Universitatea „Lucian Blaga„

Facultatea de Teologie „Andrei-Șaguna„

Lucrare de Seminar la Istoria Filosofie Religiilor

”Antropologia in Marile religii”

Profesor Coordonator: Student:

Chira Vasile Cocor Ştefan (Ierom. Sofronie)
 Conceptia iudaica despre creatie

Conceptia iudaica

"Conceptiei veterotestamentare a creatiei il constituie dependenta tuturor fiintelor de

Yahve datorita faptului ca El este cauza prima a tuturos.Nu poti sa detasat complet de
Creatorul tau si de cauza existentei tale. Intre realitatea existentei Sale si realitatea existentei
celorlalte fiinte vazute si nevazute exista o diferenta totala noi fiind dependenti de El dar are
are o libertate absotuta nefiind supus unei cauze existentiale. Nici o fiinta creata nu este pe
aceeasi treapta cu El, nu exista realmente cum exista El. 
In religia iudaica creatia nu este numai o doctrina explicativa a originii lumii, ci o
interpretare a lumii si a istoriei, plecand de la credinta intr-un Dumnezeu unic, personal si
transcendent Care isi arata puterea „ad extra„. 
Iudaismul Il intelege pe Dumnezeu ca Persoana Care ii descopera acest adevar omului
din ce cauza?Deoarece Persoana fiind creaza persoane. La randul sau, omul ia atitudine fata
de aceasta descoperire prin actiuni de tip devotional fata de un Dumnezeu gelos. Elementul
principal intalnit in conceptia iudaica consta in conservarea ideii despre unitatea lui
Dumnezeu; orice doctrina pluripersonala cu privire la Acesta este exclusa. Apare astfel ele-
mentul principal in interpretarea descoperirii divine ca monoteism mono-personal. Un
amanunt esential il constituie ideea despre fata ascunsa a divinitatii ebraice. Revelatia
monopersonala si raspunsul omului vor fi mereu gandite din perspectiva Legamantului. 
Doar revelatia poate da un raspuns la ceea ce este Yahve in natura lui intima si cum se
poate El raporta la oameni. Aceasta este data omului in urma alegerii daca doreste sau nu sa-
L. De fapt, alegerea este cea care, pecetluita prin Legamant, constituie faptul atasarii lui Israel
de Acest Dumnezeu, care i-a conferit un statut special. Yahve este El, Dumnezeul adevarat si
Unic si in Sine are puteri nelimitate, in relatie cu El, creatia se defineste ca neputincioasa si de
aceea sentimentul luminosului este atat de profund, atat de caracteristic religiozitatii
veterotestamentare. 
Dumnezeu reveleaza un continut precis protoparintilor Adam si Eva in paradis, care
constituie revelatia primordiala prin care isi fac apartenenta la revelatie toti oamenii indiferent
de religiei.Aceasta nu este identica cu religia primordiala deoarece revelatia primordiala, ca si
orice revelatie, intra numai ca un element component in religia paradisiaca. Aceasta religie
este constituita de protoparintii Adam si Eva, subiecte religioase, care stateau in legatura cu
Dumnezeu Care se revela. Revelatia primordiala a existat si a corespuns unei anumite stari,
unor anumite nevoi si realitati religioase. Ea este strict legata de protoparinti. Dupa caderea
lor in pacat au intervenit elemente noi religioase. 
Ca sa intelegem omul in conceptia iudaica vom face apel la profetul Ieremia care, ca
glas al lui Dumnezeu, spunea: "Nu deprindeti caile neamurilor si nu va ingroziti de semnele
cerurilor de care se ingrozesc neamurile; ca datinile neamurilor sunt desertaciune. Cine nu se
va teme de Tine, imparate al neamurilor? Numai Tie Unuia se cuvine aceasta, pentru ca
printre toti inteleptii neamului si in toate regatele lor nu este nimeni asemenea Tie. Iar
Domnul este adevaratul Dumnezeu, este Dumnezeu viu si imparat vesnic; de mania Lui
tremura tot pamantul si neamurile nu pot suferi urgia Lui... Iar Domnul a facut cerul cu
puterea Sa, a intarit lumea cu intelepciunea Sa si cu priceperea Sa a intins cerurile. La glasul
Lui freamata apele in ceruri si El ridica norii de la marginea pamantului... Atunci se vede cat
de nestiutor este omul, cu toata stiinta lui... Aceasta este desertaciune adevarata, rodul ratacirii
si la vremea pedepsei va pierii" (Ier. 2, 3-7; 10, 12-13). 
A observa care este autentica dialectica a revelatiei inseamna a intelege caile ascunse
ale lui Dumnezeu, in indeplinirea planului divin. Or, lucrul acesta este imposibil, pentru ca
Dumnezeu este o Persoana Care nu-si descopera voia decat atat cat este necesar si in iudaism
omul nu trebuie sa stie mai mult decat ii e folositor in relatia sa cu lumea.In crestinism va
aparea pentru prima data conceptia cum ca Dumnezeu se reveleaza total vietuind cu oamenii
si traind printre ei revelandu-L pe Tatal.Misterul in crestinism este tocmai in faptul ca
Dumnezeu doreste sa se faca om. Antropomorfismele sunt dominate de constiinta caracterului
transcedent al Divinitatii. Atribuirea unei personalitati divine nu constituie o incercare de a-L
defini pe Dumnezeu in Sine, ci un efort de a exprima relatia omului cu Dumnezeu. Iar aceasta
relatie se deosebeste tocmai prin aceea ca pune in joc aspectele cele mai caracteristice ale
persoanei. Prin urmare, cele mai clare expresii ale personalismului biblic se afla in elementele
religiozitatii lui Israel ce pun in lumina caracterul personal al relatiei cu Divinitatea. 
Cunoasterea lui Dumnezeu se treptat si pedagogic prin revelatiei tocmai datorita
faptului ca nu doreste sa ramana ascuns. Astfel, atributele fundamentele unicitatea si
imuabilitatea, sunt definitorii ca urmare a actului revelational ce exprima atat imposibilitatea
oricarei conditionari exterioare a lui Dumnezeu, cat si faptul ca El se afla dincolo de orice
determinare ontologica. Sfintenia ("codasim") apare astfel ca un concept prin care se observa
distanta absoluta dintre Dumnezeu Cel necreat si desavarsit, si lumea creata, intru totul
relativa, dependenta de Dumnezeu. Toate structurile doctrinare vor fi percepute si respectate
in functie de ideea ca Dumnezeu unic este autorul tuturor elementelor, indiferent de natura lor
juridica, religioasa, morala, etc, elemente capabile sa-l ajute pe individ in indeplinirea
destinului sau istoric. 
 Deoarece in iudaismul postbiblic, actul caderii lui Adam nu a jucat un rol important,
asa cum a fost el evaluat in crestinism, ideea de pacat originar, cu toate ca este cunoscuta in
scrierile rabinice, este gandita cu mai putina insistenta,datorita faptului ca Dumnezeu ramane
alaturi de oamenii sau alesi si de propriul sau popor care e legat fiintial de Adonai. In
crestinism in schimb aceasta cadere consta in aceea ca trairea morala are ca tel realizarea
binelui suprem, care se rasfrange asupra intregii omeniri si a creatiei intregi inteleasa ca opera
comuna a lui Dumnezeu.
 
Scopul descoperirii lui Dumnezeu este acela ca omul sa ia aminte la planurile Sale si la faptul
ca el are un rol precis determinat in cadrul creatiei. Autenticitatea revelatiei se verifica in
masura in care omul, implinind poruncile divine ("mitvot") este capabil sa realizeze ca se afla
in relatie libera cu Creatorul sau. 
Mai intai, fapta se integreaza in cerinta Legii, care specifica faptul ca orice atitudine
trebuie sa fie mereu o dovada a apropierii evreului de fratii sai intru credinta. Preluand
principiul biblic al iubirii aproapelui "Vei iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Lev. 19, 18)
, inteleptii Talmudului vor afirma ca aceasta este o lege fundamentala a Torei. Talmudul
invata ca fapta care are la baza dragostea constituie idealul pe care Tora il preconizeaza, o
atare conduita fiind norma ce trebuie sa se afle la baza relatiilor interumane. Urmarea acestui
comandament are drept tinta atingerea desavarsirii. Fara de el, Israel nu se afla pe linia
poruncilor lui Dumnezeu. El constituie un avertisment permanent facut lui Israel: "il vei iubi
pe aproapele tau ca pe tine insuti. Caci Eu, Dumnezeu, l-am creat si daca tu il iubesti, eu sunt
gata sa-ti dau o buna plata. Daca tu insa nu-1 iubesti, Eu sunt judecatorul vrednic de a te
pedepsi". Aceasta idee este exprimata in termeni declarativi in Talmud: "Care este mesajul pe
care Tora il aduce lui Israel? Luati cu voi jugul imparatiei lui Dumnezeu, intreceti-va intre voi
in frica de Dumnezeu si faceti fapte de iubire unii fata de altii" (Sifra Deut. 323; 138, b). 
Greseala constituie pentru evreu iesirea din perimetrul legilor pe care Dumnezeu le-a
dat poporului Sau. Iertarea face parte din teritoriul moralei iudaice fiind acordata aceluia care
stie sa revina la adevar prin cainta. Modelul iertarii pe care Dumnezeu o acorda celor care se
caiesc de faptele lor se regaseste in traditia iudaica, cand persoanele care s-au cait au capatat
iertarea si s-au reintors pe linia poruncilor divine. 
Trebuie retinut ca orice retribuire a faptelor omului este restransa la viata de pe
pamant, iar eshatologia devine strans legata de istoria poporului lui Israel. De aceea si fapta de
orice gen care ar fi are legatura stransa cu ideea de afirmare plenara a conceptiei de popor
ales, orice faptuire mentinandu-se in perimetrul acestei conceptii unilaterale. Fapta are coor-
donatele sale specifice, aceasta pentru ca atunci cand iudaismul vorbeste despre o fapta o are
in vedere doar in legatura cu ideea de popor ales si cu mentinerea credinciosului in
comunitatea celor alesi de Dumnezeu. Consecintele care decurg firesc din aceasta sunt pe
masura, caci fapta, chiar daca este ancorata in traditia biblica si se mentine pe fondul
universalitatii, nu are valoare intrinseca decat in cadrul restrans al idealurilor iudaice. 
In acest sens, pastrand coordonatele ideii anteriore, pe linia conceptiilor de felul acesta
din traditia iudaica, Talmudul afirma ca doar cei drepti vor invia. Doar ocazional se accepta ca
dreptii dintre neamuri vor invia si ei. Conceptia iudaica despre fapta trebuie inteleasa in
totalitatea ei, acesta pentru ca atunci cand Israel se gandeste pe sine ca popor ales, el iese din
perimetrul celorlalte popoare pentru a se afisa pe sine ca o realitate ce cuprinde adevaruri mai
presus de intelegere. Odata cu inceputurile istorice, fapta capata o conotatie cu totul aparte,
caci exemplul lui Avraam, tatal credintei, arata ca dimensiunea atitudinii religioase urmate de
orice credincios trebuie sa fie in concordanta cu faptuirile predecesorilor sai in ale credintei. 
Pentru a putea intelege conceptia despre lume prezentata in invatatura iudaica, trebuie
aprofundate teme care vizeaza raportul omului cu Dumnezeu, cu destinul sau cu viata.
Trebuie precizat ca limba ebraica in care a fost scris Vechiul Testament nu cunoaste nici un
cuvant care sa desemneze existenta trupului separat de suflet. Conceptia iudaica despre om
era foarte clara: persoana umana este o unitate indestructibila.Insa, pentru a face deosebire
intre ceea ce apartine omului ca fiinta pamanteasca, creata si ceea ce face sa stea in raport
direct si aparte cu Dumnezeu, evreii foloseau doi termeni. Pentru a desemna materialitatea,
pamantescul din om, ei foloseau notiunea de carne, concretizand o realitate comuna tuturor
animalelor. Este materia vietii fara de care mintea evreului nu poate concepe existenta. Este
imposibil pentru un evreu sa vizualizeze in vreun fel spiritul fara de trup (nu numai ca rezultat
al atitudinii normale in fata vietii empirice, ci si ca o consecinta a poruncii divine care incerca
sa-l fereasca pe evreu de experientele idolatre).In acelasi timp, omul nu este privit doar ca
materie, - carne - caci aceasta nu l-ar face deosebit fata de celelalte animale. Notiunea de
suflet apare sub mai multe aspecte, in contexte diferite, ceea ce arata ca existenta omului ca
un organism psiho-fizic era o realitate si nu un subiect de speculatii sau controverse.
Termenul cel mai des intrebuintat este acela de "nephesh", principiul de viata care se prezinta
ca rezultatul unirii fiintiale dintre trupul creat din tarana si sufletul divin (energie divina si nu
emanatie din Fiinta divina): "Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe
om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie" (Fac. 2,7). 
Trebuie precizat ca omul nu poseda un "nephesh", ci el era un "nephesh". Omul era o
unitate de putere, de viata si nu o creatura rupta in trup si suflet ca valori inegale. "Nephesh"
apare si cu intelesul de locas al simturilor si al dorintelor si al inteligentei. in foarte multe
texte, termenul se identifica cu personalitatea umana: expresii ca "sufletul meu" sau "sufletul
tau" pot fi "eu" sau "tu".Alaturi de termenul "nephesh", limba ebraica foloseste termenul de
"ruah" - darul lui Dumnezeu, iar acela care il poseda in intregime este insusi Yahve. In nici un
caz acest termen nu apare ca opus al termenului "nephesh", ci cel mai mult paralel cu el.
Exemplele urmatoare ne lamuresc intr-o oarecare masura: "Sufletul meu Te-a dorit in vreme
de noapte, duhul meu nazuieste catre Tine... " (Isaia 26, 9); "Drept aceea nu voi pune straja
gurii mele, ci voi vorbi intru deznadejdea duhului meu si ma voi plange intru amaraciunea
inimii mele" (Iov 7, 11). 
Gandirea acesta a evoluat in mod natural ca si celelalte conceptii referitoare la relatia
omului cu Dumnezeu, viata de dupa moarte si nemurirea. Despartirea omului in trup si suflet
(minte) este o atitudine complet straina gandirii iudaice. Chiar daca este prezentata ca simbol
al slabiciunii in Vechiul Testament, in opozitie cu atotputernicia lui Dumnezeu, carnea ca
element constitutiv al naturii umane nu apare ca impuls catre pacat, asa cum apare in gandirea
greaca si in scrierile evreiesti apocrife. Desi viata spirituala se detaseaza de cea materiala atat
prin continut cat si prin scop, in interiorul persoanei umane ele raman strans unite. Dualismul
suflet-trup este strain Vechiului Testament.

 
Nemurirea in conceptia iudaica

 
Ca fenomen existential, nemurirea la evrei sufera mai multe modificari de-a lungul
timpului, odata cu dezvoltarea unei gandiri mult mai responsabile si mai individualiste.
Posibilitatea omului de a influenta destinul sau, precum si relatia sa cu Dumnezeu au
constituit principalele mijloace de manifestare religioasa necesare aprofundarii temelor
doctrinare de baza.Iudaismul, va dezvolta o eshatologie greu de definit. Pentru un evreu, mult
mai importanta era soarta poporului lui Israel, decat soarta sa proprie. Exista un tip de
nemurire, referitor la faptul ca omul poate sa traiasca prin urmasii sai. Dar acest tip de
nemurire depinde in mare parte de inaintasi, de urmasi si de soarta poporului lui Israel. In
perioada de inceput a acestei atitudini, sacrificiile aduse propriilor stramosi au avut un rol
deosebit de important. Cel decedat impreuna cu descendentii sai alcatuiau o familie nu numai
pe pamant, ci si in lumea de dincolo. Sacrificiile erau aduse de obicei de fiul celui decedat.
Dar, toate aceste ritualuri au fost considerate ca idolatre si condamnate, in a doua jumatate a
secolului al VII-lea i.d.Hr. In Deuteronom se spune: "Voi sunteti fiii Domnului Dumnezeului
vostru; sa nu faceti crestaturi pe trupul vostru si sa nu va tunde ti parul de deasupra ochilor
vostri pentru morti! (Deut. 14, 1). 
Cartea Pildele lui Solomon se preocupa de modalitatile in care se poate obtine
nemurirea in aceasta viata: "Pe cararea dreptatii este viata si pe calea pe care ea o insemneaza
nemurirea, iar calea nebuniei duce la moarte" (Pilde 15, 24); "inteleptul merge pe cararea
vietii ce duce in sus ca sa ocoleasca drumul iadului ce duce in jos" (Pilde 12, 28); "... cel fara
de lege este rasturnat de rautatea lui, iar cel drept gaseste scapare in ne-prihanirea lui" (Pilde
14, 32). Gustav Oehler interpreteaza aceste texte ca o exprimare a credintei intr-o nemurire ce
vine ca rezultat a ceea ce lasa omul dupa sine - urmasi si o amintire care sa dainuie in timp.1

1
Carti online pe http://www.ccel.org/ccel/oehler/ot_theol.html
 
Cu timpul gandirea aceasta a fost abandonata. Rolul hotarator in aceasta privinta l-au
jucat Profetii, care prin predica lor au chemat la intalnirea cu Dumnezeu nu numai grupurile
de oameni si natiunile, ci pe fiecare individ in parte.  
Pe langa toate acestea, trebuie sa amintim schimbarea de optica a evreului referitoare
la soarta omului in Seol. Monoteismul care se consolideaza nu poate accepta existenta unui
spatiu in afara influentei lui Yahve. Exilul babilonian a contribuit mult in aceasta privinta.
Nimic nu apare mai jalnic decat starea omului in Seol. Or, daca omul a gustat aici bunatatile
comuniunii lui Dumnezeu, nu poate ramane prada unei existente umbroase in Seol.
"Dumnezeu suspina dupa munca mainilor Sale", fiindca nu poate influenta in mod direct
existenta in adancurile iadului. Cu timpul insa, monoteismul ii va asigura lui Yahve stapanirea
si asupra Seolului si relatia cu fiecare individ care subzista acolo. 
Toate acestea vor duce la dezvoltarea unei gandiri despre nemurirea individuala, care
va fi exprimata mai ales de Iezechiel si Ieremia. La inceput, mantuirea era conceputa numai in
interiorul neamului, intr-un nationalism ingust, in cultul rezervat numai Templului din
Ierusalim. Apoi, ea va depinde de cunoasterea lui Dumnezeu, de dialogul personal cu El, de
iubirea dezinteresata pentru El. "Dar iata, legamantul pe care-l voi incheia cu casa lui Israel,
dupa zilele acelea, zice Domnul: voi pune legea Mea in-launtrul lor si pe inimile lor voi scrie
si le voi fi Dumnezeu, iar ei imi vor fi popor. Si nu se vor mai invata unul pe altul, si frate pe
frate zicand: Cunoasteti pe Domnul! ca toti de la sine Ma vor cunoaste de la mic la mare, zice
Domnul, pentru ca Eu voi ierta faradelegile lor si pacatele lor nu le voi pomeni" (Ier. 31, 33). 
Ieremia aminteste idei care au mai fost enuntate de cei dinaintea lui: atotputernicia lui
Dumnezeu, stapanirea asupra intregii creatii si a istoriei, bunatatea Lui. Iezechiel vorbeste
despre raspunderea personala a individului si spune ca oamenii pot fi drepti sau nelegiuiti.
Daca acestia din urma staruiesc in rautatea lor, vor muri, dar daca se pocaiesc vor trai; nu se
poate pune problema de a plati pentru altul, fie ca este vorba de parinti fie ca este vorba de
popor, de natiune, in felul acesta Iezechiel va incerca sa-i elibereze pe evrei de povara unei
relatii prea stranse cu inaintasii lor, punand accentul pe relatiile personale cu Dumnezeu. Se
vor depasi conceptiile vechi si mai pesimiste din Iov si Eclesiast, in care soarta celui bun nu
difera cu nimic de soarta celui rau. Este elaborata ideea dependentei pacatului de suferinta si a
bunastarii de binefacere: "Dar eu stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca El, in ziua cea de
pe urma, va ridica iar din pulbere aceasta piele a mea ce se destrama... "(Iov . 19,21-27) 
Mircea Eliade face comparatie intre profetiile eshatologice si mesajul marilor profeti
de dinaintea Exilului. Pentru profetiile eshatologice nu era primordiala transformarea radicala
a omului si o noua calitate a existentei, ci o era noua. Speranta intr-o era noua nu a lipsit
marilor profeti, orice eshatologie preluand ideea ca lucrarea divina este prin excelenta singura
in stare sa sanctifice existenta umana. Viata si experientele religioase difera de la o epoca la
alta si la fel s-a intamplat si cu profetii.Ceea ce este de remarcat este ca formele de nemurire
individuala apar strans legate de necesitatea implinirii unor norme morale. Nemurirea apare ca
o comuniune cu Dumnezeu, ca o "mantuire". Este incercarea de a dobandi sfintenia, fericirea
si libertatea, toate in izvorul lor care este Dumnezeu. Mantuirea apare in iudaism ca purificare
de pacate. Daca pacatul este intinare, mantuirea este purificatoare; daca pacatul este decadere,
mantuirea presupune restaurare, iar daca pacatul este o departare de Dumnezeu, mantuirea
este o apropiere de El.2
In privinta realizarii mantuirii, profetii Vechiului Testament sunt unanimi in a
recunoaste ca sacrificiile si prescriptiile au fost total ineficiente. In strafundul celui care
aducea jertfa nu intervenea nici o imbunatatire. In viziunea profetilor, numai Dumnezeu este
realizatorul mantuirii, al eliberarii de pacat a evreilor. Dumnezeu nu-l va lasa pe om prada
pacatului, ci il va izbavi prin trimisul Sau - Mesia.
 
In Crestinism
 
In conceptia crestina despre crearea omului, accentul cade pe dihotomia fiintei umane.
Omul a fost creat de Dumnezeu cu trup si suflet. Trupul si sufletul, in unire, dau fiinta umana,
este adevarat ca trupul isi are rolul sau fiintial nespus de important pentru viata pamanteasca a
omului, dar principiul esential, baza eu-lui sau a personalitatii, a existentei constiente continue
si individuale ramane sufletul. 
Trasaturile principale ale invataturii crestine despre lume presupun unitatea fiintiala dintre
trup si suflet; ea accentueaza in mod special valoarea persoanei umane, mai ales in
perspectiva destinului ei si faptul ca aceasta valoare se realizeaza in comunitatea umana
constituita ca rezultat al acceptarii lui Iisus Hristos ca Domn si Mantuitor. Nu gasim tratate in
Noul Testament decat tangential probleme ca originea sufletului, relatia dintre activitatea
sufletului si cea a lui Dumnezeu (har si libertate), etc.
 
Sfintii Parinti despre trup si suflet.
 
Sfantul Ioan Damaschin afirma despre suflet ca este o substanta vie, simpla,
necorporala, prin natura sa invizibila ochilor trupesti, nemuritoare, rationala, spirituala, fara
de forma; se serveste de un corp organic si ii da acestuia putere de viata, de crestere, de
simtire, de nastere. Nu are spirit deosebit in el, ci spiritul sau este partea cea mai curata a lui.
Caci ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este spiritul in suflet. Sufletul este liber,
schimbator, adica schimbator prin vointa, pentru ca este zidit. Pe toate acestea le-a primit si
existenta, precum si de a exista prin fire in acest chip.3

2
Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade: amintiri, lecturi, reflecții, ediția a II-a,
revazută și adaugită, Iași, Editura Polirom, 2002,PAG,66
3
In Catholic Enciclopedia http://www.newadvent.org/cathen/08459b.htm
 
Sfantul Grigore de Nazianz accentueaza faptul ca sufletul este natura invizibila a
omului, chipul lui Dumnezeu in om, ceea ce il face pe om sa apartina taramului spiritual.Ca
orice fiinta creata, sufletul este rezultatul unei "cauze creatoare", adica Dumnezeu, Care este
inceputul oricarei existente. Fiind chip al lui Dumnezeu in om, sufletul a fost creat
neschimbabil, in vreme ce trupul a fost supus schimbarii. Ideea stabilitatii ("mone") sufletului
a fost preconizata de Sfantul Grigore de Nazianz, care intelege prin acest termen "caracterul
inalienabil de a fi acelasi, caracter a carui natura nu admite nici o prefacere".Deoarece sufletul
este creat, nu poate fi cauza proprie, insusi actul crearii exclude de la sine notiunea de
preexistenta. Dupa Sfantul Grigore de Nazianz, desi sufletul nu este preexistent, el este totusi
vesnic ("aidos"), intelegand prin vesnic, ceea ce deriva in mod sigur dintr-un principiu dar
fara de sfarsit.4 
Sufletul este - in intelegere crestina - esenta creata, vie, intelectuala, care da corpului
organic si sensibil putere de viata si facultatea de a percepe cele sensibile, atat cat dureaza
firea receptiva pentru acesta. Aceasta definitie cuprinde elementele fundamentale ale
sufletului in insasi fiinta sa.Intre trup si suflet nu exista numai o legatura fiintiala, adica
sufletul nu impartaseste cu trupul numai puterea vitala, ci si facultatea de a percepe, gratie
simturilor, lumea inconjuratoare. Trupul si sufletul au o origine comuna: amandoua vin de la
Dumnezeu, trupul prin parinti, sufletul prin creare de la Dumnezeu. Aceste parti constitutive
ale omului apar si se dezvolta in dependenta una fata de cealalta. Unirea sufletului cu trupul se
face in mod tainic si de nepatruns pentru mintea omeneasca. 
In ceea ce priveste crearea trupului, intalnim o interventie directa si extraordinara a lui
Dumnezeu care il modeleaza ca pe o statuie neinsufletita, pentru ca apoi prin suflul Sau sa-i
daruiasca viata. Crearea trupului uman devine astfel rezultatul lucrarii divine.In iudaism,
trupul este prezentat ca locas al sufletului, omul avand datoria de a-l ingrijii ca atare, "caci
sanatatea trupului este mai buna decat bogatia" (Eccl 30, 15-16).In crestinism, Mantuitorul isi
compara trupul cu un templu (Ioan 2, 19-20). El este supus mortii (Matei 27, 58-59).Trupul nu
traieste decat prin suflet (Iac. 2, 26). El este denaturat si degradat de pacat, ceea ce supara si
pe Dumnezeu (Rom. 1, 24;). In drama mantuirii, trupul joaca un rol efectiv. Mantuitorul Iisus
Hristos a fost rastignit cu trupul pe cruce pentru pacatele oamenilor. "Impreuna cu El a fost
rastignit si omul pentru ca trupul pacatului sa fie dezbracat de puterea sa in asa fel incat sa nu
mai fie robii pacatului"(Rom. 6, 6). Prin eliberarea de pacat omul a fost eliberat si de
servitutea mortii (Rom. 18, 23), caci "daca Duhul Celui ce a inviat pe Iisus Hristos dintre cei
morti locuieste in voi..." (Rom. 7, 11), "trupul starii noastre smerite va fi facut asemenea
trupului slavei Sale" (Filip. 3,21).
 

4
Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church ii. 346. Citat de pe
http://firstnewtestament.netfirms.com/5th_century.htm
 Viata omului se desfasoara in trup. Atata timp cat omul se afla in trup, el are viata pe
pamant. Fiind purtatorul vietii omenesti, trupul este organul de actiune. Sufletul lucreaza prin
madularele din care este compus, madulare care formeaza un tot unitar (cf. Rom. 12,4; I Cor.
12, 12-26). In miscarea sa, trupul nu trebuie lasat in voia intamplarii, deoarece nu se poate
impotrivi singur pacatului. Daca vom vietui potrivit trupului, vom muri; iar daca ucidem cu
duhul faptele trupului, vom fi vii (cf. Rom. 18, 13). Trupul este organul in care se manifesta
conduita noastra morala. Apostolul neamurilor ne indeamna sa aducem trupurile noastre ca pe
o jertfa vie, sfanta si placuta lui Dumnezeu (cf. Rom. 12, 1), "caci la judecata vom fi judecati
dupa faptele noastre pe care le vom savarsi in trup" (II Cor. 5, 10). Atunci cand va avea loc
invierea universala, cand vor invia dreptii si pacatosii, toti vor invia cu trupurile cu care au
trait pe pamant (Fapte 14, 15). Asa cum Iisus Hristos, Care este prototipul invierii omenirii, a
inviat cu trupul cu care a trait, tot asa se va intampla si cu oamenii.Prin inviere, trupurile vor
participa la nemurire (Luca 20,26), deoarece puterea mortii va fi definitiv zdrobita odata cu
invierea generala (I Cor. 15, 26). Prin urmare, in crestinism, trupul este recunoscut ca parte
integranta sau componenta esentiala a personalitatii umane complete. 
Legat de inviere trebuie sa vorbim despre viata viitoare in viziune crestina. Credinta in
vesnicie, in nemurire ca act personal se bazeaza nu atat pe natura inerenta a eu-lui spiritual
(desi acest aspect are un rol important), cat pe credinta intr-un Dumnezeu personal, preocupat
de soarta fapturilor Sale. in al doilea rand, crestinismul vede in viata din lumea aceasta o parte
integranta a vietii vesnice. Nemurirea incepe cu viata pamanteasca, temporala, iar printr-o
viata conforma normelor divine, omul poate invinge timpul cu trecerea sa permanenta si
neintrerupta si poate trai vesnicia inca de pe pamant. Cu cat omul raspunde mai repede
chemarii lui Dumnezeu, cu atat teama de timp dispare, el traind in eternitate. De aici, libera
alegere a omului de a raspunde sau nu, mai repede sau mai tarziu, chemarii divine.
 
Concluzii
 
Crestinismul invata ca omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
Chipul este pecetea lui Dumnezeu in om; asemanarea este lucrarea omului pentru a se inalta
spre Creatorul sau. Numai de om depinde daca va reusi sau nu. Dumnezeu ii da posibilitatea
de a face lucrarea aceasta. Prin intruparea Fiului Sau, prin Patimile, moartea si invierea lui
Iisus Hristos, omului i se da posibilitatea de a trece prin toate aceste etape pentru a ajunge la
statura barbatului desavarsit, Care este Iisus Hristos. Omenirea a cazut din cauza pacatului
protoparintilor; prin venirea lui Dumnezeu, omul se naste a doua oara, Iisus ridicand pacatele
lumii. Posibilitatea indumnezeirii omului este data cu generozitate de catre Tatal prin Fiul in
Duhul Sfant.
Natura omului in budism
                                
Spre deosebire de hinduism din care isi trage originea, budismul este o religie a
conditiei umane, care se straduieste sa puna bazele unul stil de viata prin care omul sa fie
smuls din drama metafizica a durerii fiintiale (pe care o traieste datorita propriei sale
activitati). Intalnim in antropologia religioasa budista, doctrina despre karma si samsara, ca
fiind elemente esentiale in explicarea originii omului.In centrul atentiei ganditorului budist se
afla suferinta. Insusi Buda, dupa ce a ajuns la iluminare, isi incepe predica sa din Benares:
"adevarul nobil despre suferinta este: nasterea este suferinta, imbatranirea este suferinta, boala
este suferinta, moartea este suferinta, durerea, nelinistea si disperarea sunt suferinta, unirea cu
ceea ce nu iubesti este suferinta, separarea de ceea ce iubesti este suferinta, a nu obtine ceea
ce doresti este suferinta".5
Adevarul nobil al originii suferintei este acesta: este setea dupa existenta, care duce la
renastere si redevenire, insotita de pofta lacoma. Ea gaseste mereu placere in cele de aici si de
acolo, adica setea de placere, setea de existenta si devenire si setea de non-existenta (auto-
devenire).Adevarul nobil al suprimarii suferintei este acesta: stingerea totala a setei acesteia
prin parasirea ei, prin renuntarea la ea si prin eliberarea de ea, prin detasarea de ea.Adevarul
nobil despre Cararea care duce la suprimarea suferintei este acesta: este pur si simplu acea
carare nobila cu opt perspective, adica: "cugetare dreapta, gandire dreapta, vorbire dreapta,
fapta dreapta, traire dreapta, stradanie dreapta, stare dreapta a mintii, meditatie dreapta". 6
Notiunea de suferinta este mult mai complexa si mai profunda decat se pare la prima
vedere. Prima si cea mai simpla semnificatie a suferintei este aceea de durere, mizerie,
mahnire; tot ceea ce este opus fericirii (suhka). In acelasi timp, suferinta mai are si o
semnificatie metafizica, sugerand de lipsa de perfectiune. Budismul primar nu a promovat
ideea unei entitati sau fiinte fixe, care sa stea la baza realitatilor si sa le determine natura.
Singurele lucruri care exista sunt fenomenele substantiale, numite dharmas. 7
Iluminarea lui Buda consta in descoperirea esentiala ca suferinta umana are o singura
cauza: dorinta de a fi; in alte cuvinte, este atasat de viata. Dupa ce a descoperit aceasta piatra
filozofala, am putea spune, Buda  mediteaza inca sase saptamani asupra lantului cauzalitatii,
prin care el incearca sa explice originea suferintei, dar si metoda de suprimare a ei.

Structura dinamica, a "lantului cauzalitatii" este:

5
Nicolae Achimescu, India, religie și filosofie, ed. Tehnopress, pg.299,pag76
6

Harvey Peter, An Introduction to Buddhism: Teachings, History and Practices. Cambridge University
Press (1990) pag98.
7
Gethin Rupert, Foundations of Buddhism. Oxford University Press (1998),pag511
1.  Avidya - ignoranta, necunoastere, nestiinta;                                                 
2.  Samskarah - activitate;
3.  Vijnana - constiinta.
4.  Namarupa - nume si forma; minte si itrup.                                                   
5.  Sadayatanam  - cele sase  cimpuri,  adica  cele  cinci  simturi  si  mintea obiectele lor;    
6.  Sparsa - unirea sexuala (dintre barbat si femeie);                               
7.  Vedana - sentimentul;
8.  Trsna - setea, dorinta (tanha);
9.  Upadana - atasarea de viata;
10.  Bhava - devenire (concepere);
11.  Jati - nastere (renasterea);                                                                        
12.  Jaramarana - batranetea. si moartea.8
                                                          
Ele nu stau numai la baza vietii de pe pamant, ci constituie elementele fundamentale
care cauzeaza atat vietile anterioare, trecute, cat si pe cele care vor veni. Este adevarat ca ele
folosesc ca exemplu starea fiintiala de acum a omului, asa cum aceasta se contureaza pe
pamant, dar o pun in permanenta legatura cu ceea ce a fost si cu ce va fi, formand astfel cu
trecutul si cu viitorul un fragment din insiruirea vesnica a procesului nasterilor si al mortii.
Avidya isi gaseste punctul de plecare la viata anterioara pe care o descrie ca ignoranta, a carei
urmare fireasca este activitatea. In alte cuvinte, aceasta vrea sa insemne ca activitatea din
viata anterioara, stimulata de ignoranta, este cea care da nastere in mod direct vietii
prezente. Punctul de pornire in gandirea lui Buda referitor la viata este legatura dintre viata
antecedenta, trecuta si cea noua. Din nefericire nici asupra acestui punct care pare atat de
simplu nu exista un consens. Cercetatorii in acest domeniu nu arata precis care a fost punctul
de vedere al lui Buda asupra acestei legaturi. De altfel ei sunt pusi aproape in imposibilitate de
a face acest lucru, deoarece Buda a fost preocupat mai ales de felul in care durerea sau
suferinta (dukkha) ar putea fi suprimata. Punctul de plecare al vietii pamantesti este, dorinta
inconstienta de a trai. Scopul budismului este de a descoperi metoda prin care aceasta dorinta
fiintiala empirica poate fi suprimata.

8
http://www.hinduwebsite.com/buddhism/history_of_buddhism.asp
 Concluzii

În micul sat Sarnath se afla un frumos si rar muzeu. Acolo se afla si ruinele unor vechi
manastiri Buddhiste si un templu pentru rugaciune. Dar cel mai fascinant lucru îl constituie
picturile murale din cladirea centrala (a oficiilor), reprezentând scene din viata lui Gautama
Buddha, printul devenit cersetor pentru Dumnezeu. Budistii cred cu adevarat ca stapânul lor,
Buddha, a coborât din cer pentru a salva omenirea lucru pe care si noi crestinii il credem
despre Mantuitorul si Salvatorul nostru. Picturile murale reprezinta sufletul lui Buddha ca
traind în cer, unde el era una cu Dumnezeu de la începutul timpului . Acolo a asteptat clipa
când avea sa se descopere oamenilor. Acea zi, dupa cum cred Budistii, a sosit în anul 583
î.d.Hr. Sufletul lui Buddha, numit Bodhisattva, si-a parasit caminul ceresc pentru a primi chip
si fire de om.Nu stim cum se face ca invatatura budista este cat se poate de apropiata de cea
crestina si ca pana si din punct de vedere istoric simti ca totul e atat de similar.Te face sa-ti
pui intrebari fara raspuns.
Nararea picturala de aici de la Sarnath poate fi vazuta de toata lumea. Ea înfatiseaza
nasterea miraculoasa pentru care Dumnezeu a ales-o mai dinainte pe regina Maha Maya ,
sotia regelui Sudhodanna Gautama din tribul Sakya din valea Gangelui, în Himalaya. Pictura
înfatiseaza vestirea nasterii si nasterea copilului în gradinile Lumini si vorbeste despre
prezicerea mai marelui vrajitorilor, ca acest întâi nascut fiu, Siddharta Gautama, avea sa-si
abandoneze dreptul sau la tron, daca vreodata ar face cunostinta cu suferinta din lume. Hristos
e cel care face cunostiinta cu suferinta omului si pe care o schimba.Hristos e cel care se naste
din Fecioara pentru a salva omul nu doar de suferinta ci si de moarte.

Divinul în fiecare Om

Hotarârea sa finala a fost de asa natura încât crestinii ar gasi-o greu de înteles sau de
justificat, deoarece printul si-a abandonat copilul, pe Rhula, si pe sotia lui – pe care o iubea
foarte mult – si a fugit din casa tatalui sau într-o noapte, în cautarea lui Dumnezeu este tocmai
invatatura pe care a promovat-o Mantuitorul nostru fara echivoc-sa renuntam la totul pentru a-
L cauta. Desi crestinii ar putea-o numi parasire, budistii se refera la ea reverentios, numind-o
“noaptea marii renuntari”.Exista divinitate în fiecare om. Fiecare om este un Bodhisattva –
unul ce poarta în sine esenta nemuritoare a sfinteniei. De aici urmeaza o alta întrebare sau
aflam o mare lectie – “Nu este viata lui Buddha legenda fiecarui om?”
Si noi, de asemenea, ne-am nascut într-un palat – palatul lui Dumnezeu, Împaratul
nostru. Si noi am venit pe lume purtând în inimile noastre asemanarea cu Dumnezeu. Ocrotiti
pentru o vreme de jocul lumii, niciodata nu ne duce gândul la destinul si la sensul vietii pâna
ce nu vedem, cum a vazut Gautama, suferinta, batrânetea si moartea. Apoi începem sa ne
întrebam despre viata. Ne uitam în jurul nostru si de asemenea vedem pe cel care si-a lipit
inima de Dumnezeu si care s-a împacat cu o filozofie spirituala. Omul lui Dumnezeu este
foarte senin, foarte asezat, e cel mai bine dotat pentru a stapâni viata. Fericirea lui este fericire
interioara; taria lui este tarie interioara.

Bibliografie
 www.hinduwebsite.com The History of Buddhism
 Harvey, Peter (1990). An Introduction to Buddhism: Teachings, History and Practices.
Cambridge University Press

 Skilton, Andrew (1997). A Concise History of Buddhism. Windhorse Publications

 Williams, Paul (1989). Mahayana Buddhism: the doctrinal foundations

 Gethin, Rupert (1998). Foundations of Buddhism. Oxford University Press.

 .Richard D. Lewis, Să cunoaștem mai bine popoarele lumii (Editura Niculescu, 2005)

 Nicolae Achimescu, India, religie și filosofie, ed. Tehnopress, pg.299

 Nicolae Achimescu, India, religie și filosofie, Non-eul, pg. 302

 Vincențiu Pal, Teme din istoria religiilor pentru învățământul liceal, Editura , 1997

 [www.adherents.com/Religions_By_Adherents.html#Buddhism]

 Constantin Dupu, O istorie a bisericii creștine Vol. 1, Ed. Metanoia, 1993, p. 72.

 http://firstnewtestament.netfirms.com/5th_century.htm

 Sf. Grigorie de Nazians Citat de pe http://firstnewtestament.netfirms.com/5th_century.htm

 Constantin Dupu, O istorie a bisericii creștine Vol. 1, Ed. Metanoia, 1993, p. 72.

 Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church ii. 346. Citat de pe
http://firstnewtestament.netfirms.com/5th_century.htm

 http://firstnewtestament.netfirms.com/5th_century.htm

 Sf. Grigorie de Nazians. Citat de pe http://firstnewtestament.netfirms.com/5th_century.htm