Arthur Rimbaud (1854-1891)

Lui Georges Izambard

27 , rue de I'Abbaye-des-Champs,
Douai (Nord)
Charleville, (13) mai 1871
Scumpe domn!
lata-vă din nou profesor. Omul e dator Societăţii, imi spuneaţi; faceţi parte din corpul
didactic; pasiţi pe făgaşul cel bun. Cât despre mine, urmez principiul : ma las intretinut cu
cinism ; descopar fosti colegi de scoala imbecili si le ofer tot ce pot nascoci mai stupid, mai
murdar, mai urit, in vorbe si fapte: iar ei ma platesc in tapi de bere si in cani cu vin. Sial mater
dolorosa, dum pendet filius. Ii sunt dator Societatii, e adevarat; dar si eu am dreptate. Dupa
cum si dumneavoastra aveti dreptate, astazi. In fond, nu vedeti in principiul dumneavoastra
decit poezie subiectiva - dovada, incapatinarea dumneavoastra de a reintra in ieslea
universitara - pardon de expresie ! Dar veti sfirsi ca un om satisfacut, care n-a facut nimic,
pentru ca n-a vrut sa faca nimic. Fara a mai vorbi de faptul ca poezia dumneavoastra subiectiva
va ramine totdeauna ingrozitor de searbada. Intr-o zi, sper - si altii spera acelasi lucru - voi
vedea in principiul dumneavoastra poezia obiectiva; vazind-o, voi fi mai sincer decit veti fi
dumneavoastra facind-o! Voi deveni muncitor: iata ideea care ma tine-n friu, in clipa cind o
minie dementa ma impinge spre batalia din Paris – unde atatia muncitori mor totusi, chiar
acum, in timp ce va scriu ! Sa muncesc acum? Nici prin gind nu-mi trece ! Sint in greva.
Acum, ma destrabalez cit mai mult cu putinta. Pentru ce ? Pentru ca vreau sa fiu poet, si ma
straduiesc sa devin vizionar: nu veti intelegc ce-nseanina asta si nici eu n-as putea sa va explic.
E vorba de a ajunge la necunoscut prin dereglarea tuturor simturilor. Suferintele sint uriase, dar
trebuie sa fii tare, sa te fi nascut poet, iar eu m-am recunoscut poet. Nu-i deloc vina mea. E
gresit sa se spuna : Gindesc. Ar trebui sa se spuna : Sint gindit!Iertati-mi jocul de cuvinte.
EU este altcineva.Cu atit mai rau pentru lemnul care se pomeneste vioara si vai de
inconstientii care discuta despre ceea ce ignora cu desavirsire!
Nu aveti ce sa ma invatati. Va trimit ceva - este, oare, o satira ? (asa veti spune!) Sau
poezie ? E, ca de-obicei, un rod al fanteziei. Dar, va implor,nu subliniati nici cu creionul, nici
cu gindul:

Inima torturată
Inima-mi tristă băleşte la pupa
....................................................
Toate astea nu vor să spună nimic.
RASPUNDETI-MI la domnul Deverriere, pentru A. R.
Salut, din toată inima,
ARTH. RIMBAUD
Lui Paul Demeny
I.a Doua
Charleville, 15 mai 1871
M-am hotărât să-ţi predau o lecţie de literatură nouă. Voi începe cu un psalm inspirat din
actualitate:
Cântec parizian de război

Că-i primăvară-i foarte clar...

A. RIMBAUD
lata, acum, o proza despre viitorul poeziei: intreaga poezie antica duce la poezia greaca,
imn al vietii armonioase. De la greci pina la poezia romantica - evul mediu - exista literati,
versificatori. De la Ennius la Theroldus, de la Theroldus la Casimir Delavigne, totul e proza
rimata, joc,indobitocire si triumf a nenumarate generatii idioate : Racine.este poetul pur,mare,
puternic. Daca ar fi suflat cineva peste rimele lui, daca i-ar n incurcat hemistihurile, Divinul
Neghiob ar fi astazi la fel de ignorat ca primul-venit autor de Origini. Dupa Racine, jocul
incepe sa prinda mucegai. A durat doua mii de ani!
Nu-i gluma, nici paradox. Ratiunea imi inspira in legatura cu acest subiect mai multe
certitudini decit maniile care au incaput vreodata in sufletul unui tinar patriot francez. De
altfel, cei noi sint liberi sa-i deteste pe stramosi:sint la ei acasa, si au tot timpul inaintea lor.
Romantismul nu a tost niciodata judecat cum se cuvine. Cine sa-1 fi judccat ? Criticii?
Romanticii ? – care au dovedit cu prisosinta ca un cintec e atit de rareori opcra, adica gandul
cintat si inteles al celui care canta.
Caci EU este altcineva.Nu-i vina aramei daca se trezeste frimbita!Mi-e cit se poate de
limpede: asist la inflorirea propriei mele gindiri: o privesc,o ascult:o lovitura de arcus, si
simfonia incepe sa rascoleasca adincurile, sau irumpe dintr-un salt pe scena.
Daca batrinii imbecili ar fi gasit altceva decit semnificatia falsa a EU-lui n-am mai fi
nevoiti sa maturam aceste milioane dc schelete care,de o infinitate de ani incoace, acumuleaza
produsele inteligentei lor chioare,si se mai lauda cu paternitatea lor!
In Grecia, spuneam, versul si lira ritmeaza Fapta. Dupa aceea,muzica si rimele devin
jocuri, distractii. Studiul acestui trecut ii incinta pe curiosi: multi se bucura sa innoiasca aceste
antichitati - treaba lor! Inteligenta universala si-a risipit totdeauna ideile in chip firesc; oamenii
culegeau o parte din aceste roade ale creierului: actionau potrivit lor, sau scriau carti : asa era
piesa, omul nu sc canonea de loc, nefiind inca treaz, sau nefiind inca in plinatatea marelui vis.
Funcţionari, literaţi :autor, creator, poet - omul acesta n-a existat niciodată!
Primul studiu al omului care se vrea poet este propria lui cunoaştere întreagă; el îşi caută
sufletul, îl cercetează îl ispiteşte, îl învaţă. De îndată ce ajunge să-l cunoască trebuie să-l
cultive! Pare ceva simplu: in orice creicr se desfasoara un proces natural de dezvoltare; atitia
egoisti se proclama autori; atitia altii isi atribuie un asa-zis progres intelectual ! E vorba, insa,
dc a-ti face monstruos sufletul:dupa pilda faimosilor comprachicos ! Imagineaza-ti un om care-
si implanteaza si-si cultiva niste negi pe obraz.
Afirm ca trebuie sa fii vizionar, sa te faci vizionar.
 Poetul devine vizionar printr-o indelunga, imensa si lucida dereglare a tuturor
simturilor.Toate formele de dragoste, de suferinta, de nebunie; el cauta in sine insusi
,epuizeaza intr-msul toate otravurile, pentru a nu pasta decit chintesenta lor: Incfabila tortura in
care arc nevoie de intreaga credinta,de intreaga-i forta supraomeneasca, si in care devine
marele bolnav, marele criminal, marele blestemat şi supremul Savant! Pentru ca ajunge la
necunoscut? Pentru ca si-a cultivat sufletul, bogat si inainte, mai mult decit oricare altul ! Dar
ajunge la necunoscut, si chiar daca, innebunit, ar sfirsi prin a-si pierde puterea de intelegere a
propriilor sale viziuni, esentialul cste ca le-a intrezarit ! Nu-i nimic daca-o sa crape in saltul lui
printre licaririle neauzite si indicibile: vor veni dupa el alti lucratori oribili, si vor incepe la
orizonturile linga care celalalt s-a prabusit!
- Urmarca peste sase minute-
Intercalez aici in afara textului un al doilea psalm : te-as ruga sa-ti pleci o urechc
binevoitoare - si toata lumea va fi incintata. Asadar incepe, cu arcusul in mina:
Micile mele amante
Un hidrolat lacrimal spala...
……………………………………………………………………………………….
A.R.
Poftim.Te rog sa iei aminte ca, daca nu m-aa temc c-ar trcbui sa platesti o taxa de peste
saizeci de centime - ti-o spune un sarantoc buimacit,care, de saptc luni incoace, n-a mai tinut in
palma nici un banut de arama! - ti-as mai tnmite si poezia mea Amantii Parisului, o suta de
hexametri,domnuule.precum si Moartea Pariului, de doua sute de hexametri!
Reiau:
Asadar, poetul este intr-adevar un tilhar care fura forul.El poaarta raspunderea umanitatii,
ba chiar a animalelor, si va trcbui sa-si faca simtite, palpate si ascultate inventiile; daca ceea ce
aduce de-acolo are o forma el ii va da o forma; daca e inform inform il va transmite. A gasi un
limbaj. De altfel,orice cuvant fiind idee veni vremea si unui limbaj universal!Trebuie sa fii
academician - adica mai mort decit o fosila - pentru alcatui un dictionar, indiferent al carei
limbi. Oamenii slabi de ingei si-ar putea pierde grabnic mintile, daca s-ar apuca sa cugete la
prima litera a alfabetului!
Limbajul acesta
va fi un n
limbaJ de la suflet la suflet,_rezumind miresme,sunete,culori-va fi gandire ce sa agata de alta
gandire si trage de ea.Poetul ar defini atunci cantitatea de necunoscut ce se trezeste la vremea
lui in sufletul universal:el ar da mai mult decat formula propriului sau cuget sau decat un
indiciu al marsului sau spre progres!Enormitatea devenita norma si absorbita de toti, ar deveni
cu adevarat un multiplicator al progresului!
Viitorul va fi materialist, precum vezi, Intemeiate pe Numar si pe Armonie, aceste
poeme vor fi menite sa dainuie. In fond, ar fi din nou Poezia greaca intr-o oarecare masura.
Arta eterna si-ar avea rostul ei, tot asa cum poetii sunt cetateni.Poezia nu va mai ritma
actiunea-ea va merge inainte.
Acesti poeti vor exista ! Cind va fi sfaramata infinita sclavie a femeii,cmd aceasta va trai
pentru ea si prin ea, dupa ce barbatul - abominabil pina-n prezent - ii va fi daruit libertatea, va
fi la rindu-i poeta ! Femeia va descoperi necunoscutu ! Lumea de idei se va deosebi, oare, de a
noastra ? Ea vadescoperi lucruri stranii, insondabile, respingatoare sau incintatoare, iar noi le|
vom percepe, le vom pricepe.
Dar pina atunci, sa-i cerem poetului ceva nou - idei si forme. Toti smecherii ar ajunge
curind sa-si inchipuie ca au indeplinit aceasta cerinta – dar nu despre asta e vorba !
Primii romantici au fost vizionari fara sa-si dea prea bine seama:cultura lor sufleteasca s-a
infiripat la-nceput gratie unor accidente: locomotive parasite, dar incinse, care merg citva timp
pe sine. Lamartine e uneori vizionar, dar vcchea forma il inabusa. Hugo, prea incapatinat, are
mai vizionarism in ultimele volume :Mizerabilii sint un adevarat poem. Am sub ochi
Osindele ; Stella ne da aproximativ masura viziunii lui Hugo. Prea mul tdin Belmontct si din
Lamenais, prea multi lehova si prea multe coloane,vechi enormitati rasuflate.
Musset. c de paisprezece ori odios pentru noi, fiii unor generatii indurerate si stnpinite de
viziunii - pc care lenca lui de inger le-a insultat! 0,povestile si proverbele lui sarbedc !
O.Noptile lui ! 0, Rolla, Namouna,.Cupa! TotuI e franccz, adica scirbos in ultimul grad ;
francez, nu parizian! Inca o opera a aceluiasi geniu odios, care i-a inspirat pe Rabelais.
Voltaire, Jean deLa Fontaine, comentat de dl. Taine! Primavaratec, spiritul lui Musset!
Incintatoare, dragostea lui! Ce mai, poezic solida, a smalturilor pictate.Poezia franceza va fi
multa vreme gustata sa numa in Franta. Orice baiat de pravalie e in stare sa debiteze o
invocatie a la Rolla, oricc seminarist ascunde in sufletul sau cinci sute de rime copiate in taina
intr-un canetel.La cincisprezece ani, aceste elanuri patimase ii pun pe tineri in stare de rut ; la
saisprezece ani, ei se multumesc sa le recite, cu suflet: la optsprezece, ba chiar la saptesprezece
ani, oricc elev de colegiu inzestrat cu oarecari mijioace, scrie un Rolla, sau traieste in pielea lui
Rolla! Unii ajung, poate, sa si moara din cauza lui. Musset nu s-a priceput sa faca nimic:
indaratul perdelelor stravezii naluceau viziuni, dar el a inchis ochii. Francez, mincator de
papara, tirit din cafenele pe bancile unui colegiu, mortul e mort, oricit ar fi de frumos, iar de-
aci inainte nici nu ne mai dam macar osteneala. sa-l trezim cu grozaviile
noastre!
Romanticii din a doua generatie sint foarte vizionari: Theophile Gautier, Leconte de
Lisle, Theodore de Banville. Dar cum a sonda invizibilul si a asculta neauzitul reprezinta
altceva_decat a incerca sa reconstitui spiritul lucrurilor moarte,Baudelaire ramine cel dintii
vizionar,regele poetilor, un adevarat Dumnezeu.Dar chiar si el a trait intr-un mediu prea artistic
iar forma, atit de mult laudata la el, e meschina. Inventiile noi ccr forme noi.
Asadar, ma straduiesc sa devin vizionar.Si-acum inchei printr-un cantec pios. (…)

Rimbaud - UN RĂSTIMP ÎN INFERN

Odinioară, dacă-mi amintesc bine, viaţa mea închipuia un ospăţ în care toate inimile se
deschideau, în care curgeau vinurile toate.
Într-o seară, am aşezat pe genunchii mei Frumuseţea. Şi mi s-a părut amară şi am
ocărât-o.
M-am înarmat împotriva justiţiei.
Am luat-o la fugă. O, vrăjitoare, o, năpastă, o, ură, vouă v-a fost încredinţată comoara
mea!
Am izbutit să sting orice nădejde omenească din cugetul meu. Am ţâşnit asupra
bucuriilor, asupra oricăreia, într-un salt surd de fiară năprasnică, cercând s-o gâtui.
Pe călăi i-am chemat, pentru ca, în clipa pierzaniei, să le pot muşca patul puştii. Am
chemat plăgile pentru a mă putea înăbuşi în nisip, în sânge. Nenorocul mi-a fost zeu. În noroi
m-am întins. M-am uscat sub văzduhul fărădelegii. Iar nebuniei i-am jucat renghiuri grozave.
Primăvara mi-a dăruit hohotul hidos al nerozilor.
Însă, iată că mai deunăzi, tocmai în clipa în care eram pe cale să scot ultimul horcăit',
mi-a venit gândul să caut din nou cheia praznicului de odinioară ; mi-aş recăpăta poate pofta de
mâncare.
Milostivirea închipuie această cheie. Asemenea inspiraţie vădeşte c-am visat.'
 ,,Hienă vei rămâne etc...", strigă cât poate diavolul, deşi mă-ncununase cu nişte maci
încântători. ,,Cu toate poftele tale să-ţi câştigi moartea, cu egoismul tău, cu cele mai grele
păcate, cu toate".
Ah ! Mi-am însuşit prea multe : Aşadar, scumpe Scaraoţchi, rogu-te din toată inima,
priveşte-mă cu mai puţină furie ! Şi apoi, tot aşteptând măruntele laşităţi ce-ntârzie, domnia-ta
care preţuieşte pe scriitorul lipsit de însuşiri descriptive ori instructive, iată, desprind pentru
domnia ta câteva pagini din caietul meu de fiinţă blestemată.'

Sânge osândit

Moştenesc de la strămoşii mei galici ochii albaştri-deschişi, mintea îngustă şi stângăcia-

n luptă. Socotesc veşmintele mele la fel de barbare ca şi ale lor. Eu însă nu-mi ung pletele cu
unt.
Pentru jupuitul fiarelor si arderea ierburilor, galii erau cei mai nerozi oameni din
vremea lor.
Moştenesc de la ei : idolatria si râvna de a pângări ; oh, si toate păcatele cumplite,
mânia, desfrâul — ce măreţie, desfrâul ! — dar mai ales minciuna şi trândăvia.
Simt o scârbă grozavă faţă de toate meseriile. Meşterii şi lucrătorii de rând, nişte ţărani
cu toţii, nespus de mârşavi. Mâna ce ţine condeiul valorează tot atât cât mâna care ţine plugul.
Veac plin de mâini iscusite ! Eu niciodată n-am să ştiu să fac ceva. Pe urmă, prea departe e de
mine rostuirea unei casnicii. Cerşetoria neascunsă mă mâhneşte. Răufăcătorii mi se par însă
vrednici de scârbă ca şi scapeţii : eu însă rămân neatins ; aşadar nu-mi pasă.
Bun ! Cine mi-a dat însă o limbă atât de-înşelătoare, în stare să-mi îndrume şi să-mi
izbăvească până-n clipa de faţă trândăvia ? Nu m-am folosit de nimic, nici macar de trupul meu
; şi, mai leneş decât o broască râioasă, am trăit pretutindeni. Nu-i familie din Europa pe care să
n-o cunosc — vreau să spun familii la fel cum este a mea, familii care au căpătat tot ce
stăpânesc prin declaraţia Drepturilor Omului. Cunosc deci pe oricare fiu de familie !
De mi-aş afla antecedentele în vreo clipă oarecare din istoria Franţei. Nu găsesc însa
nimic.
Şi se vădeşte tot mai limpede c-am fost dintotdeauna de obârşie joasă. Nu pricep
răzvrătirea. Neamul meu nu s-a răzvrătit nicicând, decât pentru a jefui : aşa cum se năpustesc
lupii asupra prăzii pe care nu ei au ucis-o.
Îmi amintesc istoria Franţei, fiica cea mai mare a Bisericii. Ca om de rând, aş fi pornit
spre locurile sfinte ; păstrez în minte anumite drumuri din câmpiile Suabiei; văd privelişti din
Bizanţ, metereze din Solym; cultul Madonei, duioşia faţă de cel Răstignit se trezesc în adâncul
meu, printre alte nenumărate feerii profane. Lepros, iată-mă stând pe cioburi de urcioare si pe
urzici, la picioarele unui zid scorojit de soare. Mai târziu, mercenar călare, voi fi poposit nopţi
de-a rândul sub cerul Germaniei.
Ah, mai e ceva ! iată-mă dansând sabatul într-o poiană roşietică, laolaltă cu bătrânele şi
copiii.
Încolo, nu-mi amintesc de altceva decât de pământul acesta şi de creştinătate. N-aş
sfârşi niciodată, tot închipuindu-mi în acest trecut Dar întotdeauna singur, fără vreo familie;
mai mult: oare-n ce limbă vorbeam ? Nu mă văd niciodată printre sfetnicii lui Iisus, nici în
divanele domnitorilor — solii lui Cristos.
Ce fost-am oare în veacul trecut ? Nu mă pot descoperi decât în ziua de azi. Nu mai afli
nici haimanale, nici războaie pornite într-o doară. Seminţia cea mai de rând a acoperit totul —
poporul, după cum se spune, raţiunea, naţiunea ba chiar ştiinţa.
O! Ştiinţa ! Totul a fost reluat. Pentru trup şi pentru suflet — împărtăşania. Avem
medicina, avem filozofia—leacurile băbeşti şi cântecele populare dichisite. Apoi,
divertismentele prinţilor, şi acele jocuri pe care ei nu le-ngăduiau ! Geografia, cosmografia,
mecanica, chimia !...
Ştiinţa, noua nobleţe! Progresul ! Merge-nainte lumea, şi de ce nu s-ar învârti ?
Iată viziunea numerelor. Înaintăm către Spirit. Ceea ce spun e de netăgăduit, un oracol..
Eu înţeleg, dar, nefiind în stare să dau lămuriri fără să mă slujesc de vorbe păgâneşti, aş voi să
tac.
Se-ntoarce sângele păgânesc ! Spiritul e-n preajmă, dar de ce Cristos nu-mi vine într-
ajutor dăruind sufletului meu nobleţea şi libertatea. Vai ! S-a sfârşit cu Evanghelia !
Evanghelia !
Pe Dumnezeu îl aştept cu lăcomie. Sunt de neam prost, de-o veşnicie.
Iată-mă acum pe plaja americană. De s-ar aprinde oraşele, în amurg. Ziua mi-i încheiată
; părăsesc Europa. Aerul mărilor îmi va arde plămânii; clima meleagurilor îndepărtate îmi va
tăbăci pielea. Să înoţi, să vânezi, să striveşti iarba, dar mai cu seamă să fumezi, să bei licorile
tari ca un metal în clocot — precum făceau nepreţuiţii mei strămoşi, în jurul flăcărilor.
Voi veni îndărăt cu mădulare ca de fier, cu pielea cătrănită, cu privirea mânioasă ; după
masca purtată pe faţă, voi fi socotit din neamul celor puternici. Aurul nu-mi va lipsi : voi fi
trândav şi brutal. Femeile îngrijesc pe schilozii necruţători care se întorc din ţinuturile calde.
Mă voi amesteca în politică. Voi fi mântuit !
În clipa de faţă sunt blestemat, mi-i groază de patrie. Mai bine-ar fi să dorm, beat mort,
pe ţărmul mării .
Nimeni nu pleacă. Să pornim din nou pe drumurile de-aici, purtând povara viciului,
acest viciu cu rădăcini de grea suferinţă înfiptă-n coasta mea, de pe când începusem să judec
— iată urcă spre cer, mă biciuie, mă răstoarnă, mă târăşte.
Ultima neprihănire, ultima sfiiciune. Fie lucrul rostit! Nu pot dărui lumii greţurile şi
trădările mele. Să pornim aşadar! Drumul lung, poverile, deşertul, plictiseala şi furia.
Cui să mă vând ? Cărei dihănii să mă-nchin ? Împotriva cărei sfinte icoane trebuie
pornit atacul ? Ce inimi trebuiesc sfărâmate ? Ce minciuni tăinuite ? Peste sângele cui trebuie
păşit ?
Mai degrabă să mă feresc de drumul Dreptăţii. O viaţă aspră, o simplă îndobitocire, —
să ridici cu degete descărnate capacul sicriului, aşezându-te, înăbuşindu-te tu însuţi. În chipul
acesta, nici urmă de bătrâneţe, nici un fel de primejdie : spaima nu este franţuzească.
Ah, sunt atât de părăsit, încât închin oricărei icoane dumnezeieşti — oricare ar fi ea—
avânturile mele către desăvârşire.
O, râvna jertfei mele, o, minunea milostivirii mele ! Aici e pământ, totuşi !
De profundis Domine ! Cât sunt de nerod !
Copil fiind, admiram ocnaşul neînduplecat, în urma căruia uşile temniţei se-nchideau
neîntrerupt; vizitam hanurile şi camerele mobilate, sfinţite, poate, prin şederea lui ; priveam
prin cugetul lui cerul albastru şi truda înflorită de la ţară ; adulmecam fatalitatea sa în oraşe.
Avea mai multă vigoare decât un sfânt, mai mult bun-simţ decât un călător oarecare — şi doar
el, el singur ! închipuia martorul slavei şi pe cel al înţelepciunii sale.
Pe drumuri, în nopţi de iarnă, fără adăpost, fără haine, fără pâine, un glas îmi gâtuia
inima-ngheţată : ,,Slăbiciune sau vigoare : iată, eşti forţa. Nu ştii nici încotro te duci, nici
pentru ce te duci, intri peste tot, răspunzi la orice. Nu te vor ucide mai curând decât dacă ai fi
un stârv !" în zori privirea mi-era atât de rătăcită, înfăţişarea atât de moartă, încât cei pe care i-
am întâlnit poate că nici nu m-au văzut".
În oraşe, noroiul mi se-nfăţişa dintr-o dată roşu şi negru, precum oglinda, când lampa se
mişcă prin încăperea de alături, precum o comoară în codru ! Noroc bun, am strigat, şi vedeam
o mare de flăcări şi de fum în cer; şi, la stânga, la dreapta, toate bogăţiile în vâlvătăi precum un
miliard de fulgere.
 Însă orgia, ba chiar tovărăşia femeilor nu mi-erau îngăduite. Nici un însoţitor măcar.
Mă vedeam în faţa unei lumi exasperate, în faţa plutonului de execuţie, plângând, înălţat
deasupra năpastei de a nu fi fost înţeles, şi iertând ! Precum Ioana d'Arc ! ,,Preoţi, profesori,
înalţi învăţaţi, va-nşelaţi dându-mă pe mâna justiţiei. N-am făcut parte nicicând din gloata
asta ; n-am fost niciodată creştin ; mă trag dintr-un neam care cânta în vreme ce-i schingiuit;
nu-i pricep legile; îmi lipseşte simţul moral, nu-s decât o brută :vă-nşelaţi aşadar."
Da, orbi îmi sunt ochii în faţa luminii voastre. Nu-s decât o jivină, nu-s decât un negru.
Dar pot fi mântuit. Voi sunteţi nişte negri măsluiţi; voi, maniaci, cruzi zgârciţi. Negustorule,
eşti un negru ; magistratule, şi tu eşti un negru ; generale, eşti negru ; împărate, jinduire
străveche, şi tu eşti ; ai băut dintr-o licoare clandestină, născocită de Satan. Acest norod se
inspiră din febră şi din cancer Schilozii şi moşnegii sunt atât de vrednici de veneraţie, încât cer
ei înşişi să fie fierţi. De-aş fi mai dibaci, aş părăsi acest continent, unde nebunia dă târcoale, ca
să fac rost de ostatici pentru aceşti ticăloşi. Păşesc pe tărâmul adevăratei împărăţii a fiilor lui
Cham.
Mai cunosc eu oare Firea ? Mă cunosc oare pe mine ? S-a sfârşit cu vorbele. Îmi îngrop
morţii în pântec. Strigăte, tobe, dănţuim, dănţuim, dănţuim ! Nici nu-ntrevăd măcar momentul
când vor debarca albii şi voi luneca în neant".
Foame, sete, strigăte, dans, dans, dans, dans.

Albii debarcă. Bubuie tunul ! trebuie să te supui botezului, să te-mbraci, să munceşti.

Am primit în piept lovitura harului. Ah, n-o prevăzusem !
N-am săvârşit răul. Zilele se vor scurge uşoare, voi fi scutit de pocăinţă. Nu voi
cunoaşte frământările sufletului pierdut aproape pentru Bine, în care răzbate iarăşi o lumină
severă precum făcliile funerare. Soarta fiului de familie, coşciug prematur acoperit cu lacrimi
limpezi. Fără îndoială că dezmăţul este idiot, viciul stupid; putreziciunea trebuie zvârlită la o
parte. Însă orologiului nu-i va fi oare hărăzit să nu sune decât ceasul neîntinatei suferinţi ? Fi-
voi răpit precum un copil, să mă joc în rai, uitând orice nenorocire ?
Repede ! Ni-s date oare şi alte vieţi ? Să dormi în sânul bogăţiei nu-i cu putinţă. Bogăţia
a fost dintotdeauna un bun obştesc. Numai dumnezeiasca iubire dăruieşte cheile ştiinţei. Îmi
dau seama că natura nu-i decât spectacolul bunătăţii- Adio himere, idealuri, păcate !
Cântecul chibzuit al îngerilor se ridică din corabia mântuirii : iată iubirea dumnezeiască
! Două iubiri ! Pot muri din pricina dragostei pământeşti, din pricina devotamentului. Am lăsat
în urmă suflete a căror mâhnire va creşte din pricina plecării mele! Mă alegeţi dintre cei
naufragiaţi; cei ce rămân nu-mi sunt oare prieteni ?
Mântuiţi-i !
Înţelepciunea mea s-a născut. Lumea e bună. Voi binecuvânta viaţa. Îmi voi iubi fraţii.
Nu mai e vorba de făgăduieli copilăreşti. Nici de nădejdea de-a scăpa de bătrâneţe şi de
moarte. Dumnezeu este puterea mea, pe Dumnezeu îl preamăresc.
Plictisul nu mai înseamnă dragostea mea. Turbare, dezmăţ, nebunie — avânturile şi
dezastrele lor le cunosc pe toate — întreaga mea povară e dată jos. Sa cumpănim fără
ameţeală, întinderea nevinovăţiei mele.
N-aş mai fi în stare să cer ciomăgeli mângâietoare. Nu mă socot în alaiul de nuntă,
urcat de Iisus Cristos în corabie, în chip de socru.
Nu sunt întemniţat de raţiunea mea. Am spus : Dumnezeu. Vreau libertate-n mântuire :
cum să mă ţin pe urmele ei ?" Frivolitatea m-a părăsit. Nu-mi mai trebuie nici devotament,
nici dragoste cerească. Nu-mai pare rău de veacul inimilor prea simţitoare. Fiecare cu rostul
său, dispreţ ori milostivire : mă opresc în vârful acestei scări îngereşti de bun-simţ".
În ceea ce priveşte fericirea căpătuirii, cu un cămin sau fără... nu, îmi pare cu neputinţă.
Sunt prea împrăştiat, prea slab. Viaţa înfloreşte prin muncă, e un vechi adevăr: viaţa mea nu
cântăreşte destul de greu, prea îşi ia zborul, plutind departe deasupra Faptei, atât de scumpă
omenirii.
În ce hal ajung, o fata bătrână ! N-am curajul să-ndrăgesc moartea !
De mi-ar da Dumnezeu liniştea văzduhului ceresc, rugăciunea — precum sfinţii de
odinioară. Sfinţii, făpturi puternice ! Schivnicii, artişti de care-acum nu mai e nevoie !
Farsă ne-ncetată ! Nevinovăţia mea m-ar face să plâng. Viaţa este o farsă pe care
trebuie s-o jucam cu toţii.
Destul ! Iată pedeapsa. Pornim !
Ah ! Plămânii ard, tâmplele vuiesc! Noaptea se rostogoleşte sub pleoape, în soarele
acesta ! Inima mea... mădularele...
Încotro se merge ? la luptă ? Sunt neputincios ! ceilalţi înaintează. Uneltele, armele...
timpul !...
Foc ! Trageţi asupra mea ! Aşa ! Ori mă predau. Laşilor! Mă omor ! Mă arunc sub
picioarele cailor!
Ah !...
Mă voi deprinde. Ar fi o viaţă franţuzească, pe calea onoarei !

Noaptea Iadului

Am dat pe gât o straşnică înghiţitură de otravă. De trei ori binecuvântat fie sfatul
primit! Măruntaiele mă frig ! Violenţa veninului îmi răsuceşte mădularele, mă face diform, mă
doboară. Mor de sete, mă-năbuş, nu pot ţipa. E iadul, cazna fără sfârşit ! Priviţi cum se-nalţă
flăcările ! Ard aşa cum se cuvine ! Piei, diavole !
Întrezărisem convertirea mea la bine şi la fericire, izbăvirea ! Pot oare descrie asemenea
viziune, atmosfera infernului nu rabdă imnurile ! Se aflau milioane de făpturi fermecătoare, un
gingaş. concert spiritual, puterea şi pacea, ambiţiile nobile, dar ce pot şti eu ?
Ambiţiile nobile !
Şi iată, din nou viaţa ! Dar dacă osândirea e hărăzită pentru vecie ? Un om care încearcă
să se schilodească e osândit de-a binelea, nu-i aşa ? Mă socot în infern, deci mă aflu chiar
acolo. E vorba de-mplinirea catehismului. Sunt rob al botezului meu. Părinţi, voi m-aţi
nenorocit pe mine, dar v-aţi nenorocit şi pe voi ! Sărman nevinovat! Infernul nu se poate
năpusti asupra păgânilor. Si iată, şi aici, viaţa ! Mai pe urmă, desfătările blestemului vor fi mai
adânci. Iute, o nelegiuire, să mă prăbuşesc în neant, precum hotărăşte legea omenească.
Taci, haide, taci o dată !... Aci se află ruşinea, mustrarea, aci : Satana spune că văpaia e
mârşavă si că mânia mea e cumplit de neroadă. Destul !... Mi se şoptesc neadevăruri, vorbe
vrăjitoreşti, înşelătoare miresme, cântări copilăreşti. Si când mă gândesc că eu stăpânesc
adevărul, că privesc dreptatea : am judecata sănătoasă, hotărâtă ; mă simt pregătit pentru
desăvârşire... Trufie. Pielea capului mi se usucă . Îndurare ! Doamne, mi-e frică. Mi-e sete,
mi-e atât de sete ! Ah ! copilăria, iarba, ploaia, eleşteul acoperind pietrele. Iată, în clopotniţă
bătea douăsprezece... sus, luna plină... Diavolul e la ora asta în clopotniţă. Maria ! Sfântă
Fecioară !... Mi-e scârbă de prostia mea.
Acolo, nu-s oare suflete de treabă ce-mi vor binele ?... Veniţi... O pernă-mi
apasă gura, nu mă aud, sunt nişte fantome. La urma urmelor, nimeni nu se gândeşte la celălalt.
Să nu se apropie nimeni. Am fost pârjolit : duhnesc, e neîndoielnic.
Halucinaţii nenumărate. Iată, cu adevărat ce-a dăinuit în mine, dintotdeauna : nici o
credinţă în istorie şi uitarea principiilor. Dar voi tace : poeţii vizionarii ar fi prea invidioşi. Sunt
de mii de ori cel mai bogat; să fim zgârciţi, precum marea.
 Dar ia te uită ! Orologiul vieţii s-a oprit adineauri. Nu mai exist. Teologia e lucru serios
: iadul este fără îndoială jos — iar cerul, sus. Extaz, coşmar, somn într-un cuib de flăcări.
Câte răutăţi când priveşti cu luare-aminte câmpul... Ferdinand, Satana, grăbeşte cu
seminţele sălbatice... Iisus calcă pe spinii purpurii, fără să-i aplece... Iisus calcă pe valurile
înfuriate. Lanterna ni l-a înfăţişat în picioare, alb, purtând plete întunecate, lunecând pe clina
unei unde de smaragd...
Am să dezvălui toate tainele : taine ale religiei ori ale firii, moartea, naşterea, viitorul,
trecutul, cosmogonia, nefiinţa. Sunt maestru întru fantasmagorie !
Ascultaţi !...
Am toate harurile !... Nu-i nimeni aici dar este cineva : n-aş. vrea să-mi risipesc
comoara. Doriţi cântecele negrilor, dansuri de cadâne ? Doriţi să mă fac nevăzut, să m-azvârl
în valuri, să caut inelul? Doriţi? Pot face aur, leacuri...
Deci să credeţi în mine; credinţa alină, îndrumă, tămăduieşte. Veniţi cu toţii — chiar
copilaşii—să vă mângâi, inima revărsată asupra voastră — minunata inimă ! Bieţi oameni,
muncitori ! Nu cer din partea voastră rugăciuni ; de-mi dăruiţi încrederea voastră, voi fi fericit.
Şi să ne gândim la mine. Faptul acesta mă face să nu-mi pară prea rău de lumea asta.
Am noroc : aş. putea suferi mai cumplit. Viaţa mea n-a fost decât un fir de dulci nebunii. Păcat.
Ei şi ! Să ne schimonosim în toate felurile.
Hotărât, suntem în afara lumii. Nici un sunet. Am pierdut pipăitul. Ah ! castelul meu,
Saxonia mea, crângul de sălcii. Serile, zorile, nopţile, zilele... Cât sunt de ostenit !
Ar trebui să am un iad pentru mânie, un iad al meu pentru trufie — Şi iadul pentru
dezmierdări ; o întreagă simfonie de iaduri.
Mor, sunt istovit. Iată groapa, mă-ndrept către viermi, scârnăvia scârnăviilor. Diavole,
şolticule, vrei să mă ştergi de pe faţa pământului cu farmecele tale. Protestez. Protestez ! o
împunsătură de furcă, un strop de văpaie.
Ah ! să urc iarăşi către viaţă ! Să-mi arunc ochii asupra sluţeniilor noastre! Şi otrava
aceasta, sărutarea aceasta de-o mie de ori blestemată ! Neputinţa mea, cruzimea acestei lumi !
Doamne, îndurare ! Ascunde-mă, prea e rău ce mi se-ntâmplă ! Sunt ascuns şi iată, nu sunt.
Văpaia se înalţă laolaltă cu osânditul ei.

Rămas bun

A şi sosit toamna! De ce să ducem însă dorul unui soare veşnic, dacă ne îndreptăm spre
desluşirea luminii dumnezeieşti- departe de oamenii ce mor după anotimpuri.
Toamna. Luntrea noastră, înălţată în negurile încremenite, cârmeşte către portul
mizeriei, cetatea uriaşă cu cerul pătat de flăcări şi de noroi. Ah ! zdrenţele mucezite, pâinea
muiată de ploaie, beţia, înmiitele iubiri ce m-au răstignit ! Nu se va sfârşi o dată cu acest
vampir, rege peste milioane de suflete şi trupuri moarte, ce vor fi judecate ! Mă văd din nou, cu
pielea roasă de noroi şi de ciumă, viermi mişunând prin pletele mele şi pe la subsori, cu inima
scurmată de viermi încă şi mai graşi, întins printre fiinţele necunoscute, fără vârstă, fără
simţire…Aş fi putut muri…Groaznică amintire ! Urăsc nespus mizeria.
Şi mi-e teamă de iarnă pentru că înseamnă anotimpul traiului tihnit.
- Uneori întrevăd pe bolta cerului ţărmuri nesfârşite, acoperite de albe noroade cuprinse
de bucurie. O mare corabie de aur, deasupra-mi flutura steguleţele sale multicolore în adierea
dimineţii. Am plăsmuit toate sărbătorile, toate triumfurile, toate dramele. Am încercat să
descopăr flori necunoscute, aştrii noi, o carne nouă, graiuri noi. Am crezut că-mi pot însuşi
puteri supraomeneşti. Ei bine, acum trebuie să îngrop închipuirea şi amintirile mele ! O
frumoasă glorie de artist şi de povestitor este aşadar spulberată !
 Eu ! eu care mă socoteam mag ori înger, putându-mă lipsi de orice soi de morală, iată-
mă-napoiat pământului, iată-mă nevoit să-mi caut îndatoriri, şi să-mbrăţişez aspra realitate !
Ţăran !
Sunt oare înşelat ? îndurarea, pentru mine, este soră cu moartea?
In sfărşit, voi cere iertare, deoarece m-am hrănit cu minciuni! Deci haidem!
Dar nu văd nici o mână prietenească! Şi unde voi afla ajutorul?
Da, ceasul cel nou este cel puţin foarte aspru.
Pot spune că izbânda-i a mea ; scrâşnirea dinţilor, şuierul flăcărilor, suspinele grele de
duhoare, iată-le domolite. Toate amintirile scârnave pier. Ultimele păreri de rău îşi iau
tălpaşiţa. Simt pizmă faţă de cerşetori, de tâlhari, faţă de prietenii morţii, faţă de nerozii de
toate soiurile. Osândiţi, dacă totuşi m-aş răzbuna !
Se cuvine să fim cât mai moderni cu putinţă.
La o parte, cântare sfânta : să ţinem pasul câştigat. Ce noapte grea ! Sângele uscat
fumegă pe chipul meu, şi nu se află nimic pe spatele meu ; doar acest copăcel groaznic !…
Lupta spirituală este tot atât de brutală precum bătălia dintre oameni ; dar viziunea Dreptăţii
înseamnă desfătarea lui Dumnezeu, a Lui doar.
Iată şi ajunul. Să ne lăsăm pătrunşi de toate năvalnicele valuri de vigoare şi de iubire
adevărată. Şi în zori de zi, înarmaţi cu flacăra răbdării, vom păşi în oraşele minunate.
Vorbit-am oare de o mână părintească ! pot râde măcar de vechile iubiri înşelătoare, pot
face de ruşine perechile mincinoase — văzut-am infernul femeiesc — voi avea răgaz, aşadar,
să cuprind adevărul într-un suflet şi un trup.

aprilie-august 1873 În româneşte de N. Argintescu-Amza