CAPITOLUL I

MONEDA. CONCEPT, FUNCŢII, FORME

1.1. Apariţia şi evoluţia monedei

1.2. Conceptul de monedă. Funcţiile monedei

1.3. Valute şi devize

1.1. Apariţia şi evoluţia monedei

Moneda apare de timpuriu în istoria societăţii omeneşti fiind prezentă la tranzacţii sub

forma unor mărfuri obişnuite şi foarte variate. Astfel în Europa bunurile care au îndeplinit

funcţia de monedă au fost vitele, în Africa sarea şi scoicile rare care serveau ca podoabe,

iar în Tibet ceaiul.

Odată cu folosirea acestor bunuri ca monedă s-a ieşit din sfera trocului şi

societatea a intrat în sfera economiei de schimb. Mărfurile folosite în acest scop aveau

dublu rol: pentru consum şi pentru schimb.

Măsurarea valorii mărfurilor a fost posibilă numai prin utilizarea unui bun ca

etalon monetar. Pentru a putea fi funcţional ca etalon, un bun trebuia să fie durabil

(pentru a conserva puterea de cumpărare), să fie divizibil şi să prezinte o valoare proprie

intrinsecă (suficient de mare şi de stabilă). Astfel de bunuri au fost metalele, care s-au

impus datorită proprietăţilor lor fizice perfect adaptate celor trei funcţii ale monedei.

Iniţial metalele folosite ca monedă au fost comune (cupru, bronz, fier) ca mai apoi să fie

utilizate metalele preţioase (aur, argint).

Monedele utilizate în Grecia au fost printre primele (secolul VII î.Ch.). În

Mesopotamia şi Asia Mică (secolul II î.Ch.) monedele au apărut mai întâi sub formă de

lingouri de cupru şi bronz, iar apoi aur şi argint. Aceste metale se foloseau atât la

confecţionarea de monede cât şi în alte scopuri.

Odată cu dezvoltarea schimbului apare un dezechilibru între cererea şi oferta de

monedă-marfă ceea ce a dus la necesitatea găsirii altor forme de monedă. Apare astfel
moneda de hârtie (bancnotele sau moneda fiduciară) şi moneda de cont (scripturală). În

secolele XVII-XVIII în Ţările de Jos, Suedia şi Anglia îşi fac apariţia biletele de bancă şi

moneda de cont. Emisă de bănci, moneda de hârtie putea fi schimbată oricând de purtător

în monedă metalică la ghişeele băncii, fiind garantată cu rezerva de aur monedă deţinută

de banca emitentă.

La începutul secolului al XIX-lea emisiunea bancnotelor se generalizează în toată

Europa Occidentală. Moneda de cont apare prin înscrierea sumelor de bani în contul

clienţilor băncilor comerciale. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se perfecţionează

tehnicile bancare şi apar noi forme ale monedei scripturale: cecurile şi viramentele.

Moneda marfă se transformă astfel în monedă semn.

 Prin evoluţia monedei marfă la moneda semn se certifică sporirea încrederii

populaţiei şi a agenţilor economici în autoritatea monetară centrală (pentru moneda de

hârtie) şi faţă de băncile comerciale (pentru moneda scripturală). Pentru câştigarea

încrederii posesorilor de monedă semn au fost făcuţi mai mulţi paşi. O bună perioadă de

timp s-a păstrat legătura directă cu metalul monetar aflat în rezerva băncii emitente.

Crearea monedei semn rămâne de competenţa băncilor, dar garanţia materială

trece treptat în economie. Convertibilitatea bancnotelor în aur-monedă sau lingouri se

restrânge şi se suspendă definitiv în practica monetară internă după anii 1929- 1933. Pe

plan extern continuă să circule metalul monetar sub formă de lingouri. Încrederea în

moneda de hârtie emisă de alte ţări trebuia pregătită şi câştigată în timp. Acest fapt se

produce în 1944 şi coincide cu crearea Sistemului Monetar Internaţional la Conferinţa

Financiară şi Monetară de la Bretton Woods.

1.2. Conceptul de monedă. Funcţiile monedei

Moneda reprezintă totalitatea instrumentelor acceptate la plata bunurilor şi

serviciilor sau pentru stingerea obligaţiilor făcând distincţie între monedă pe de o parte

şi avere sau venituri pe de altă parte.

După cum se observă discuţia despre monedă are valenţe multiple şi naşte

controverse. De aceea ţinând cont de aspectele sale extrem de diverse şi pentru a înţelege

mai bine noţiunea de monedă ne vom referi la funcţiile sale principale:

a) moneda - instrument unic al tranzacţiilor;

b) moneda - etalon al valorii;

c) moneda - rezervă a valorii.

Dintre toate, funcţia de instrument unic al tranzacţiilor face distincţia între

moneda definită mai sus şi alte active cum ar fi valori mobiliare sau active reale.

1.3. Valute şi devize

Plăţile în relaţiile internaţionale se efectuează în valută. Prin valută se înţelege

moneda naţională a unei ţări deţinută de o persoană fizică sau juridică străină atunci când

este utilizată în operaţii şi tranzacţii internaţionale.

Clasificarea valutelor se poate face din mai multe puncte de vedere. Câteva

categorii sunt prezentate în continuare.

A. Valuta poate fi:

 efectivă: este formată din biletele de bancă şi moneda divizionară şi este

utilizată mai ales în deplasările persoanelor în străinătate în interes de serviciu sau în

scop turistic. Este un activ cu o lichiditate foarte mare.

 în cont: apare ca un disponibil la o bancă. Plăţile din cont se efectuează prin

operaţii bancare curente, prin intermediul instrumentelor de plată (cecuri, viramente

bancare, ordine de plată şi altele). Se caracterizează printr-o lichiditate mare.

 de rezervă: sunt monedele naţionale ale unor ţări, utilizate ca instrumente de

rezervă de alte ţări şi fac parte din rezervele internaţionale folosite în acoperirea

deficitelor balanţelor de plăţi.

B. După criteriile de schimb dintr-o valută în alta, deosebim:

 valute convertibile, care pot fi schimbate în mod liber fără restricţii în ceea ce

priveşte suma, deţinătorul sau scopul în care se utilizează.

 valute neconvertibile: nu se pot schimba liber într-o altă valută.

Din punct de vedere al ariei geografice de aplicare convertibilitatea valutară poate fi:

o internă, care se referă la însuşirea legală pe care o are o monedă de a se

preschimba pe alta pe un teritoriu delimitat al ţării de origine;

o externă: o monedă care poate fi schimbată fără restricţii privind teritoriul. O

valută care are convertibilitate externă este o monedă convertibilă.

În tranzacţiile internaţionale pe lângă valute şi într-o proporţie mult mai mare se

utilizează titlurile de credit pe termen scurt care poartă denumirea de devize. Devizele

folosite în tranzacţiile internaţionale sunt titluri de credit pe termen scurt sub formă de

cambii, bilete la ordin, cecuri exprimate într-o monedă străină.

Cambia este un efect de comert care de gaseste sub forma de trata ( 3 parteneri) sau bilet la ordin(2
parteneri).In Romania , formularul ptr titlul de credit cu 3 parteneri se numeste cambie, iar cel cu 2
parteneri , bilet la ordin.

Trata(Cambia) este un titlu de credit sub semnatura private care pune in legatura 3 persoane:tragator, tras
si beneficiar. Titlul este emis de tragator, care da un ordin trasului de a efectua o plata in favoarea
beneficiarului sau la ordinul sau.

Biletul la ordin este un titlu de credit sub semnatura privata care pune in legatura 2 persoane adica
subscriitorul(emitentul) si beneficiarul. Titlu este emis de subscriitor in calitate de debitor,care se oblige
sa plateasca o suma de bani unei alte persoane, numita beneficiar si care are calitatea de creditor.

Operatiuni cambiale – Sunt specific atat tratei, cat si biletului la ordin :

1. AVALIZAREA
2. GIR (ANDOSARE)
3. SCONTARE
4. RESCONTARE

1.AVALIZAREA – este operatiunea prin care un tert( de obicei o banca) se oblige sa plateasca la
scadenta in locul debitorului , in cazul in care acesta nu`si onoreaza obligatiile de plata.

2.GIRUL(andosare) – daca beneficiarul unei cambia doreste sa`si stinga o obligatie fata de un partener de
afaceri,recurge la gir. Operatiunea se face prin inscrierea datelor noului beneficiar pe cambie.
3.SCONTAREA- beneficiarul unei cambia o poate transforma in lichiditati inainte de scadenta prin
scontare la o banca comerciala.Banca ii elibereaza suma inscrisa pe cambie, mai putin dobanda calculate
pentru perioada de pana la scadenta. La scontare , beneficiarul cambiei, sau biletului la ordin va primi o
VN x Ts ( % ) x Tzile
suma egala cu VN – .
365

4. RESCONTARE - Bancile comerciale pot transforma in lichiditati portofoliul de cambia prin

rescontare la Banca Centrala. Aceasta elibereaza suma prescrisa pe cambie, mai putin dobanda calculate
pana la scadenta. Astfel, la rescontare, banca comerciala primeste o suma egala cu VN –
VN x Tr ( % ) x Tzile
.In general , taxa rescontului este mai mica decat taxa scontului.
365

CECUL – este un instrument de plata , care pune in legatura 3 persoane: tragatorul , trasul si
beneficiarul.Instrumentul este eliberat de tragator , care in baza unui prealabil cont constituit la o banca,
da un ordin acesteia(tras) sa plateasca la prezentare o suma de ban unei terte persoane sau tragatorului
insusi aflat in pozitia de beneficiar.

CAPITOLUL II

SISTEME MONETARE NAŢIONALE

2.1. Elementele componente ale sistemelor

monetare naţionale

2.2. Clasificarea sistemelor monetare naţionale

2.3. Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb

2.1. Elementele componente ale sistemelor monetare naţionale

În cadrul sistemelor monetare naţionale se reglementează emisiunea şi retragerea din circulaţie a

monedei. De-a lungul timpului sistemele monetare au evoluat, dar în ceea ce priveşte formarea trebuie
amintite elementele componente mai reprezentative şi anume:

 unitatea monetară;

 baterea şi punerea în circulaţie a monedelor cu şi fără valoare integrală;

 modul de emisiune şi de punere în circulaţie a bancnotelor;

 emisiunea şi circulaţia cecurilor şi a altor instrumente de plată.

Unitatea monetară este stabilită de autoritatea monetară a ţării şi definirea ei

implică analiza a trei elemente caracteristice: valoarea paritară; paritatea monetară şi

cursul de schimb.

Valoarea paritară reprezintă conţinutul valoric al unităţii monetare naţionale

stabilit prin lege de autoritatea monetară centrală. În funcţie de etalonul monetar de-a

lungul timpului au existat mai multe modalităţi de definire:

a) În cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-monedă, valoarea paritară

era definită invariabil printr-o cantitate de metal preţios. Exemplu: dolarul SUA era

definit în 1933 într-un conţinut de 1,5 g aur, iar în 1934 în urma devalorizării conţinutul

era definit prin 0,888671 g aur, valoare menţinută până în 1971.

b) Odată cu trecerea la etalonul aur-devize valoarea paritară s-a definit altfel decât

printr-o cantitate de aur. Statutul din 1944 al Fondului Monetar Internaţional a stabilit că

o ţară membră îşi poate exprima valoarea paritară a monedei sale fie în aur, fie în dolari

SUA. Dolarul american îndeplinea funcţia de etalon şi de rezervă în cadrul sistemului

monetar internaţional nou creat.

c) Statutul modificat de Fondul Monetar Internaţional în 1971, prevede

posibilitatea definirii valorii paritare prin raportarea la DST (drepturi speciale de

tragere). Definirea în DST a valorii paritare presupune luarea în considerare a unui coş de

monede. Practica monetară a impus treptat definirea valorii paritare prin puterea de

cumpărare a unităţii monetare.

Paritatea monetară. Stabilirea raportului valoric între două unităţi monetare este

posibil numai în condiţiile în care fiecare din cele două monede au o valoare paritară. În

cazul în care valorile paritare erau definite printr-o cantitate de aur paritatea obţinută prin

raportul dintre ele se numea paritate aur sau metalică. În cazul în care valorile paritare

ale unor monede naţionale erau exprimate într-o valută prin raportarea lor rezulta

paritatea valutară.

Cursul de schimb. Compararea valorică a unităţilor monetare se realizează prin

intermediul cursului valutar (de schimb). Ca ordin de mărime paritatea era sinonimă cu
cursul oficial. Având în vedere faptul că valorile paritare au fost menţinute multă vreme

nemodificate, parităţile erau şi ele de mărimi fixe reflectându-se în fixitatea cursurilor

oficiale (cursuri paritare).

În cadrul sistemelor monetare actuale, comparaţia are în vedere puterile de

cumpărare ale unităţilor monetare intrate în raportul de schimb. În prezent acest curs este

cunoscut sub forma parităţii puterii de cumpărare şi reprezintă punctul de plecare în

formarea cursului de piaţă stabilit pe bază de cerere şi ofertă pentru o monedă sau alta.

Cursul de schimb reprezintă preţul unei monede exprimat într-o altă monedă cu care se

compară.

Alături de alţi factori de politică financiar monetară cursul de schimb a fost şi este

frecvent utilizat ca instrument de încurajare a schimburilor externe şi de echilibrare

valutară. Devalorizarea şi deprecierea efectuate în scopul pătrunderii şi menţinerii pe

pieţele externe a produselor naţionale formează conţinutul politicii de dumping valutar –

care se bazează pe mobilitatea mult mai mare a cursului de schimb în raport cu

modificarea mai lentă a preţurilor naţionale.

Baterea şi circulaţia monedei ca element reprezentativ al sistemului monetar

naţional se referă la baterea şi punerea în circulaţie a monedelor cu valoare integrală

(confecţionate din metale preţioase) şi la emiterea şi circulaţia monedei fără valoare

integrală.

2.2. Clasificarea sistemelor monetare naţionale

În funcţie de conţinutul etalonului monetar adoptat practica monetară a consacrat

mai multe tipuri de sisteme monetare:

 sisteme monetare având drept etalon metalul monetar în raport cu care au

funcţionat sisteme monetare bimetaliste - care au ca dublu etalon aurul şi argintul şi

sisteme monetare monometaliste - care au ca etalon aurul ori argintul şi

 sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare.

În cadrul sistemelor monetare bimetaliste se distinge bimetalismul integral şi

bimetalismul parţial. Diferenţa între cele două sisteme este următoarea: în bimetalismul

integral moneda se bătea liber atât din aur cât şi din argint, iar între cele două metale

exista un raport legal. Bimetalismul parţial prevedea restricţii privind baterea monedei

din argint, iar legătura valorică între aur şi argint nu era fixată. Sistemele monetare

bimetaliste nu au rezistat foarte mult timp deoarece raportul între monedele din aur şi

argint crea dificultăţi în circulaţie. Moneda mai puternică sau metalul mai căutat ducea la

fenomenul de tezaurizare pentru una din monede, cea mai puţin căutată rămânând în

circulaţie. Această lege fundamentală a fost enunţată de Gresham2 astfel: moneda rea

scoate din circulaţie moneda bună.

Sistemul monetar al României s-a înfiinţat în anul 1867 ca sistem monetar

bimetalist şi a fost menţinut până în anul 1890. Bimetalismul a stat şi la baza înfiinţării

sistemelor monetare ale ţărilor dezvoltate. Anglia a adoptat bimetalismul în anul 1716,

Franţa în anul 1803, SUA în anul 1792.

În sistemele monometaliste, rolul de etalon monetar îi revenea unui singur metal:

ori aur ori argint. După metalul folosit ca etalon sistemele naţionale s-au distins în: silver

standard şi gold standard. Cele mai răspândite au fost cele bazate pe etalonul aur.

2.3. Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb

Convertibilitatea este un concept de bază în definirea şi înfiinţarea sistemelor

monetare naţionale şi prezintă o importanţă majoră în crearea unui climat de siguranţă

atât de necesar pentru desfăşurarea schimburilor internaţionale.

Prin convertibilitate se înţelege dreptul oricărei persoane de a schimba moneda

naţională a unei ţări într-o altă monedă naţională pe o piaţă liberă fără restricţii privind

suma, scopul, locul sau calitatea celui care efectuează operaţiunea. Există mai multe

clasificări ale monedelor naţionale ţinând cont de convertibilitate. Clasificarea stabilită

prin Statutul Fondului Monetar Internaţional împarte monedele ţărilor membre în trei
categorii:

 monede convertibile;

 monede neconvertibile;

 monede liber utilizabile.

Pentru ca moneda unui stat membru FMI să fie convertibilă, ţara emitentă trebuie

să îndeplinească o serie de condiţii referitoare la plăţile şi transferurile internaţionale,

evitarea practicilor valutare discriminatorii, colaborarea în domeniul politicilor valutare.

În cazul în care condiţiile nu sunt respectate monedele sunt declarate

neconvertibile, iar participarea acestor monede la schimburile internaţionale se poate face

în condiţii foarte restrictive.

Dacă o monedă este utilizată la scară largă în plăţile şi transferurile internaţionale

şi este negociabilă pe principalele pieţe valutare internaţionale atunci ea devine monedă

liber utilizabilă. Dintre monedele actuale, sunt considerate liber utilizabile: dolarul

american, euro, yenul japonez şi lira sterlină.

CAPITOLUL III

SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

3.1. Premisele formării Sistemului Monetar Internaţional

3.2. Formarea Sistemului Monetar Internaţional.

Principii de funcţionare

3.3. Fondul Monetar Internaţional

3.4. Drepturile speciale de tragere

3.1. Premisele formării Sistemului Monetar

Internaţional

La sfârşitul primului război mondial, sistemul monetar al aurului a luat sfârşit în

mod inevitabil. A urmat o perioadă de mare instabilitate pentru economia mondială,

agravată de problema refacerii postbelice. Două tentative de reconstituire a sistemului

monetar al aurului, în 1925, respectiv în 1936, au avut o viaţă scurtă. În cursul anilor ’20,

s-au acumulat grave tensiuni care au dus rapid la marea recesiune. În cea mai acută

perioadă a crizei, între 1929-1932, comerţul mondial a înregistrat o prăbuşire drastică, de

63% în termeni de valoare în aur. Căderea generalizată a activităţii productive a fost

însoţită de o grea deflaţie monetară.

Primul război mondial şi inflaţia care a generat-o a fost cel care a pus capăt

sistemului etalonului aur şi care a zdruncinat supremaţia lirei sterline. Până în acel

moment lira sterlină avea o poziţie aparte la nivel mondial datorită manipulării ratei

scontului la Londra: prin creşterea acestei rate se atrăgeau capitalurile străine. Vechile

parităţi nu mai oglindeau noile situaţii şi repartizarea stocului de aur la nivel mondial era

inegală (în favoarea Statelor Unite). Războiul a accelerat creşterea datoriilor şi a

deficitului comercial pentru mai multe state şi în aceste condiţii stocul de aur mondial era

insuficient. Ca o soluţie de moment s-a recurs la devalorizarea considerabilă a monedelor

în raport cu metalul preţios şi a avut loc o mare emisiune de bilete de bancă, care a

generat o inflaţie puternică. Această situaţie de dezechilibru monetar a născut ideea

întoarcerii la etalonul aur.

3.2. Formarea Sistemului Monetar Internaţional.

Principii de funcţionare

Conferinţa monetară internaţională de la Bretton Woods (New Hampshire, 1-12

iulie 1944) a reunit 45 de state. Atunci s-au pus bazele creării Sistemului Monetar

Internaţional (SMI) şi a instituţiilor financiar-monetare: Fondul Monetar Internaţional şi

Banca Mondială. Principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar Internaţional sunt:

1.Etalonul monetar aur-devize .Monedele tarilor se raporteaza la aur sau într-o monedă convertibilă în
aur ($), dolarul american devenind formă de rezervă şi de

plată pe plan internaţional.

2. Stabilitatea cursurilor de schimb a reprezentat unul dintre principiile

fundamentale de funcţionare a sistemului. Aplicarea lui este considerată condiţia de bază

pentru realizarea cooperării monetare şi pentru asigurarea stabilităţii monetare. Practic

acest principiu a adus în actualitate posibilitatea practicării cursurilor fixe. În acest scop

fiecare ţară membră a FMI era obligată să-şi definească valoarea paritară a monedei în

Au sau în $. Faţă de paritate, cursul de schimb al monedelor putea oscila în cadrul unor

marje de ±1% faţă de dolarul american (până în anul 1971) şi de 2,25% după 1971, ţările

emitente având obligaţia să supravegheze strict această evoluţie. Menţinerea cursurilor de

piaţă în aceste limite considerate normale se realiza prin intervenţii repetate pe piaţă cu

operaţiuni de vânzare-cumpărare de monedă. Când efectele aşteptate nu se produceau se

recurgea la modificarea valorii paritare prin devalorizare sau revalorizare, dar numai

pentru corectarea unui dezechilibru fundamental din economia unei ţări.

3. Convertibilitatea monetară presupunea două direcţii:

 convertibilitatea dolarului în aur ($ este singura monedă convertibilă în aur la

acea dată - vezi tabelul de mai sus);

 convertibilitatea celorlalte monede în sensul desfiinţării restricţiilor în domeniul

plăţilor internaţionale şi a faptului că băncile centrale ale ţărilor membre aveau

obligaţia de a-şi cumpăra propria monedă deţinută de o altă bancă centrală

străină, la cererea acesteia, dacă suma provenea din operaţiuni valutare curente.

4. Constituirea de rezerve monetare oficiale cu scopul convertirii sumelor solicitate

şi intervenţiilor pe piaţa valutară ale autorităţilor monetare în scopul susţinerii cursului

valutar al monedei naţionale.

5. Echilibrarea balanţei de plăţi. Ţările membre FMI aveau obligaţia să

supravegheze şi să asigure menţinerea echilibrului balanţelor de plăţi. Ca soluţie extremă

pentru menţinerea echilibrului, respectiv pentru ajustarea deficitelor sau excedentelor

există posibilitatea utilizării tehnicii devalorizării sau revalorizării monedelor naţionale,

de comun acord cu FMI. De la acest principiu făcea excepţie SUA deoarece acoperirea
deficitului balanţei sale de plăţi avea loc prin emisiunea de monedă proprie ca urmare a

statutului special al dolarului în cadrul sistemului.

3.3. Fondul Monetar Internaţional

Fondul Monetar Internaţional (FMI) este o instituţie financiară internaţională creată ca urmare a
acordurilor semnate la Conferinţa Financiară şi Monetară de la Bretton Woods din anul 1944.
Obiectivul acestui tratat era stabilirea unei ordini monetare şi financiare, care să favorizeze
reconstrucţia şi creşterea economiei mondiale după recesiunea anilor ’30 şi cel de-al doilea război
mondial.

Încă de la înfiinţare, FMI a fost organizat ca un for ce urmăreşte permanent

promovarea cooperării în domeniul monetar internaţional. Contribuţia sa este, mai mult

decât orice, îndreptată către promovarea coerenţei între politicile economice ale ţărilor

membre şi stabilitatea monetară şi financiară internaţională. Astfel se poate afirma că

FMI „promovează creşterea stabilităţii”, fie la nivelul ţărilor, fie la nivel global.

ROLUL FMI:

Principalele obiective ale FMI sunt:

  promovarea cooperării monetare internaţionale;

  înlăturarea restricţiilor de natură valutară din calea comerţului mondial şi a
fluxurilor financiare internaţionale;
  acordarea de credite pe termen scurt şi mediu în vederea reducerii
dezechilibrelor temporare ale balanţei de plăţi externe provocate de cauze imprevizibile,
ţărilor membre fără ca acestea să recurgă la măsuri care ar putea afecta prosperitatea
naţională şi internaţională.
  promovarea stabilităţii cursurilor valutare şi evitarea devalorizării monetare ca
mijloc de concurenţă internaţională sau manevrarea cursurilor în scop de concurenţă;
  scurtarea duratei şi diminuarea dezechilibrelor balanţelor de plăţi externe ale
ţărilor membre.

Pentru atingerea acestor obiective, FMI a realizat urmatoarele activitati:

1. Acordarea de credite membrilor. Pe baza unor garantii se face cu scopul echilibrarii balantelor de
plati si pentru a contribui la stabilizarea unui system multilateral de decontari care sa faciliteze
tranzactiile international.
2. Limitarea restrictiilor valutare – membrii FMI sunt obligati sa elimine restrictiile valutare asupra
platilor curente. In plus, FMI are sarcina de a veghea si interzice incheierea de acorduri valutare
discriminatorii intre tarile membre.
3. Mentinerea paritatii monedelor nationale si stabilitatea cursurilor de schimb.Conform statutului
initial al FMI, cursul monedelor nationale ale tarilor membre puteau sa oscileze in limita ± 1%
fata de paritatea initiala .Obiectivul este greu de realizat.

Obiectivele FMI nu sunt identice cu obiectivele nationale ale tarilor membre.In unele state este
mai importanta ocuparea fortei de munca , iar altele au in prim plan micsorarea inflatiei . De
aceea principiile din 1944 au cunoscut de`a lungul timpului numeroase transformari.
AZI, obiectivele FMI sunt multiple si variate: micsorarea ratei inflatiei, reforme structural, sau
supravegherea sistemului bancar.

FUNCTIILE FMI:

A.FUNCTIA DE SUPRAVEGHERE
B. FUNCTIA FINANCIARA
C.FUNCTIA DE ASISTENTA TEHNICA
D.FUNCTIA STATISTICA

A.FUNCTIA DE SUPRAVEGHERE
Majoritatea analistilor sustine ca supravegherea este, principal ratiune de a fi a Fondului Monetar
international.
Se urmareste ca obiectivele si actiunile de politica economica adoptate de tari in mod separat sa
nu fie in contradictie cu interesele collective.Exista 2 tipuri de supraveghere :
- bilaterala – realizata in scopul aprecierii politicilor economice ale tarilor membre FMI ;a) in
domeniul politicilor de schimb; b) privind adecvarea politicilor economice in raport cu situatia
balantei de plati.
- multilaterala,in cadrul careia FMI reuneste preocuparile economice si ale politicilor nationale pe
plan global;
Specialistii FMI provin din intreaga lume si sunt alesi dupa cunostiintele lor .Ei realizeaza
consultatii periodice cu tarile membre. In cadrul misiunilor intalnesc autoritati guvernamentale ,
reprezentanti ai categoriilor sociale, ai mediului privat sau din domeniul academic si cercetare.
Pe baza consultantilor tehnicienii FMI, redacteaza un raport care contine analizale si
recomandarile lor.In cadrul rapoartelor se urmareste pozitia externa a tarii , dar si o serie de
variabile importante(politici economice, monetare, fiscal, de schimb ..)

B. FUNCTIA FINANCIARA
FMI pune le dispozitia tarilor membre propriile resurse financiare, ptr ca acestea sa`si poata
elimina dezechilibrul balantei de plati.FMI urmareste un echilibru just intre imprumuturile
acordate si gradul de corectitudine al politicilor economice,adica intre finantarea externa si
ajustarea interna.Eliberarea fondurilor este intotdeauna corelata cu actualizarea masurilor
collective de politica economica , stabileste cu autoritatile tarii respective(conditionalitate)
Conditiile se concretizeaza in obiective foarte precise , pe care tara trebuie sa le realizeze in
cadrul programului convenit.Obiectivele se refera la politica monetara,fiscal si de schimb.
Criteriile sunt exprimate in valori maxime sau minime , referitoare la anumite variabile . Sunt
indicatori cuantificabili,asupra carora exista date statistice disponibile.Imprumuturile se aloca pe
 mai multe transe,de obicei, cu scadenta trimestriala.Periodic, se verifica progresele inregistrate si
punerea in practica a programului de insanatosire a economiei.

C. FUNCTIA DE ASISTENTA TEHNICA

FMI furnizeaza ASISTENTA TEHNICA in domeniul economic tarilor membre si nu numai
asistenta este preponderant si se realizeaza prin experii FMI la locul de destinatie sau prin
cursurile de specializare realizate la sediile FMI.

D.FUNCTIA STATISTICA
Tarile membre sunt obligate sa comunice FMI o serie de date referitoare la situatiile
economice.FMI pune la dispozitia tuturor aceste statistici.

Pareri critice privind activitatea FMI :

1.FMI ofera solutii identice indifferent de particularitatile tarii in cauza ,Pozitia FMI :considera ca
dezechilibrele structural au la origine cause commune ptr toate statele.Criticii sustin ca nu poate exista un
remediu standard ptr orice tara deoarece cauzele problemei si impactul masurilor adoptate variaza.

2.Programele de ajustare propuse de FMI nu functioneaza .In general, acestea sunt programe de
austeritate , FMI sustine ca dezechilibrele balantelor de plati provin din cresterea economica bazata pe
exporturi.Criticii nu sunt de aceeasi parere.

3.Program de ajustare descurajeaza cresterea econ. FMI sustine ca dezechilibrul balantei de plati ameninta
cresterea economica si descurajeaza investitiile straine.Criticii pretind ca politicile fiscale restrictive
asupra carora insista FMI au impins economia intr-o recesiune fara precedent.

In concluzie, cu toate ca exista pareri contrare , nu putem nega rolul FMI , de-a lungul istoriei, atat in
formarea SMI cat si creearea unui climat de stabilitate monetara , propice dezvoltarii schimburilor
international si a relatiilor intre tari.

3.4. Drepturile speciale de tragere

La Conferinţa Monetară şi Financiară de la Bretton Woods din 1944 s-a abordat problema creării unui
sistem monetar internaţional bazat pe etalonul aur devize şi în cadrul acestuia pe dolarul american ca
principală monedă de rezervă. Fondul Monetar Internaţional (FMI) reprezintă una dintre creaţiile cele mai
importante ale Acordului de la Bretton Woods. El a fost creat pentru a asigura premisele pentru
dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale prin facilitarea schimburilor valutare, echilibrarea şi

armonizarea balanţei de plăţi şi în esenţă pentru stabilitatea cursurilor valutare.

FMI are ca principală funcţiune creditarea temporară a deficitelor balanţelor de

plăţi pentru ţările care se obligă să aplice o politică de redresare economică şi valutară pe

termen scurt prin mijloace de restrângere a cererii interne. Conform articolului 1 din
statutul FMI: "Fondul are ca scop facilitarea expansiunii şi a creşterii armonioase a

comerţului internaţional şi de a contribui la menţinerea şi dezvoltarea unui nivel ridicat al

utilizării şi a venitului real, graţie edificării unui sistem monetar internaţional care

favorizează stabilitatea schimburilor"

Resursele FMI s-au constituit pe seama vărsămintelor ţărilor membre (o pătrime

în aur şi trei pătrimi în moneda naţională), cotele părţi fiind revizuite o dată la 5 ani,

valoarea lor fiind determinată în funcţie de ponderea fiecărei ţări în comerţul

internaţional. Ele determină drepturile în cadrul Fondului: dreptul de vot şi posibilitatea

de împrumut.

Între instrumentele FMI un rol important a fost atribuit drepturilor speciale de

tragere - DST (engl. Special Drawing Rights). Cu prilejul sesiunii anuale a Consiliului

Guvernatorilor Fondului, din luna septembrie 1969, a fost hotărâtă crearea de „drepturi

speciale de tragere” (DST). Această măsură a fost luată ca urmare a demonetizării aurului

şi angajamentului SUA de a echilibra balanţa contului curent, ceea ce ar fi dus la un

deficit de lichidităţi internaţionale.

CAPITOLUL IV

SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

4.1. Crearea sistemului monetar european

4.2. Uniunea Europeană, moneda unică europenaă şi

zona euro

4.1. Crearea sistemului monetar european

Pentru a pune capăt instabilităţii monetare apărută pe pieţele de schimb după 1971

(data la care se suspenda convertibilitatea dolarului în aur), Comunitatea Economică

Europeană a demarat intens negocieri în vederea realizării unui sistem monetar mai

performant. Drept urmare în anul 1979, Comunitatea Economică Europeană (cu

excepţia Marii Britanii) a creat un spaţiu monetar numit Sistemul Monetar European,
bazat pe o unitate de cont numită ECU.

Sistemul Monetar European (SME) a luat fiinţă la 13 martie 1979 ca urmare a

rezoluţiei din 5 decembrie 1978 a Consiliului European. Obiectivul înfiinţării SME este

crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa, precum şi o mai mare convergenţă a

politicilor financiare şi economice ale ţărilor participante. Atingerea scopurilor propuse

se face folosind un sistem complex de cursuri valutare şi intervenţii, combinat cu largi

facilităţi de credit.

La baza creării Sistemului se află contradicţiile dintre marile puteri occidentale.

Faţă de crearea noului sistem, SUA a adoptat o poziţie rezervată vizând următoarele

aspecte:

 Sistemul Monetar European să nu aducă prejudicii relaţiei SUA cu Europa sau

cu alte zone;

 coordonarea politicilor de intervenţie pe piaţa valutară a ţărilor membre să nu

fie în detrimentul stabilirii cursurilor valutare ale ţărilor membre ;

 înfiinţarea noului sistem să nu ducă la diminuarea rolului Fondului Monetar

Internaţional ca organ de supraveghere a desfăşurării relaţiei monetare internaţionale.

Caracteristicile SME

Sistemul Monetar European face parte din categoria sistemelor monetare cu

flexibilitate limitată fiind o combinaţie între cursurile fixe şi cele fluctuante. Prin

Sistemul Monetar European s-a creat un mecanism relativ stabil format iniţial din 9

monede. Cursurile de schimb ale acestor monede naţionale erau riguros controlate, prin

mecanisme de intervenţie, de către băncile centrale ale ţărilor în cauză, marja de

fluctuaţie a lor fiind de + 2,25%, cu excepţia lirei italiene pentru care se accepta o deviere

de +6%.
Sistemul Monetar European cuprinde două elemente componente:

 ECU - unitatea europeană de cont;

 Mecanismele de credit sau solidaritate financiară.

 ECU – este un instrument artificial , utilizat ca numitor comun pentru mecanismele cursurilor
valutare, ptr tranzactiile valutare si ca mijloc de decontare intre autoritatile monetare ale tarilor
membre.Denumirea provine de la o veche moneda franceza ,care circula in Evul Mediu.ECU este o
moneda compozita,construita pe principiul cosului valutar. La infiintare, ponderea la cos al celor 9
monede a fost stabilita pe baza unor criterii economice:

-Contributia fiecarei tari la PIB-ul CEE;

-Ponderea comertului fiecarei tari la comertul comunitar;

-Contributia fiecarei tari la mecanismele de sustinere financiara;

ECU a fost un cos valutar deschis prin procedurile de revizuire ,realizate odata la 5 ani,dar si prin faptul
ca in cosul comunitar s`au introdus noi monede ale tarilor membre:

-drahma grecesca(1984)

-poseta spaniola si escudo portughez(1989)

- silingul austriac,coroana suedeza si marca finlandeza(1994)

4.2. Uniunea Europeană, moneda unică europeană şi zona euro

Ideea unei Europe unite nu este nouă, ea fiind prezentă în operele unor scriitori

celebri, cum este cazul lui Victor Hugo. Acesta vorbea de ziua în care toate naţiunile

continentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o frăţie a Europei, fără a

pierde caracteristicile remarcabile ale identităţii lor. Totuşi punerea în practică a acestui

concept a fost amânată mai multe zeci de ani din diverse motive.

Întârzierea cea mai importantă se datorează celor două războaie mondiale care au

divizat statele europene prin poziţiile lor contradictorii şi interesele divergente. După

încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, o mare parte a economiei europene era

distrusă. Chiar dacă ideea unei Europe unite nu dispăruse, nu existau resursele necesare

pentru punerea în practică a conceptelor.

Chiar dacă semnarea acordurilor de la Bretton Woods a însemnat recunoaşterea

supremaţiei dolarului şi a poziţiei dominante a Statelor Unite la nivel mondial, Conferinţa

financiară şi Monetară din 1944 a avut şi urmări pozitive pentru viitorul Sistem Monetar

European. În primul rând, acceptarea principiilor Sistemului Monetar Internaţional

permitea crearea unei stabilităţi monetare mondiale de care a beneficiat şi Europa. În al

doilea rând, principiile adoptate nu puteau fi puse întotdeauna în practică, ţările europene

făcând primii paşi către convergenţa monetară prin încercările lor. Nu în ultimul rând,

trebuie sesizat că modelul european adoptat în 1979 şi mai târziu modelul Băncii

Centrale Europene se baza pe experienţa monedei coş DST şi pe Planul englez propus de

Keynes în 1944.

Ideea unei monede unice europene a început să se cristalizeze încă de la sfârşitul

anilor '60, dar condiţiile pentru trecerea la o monedă unică au fost create mult mai târziu.

În raportul Delors (1989) se schiţează etapele trecerii la moneda unica europeana:

Prima etapă a început în vara anului 1990 – 31 dec 1993 prin introducerea liberei circulaţii a

capitalurilor şi trecerea la o coordonare mai strânsă între politicile monetare ale statelor,

prin definirea unui program de convergenţă.

A doua etapă poate fi considerată ca perioadă: 1 ianuarie 1994 - 31 decembrie

1998. În tot acest timp a avut loc intensificarea coordonării politicilor monetare între ţări

şi desemnarea ţărilor care au trecut la moneda unică în primul val.

A treia etapă a început la 1 ianuarie 1999 când apare oficial moneda EURO sub formă scripturală. 7
bancnote si 8 monede.Simbolul monedei europene provine de la initiala E a continentului European ,iar
cele 2 bare paralele reprezinta stabilitate si siguranta.

La 1 ian 2010 , din cele 27 de tari ale U.E numai 16 adoptasera moneda unica , si anume cele 11 din
primul val ,plus GRECIA(2001) , Slovenia(2007),Cipru si Malta(2008),Slovacia(2009).

Avantajele si dezavantajele trecerii la moneda unica

AVANTAJE : Stabilitate economica si monetara a zonei,Reducerea costurilor legate de rata de schimb.

Dezavantaje:Costul ridicat al conversiei,pierderea suveranitatii si a identitatii nationale,Cresterea

preturilor in zona EURO.
Concluzie: Cu toate ca au existat si dezavantaje, zona Euro este un teritoriu caracterizat prin stabilitate
economica si monetara.

Cursurile de schimb ale monedelor ţărilor din Uniunea Monetară faţă de euro au fost definite fix după
cum urmează:

1 € = 1,95583 DM

1 € = 6,55957 FF

1 € = 401, 399 Franci belgieni

1 € = 0, 787564 lire irlandeze

1 € = 1936,27 lire italiene

1 € = 13,7603 schillingi austrieci

1 € = 200,482 escudos portughezi

1 € = 5,84573 mărci finlandeze

1 € = 2,20371 guldeni olandezi

1 € = 166,3399 franci luxemburghezi

CAPITOLUL V

SISTEMUL MONETAR AL ROMÂNIEI

5.1. Aspecte privind istoria banilor şi a circulaţiei monetare pe teritoriul României

5.2. Formarea şi dezvoltarea sistemului monetar al României

5.1. Aspecte privind istoria banilor şi a circulaţiei Monetare pe teritoriul României

Trecerea de la troc la un schimb modern s-a făcut prin apariţia monedei. Acest proces a fost unul de
durată şi nu poate fi delimitat exact în timp. Înainte de a trece la înfiinţarea sistemului monetar naţional al
României este important să evidenţiem momentul apariţiei primelor însemne monetare pe teritoriul ţării
noastre precum şi caracteristicile acestor monede.

Primele forme de schimb monetar pe actualul teritoriu al ţării noastre apar la sfârşitul epocii

bronzului (pumnale, vârfuri de săgeţi). Drahma de la Istros (cca. 480 î.Cr.) este cea mai veche

emisiune monetară din spaţiul românesc.

Drahma histriană

În regiunile locuite de triburile geto-dacice au mai circulat alte monede cum ar fi stateri şi
tetradrahme emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Lysimach, drahme de la Apollonia şi

Dyrachium şi tetradrahme bătute de provincial romană Macedonia Prima şi de oraşul Thasos.

Stater – Thracia

Ca urmare a dezvoltării schimbului, sistemul monetar geto-dac apare prin imitarea combinată a

diferitelor tipuri de monede greceşti de mare circulaţie. Primele monede geto-dacice sunt datate

în jurul anului 300 î.Cr., iar sfârşitul monetăriei dacice este plasat în sec. I î.Cr. Astfel de monede

au fost Kosonii.

Datorită evoluţiei relaţiilor comerciale cu romanii, în secolul al II-lea î.Cr. în Dacia a pătruns

masiv denarul republican roman, fapt ilustrat de marele număr de tezaure descoperite. După

cucerirea Daciei, denarul imperial roman a fost moneda oficială în noua provincie.

Chiar şi după retragerea administraţiei romane şi a armatei romane la nord de Dunăre

continuă pătrunderea monedei romane în spaţiul fostei provincii Dacia şi în zonele extracarpatice

adiacente (271 d.Cr.). Monedele romane mai noi,cum ar fi Solidus Anastasius circulă pe teritoriul

vechii Dacii.

Solidus Anastasius (491 - 518)

La începutul evului mediu, moneda bizantină preia funcţia de instrument de schimb

în ţinuturile româneşti, rol îndeplinit până în secolul al XIV-lea. După anul 1000, tot aici

au început să circule şi monedele statelor suverane vecine. Domnitorii români, după

obiceiul epocii, şi-au exercitat dreptul de a bate monedă. Primele monede ale Ţării

Româneşti emise de Vladislav I Vlaicu (1364-1377), erau de argint şi purtau denumiri

diferite în funcţie de valoare: ducaţi - monedele cele mai mari, dinari - cele mijlocii şi

bani - cele mărunte. În Moldova, primele monede sunt groşii de argint şi poartă

însemnele heraldice ale domnului Petru Muşat (1378-1394). Monetăria transilvăneană

funcţionează de la începutul secolului al XIV-lea, dar Transilvania a emis monedă

proprie ca Principat autonom sub suzeranitate otomană între anii 1551-1690, apoi sub

suzeranitate austriacă, între 1690-1780.

Treptat, atât din motive economice, dar mai ales din cauze politice, domnitorii

invadate de o mulţime amestecată de monede străine. Circulaţia lor, mai ales a celor

foarte slabe ale Austriei şi Turciei, constituia un obstacol în fluidificarea comerţului şi a

circulaţiei monetare.

În secolul al XVII-lea, circulaţia monetară în Ţările Române a fost dominată de talerul-leu o

monedă a Ţărilor de Jos, care pătrunde rapid şi adânc în economia românească, dar şi în mentalitatea

colectivă. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, după dispariţia lui din circulaţie, talerul-leu a devenit

monedă fictivă de calcul. Denumirea s-a încetăţenit într-atât încât, la 1867 a devenit unitatea monetară a

Principatelor Unite (Ţara Românească şi Moldova).

Taler - Leu

La 22 aprilie 1867 a fost adoptată "Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea

monedei naţionale". Leul a devenit moneda naţională, fiind împărţit în 100 de bani. La început s-au emis

numai monede de aramă, cu valoarea nominală de 1, 2, 5 şi 10 bani. La 3 martie 1870, odată cu

înfiinţarea Monetăriei Statului, s-au emis monedele omagiale de 20 lei din aur şi de 1 leu din argint.
Acestea au fost primele monede pe care apare denumirea "leu".

Prima emisiune monetară

Declanşarea războiului de independenţă a condus la o criză de numerar,soluţionată prin emiterea de bilete

ipotecare. Aceste bilete sunt considerate primele bancnote româneşti. Procesul de evoluţie a sistemului
naţional al României a parcurs mai multe etape. Acestea sunt prezentate în subcapitolul următor.

5.2. Formarea şi dezvoltarea sistemului monetar al României

Etapele de formare a Sistemului Monetar al României sunt strâns legate de concepte ca unitatea
monetară, cursul de schimb, monometalism (prezentate în capitolul al II-lea), dar şi de evenimentele
istorice şi monetare care au avut loc la nivel mondial, prezentate în capitolele III şi IV. Pornind de la
aceste date, vor fi prezentate principalele repere legislative care au stat la baza formării şi dezvoltării
Sistemului Monetar al României precum şi evenimentele istorice şi monetare relevante.

Leul reprezintă unitatea monetară a României. Originea denumirii este controversată. Cea mai plauzibilă
ipoteză este aceea că derivă din denumirea unei monezi de argint olandeze denumită taler-leu care circula
pe teritoriul ţării noastre în secolele XVI-XVIII. Spre sfârşitul secolului XVIII talerul-leu dispare din
circulaţie. Denumirea lui este însă păstrată, leul devenind o moneda fictivă de calcul, folosită în
exprimarea preţurilor şi a cursului monedelor străine care circulau pe teritoriul ţării noastre.

Reapariţia leului ca monedă efectivă românească s-a produs abia în secolul XIX.
La 22 aprilie 1867 a fost adoptată Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru

fabricarea monedei naţionale. Sistemul monetar al României avea o bază bimetalistă ce

definea leul printr-o cantitate de 5 g argint şi 0,32258 g aur. Leul a devenit moneda

naţională, fiind împărţit în 100 de bani. La început s-au emis numai monede de aramă, cu

valoarea nominală de 1, 2 , 5 şi 10 bani. La 3 martie 1870, odată cu înfiinţarea Monetăriei

Statului, au fost prezentate publicului monedele omagiale de 20 lei din aur şi de 1 leu din

argint. Acestea au fost primele monede pe care apare denumirea "leu".

Privit în evoluţie, sistemul monetar creat în 1867 a cunoscut mai multe etape.

Etapa I: emiterea şi punerea în circulaţie a primelor bancnote exprimate în lei;Incepe in anul 1880 ,odata
cu infiintarea Bancii Nationale a Rom.Atunci are loc prima emisiune de banknote convertibile in AU si
AG la alegerea BNR.

Etapa a II-a: renunţarea în 1890 la bimetalism şi trecerea la monometalismul aur;- A avut ca effect
convertibilitatea deplina si nelimitata a leului in Aur .In 1892 a aparut ideea includerii valutelor si
devizelor in rezerva BNR .S –a stability ca Banca sa detina o rezewrva monetara care sa acopere cel putin
40% din cantitatea biletelor emise si puse in circulatie de BNR .

Etapa a III-a: limitarea şi suspendarea convertibilităţii în aur a monedei naţionale în perioada primului
război mondial; In perioada neutralitatii (1914-1916) BNR a ingradit convertibilitatea leului.Masura a dat
rezultate si increderea in moneda nationala a ramas neclintita.Dupa intrarea in razboi, leul si`a pierdut
convertibilitatea.

Etapa IV: Unificarea monetară din 1920-1921;intre noile granite ale Romaniei circulau in parallel mai
multe monede: leul emis de BNR ,leul de razboi emis de Banca generala si coroana austro-ungara si
rubla Romanov.Legea a reglementat circulatie monetara , dar nu a intervenit asupra cantitatii de bani.

Etapa a V-a. Conferinţa monetară de la Genova din anul 1922 a apreciat că singura cale de ieşire din
impasul monetar creat de primul război mondial ar fi fost restabilirea monometalismului aur subliniind
caracterul de urgenţă al acestei soluţii.

Etapa a VI-a: Stabilizarea monetară din 1929;Este cea mai ampla reforma monetara dupa
1867.Stabilizarea era ceruta de comerciantii si industriasii dornici de siguranta in tranzactii,dar si de
populatia cu venituri fixe, afectata de deprecierea inflationista.

Exista 2 legi pregatitoare:

-Legea stabilizarii care prevedea contractarea unui imprumut de 250 milioane $ in vederea stabilitatii
monetare si a inzestrarii tarii.
- Legea pregatitoare stabilizarii monetare,prin care BNR era autorizata sa contracteze imprumuturi de la
alte banci de emisiune.Legea din 1929 si-a propus stoparea inflatiei prin stabilizarea monetare.Se
redefineste continutul leului la 1 leu=10 miligrame aur .Se retrag din circulatie monedele din aur si argint
si se restabileste convertibilitatea bancnotelor emise de BNR prin 3 moduri: in monede de Aur la cursul
legal, in lingouri de Aur si in devize straine convertibile in Aur.

Etapa a VII-a: Reforma monetară din 1947;Legea prevedea retragerea din circulatie a bancnotelor emise
de BNR , a monedelor emise de Ministerul de Finante si a altor insemne monetare sau mijloace de plata
existente.Noul leu este redefinit printr-un continut de 6,6 miligrame Aur.Practic, printr-o deflatie brusca,
s-a urmarit redresarea monedei nationale.Etapa a 7a are in vedere 2 legi:

-1952 cand continutul leului a fost majorat la 79,346 milig Aur;

-1954 cand are loc ultima definire a monedei nationale in raport cu Au, cu continutul de 148,112
miligrame.

Etapa a VIII-a: Reforma monetară din 1952 şi modificarea conţinutului în aur al leului în 1954 a avut în
vedere emiterea a două categorii de semne monetare, respective bancnote emise de BNR şi bonuri de
tezaur emise de Ministerul Finanţelor.

CAPITOLUL VI

CREDITUL, DOBÂNDA ŞI BĂNCILE

COMERCIALE

6.1. Creditul. Definiţie, elemente, tipuri

6.2. Băncile comerciale. Scurt istoric

6.1. Creditul. Definiţie, elemente, tipuri

Definiţia şi elementele creditului

Creditul este operaţiunea prin care se obţin imediat resurse în schimbul unei

promisiuni de rambursare viitoare în condiţii de plată a unei dobânzi ce remunerează

împrumutătorul. În relaţia de creditare apar 2 parteneri: creditorul (cel care acordă

creditul) şi debitorul (acela care primeşte creditul). Aceştia sunt subiecţii raportului de

credit şi pot fi: instituţii de credit, întreprinderi, statul sau populaţia.

Calitatea de creditor a întreprinderilor apare în situaţia când acestea se află în

situaţie de supralichiditate. Pe de altă parte, ca urmare a procesului de economisire

populaţia poate juca un rol important în desfăşurarea raporturilor de credit, în calitate de

creditor. În calitate de debitori alături de întreprinderi şi populaţie poate apărea şi statul.

Un element esenţial al raportului de credit este promisiunea de rambursare.

Aceasta presupune riscuri, de aceea în raporturile de credit apar în cele mai multe cazuri

garanţii.

Printre riscurile care pot apărea în raporturile de credit sunt: riscul de

nerambursare şi riscul de imobilizare.

A. Riscul de nerambursare se materializează în amânarea plăţilor de către

împrumutat sau intrarea acestuia din urmă în incapacitate de plată. Pentru prevenirea

riscului de nerambursare trebuie analizate potenţialul debitorului sub toate aspectele:

uman (competenţă, moralitate), economic (conjunctura naţională şi internaţională, cadrul

profesional), financiar (situaţia financiară, gradul de îndatorare, capacitatea de

rambursare), juridice (legătura cu alte întreprinderi, forma juridică). Diviziunea riscului

se poate realiza prin colaborări cu alte instituţii de credit.

B. Riscul de imobilizare este specific instituţiilor bancare sau de credit şi constă

în imposibilitatea instituţiilor de a satisface cererile titularilor de depozite. Aceasta

situaţie datorată unei gestiuni neperformante poate fi prevenită prin administrarea

judicioasă a depozitelor şi creditelor.

Datorită faptului că instituţiile bancare angajează în acordarea de credite fonduri

care nu le aparţin apare necesitatea utilizării de garanţii.

6.2. Băncile comerciale. Scurt istoric

Comerţul cu bani a apărut cu mult înaintea băncilor. Încă din Evul Mediu din

rândul negustorilor s-au separat zarafii, cei care se ocupau cu comerţul de monede locale

şi străine. În mâinile lor se concentrau disponibilităţile monetare ale negustorilor

evitându-se riscul de păstrare al valorilor. Iniţial activitatea zarafilor s-a limitat la

păstrarea în deplină siguranţă a acestor disponibilităţi. Cu timpul, din sumele păstrate,

zarafii au început să acorde împrumuturi şi astfel au apărut primii bancheri.

Primele bănci au apărut în secolul al XVI-lea la Veneţia, Geneva, Milano. Tot în

secolul al XVI-lea au apărut şi asociaţii de credit care acordau membrilor împrumuturi în

condiţii avantajoase. Asemenea asociaţii au căpătat o largă dezvoltare în Olanda,

Germania, Italia, Anglia etc. Apariţia băncilor moderne este legată de dezvoltarea

schimburilor comerciale şi acumularea de capital monetar ca expresie a dezvoltării

producţiei şi a expansiunii generale a economiei. Legate de nevoile comerţului şi de

desfăşurarea principalelor activităţi prin intermediul efectelor de comerţ, aceste instituţii

financiare au fost denumite bănci comerciale.

Rolul băncilor în economie este legat de calitatea de intermediar principal în

relaţia economisire-investiţii. Agenţii economici utilizează pentru activitatea de

comercializare şi investiţie importante active financiare. O parte din ele sunt constituite

din resurse proprii, iar alta din resurse atrase sub formă de credite acordate de către bănci.

De asemenea băncile au şi calitatea de creator de monedă: ele transformă activele

monetare în monedă, iar banca centrală prin emisiunea de bancnote creează la rândul ei

monedă. Iniţial emisiunea de bancnote era realizată de toate băncile, dar în prezent acest

atribut revine băncii centrale, care este şi bancă de emisiune.

În calitate de intermediari monetari băncile mobilizează economiile monetare

disponibile şi le distribuie sub formă de credite pe termen scurt, mediu şi lung

beneficiarilor pentru activitatea de exploatare, pentru investiţii, comerţ exterior şi altele.

În evoluţia băncilor s-a afirmat mult timp un singur tip de bancă: banca

comercială. Treptat s-au creat condiţii şi s-a simţit nevoia de specializare a unor bănci pe

anumite funcţii sau activităţi. Băncile specializate desprinse din băncile comerciale includ

o sferă largă de instituţii de credit cu o gamă largă de diferenţieri de la o ţară la alta.

Sistemul bancar cuprinde: banca centrală, bănci comerciale, bănci de afaceri, bănci

cooperatiste, instituţii de credit specializate, societăţi financiare.

Din 1991 sistemul bancar al României este structurat pe două niveluri:

 Banca Naţională a României – bancă centrală, de emisiune, bancă a băncilor,

instituţie publică cu capital integral de stat care realizează politica monetară a

statului şi funcţionează în baza legii 34/1991 şi 101/1998

 Băncile comerciale – înfiinţate în baza legii 33/1991, care funcţionează în prezent

pe baza legii 58/1998 (Legea bancară).

În România există mai mult de 40 de bănci comerciale cu capital de stat, mixt şi

privat. Condiţiile de înfiinţare, de organizare şi funcţionare ale băncilor sunt stabilite

prin lege. Ele îşi desfăşoară activitatea după principiile gestiunii economicofinanciare,

în condiţii de concurenţă.

CAPITOLUL VII

ROLUL BĂNCILOR CENTRALE ÎN

CADRUL SISTEMELOR FINANCIARE

7.1.Scurt istoric privind apariţia băncilor centrale

7.2. Funcţiile şi obiectivele unei bănci centrale

7.1.Scurt istoric privind apariţia băncilor centrale

Sistemele financiare moderne funcţionează în prezenţa şi sub atenta supraveghere

a unei bănci centrale. Din punct de vedere istoric apariţia şi dezvoltarea sistemelor

bancare a precedat apariţia băncilor centrale (secolul XVII).

Banca suedeză, Riksbank, fondată în 1668 este considerată prima bancă centrală

deşi unii istorici susţin că în accepţiunea acordată azi băncilor centrale, prima a fost

Banca Angliei fondată în 1694.

Interesant este că la înfiinţare actualele bănci centrale erau departe de atribuţii

specifice unei autorităţi monetare. De exemplu, scopul cu care a fost creată Banca

Angliei a fost iniţial de a strânge banii necesari războiului contra Franţei. Mai apoi a avut

loc o diversificare a funcţiilor sale, iar în 1844 banca a primit dreptul de monopol asupra

emisiunii monetare pentru Anglia şi Ţara Galilor.

În alte ţări crearea băncilor centrale a evoluat mai lent. Banca Franţei a fost
fondată în anul 1800, în Germania şi Italia băncile centrale au apărut la sfârşitul secolului

al XIX-lea după unificarea statelor şi principatelor independente, Banca Japoniei a fost

fondată în 1892, iar Federale Reserve, banca centrală a Statelor Unite, în 1913.

Un aspect demn de remarcat este că la înfiinţare aceste bănci erau private sau

mixte. Banca Angliei a fost privată până în 1946 când a fost naţionalizată.

Banca Naţională a României (BNR) a fost fondată la 1880, când doar o treime din capital

aparţinea statului. În 1929 statul român mai deţinea doar 10% din capital. După cel de-al

doilea război mondial BNR a fost preluată de stat şi a făcut parte din sistemul bancar al

unei economii centralizate. Această situaţie a continuat până în 1989 când a fost reorganizată ca bancă
centrală modernă.

7.2. Funcţiile şi obiectivele unei bănci centrale

Banca centrală acţionează ca instituţie a statului şi efectuează politica monetară şi de credit. Ea are un rol
deosebit în menţinerea stabilităţii monedei naţionale şi a încrederii agenţilor economici şi populaţiei în
bănci.

Cu toate că responsabilităţile lor pot fi împărţite cu alte organisme guvernamentale, băncile centrale au
următoarele funcţii:

1. Stabilitatea şi implementarea politicii monetare şi de credit

2. Emisiunea de monedă

3. Monitorizarea cursurilor valutare

4. Supravegherea instituţiilor bancare

Băncile centrale nu exercită funcţiile unei bănci

comerciale şi deci nu concurează celelalte bănci ale

sistemului.

5. Bancă a băncilor

6. Este împrumutător de ultimă instanţă

7. Acţionează ca agent al statului şi ţine în evidenţele sale contul general al

Trezoreriei statului

8. Are rol în asigurarea de fonduri pentru stat

9. Asigurarea legăturii cu organizaţii financiar bancare internaţionale

10. Analist al condiţiilor monetare şi economice

Este important de menţionat că băncile centrale încurajează dezvoltarea sistemului

bancar prin practici corecte şi sănătoase, care să asigure un mediu concurenţial loial între

bănci.