Când vorbim despre sănătate, înţelegem de fapt servicii de sănătate.

Cealaltă faţă a monedei sănătate – prevenirea – se situează pe la

sfârşitul
listei în majoritatea agendelor. În general, sănătatea nu este preţuită
până în
momentul în care este afectată şi apare o boală.
Traversăm o perioadă în care ne confruntăm cu creşterea costurilor
serviciilor medicale şi creşterea impactului bolilor asupra întregii
populaţii
a ţării. Deşi sloganul „este mai ieftin să previi decât să tratezi” poate
părea
demodat, noi credem că este mai adevărat decât oricând. Este necesar
să
facem educaţie pentru sănătate şi să promovăm sănătatea în România
în
concordanţă cu standardele internaţionale, în special ale Uniunii
Europene.
Până în 1990, promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate erau
asimilate cu „educaţia sanitară”. Intre aceşti doi termeni există câteva
similarităţi, care fac subiectul unei confuzii supărătoare.
Începutul se plasează în anul 1948, când serviciul de educaţie
sanitară s-a organizat în cadrul Ministerului Sănătăţii. Centrul de
Educaţie
Sanitară a fost creat câţiva ani mai târziu, în 1951. Consecutiv, s-a
înfiinţat
o reţea de 40 de unităţi specializate în planificarea, coordonarea şi
controlul
activităţii sanitare, ceea ce a făcut ca România să devină una dintre
primele
ţări care a avut un sistem de educaţie sanitară de stat. De asemenea,
s-au
elaborat: planul de acţiune anti-epidemică, priorităţile de educaţie
sanitară
ale populaţiei şi programe de educaţie sanitară. În 1957 s-a înfiinţat
Forumul
Ştiinţific şi Metodologic în cadrul Institutului de Igienă Bucureşti. În
acelaşi timp, în majoritatea ţărilor ne-comuniste, populaţia nu
permitea nimănui să impună reguli privind sănătatea individului. În
România, educaţia sanitară a fost iniţial un instrument de lucru numai
pentru
specialiştii în igienă, nu şi pentru formatorii de sănătate, dar experţii în
sănătate publică şi-au dat curând seama că doar prelegerile şi
materialele
audio-vizuale nu erau destul. În consecinţă, ca rezultat al cooperării
între
specialiştii din diferite domenii (experţi medicali, sociologi, psihologi şi
filologi) a apărut o formă nouă de educaţie. Aceasta este cunoscută în
toată
lumea ca educaţie pentru sănătate. După 1990, noile abordări în
domeniul promovării sănătăţii, stabilite
prin Charta de la Ottawa pentru Promovarea Sănătăţii din 1986 au
devenit
cunoscute în România. Charta stabilea cinci strategii fundamentale
pentru
succesul promovării sănătăţii: elaborarea politicilor de sănătate
publică,
4
crearea unui mediu favorabil, intensificarea acţiunii comunitare,
dezvoltarea
deprinderilor individuale şi reorientarea serviciilor de sănătate.
În 1992, a fost creat Centrul Naţional de Promovarea Sănătăţii şi
Educaţie pentru Sănătate, cu rol de for metodologic pentru unităţile
(laboratoare) judeţene de educaţie pentru sănătate. Personalul
Centrului era
format din specialişti în sănătate publică, sociologi, psihologi, filologi, şi
asistente medicale. În aceeaşi perioadă personalul Centrului Naţional şi
cel
din laboratoarele judeţene au început să înveţe modalităţi noi de
abordare a
promovării sănătăţii şi educaţiei pentru sănătate.
Începând cu anul 1996 şi cel puţin în perioada 1997-2000, Ministerul
Sănătăţii a susţinut consecvent dezvoltarea acestui concept, în
România.
Astăzi, cadrul legal pentru asistenţa sănătăţii publice şi programele
naţionale de sănătate publică - ambele organizate şi finanţate de
Ministerul
Sănătăţii Publice – este stabilit prin Legea Nr. 95 din 2006, privind
reforma
în sănătate. Astfel, Centrul Naţional de Promovarea Sănătăţii se
regăseşte în
structura Şcolii Naţionale de Sănătate Publică şi Management, iar
structura
şi responsabilităţile Reţelei Naţionale de Promovarea Sănătăţii au fost
stabilite şi s-au creat condiţiile pentru atingerea unui înalt nivel
profesional
în domeniul promovării sănătăţii şi educaţiei pentru sănătate.
De fapt, educarea cetăţenilor, ca mijloc de dezvoltare a cunoştinţelor
şi schimbarea comportamentului într-un stil de viaţă nou, favorabil
sănătăţii
este unul dintre scopurile principale ale programului naţional de
educaţie
pentru sănătate. În abordarea acestui domeniu, România ia în
considerare legislaţia
EU, conform căreia „scopul promovării sănătăţii este de a îmbunătăţi
standardele
generale de sănătate în comunitate prin îmbunătăţirea cunoştinţelor
despre factorii de risc şi încurajarea populaţiei să adopte
comportamente şi
stiluri de viaţă sănătoase. Acestea se vor face prin măsuri de
informare,
educaţie şi pregătire profesională, în domeniile: nutriţie, consumul de
alcool,
tutun şi droguri, exerciţiul fizic, sănătate mintală, comportamentul
sexual şi
folosirea medicamentelor”
Acestea sunt şi intenţiile noastre.

În cadrul celei de-a 4 a Conferinţe Internaţionale de Promovare a

Sănătăţii de la Jakarta s-au identificat priorităţile în acest domeniu
pentru
secolul XXI (OMS, 1997):
1. Promovarea responsabilităţii sociale pentru sănătate
Factorii de decizie trebuie să respecte cu fermitate responsabilitatea
socială. Atât sectorul guvernamental, cât şi cel particular, trebuie să
promoveze
sănătatea prin adoptarea de politici şi practici care:
• evită afectarea sănătăţii indivizilor;
13
• protejează mediul şi asigură folosirea raţională a resurselor;
• restricţionează producţia şi comerţul produselor şi bunurilor
dăunătoare
cum ar fi tutunul şi armamentul, ca şi practicile nesănătoase de
marketing;
• protejează atât cetăţeanul din piaţă, cât şi individul de la locul de
muncă;
• includ evaluări ale impactului legat de echitatea în sănătate ca o
parte integrantă a elaborării de politici.
2. Creşterea investiţiilor pentru îmbunătăţirea stării de
sănătate
În multe ţări, investiţia care se face în sănătate este inadecvată şi
frecvent ineficientă. Creşterea investiţiilor pentru îmbunătăţirea stării
de
sănătate necesită o abordare într-adevăr multisectorială, inclusiv
alocarea
suplimentară de resurse pentru educaţie, locuinţe şi sectorul de
sănătate. O
mai mare investiţie pentru sănătate şi reorientarea serviciilor existente
- atât
în cadrul, cât şi între diferite ţări - au potenţialul de a favoriza evoluţia
pozitivă a dezvoltării umane, a sănătăţii şi a calităţii vieţii.
Investiţiile în sănătate ar trebui să reflecte nevoile anumitor grupuri
cum ar fi: femeile, copiii, persoanele în vârstă, populaţiile sărace şi
marginalizate.
3. Consolidarea şi extinderea parteneriatelor pentru sănătate
Promovarea sănătăţii presupune realizarea unor parteneriate pentru
dezvoltarea socială şi a sănătăţii între diferite sectoare la toate nivelele
de
conducere în societate. Parteneriatele existente trebuie să fie întărite
şi
trebuie explorate posibilităţi pentru noi parteneriate.
Parteneriatele oferă un beneficiu mutual pentru sănătate prin
împărtăşirea
expertizei, a abilităţilor şi a resurselor. Fiecare parteneriat trebuie să
fie transparent şi responsabil şi să se bazeze pe principii etice stabilite
de
comun acord, pe înţelegere reciprocă şi respect. Ar trebui să se adere
la
liniile directoare ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.
4. Creşterea capacităţii comunitare şi împuternicirea
individului
Promovarea sănătăţii se face de către şi cu oameni şi nu despre
oameni. Presupune atât îmbunătăţirea capacităţii indivizilor de a pune
în
practică acţiuni, cât şi capacitatea grupurilor, a organizaţiilor sau a
comunităţilor
de a influenţa factorii determinanţi ai stării de sănătate. Îmbunătăţirea
capacităţii comunităţilor pentru promovarea sănătăţii presupune
educaţie
practică, pregătirea în domeniul conducerii şi acces la resurse.
Împuternicirea
indivizilor presupune accesul mai consistent la procesul de luare a
deciziilor, ca şi cunoştinţele şi abilităţile esenţiale pentru a produce
schimbarea.
5. Asigurarea unei infrastructuri de promovare a sănătăţii
Trebuie găsite modalităţi de asigurare a unei infrastructuri de
promovare
a sănătăţii, noi mecanisme de finanţare locală, naţională şi globală.
Trebuie găsite motivaţii pentru a influenţa acţiunile guvernelor,
organizaţiilor
neguvernamentale, instituţiilor de educaţie şi sectorului particular,
pentru a se asigura mobilizarea resurselor la maximum în promovarea
sănătăţii.
Există mai multe modalităţi de abordare practică a priorităţilor din
promovarea sănătăţii: cea axată pe probleme/subiecte/boli, cea axată
pe
factori de risc şi cea axată pe grupuri ţintă.
Abordarea clasică este cea a realizării unor programe specifice fiecărei
probleme/subiect de promovare a sănătăţii; în fapt, acestea se referă
la
abordarea unor boli sau obiceiuri dăunătoare sănătăţii. Astfel, se
elaborează
programe antifumat, anticancer, antialcool etc. (Naidoo, 1998).

Aderarea României la Uniunea Europeană a făcut ca

starea de sănătate şi serviciile
sanitare oferite la nivelul ţărilor membre ale Uniunii
Europene să devină cadru de referinţă şi
pentru cetăţenii din România.
o nouă provocare este pusă de către forţa de muncă din sectorul sanitar,
libertatea de mişcare câştigată odată cu intrarea în UE accentuând
decalajul faţă de situaţia
dificilă deja existentă, când România avea cu aproape o treime mai puţin
personal medical la
1000 de locuitori faţă de media UE, având cel mai mic număr de doctori,
dentişti, asistenţi
medicali sau farmacişti, raportat la populaţie, din UE.
În aceste condiţii, sistemul de sănătate românesc continuă să se bazeze
pe asistenţa
spitalicească ca principală metodă de intervenţie, România înregistrând în
continuare una dintre
cele mai mari rate de spitalizare din UE şi una dintre cele mai ridicate din
lume. De asemenea,
accesul la medicamente, în special pentru categoriile defavorizate,
rămâne o problemă perpetuă
pentru pacienţi, epuizarea medicamentelor compensate în primele zile ale
unei luni ajungând să
fie considerată o situaţie cvasi-normală, aşa cum se întâmplă de altfel şi la
nivelul multor spitale
În acest context nu este surprinzător că, deşi eforturile financiare ale
statului român au
crescut considerabil, atât în cifre absolute cât şi procentual, aproape toate
veniturile şi cheltuielile
dublându-se în ultimii patru ani pentru aproape toate categoriile de
servicii medicale, senzaţia de
lipsuri din sistem continuă să persiste şi să se acutizeze.
Nu doar comparaţia cu alte state ale UE arată situaţia îngrijorătoare a
sănătăţii şi a
sistemului de sănătate din România, dar şi comparaţia între diferite
regiuni ale ţării şi între
diferite grupuri populaţionale arată discrepanţe majore atât în accesul la
servicii de sănătate cât şi
în ceea ce priveşte indicatorii sanitari; există astfel zone ale României în
care numărul
personalului medical este mult sub jumătate din media naţională, iar
accesul la serviciile
medicale de bază este puternic restricţionat, mediul rural continuând să
fie în cea mai dificilă
poziţie din acest punct de vedere.
Finanţarea sistemului sanitar continuă să fie neadecvată şi utilizată într-
un mod ineficient.
În ciuda unei creşteri a ponderii cheltuielilor totale pentru sănătate din
PIB, nivelul de finanţare a
sistemului de sănătate din România rămâne scăzut în context european,
mai ales având în vedere
lunga perioadă de subfinanţare cronică şi lipsă de investiţii din sănătate.
Pe lângă subfinanţare se
poate vorbi de o utilizare arbitrară a resurselor; alocarea resurselor între
diferite regiuni, între
diferite tipuri de servicii de sănătate şi între diferite instituţii de sănătate
este ineficientă şi
inechitabilă. Nu se realizează şi nu se utilizează studii de cost-eficienţă
pentru alocarea
resurselor; alocarea acestora nu se face în mod transparent nefiind bazată
pe criterii clare şi
constant utilizate. Această situaţie, coroborată cu lipsa unor criterii clare
şi coerente de
performanţă la nivelul instituţiilor de sănătate face dificilă implementarea
unor sisteme de
management eficiente care să recompenseze managerii eficienţi. Există
un acces redus, marcat de inechităţi, la servicii sanitare de calitate,
principalele
diferenţe fiind înregistrate între mediul rural şi cel urban. Rata brută a
mortalităţii a fost în
mediul rural de aproape 2 ori mai mare decât în mediul urban, atât din
cauza unui grad mai mare
de îmbătrânire a populaţiei, dar şi datorită unor carenţe în asigurarea
serviciilor de sănătate
necesare. Asigurarea populaţiei din mediul rural cu medici este de peste 3
ori mai mică faţă de
rata medie a asigurării cu medici în mediul urban, existând aproape 100
de localităţi fără niciun
medic. În acelaşi timp, există importante diferenţe de acoperire regională,
zonele cel mai slab
acoperite cu personal medical în mediul rural fiind cele din Nord şi Est.
Managementul resurselor umane din sectorul sanitar este deficitar, în
condiţiile în care
comparativ cu ţările europene, nivelul asigurării populaţiei din România cu
medici şi cadre medii
sanitare este inferior mediilor europene. În afară de distribuţia teritorială
neuniformă a
personalului medical se mai remarcă şi insuficienţa personalului de
specialitate mai ales pentru
sectoarele preventive, medico-sociale, sănătate publică şi managementul
îngrijirilor de sănătate,
pondere inadecvată a personalului auxiliar, concentrarea personalului
medical în zonele urbane şi
în spitale. Alte probleme se referă la lipsa stimulentelor pentru alegerea
carierei medicale şi a
susţinerii specialiştilor tineri, slaba organizare a procesului de formare
continuă şi
postuniversitară a medicilor, nivelul scăzut al salariilor şi lipsa de legătură
între performanţă
medicală şi veniturile realizate oficial etc. Toate aceste aspecte relevă
disfuncţii majore la nivelul
procesului de planificare şi formare a personalului medical, aspecte ce ţin
de mai multe instituţii
care nu au politici coordonate coerente în domeniu.