You are on page 1of 13

Aspecte etice şi deontologice ale cercetării experimentale

Standarde etice ale Asociaţie Americane de Psihologie


Principii care reglementează cercetările cu participanţi umani şi a cercetărilor care
folosesc animale.

a. Dreptul la consimţământul informat.


Participanţii la cercetare sunt îndreptăţiţi să fie complet informaţi despre motivul,
scopul şi obiectivele investigaţiei, să ştie exact ce anume va implica investigaţia şi ce se
va întâmpla cu datele care sunt obţinute de la ei.

b. Dreptul de a se retrage în orice moment


Toţi participanţii la o cercetare psihologică au dreptul absolut de a se retrage din
cercetare în orice moment, fără a da un motiv şi au dreptul să ia cu ei toate datele cu care
au contribuit la investigaţie până în acel moment, dacă doresc acest lucru. Ei trebuie să fie
informaţi în mod explicit despre acest drept, înainte de începerea cercetării.

c. Protecţia împotriva vătămării


Cercetarea nu trebuie să se desfăşoare dacă există posibilitatea de a fi
ameninţătoare, în orice mod, pentru integritatea fizică, psihologică sau pentru demnitatea
umană a participanţilor.
Cercetătorul are responsabilitatea etică de a minimaliza riscurile şi de a proteja
participanţii de accidente. De exemplu, în cazul ingerării anumitor substanţe de către
participanţi, cercetătorul trebuie să se asigure că participanţii nu sunt sensibili sau alergici
la respectivele substanţe.

d. Discuţia finală (debriefing)


Tuturor participanţilor trebuie să le fie oferită oportunitatea unei raportări finale,
după ce datele au fost colectate. Uneori, acest lucru nu va fi necesar mai ales atunci când
toate informaţiile despre cercetare au fost deja furnizate dar, în anumite cazuri, participanţii
vor găsi binevenită oportunitatea de a şti mai multe despre cercetarea la care au contribuit.
Indiferent de natura cercetării, este esenţial, cel puţin să se verifice faptul că participantul
nu părăseşte cercetarea cu sentimente negative de orice tip.

e. Confidenţialitatea
Cercetarea psihologică este corectă dacă se respectă spaţiul privat al
participanţilor. Este însă dificil de ales gradul de anonimat şi confidenţialitate, acesta
depinzând de mai mulţi factori: sensibilitatea informaţiilor, contextul, nivelul de
răspândire / diseminare al rezultatelor studiului, posibilitatea de identificare a
participanţilor.

f. Copiii
Cercetǎtorul are responsabilitatea specială de a privi cu mare grijă orice cercetare
care îi implică pe copii. Consimţământul pentru cercetare, dacă este posibil în scris,
trebuie să fie dat de către părinte sau de către altcineva, cum ar fi un tutore care ţine locul
părintelui. Dacă cercetarea se desfăşoară în şcoală, acordul directorului trebuie să fie
întotdeauna obţinut. Trebuie să fie obţinut şi consimţământul informat al copilului şi
astfel, evident, orice explicare a cercetării trebuie să fie adecvată vârstei şi capacităţii de
înţelegere a copiilor.
Multe experimente au demonstrat că expunerea copiilor la modele agresive din
mass-media duce la creşterea incidenţei comportamentelor imitative din partea lor. Aceste
cercetări au suscitat şi dezbateri etice, deoarece s-a pus întrebarea cum au fost
contracarate efectele pe termen mediu induse de aceste experimente la nivelul
participanţilor - copii.

g.. Cercetarea comportamentului animal


Utilizarea animalelor în cercetarea psihologică ridică numeroase probleme etice.
Deşi rozătoarele reprezintă cea mai mare categorie de animale de laborator, cercetătorii
folosesc o mare varietate de specii în cercetările lor (maimuţe, câini, pisici, peşti, păsări,
etc.)

Principiile etice referitoare la tratamentul subiecţilor în cadrul cercetărilor


constituie partea cea mai importantă a Codului Etic al Asociaţiei Americane de
Psihologie, dar există şi alte principii, referitoare la sensibilitatea unor aspecte privind
utilizarea şi distribuirea datelor obţinute în cadrul unui proiect de cercetare, raportarea
corectă a rezultatelor, plagiatul şi respectarea drepturilor intelectuale.
Plagiatul, adică prezentarea ideilor şi muncii altuia ca fiind proprii, este o practică
incorectă şi non-etică; cu toate acestea an de an mass-media prezintă cazuri de plagiat
apărute în comunităţile ştiinţifice.

Referinţe:
Aniţei Mihai, Psihologie experimentalǎ, Editura Poliorom, Iaşi, 2000
Vîrgǎ Delia Mihaela, Psihologia experimentalǎ de la teorie la practicǎ, Editura
Mirton, Timişoara, 2004
Dincǎ Margareta, Metodologia cercetǎrii în psihologie, Editura Universitǎţii Titu
Maiorescu, Bucureşti, 2004
Observaţia şi experimentul

Def: Observaţia (ca metodă) reprezintă urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă,


sistematică, a diferitelor manifestări comportamentale ale subiectului ca şi a contextului
situaţional al comportamentului.
Prin observaţie se înregistrează comportamentul efectiv al oamenilor şi multitudinea de
factori ce determină acţiunile şi interacţiunile lor. Scopul observaţiei este acela de a înţelege
ce fac oamenii în anumite situaţii şi nu neapărat de a cerceta ce gândesc ei despre ceea ce fac.
(Vîrgǎ, 2004)

Roger Mucchielli (1974) spune că există trei puncte de reper în fiecare efort de
observare:
1. A fi atent la comportamente şi atitudini, a învăţa să le notezi şi să le descrii aşa cum
se prezintă.
2. A sesiza contextul situaţional al comportamentelor observate, aşa cum este el trăit de
subiect.
3. A dispune de un fel de simpatie intelectuală prin intermediul căreia suntem capabili de a
înţelege trăirile altora fără a le încerca în mod real în propria noastră afectivitate
(empatia).

Cercetătorii care aplică metoda observaţiei nu chestionează subiecţii asupra opiniilor şi


atitudinilor lor, nu îi stimulează în vederea exteriorizării anumitor comportamente, nu provoacă
deliberat situaţii specifice şi nu manipulează participanţii (Baban, 2002). Observaţia
presupune urmărirea desfăşurării evenimentelor dar a observa nu presupune o atitudine
pasivă ci a selecta, a clasifica, a analiza şi a organiza datele înregistrate. Observaţia are ca scop
final înţelegerea şi atribuirea de semnificaţii celor observate.

Conţinutul observaţiei
- Simptomatică stabilă:
• trăsăturile bio-constituţionale ale individului (înălţimea, greutatea, lungimea şi
grosimea membrelor, circumferinţa craniană, toracică, abdominală). De ex.
tipologia lui Kretchmer prezintă tipurile picnic, astenic, atletic şi displastic iar
Sheldon, luând în considerare 17 variabile supuse observaţiei (de ex. înălţime,
greutate, dezvoltarea toracelui şi a capului ş.a.) şi interpretate sub unghi
embriologic, a identificat trei tipuri morfologice: endomorf, mezomorf, ectomorf
ce corelează cu tipurile psihologice corespunzătoare: viscerotonul, somatotonul şi
cerebrotonul (N. Mărgineanu, 1973).
• trăsăturile fizionomice (aspectul corpului, feţei, relaţia dintre diferite detalii
anatomice: frunte, nas, ochi, bărbie).
Aceste date trebuiesc interpretate cu prudenţă, pentru a nu duce la concluzii pripite
sau eronate.

- Simptomatică labilă: multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile,


mobile ale individului, de exemplu conduita verbală, motorie, mnezică,
inteligenţa, ca şi varietatea expresiilor afectiv-atitudinale (cum merge,
vorbeşte, etc).

(1) conduita expresivă:


• pantomima (atitudinile corporale, mers şi gesturi), De exemplu, gesturile rapide dar
imprecise denotă hiperexcitabilitate, gesturile prompte, sigure şi precise reflectă
stăpânire de sine, calm, încredere în forţele proprii, gesturile lente, dar sigure şi
precise - meticulozitate, grijă pentru detalii, gesturile oscilante ca viteză şi lipsite de
precizie - lipsă de antrenament, slabă mobilizare energetică (Aniţei, 2000).
• mimica (părţile mobile ale feţei, ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele la care se
adaugă elemente proprii fizionomiei: culoarea ochilor, părului, forma lor, profil, proporţii
între partea superioară a craniului şi partea inferioară) De ex.
• privirea şi mobilitatea ei
• modificările vegetative: intensitatea, amploarea, durata reacţiilor emoţionale.

(2) conduita verbală:


• aspectul formal: intensitatea, fluenţa, debitul, intonaţia, pronunţia
• intonaţia, tipul de pronunţie, inflexiunile
• aspectul semantic: structura vocabularului, cantitatea de informaţie, nivelul de abstractizare
a termenilor, adecvarea lor la conţinutul comunicării, coerenţa în judecăţi şi
raţionamente, etc.

(3) conduita reflexivă: reflectă poziţia, atitudinea subiectului faţă de situaţia


experimentală, faţă de'sarcina dată, faţă de experimentator

(4) aspecte globale: utilizarea obiectelor, timpul alocat diferitelor comportamente,


localizarea spaţială faţă de alte persoane, normele de grup, acorduri / dezacorduri.

Simptomatică labilă poate fi observată în orice situaţie şi context de viaţă

• Atitudini prezente la debutul activităţii (opoziţie, pasivitate, cooperare, entuziasm).


• Atitudinea din timpul activităţii (atitudine generală şi specifică: iritare, spontaneitate,
curiozitate, etc).
• Respectarea consemnelor
• Acţiuni şi mişcări necontrolate (agitaţie, ticuri, mişcări ale ochilor, gurii, mâinilor,
picioarelor)
• Vorbirea (pronunţie, numărul cuvintelor spontane, comportament verbal)
• Metode spontane de lucru
• Reacţie la incidentele materiale, la eşecuri, dificultăţi.

Formele observaţiei

Există mai multe criterii după care se clasifică observaţia:


a) După orientarea actului observaţional avem :
- auto-observaţia (surprinderea particularităţilor propriului comportament). Observaţia se
aplicată asupra cunoaşterii gândurilor, sentimentelor, aspiraţiilor proprii (introspecţia) şi
cunoaşterea de pe urma activităţilor proprii, din succese şi eşecuri, din încercările vieţii.
- observaţia propriu-zisă (spre alte persoane). Reprezintǎ act de clasificare, de încadrare
a informaţiei în anumite concepte şi de anticipare a unor relaţii cauzale.

b) Prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa:


- ocazională (întâmplătoare, nu ţine cont de reguli). De exemplu, profesorul în clasă,
supervizorul în organizaţie, ziaristul, etc.
- sistematică, care urmăreşte înregistrarea obiectivă a faptelor, face apel la un proiect care
reduce câmpul studiat. În observaţia sistematică se pot crea situaţii specifice, în scopul
provocării comportamentelor urmărite.

Observaţia sistematică se realizează după un plan riguros, în cadrul unui proiect de


cercetare, investigaţie sau experiment. Se subordonează unor scopuri precise, se consemnează în
mod riguros datele în urma unei planificări, a unui adevărat „proiect de observaţie” prin care
sunt anticipate conduitele, manifestările avute în vedere.
Observaţia sistematică permite studierea comportamentului care se produce spontan
în condiţii normale sau de laborator. Cercetătorul înregistrează comportamentul manifest fără să-l
influenţeze. Faptele de conduită înregistrate dezvăluie un sens, poartă o semnificaţie şi a
desprinde această semantică, uneori complexă, a manifestărilor de conduită înseamnă, de fapt,
cunoaştere psihologică.

c) Prezenţa sau absenţa observatorului:


- directă (observatorul este prezent şi subiecţii sunt conştienţi de prezenţa sa)
- indirectă (observatorul este plasat în spatele unor geamuri cu vedere unidirecţională sau
TV cu circuit închis)
- cu observatorul uitat, ignorat (observatorul este cunoscut foarte bine de grup)
- cu observatorul ascuns (după draperii, paravane) care oferă posibilitatea unei desfăşurări
naturale a comportamentului copiilor, persoanelor cu handicap intelectual sau în
condiţii de grup

d) Implicarea sau non-implicarea observatorului:


- pasivă (fără implicare directă);
- participativă (observatorul devine membru al grupului)
D. Mc Burney (1983) (apud. Aniţei, 2000) semnalizează unele probleme. El
avertizează asupra modificării inerente a comportamentului membrilor grupului în prezenţa
observatorului. Se sugerează un raport invers proporţional între mărimea grupului şi
amplitudinea efectelor prezenţei observatorului.
În cazul observaţiei desfăşurate pe parcursul unui experiment realizat în condiţii de
laborator, prezenţa experimentatorului este obligatorie (în cele mai multe situaţii) şi constituie o
variabilă străină ce trebuie controlată (printr-o atitudine constantă neutru-binevoitoare!).

Calitatea observaţiei depinde de particularităţile psihice individuale ale


observatorului (capacitatea sa de a-şi concentra atenţia, de a sesiza esenţialul, de gradul sau de
sugestibilitate, etc).

Tipuri de observatori (după A. Binet):


- tipul descriptiv (înregistrează minuţios, exact, sec);
- tipul evaluativ (face aprecieri, estimări, interpretări);
- tipul erudit (furnizează informaţii savante suplimentare);
- tipul imaginativ şi poetic (neglijează faptele şi deformează realitatea).

Personalitatea observatorului, o anumită curiozitate epistemică în raport cu acţiunile lor din


jurul nostru şi spiritul de observaţie, ca aptitudine, joacă un rol important în evaluarea
conduitelor observate. De asemeni, gradul de similitudine între observator şi observat (aceeaşi
rasă, mediu social) influenţează acurateţea observaţiei.
Calitatea observatorului depinde şi de anumite caracteristici ale percepţiei: selectivitate;
câmpul perceptiv (observaţional) şi factorii sociali.

Condiţiile unei bune observaţii

Condiţiile care trebuie respectate pentru optimizarea observaţiei sunt următoarele:


1. Stabilirea clară, precisă a scopului
2. Selectarea formelor potrivite, a condiţiilor şi mijloacelor necesare (cronometre,
casetofoane, aparate foto, filme)
3. Elaborarea unui plan riguros de observaţie ( de la ce sistem conceptual şi de la
ce ipoteze se va porni, unde şi când va fi efectuata, cat timp va dura etc)
4. Consemnarea imediată a celor observate (protocol de observaţie)
5. Efectuarea unui număr optim de observări
6. Desfăşurarea în condiţii cât mai variate
7. Discreţia
Sunt necesare măsuri ale consistenţei interne în cazul raportării rezultatelor unui studiu
observaţional. în funcţie de nivelul măsurării folosit, se pot folosi pentru evaluarea
consistenţei fie o măsură procentuală agreată (pentru date nominale), fie un coeficient de
corelaţie (pentru date ordinale, interval sau ponderate).

Măsuri eficiente de combatere a obstacolelor în realizarea unei observaţii adecvate

• influenţa dispoziţiei în care se afla observatorul în momentul efectuării


observaţiei;
• tendinţa observatorului de a decodifică faptele observate în conformitate cu
teoria la care adera;
• tendinţa ca aşteptările şi anticipările observatorului să inducă rezultate în
conformitate cu acestea (efecte "de anticipare");
• observarea unui fapt de mai mulţi observatori;
• analiza comparativă a protocoalelor de observaţie;
• observaţia pe bază unor grile comune.

În cele din urmă este important să fie controlate posibilele influenţe ale reactivităţii şi
erorilor la nivelul observatorului (Zechmeister, Zechmeister şi Shaughnessy, 1997).
- Reactivitatea constă în influenţa pe care observatorul o are asupra
comportamentului observat.
- Erorile de observare pot fi generate de aşteptările observatorului în legătură cu
posibilitatea manifestării anumitor comportamente în situaţia dată, şi pot fi controlate prin
automatizarea relativă a procesului de generare a datelor observaţiei şi prin profesionalismul
cercetătorului.

Avantaje şi dezavantaje ale metodei observaţiei

Dezavantajele acestei metode sunt determinate de subiectivitate, de implicarea


personalităţii observatorului, de prezenţa acestuia şi de dificultatea asigurării exigenţelor de
fidelitate şi validitate.
De asemeni, alt dezavantaj constă în faptul că observaţia nu permite stabilirea unor
legături cauzale între evenimente. Poate cea mai importantă limită a observaţiei este dificultatea
de a controla toate variabilele implicate în fenomenul studiat.
Observaţia poate deveni o metodă costisitoare din punct de vedere al timpului , precum
şi financiar sau al personalului instruit necesar.
Avantajele metodei observaţiei sunt certe atunci când acesta este folosită pentru
descrierea cât mai precisă a unui comportament. Ea furnizează o mare cantitate de informaţii,
conducând la rezultate neaşteptate care pot deschide noi orizonturi cercetării. Datele obţinute
sunt din viaţa reală, deci nu ridică problema validităţii ecologice ca şi în cazul experimentului
(Baban, 2002).
Metoda poate fi utilizată într-o manieră exploratorie, pentru a sugera ipoteze, care
ulterior vor fi verificate cu ajutorul altor metode. Observaţia poate oferi informaţii nu numai
despre faptul studiat ci şi despre contextul cercetării, putând să acceadă la fenomene ascunse,
ambigui şi neaccesibile experimentului, ajutându-ne să interpretăm date furnizate de acesta.

Relaţia dintre observaţie şi experiment


Experimentul constă în provocarea unui fapt psihic în condiţii bine determinate cu
scopul de a găsi sau a verifica o ipoteză.
Diferenţa dintre observaţie şi experiment ţine de natura întrebării legate faptul respectiv.
În observaţie întrebarea este în mare parte supusă hazardului, cercetătorul nu cunoaşte răspunsul
şi are doar o idee vagă. în experiment întrebările devin ipoteze, ele presupun existenţa unei
relaţii între fapte pe care experimentatorul îşi propune să le verifice.
De asemeni, în observaţie situaţiile sunt definite într-o manieră mai puţin riguroasă
decât în experiment.
Puncte tari şi slabe ale observaţiei în comparaţie cu experimentul (Vîrgǎ, 2004)

Puncte tari Puncte slabe


Este mai puţin intruzivă. Controlul variabilelor externe este redus.
Probabilitate redusă de a genera Dificil de stabilit şi de dovedit o relaţie
comportamente dezirabile. cauzală.
Observaţia sistematică
Control relativ al: Artificialitate
• variabilelor externe Sistem de clasificare rigid, astfel încât există
• diferenţelor datorate şansa de a rata observarea anumitor
observatorului şi a erorilor de comportamente
observare
Observaţia naturală Variabilele externe nu sunt controlate
Comportamentul observat apare natural şi nu eficient.
este influenţat de teamă sau de nevoia de a Probabilitate crescută de eroare de observare,
impresiona. deoarece comportamentul vizat este de obicei
Include întregul contest social în care se puţin previzibil.
manifestă comportamentul. Echipamentul necesar înregistrării este dificil
Validitate ecologică crescută. de transportat şi de folosit în mod discret.
Utilizabilă în cazul în care experimentul este Observaţia poate crea comportamente
imposibil sau non-etic. artificiale.
Utilizabilă în cazul indivizii nu vor să Dificultate pentru cercetător de a
coopereze (ex. pacienţi, victime, etc.) rămâne necunoscut.
Dificultate de replicare.
Sistem de clasificare rigid, astfel încât
există şansa de a rata observarea
anumitor comportamente
Observaţia participativă Sistemul ne-structurat de culegere a datelor
Culegerea datelor în manieră flexibilă, creează:
ne-structurată poate produce o validitate • distorsiuni şi erori de observare;
ecologică superioară şi o informaţie mai • dificultăţi în verificarea datelor prin
bogată. alte cercetări;
Participanţii acţionează natural fără a se • dificultăţi de generalizare.
ascunde. Dificil de a înregistra fără a fi văzut;
Relaţiile care apar în interiorul grupului memoria fiind singura bază a
permit observarea unor comportamente informaţiilor pot apărea omisiuni
reale. importante.
Se obţin informaţii în mod direct în Probleme etice legate de observaţia fără
legătură cu aspectele cercetate. acordul participanţilor.
Implicarea emoţională a cercetătorului poate
afecta obiectivitatea observaţiei.
Grila de observaţie

Mijlocul cel mai sigur care facilitează recoltarea şi compararea rapidă a datelor de
observaţie este grila de observaţie care are la bază planificări şi documentări prealabile.
Planificarea observaţiei presupune formularea răspunsurilor la câteva întrebări
(Jorgensen, 1989, apud Baban, 2002):
• De ce se iniţiază observaţia, care este scopul acesteia?
• Cine va fi observat?
• Unde va fi realizată observaţia?
• Pe ce perioadă de timp se va întinde observaţia?
• Care sunt aspectele comportamentului verbal şi non-verbal care vor fi observate şi
cum se va face înregistrarea datelor?

Observaţia, fiind o metodă subiectivă, este necesar să utilizăm cel puţin doi observatori
independenţi care îşi vor confrunta aspectele consemnate, fiind reţinute cele care au cea mai
mare concordanţă inter-observatori. Elaborarea unei grile de observaţie asigură caracterul
sistematic al acestei metode.

Grila de observaţie este lista de rubrici care oferă cadrul de clasificare a datelor brute.
Trebuie să conţină în medie 10-15 categorii, pentru că nu se poate opera simultan cu mai multe
rubrici de clasificare. Aceste categorii trebuie să fie disjuncte (Radu, 1991). Grila se poate
constitui ca un tabel cu două intrări:

- pe coloana: se trec anumite fapte de conduită, înregistrate prin observaţii


- pe linie: semnificaţiile posibile sau trăsăturile pe care le dezvăluie aceste
comportamente

Grila se elaborează înainte de realizarea propriu-zisă a observaţiei, fiind un


document comun pentru ambii observatori care urmăresc acelaşi subiect, în acelaşi timp
dar completează grila în mod independent.
Protocolul de observaţie, document final rezultat în urma derulării observaţiei propriu-
zise, cuprinde următoarele aspecte:

• Descrierea contextului în care are loc observaţia(ziua, ora, locul);


• Descrierea participanţilor
• Detalii despre observatori
• Descrierea acţiunilor participanţilor, a secvenţelor comportamentale, a incidentelor
intervenite;
• Interpretarea faptelor, găsirea de semnificaţii comportamentelor urmărite
• Oferirea de interpretări alternative, rezultate din discuţiile purtate de observatori
• Analiza reflexivă a observatorilor (cum s-au simţit, dacă au avut de surmontat
probleme etice ş.a.)

Referinţe:
Aniţei Mihai, Psihologie experimentalǎ, Editura Poliorom, Iaşi, 2000
Vîrgǎ Delia Mihaela, Psihologia experimentalǎ de la teorie la practicǎ, Editura
Mirton, Timişoara, 2004
Dincǎ Margareta, Metodologia cercetǎrii în psihologie, Editura Universitǎţii Titu
Maiorescu, Bucureşti, 2004