;
c) Codul civil.
246
15. Uzurile comerciale speciale sunt:
a) cele care ţin de obiectul contractului sau al profesiunii;
b) cele reglementate de Codul Civil;
c) cele care sunt reglementate de norme juridice speciale (nu generale, nu
de excepţie).
247
24. Definirea faptelor de comerţ are la bază următoarele teorii:
a) teoria circulaţiei şi teoria întreprinderii;
b) teoria speculaţiei şi a întreprinderii;
c) una din următoarele teorii: teoria circulaţiei, teoria întreprinderii, teoria
speculaţiei, teoria mixtă.
248
32. Asociaţia de asigurare mutuală:
a) este o asociaţie nonprofit;
b) este o asociaţie constituită pe bază de acord tacit în vederea contractării
unei asigurări colective;
c) este constituită cu scopul de a împărţi între asociaţi pierderile cauzate
prin riscurile care constituie obiectul asociaţiunii.
33. Care dintre următoarele condiţii este cerută, printre altele, pentru ca o
persoană fizică să devină comerciant:
a) să aibă un spaţiu pentru expunerea şi vânzarea produselor;
b) să aibă studii superioare, liceale sau profesionale;
c) să săvârşească acte de comerţ ca profesie obişnuită.
39. Reprezentarea:
a) nu produce efecte între reprezentat şi reprezentant, ci doar faţă de terţi;
b) produce efecte pe de o parte între reprezentat şi reprezentant şi pe de
altă parte între reprezentat şi terţ;
c) produce efecte doar între reprezentant şi terţ.
249
40. Prepuşii pentru comerţ:
a) nu pot să ceară preţul mărfurilor vândute, acest drept avându-l doar
comerciantul;
b) pot să ceară preţul mărfurilor vândute în magazin;
c) pot să ceară preţul mărfurilor vândute afară din magazin fără nici o
autorizaţie specială.
250
48. Contractul de vânzare – cumpărare comercială are următoarele caractere
(trăsături):
a) este aleatoriu, gratuit, bilateral şi constitutiv;
b) este sinalagmatic, comutativ, oneros şi constitutiv de drepturi;
c) este bilateral, oneros, comutativ şi translativ de proprietate.
251
55. Marcaţi răspunsul fals:
a) comisionarul trebuie să dea socoteală comitentului de îndeplinirea
mandatului;
b) comisionarul trebuie să îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi
obligaţia unui bun profesionist;
c) comisionarul nu trebuie să dea socoteală comitentului de îndeplinirea
mandatului.
252
62. Titlurile nominative se numesc astfel deoarece:
a) au un nume al lor, cum ar fi cambie, bilet la ordin, conosament;
b) titularii lor sunt nominalizaţi în cuprinsul acestora;
c) au valoarea exprimată în bani înscrisă în cuprinsul lor.
63. Sunt condiţii de fond ale cambiei:
a) forma scrisă cu menţiunile prevăzute de lege;
b) denumirea titlului, trasul şi trăgătorul;
c) capacitatea, consimţământul, obiectul, cauza.
64. În cazul cambiei, obligaţia de plată revine:
a) trasului;
b) trăgătorului;
c) beneficiarului.
65. Prin ce se face girul cambiei:
a) printr-un act de împrumut;
b) printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe cambie şi prin predarea ei;
c) prin act autentic la notar.
66. Avalul cambiei:
a) constă în predarea ei înapoi către trăgător;
b) constă în întoarcerea preţului;
c) este un act juridic prin care o persoană numită avalist se obligă să
garanteze obligaţia asumată de unul din debitorii cambiali, numit
avalizat.
67. Biletul la ordin:
a) presupune prestaţia unui serviciu pe baza comenzii conţinute de biletul
la ordin;
b) conţine obligaţia plăţii unei sume de bani la scadenţă;
c) este un înscris constatator al dreptului de proprietate asupra unor
bunuri aflate în depozit care se eliberează pe baza lui.
68. Ce este cecul:
a) o instituţie bancară pentru economiile populaţiei;
b) este un titlu de credit;
c) este documentul care atestă suma de bani depusă.
69. Conosamentul:
a) este sinonim cu warantul;
b) este un act juridic de constituire a unei garanţii reale asupra mărfurilor
încărcate pe vapor;
c) este documentul eliberat la încărcarea mărfurilor pe vapor şi în baza
căruia acestea pot fi vândute.
70. Conosamentul se întocmeşte:
a) într-un singur exemplar;
b) în două exemplare;
c) în patru exemplare.
253
71. Warantul:
a) este o specie de reptilă;
b) este persoana care garantează livrarea;
c) este un titlu de credit din categoria contractelor de gaj.
255
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
R. Stancu, M. Stancu, Drept comercial, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
Grigore Florescu, Drept comercial român, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2003.
Stanciu D. Cărpenuşu, Drept comercial român, Editura All Beck.
Marin Popescu, Drept comercial, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
Smaranda Angheni, Magda Valanciu, Camelia Stoica, Drept comercial, ediţia a II-a, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 2001.
Smaranda Anghel ş.a., Drept comercial, Editura Universitară, Bucureşti, 2003.
–––––––––––––––––––––––––––
256