Mitul pesterii

Mitul pesterii este lucrarea filosofului Platon asupra firii omenesti in privinta
educatiei si a lipsei acesteia, dupa cum zice chiar in primul paragraf. Astfel avem
descrierea, impartita in secvente, a unui proces, cauzat de educatia acelei vremi -
filosofia. Procesul consta in o serie de analogii.
Cadrul initial este pestera in care oamenii sunt legati in scaune cu fata la un perete
pe care se vad umbrele partiale ale unor lucruri ce trec prin spatele oamenilor,
lucruri aflate dupa un zid, dar luminate de un foc, ce arunca acele umbre pe perete.
Legaturile ce tin oamenii prinsi in scaune simbolizeaza prejudecatile; peretele
simbolizeaza ingradirea ce si-o fac oamenii singuri, prin prejudecati; umbrele
reprezinta cultura oamenilor, bazata pe prejudecati, deci superficialitate, iar aceste
umbre sunt si ele partiale, fiind doar scapari de dupa zidul din spatele oamenilor;
acest zid reprezinta o piedica psihologica a oamenilor, frica, ce sta intre om si
lumina; focul, adica "un soare", simbolizeaza intelepciunea si adevarul. Exista si o
mentiune foarte importanta: oamenii sunt pusi in scaune si legati inca din copilarie,
aceasta insemnand ca ei problema apare chiar din incipitul educatiei omului, este la
baza ei.
Urmeaza o fraza ce tine de psihologie, chiar de sociologie: "daca ei ar fi in stare sa
vorbeasca unii cu altii, nu crezi ca oamenii nostri ar socoti ca, numind aceste
umbre, pe care le vad, ei numesc realitatea?". Aici se explica modul de concepere a
realitatii din punctul de vedere al acestor indivizi legati.
Dialogul cu Glaucon, dialog format prin dialectica, are rolul de a indruma cititorul.
Dialogul ofera raspunsul unor intrebari si afirmatii retorice.

Al doilea cadru este o posibilitate, un viitor a ceea ce s-ar putea intampla

daca oamenii ar fi dezlegati. Dezlegarea din lanturi inseamna insusirea gandirii, a
mentalitatii filosofice sau cum zice Platon "vindecarea de lipsa lor de minte";
ridicatul din scaunul si privitul in jur reprezinta primul pas din educatia filosofica,
acea contestare sau negare a ceea ce sti si inceputul cautarii adevarului, primul pas
fiind cel mai dureros si greu; indreptarea privirii asupra focului si a obiectelor care
provocau umbrele reprezinta a doua etapa a "gasirii adevarului", prin faptul ca a
gasit prima forma de lumina, focul ceea ce e asemenea soarelui, si in acelasi timp
reprezinta o mica dezamagire ce ar putea introarce omul din "drum", datorita
faptului ca nu vede obiectele de stralucirea focului; observarea obiectelor sub
lumina focului reprezinta inceperea redefinirii realitatii, a cunostiintelor asupra
lumii.

Al treilea cadru consta in drumul (calea) pe care trebuie sa il faca omul

dezlegat pentru a in lumina soarelui. Suisul greu si pieptis simbolizeaza dificultatea
schimbarii mentalitatii spre cea filosofica; primul contact cu lumina soarelui ce

1
umple ochii omului cu lacrimi reprezinta gasirea ratiunii si a primului adevar, prin
care realitatea "adevarata" se va descoperii; lacrimile sunt in acest caz lacrimi de
durere a ochilor fapt ce simbolizeaza intensitatea luminii, a adevarului, coplesitor
pentru omul recent dezlegat. Suferinta produsa in urma acestei secventa reprezinta
prima mare suferinta din devenirea unui filosof, unui "iluminat". Platon spune ca e
mai bine sa se ia usor acest prim proces, prin metoda obisnuintei: "ar vedea mai
lense umbrele, dupa aceea oglindirile oamenilor si ale celorlalte lucruri, apoi
lucrurile insele a...i ar fi mai usor sa priveasca in timpul noptii ceea ce e pe cer si
cerul insusi, privind deci lumina stelelor si a lunii mai curand decat, in timpul ziceli,
soarele si lumina sa." Noaptea reprezinta un alt fel de intuneric, fata de cel din
pester, o alt fel de lume; o lume in care lumina vine de la astre mai mici ca soarele,
dar care ofera tot lumina adevarata. Acestea simbolizeaza al doilea "adevar" care
produce noi redefiniri in mentalitate, noi filosofii "mici", dar care ofera o fericire
puternica omului. Astfel sunt poetii, cei ce raman la etapa noptii.

Al patrulea cadru este "ziua" (nu noaptea). Cugetarile in legatura cu soarele

reprezinta primele incercari de folosire a filosofiei, a ratiunii si a luminii oferite de
"soare", iar toate acestea duc spre universul, "cum functioneaza" totul, si ajungand
in final sa vada lumea lui veche, din exterior (obiectivitate). Platon mentioneaza
sentimentu care apare atunci: mila fata de oamenii care inca sunt legati, astfel
apare si intentia de a ii elibera, de a "da lumina".
Urmatoarea secventa descrie sistemul social de valori: "daca ...ar exista laude si
cinstiri si s-ar da rasplata celui mai ager in a vedea umbrele a...i" (superficiale si
care produc si mai multa prejudecata), valori pe care omul ce a devenit liber si
luminat nu poate sa si le insuseasca, cunoscand adevarul.

Al cincilea cadru descrie intoarcerea omui liber in lumea celor legati: "acel
om, coborand, s-ar aseza in acelasi scaun". Uitandu-se iar la umbre cu ochii plini de
intunecime nu ar putea sa le vada, astfel oamenii din jurul lui l-ar socoti ca un
handicapat, un om cu vederea corupta si deci nu ar merita sa se urce si ei la
lumina. Acest cadru descrie situatia filosofului in contextul comunitatii, a societatii,
adica de cele mai multe ori e judecat ca "nebun" sau chiar diavol. Aici apare acest
paradox in viata de filosof: sa sti adevarul, sa cunosti lumina, sa vrei sa ajuti
oamenii "orbi", dar sa nu poti datorita superficialitatii judecatii lor, datorita orgoliului
lor. Acesta este stagiul cel mai dificil si mai frustrant din viata unui filosof... cauza
care l-a determinat pe Platon sa compuna acest dialog.