Modalităţi de investigare a personalităţii

Metodologia de investigare a personalităţii prezintă multe diferenţe faţă de

alte niveluri ale psihismului în general, specificitate raportată la existenţa a
peste 50 de definiţii ale personalităţii şi a identificării a mii de termeni care o
definesc (G. W. ALLPORT şi H. S. ODBERT găsesc peste 18.000 de
termeni în limba engleză).

De aceea, se impune o sistematizare, iar caracteristicile exhaustive ale

acestei abordări sunt greu de respectat.

Probele prin care se realizează investigarea personalităţii (în ansamblu, atât

la normali, cât şi în cadrul bolii) sunt extrem de polimorfe, alcătuite după
criterii care pun accentul pe individualitate; din aceasta decurge dificultatea
cuantificării rezultatelor obţinute, pentru a nu mai sublinia nota de
subiectivitate prezentă aproape în orice încercare de investigare.

1. Se apreciază că există metode subiective, în care subiectul, pentru a fi

cunoscut, este pus să vorbească despre sine. În prezent, psihologii consimt
că personalitatea (măcar anumite faţete) se poate investiga şi cunoaşte cu
ajutorul anamnezei, chestionarelor şi a scalelor de apreciere.

2. Există modalităţi de investigare grupate sub genericul metode

obiective – cu ajutorul cărora se urmăreşte cunoaşterea directă a
comportamentului subiectului, a diferitelor lui reacţii perceptibile.

Cercetătorii în domeniu, în special psihologii şi medicii, fac observaţie

directă şi pot ajuta echipa de cercetare pentru reproducerea unor situaţii de
viaţă, cu suficiente limite deja cunoscute.

Pentru mai multă obiectivitate în cunoaşterea personalităţii umane, a

conduitelor şi activităţii, psihologii şi medicii au apelat frecvent, în ultimele
decenii, la o serie de înregistrări şi măsurători psihofiziologice. În abordarea
structurii complexe a sistemului de personalitate, aceste date sunt recoltate,
în special (realizând o notă de mai mare individualitate), în condiţii care
provoacă un conflict ori o situaţie emoţională reprezentativă, caracteristică
psihică generic umană sau personală.

Aceste date, uneori doar, crâmpeie, câteodată definitorii pentru

comportamentul uman sunt recoltate cu ajutorul electroencefalografiei
(EEG), electromiografiei (EMG), electrocardio-grafiei (EKG) etc., fiind
rezultatul prelucrării reflexului psiho-galvanic ori al modificărilor electrice
cerebrale, musculare etc.

3. Metodele proiective sunt constituite din totalitatea tehnicilor prin care

subiectului i se solicită răspunsuri faţă de stimuli nestructuraţi, pe care acesta
va tinde să-i interpreteze prin prisma propriilor trăsături de personalitate.

În general, răspunsurile subiectului sunt în funcţie de sensul sugerat de

stimul, de stările prin care el trece. De asemenea, ele sunt influenţate de
particularităţile personalităţii subiectului, de nivel de cultură şi educaţie,
nivel de aspiraţie, motivaţie, imagine de sine etc.

Pentru o înţelegere cât mai profundă şi pentru raţiuni de ordin metodologic

trebuie să menţionăm că aspectele obiective şi subiective din structura
psihicului uman se înterpătrund, astfel că această încercare de clasificare,
mai sus prezentată conţine elemente eclectice, deşi este mult utilizată.

Există multiple împărţiri şi clasificări ale tehnicilor proiective; efortul

psihologilor de a imagina probe fiind concretizat în mii de dovezi:

a. tehnicile asociative mai cunoscute şi mai des utilizate sunt: experimentul

asociativ-verbal şi tehnica RORSCHACH;

b. tehnici constructive – TAT sau testul aprercepţiei tematice, imaginat de

Murray şi Morgan;

c. tehnici de completare: prin imagini – ROSENZWEIG;

prin fraze MICHIGAN, Rotter etc.;

d. tehnici de ordonare: SZONDI (diagnostic pulsional);

e. tehnici expresive: testul arborelui (KOCH); desenul figurii umane.

Cunoscând o mai mare dezvoltare în ultimele două decenii, scalele de

evaluare ţintesc estimarea cantitativă a comportamentului uman, dovedindu-
şi utilitatea în aprecierea cvasi-obiectivă a efectelor psihofarmacologice a
diferitelor substanţe psihotrope.

Acestor scale de evaluare ,,rating scales” li se adaugă recentele procedee

„check-list” şi lista de adjective pentru control. De exemplu, o variantă în
care din 300 de adjective considerate concludente pentru comportamentul
uman, subiectul este rugat să sublinieze adjectivele care l-ar caracteriza.

În această tehnică, examinatorul (evaluatorul) apreciază fiecare simptom

(psihic ori somatic) cu o cifră, în funcţie de intensitatea acestuia. Prelucrarea
statistică obţinută din scoruri, la etape anume stabilite de cercetători, oferă
posibilitatea alcătuirii unui profil clinic (în dinamică) al bolnavului
respectiv.

Scalele de evaluare sunt adaptate nosologiei şi sindromologiei din clinicile,

de exemplu, de psihiatrie. Se vorbeşte de scale pentru nevroze, psihoze etc.,
ori pentru testarea anxietăţii, a depresiei.

Cele mai cunoscute sunt: scalele LORR, HAMILTON, ZUNG,

WITTENBORN.

Pentru aprecierea efectelor terapeutice (aspecte comparative, tratamente

standard şi depôt ori standard şi retard etc.), scalele au fost folosite şi la noi
în ţară, pentru unele medicamente cum ar fi: fluanxol, oxipertină,
clorpromazină, oxazepam.

Chestionarelesunt modalităţi de cercetare, de cunoaştere, prezente în

majoritatea disciplinelor ca şi în activităţile cotidiene, alcătuite din întrebări
cu un anumit grad de generalitate, dar urmărindu-se o ,,radiografiere” a
stărilor, atitudinilor, intereselor, poziţiilor subiectului. Se înţelege că
răspunsurile pot fi mai mult sau mai puţin subiective, de aceea se alcătuiesc
fie cu răspunsuri închise(„DA”, „NU”, „NU ŞTIU”), fie cu răspunsuri
deschise (libere).

Unul dintre chestionarele cunoscute şi frecvent utilizate este Chestionarul

Cornell (Universitatea Cornell din S.U.A.), alcătuit din 101 întrebări, la
care subiectul este „forţat” să răspundă cu DA ori NU.

Întrebările sondează în ansamblu aspecte somatice, psihice,

comportamentale. din cele 101 întrebări: 18 se referă la frică şi dificultăţi
adaptative; 7 întrebări investighează timia, dispoziţiile afective; 7 întrebări
sunt referitoare la anxietate şi nervozitate, altele privesc aspecte
hipocondriace, neîncrederea ori sensibilitatea excesivă, iar altele se referă la
tulburări gastro-intestinale, circulatorii etc. Se obţine o notă care poate varia
între 10 şi 100, iar cei cu punctaj peste 23 sunt consideraţi bolnavi.
 A. Inventarul de personalitate multifazic Minnesota (MMPI) este
considerat cel mai complet şi cel mai răspândit chestionar.

Este alcătuit din 550 întrebări la care subiectul trebuie să se decidă pentru
unul din răspunsurile: „ADEVĂRAT”; „NEADEVĂRAT”; „NU ŞTIU”.

Rezultatele se apreciază în funcţie de 4 scale de validare: ,,?”, L, F, K şi 9

scale clinice.

Următoarele Scale de validare vor fi succint prezentate:

a) Scala ,,?” – este cea dată de numărul total de răspunsuri la care

persoanele răspund prin ,,nu ştiu” (se numără). O notă relativ crescută indică
un subiect cu o structură psihastenică, depresivă ori numai inhibată. O notă
prea mare poate invalida testul.

b) Scala L (lie = minciună) – Obţinerea de scoruri mari este proprie

persoanelor rigide, psihopate ori cu tendinţe interpretative (în special când
doresc, în urma efectuării testului, să apară într-o lumină favorabilă,
falsificând rezultatele).

c) Scala F – apreciază validitatea întregului test. Un scor mare arată o

posibilă lipsă de atenţie în sortarea enunţurilor ori incapacitatea de a da un
răspuns corect.

d) Scala K – are un rol corectiv prin măsurarea atitudinii persoanei faţă de

răspunsurile date. Scorul mare arată tendinţa de a se realiza un profil normal,
indicând atitudinea de apărare a persoanei, faţă de propriile slăbiciuni. El
indică şi un bun prognostic pentru bolnav, ilustrând capacitatea lui de a-şi
rezolva propriile probleme.

Scale clinice – vizează, în fond, trăsături ale personalităţii.

1. Scala Hs – pentru hipocondrie – măsoară interesul individului pentru

funcţii şi caracteristici somatice. Scorul ridicat arată tendinţe spre acuze
somatice lipsite de suport organic, neîncredere în medic, relaţie terapeutică
compromisă, inactivitate psihică. Scala diferenţiază aspectele hipocondriac –
cenestopate sau tulburări organice.

2. Scala D – pentru depresie – este sensibilă la apariţia depresiei şi

anxietăţii; scorul poate să crească şi la subiecţii normali dar blazaţi, sceptici,
introvertiţi ori cuprinşi de sentimentul inutilităţii. Detectează depresiile
subiacente şi disimulate.

3. Scala Hy – pentru isterie – arată inactivitatea psihică, egocentrismul,

atitudini sociale de mare naivitate, ca şi tulburări funcţionale de ordin
general. Scala indică potenţialitatea histeroidă.

4. Scala Pd – pentru deviaţie psihopatic㠖 indică superficialitatea stărilor

emoţionale, lipsa unor capacităţi de a folosi experienţa proprie, indiferenţă
faţă de normele etico-morale, potenţial toxicomanic, tendinţă spre
perversiuni, tendinţe narcisice.

5. Scala M/F – masculinitate-feminitate – poate avea un scor mare, arătând

devierea structurării intereselor în direcţia sexului opus. Scala M/F cu scor
mare la bărbaţi este legată câteodată, mai mult de anumite trăsături
intelective decât de homosexualitate. Tendinţa de homosexualitate este
considerată ca prezentă când percepem o mărire concomitentă a scorurilor la
M/F, Pd şi Pa. Scorul mare la femei indică existenţa tendinţei de dominare,
agresivitate, lipsă de inhibiţie.

6. Scala Pa – paranoia – identifică o serie de trăsături ca: neîncredere,

suspiciune, hipersensibilităţi, moralitate excesivă, tendinţe interpretative.

7. Scala Pt – psihastenie – se caracterizează prin încercarea de decelare a

fobiilor, obsesiilor, a tendinţelor compulsive. Identifică şi personalităţi
psihastenice care se manifestă prin depresie, disprosexie, neîncredere în sine.

8. Scala Sch – schizofrenie – nu este în special ilustrativă pentru

personalităţi schizoide ori schizofrene, întrucât schizofrenia are o
multitudine de forme clinice.

9. Scala Ma – hipomanie – ne ajută să identificăm persoanele cu structuri

de personali-tate ce conţin: tumult ideativ, polipragmatism, entuziasm
incorigibil, non-conformism.

ˇ Scoruri ridicate la Pd şi Ma indică imaturitate, toleranţă scăzută la

frustrare, ostilitate, impulsivitate, agresivitate, comportament delictual.

ˇ Scoruri mari la D, Hy, Hs caracterizează personalităţile pasive, resemnate,

dependente, iritabile, în tensiune.
ˇ Psihologii clinicieni au stabilit că scorurile ridicate la D, Hy, Hs asociate
cu valori mari la scala Pt se întâlnesc la alcoolicii vechi cu modificări
biologice şi psihice.

ˇ Persoanele cu scoruri ridicate la scala Pt şi D pot obţine rezultate bune în

activitatea de rutină, deşi sunt lipsite de iniţiativă, curaj, simţ de răspundere.

ˇ De asemenea, scoruri mari la Pt, D şi M/F caracterizează personalităţile

nevrotice, inhibate.

În concluzie, inventarul MMPI relevă potenţialul psihopatologic, dar are

unele dezavantaje: este rigid, răspunsurile pot fi uşor trucate, este permanent
un monolog, iar în clinică are mult mai mult succes dialogul; subiectul poate
face în mod inconştient proiecţie, încărcându-se cu un grad mare de
subiectivitate (în mod frecvent subiectul se apreciază aşa cum crede că este,
cum şi-ar dori uneori să fie etc.).

Considerate ca fiind mai potrivite pentru activitatea clinică, metodele

proiective au un grad mai mare de aderenţă în investigarea conduitelor şi
trăirilor, oricât de polimorfe ar fi ele. Permit investigarea conduitei
intrinseci, iar numărul de răspunsuri nu este limitat. Totodată, interpretarea
răspunsurilor subiectului nu este univocă (specific al testelor de inteligenţă),
ci extrem de complexă – fapt ce constituie pe alt plan un obstacol evident în
tentativele de apreciere cantitativă.

Având la bază o concepţie globală, sintetică asupra personalităţii, acestea

furnizează datele unui portret descriptiv.

Din cauza imposibilităţii aprecierii (estimării) cantitative este de preferat să

fie catalogate drept tehnici şi NU teste proiective. Cu ajutorul lor, se
desprind aspecte globale ale personalităţii abordată sintetic.

Dacă încercăm o comparaţie cu probele cognitive, aceasta arată că în probele

proiective participarea afectiv-imaginativă a subiectului
ajută transpunerea în situaţii, care măreşte gradul de fidelitate al
răspunsurilor în probe. În testele cognitive abordarea subiectului este de tip
analitic, iar participarea afectivă şi disprosexia scad nivelul de eficienţă al
rezultatelor.

Când materialul adunat cu ajutorul tehnicilor proiective este restructurat, cel

mai adesea subiectul dă răspunsuri raportate, prin analogie, la configuraţia
universului său afectiv, fapt ce impune un interes mai mic pentru aspectul
cantitativ al rezolvării de probleme, al corectitudinii la probe.

Tehnica asociativ-verbală a fost iniţiată de Fr. Galton care a construit prima

tehnică proiectivă, ulterior dezvoltată de Jung.

Galton – a ordonat o serie de cuvinte-stimul la care subiectul trebuie să

răspundă cu primul cuvânt care-i vine în minte şi a cronometrat timpul de
reacţie.

Jung utilizează testul ca un ,,detector” de complexe: la atingerea unor astfel

de complexe printr-un cuvânt inductor, el presupune că se va produce o
tulburare sau o blocare a răspunsurilor, manifestată prin mărimea timpului
de reacţie sau chiar uitarea cuvântului indus. Jung arăta că pornind de la
această tehnică, cu unele suplimentări (înregistrări RED, ritmul şi
amplitudinea respiraţiei, observarea modificărilor mimicii) se pot studia
reacţiile emoţionale, componente ale structurii de personalitate.

În prezent, tehnica se foloseşte pentru studiul amănunţit în nevroze, stări

depresive (potenţialitatea suicidară) şi în toate bolile cu coeficient
psihopatogenetic.

B. Tehnica Rorschach, imaginată şi definitivată de Herman Rorschach în

1921, se bazează pe răspunsurile pe care le dă subiectul, pe rând, în faţa a 10
planşe, relatând tot ce îşi poate reprezenta în legătură cu stimulii standard.

Planşele sunt cunoscute ca alcătuind tehnica „petelor de cerneală” alcătuite

prin suprapuneri de imagini simetrice, 5 dintre ele fiind alb-negru, 2 cu
nuanţe de cenuşiu şi roşu şi 3 planşe sunt multicolore.

Cotarea se face în raport de numărul total al răspunsurilor (care pot fi

globale sau detaliu; formă, culoare etc.) şi de timpul necesar pentru toate
cele 10 planşe. De o mare importanţă pentru interpretare este conţinutul pe
care subiectul îl prezintă în răspunsuri: forme umane, animale, plante,
anatomie etc., ca şi raportul banalitate/originalitate.

Pe baza tehnicii Rorschach sunt descrise (Beck) arii centrale ale

personalităţii:

a. activitate intelectuală;
b. emoţii exteriorizate;

c. viaţă emoţională înnăscută.

Planşe din proba Rorschach

Tehnica Rorschach, foarte mult utilizată, ajută la evidenţierea unor trăsături

de personalitate la subiecţi normali, iar la bolnavi, atât la cei somatici, cât şi
la cei psihici, având rol important în diagnosticare, diferenţiere şi prognoză
psihiclinică. Dorim să arătăm că, numai pe baza semnelor (fie ele şi
patagnomice) nu se pot diagnostica tipuri precise de maladii mentale, dar
unele indicii, mergând chiar spre cunoaşterea detaliată le putem obţine prin
această tehnică. Astfel, perceperea predilectă a amănuntelor de formă este o
dovadă a clarităţii percepţiei şi un indicator al bogăţiei intelectuale.

Perceperea, în special după culoare a stimulilor din planşe arată unele

,,deschideri” spre zonele de mai mare sensibilitate afectivă, specifică pentru
femei, iar la cele realizate preponderent după formă arată prezenţa unor
capacităţi cognitive deosebite a tendinţelor spre sinteză etc. Cei care au o fire
sociabilă realizează o bună asociere formă-culoare (FC+). Cei ce dau
răspunsuri construite pe elementul ,,umbră” denotă prezenţa unor trăiri
emoţionale negative: anxietate, depresii, inadecvare.

Utilizarea în mod deosebit a spaţiilor albe din imaginile planşelor arată

încăpăţânare, perseverenţă, ostilitate. Viaţa interioară apare reflectată în
răspunsuri care surprind mişcarea (K+), fiind dovada unor elemente ale
emoţiei interiorizate.

Când răspunsurile tip mişcare (K) depăşesc numărul celor de tip culoare se
apreciază că gândurile predomină asupra acţiunilor, iar simptomele bolii
privesc în special modificările la nivel cognitiv.

Predominanţa răspunsurilor de tip culoare (C) asupra celor de mişcare (K)

arată prezenţa exagerată a simptomelor somatice şi motorii.

C. Test Zulliger (Test Z)

Testul Z diferă de Testul Rorschach

El reprezintă în esenţă o metodă colectivă destinată depistării subiecţilor

patologic neadaptaţi ori dezechilibraţi.

Testul Z - trebuie să fie etalonat de psihologi pe populaţie de limbă şi cultură

omogenă.
Nu e bine să se facă suprapuneri şi analogii între testul Z şi Rorschach, este
chiar periculos.

Testul Z este diferit de Rorschach pentru că este test colectiv, realizează o

bună cunoaştere elementară (banală) cu exteriorizarea profunzimilor psihice.

Se acceptă că doar testul Rorschach descrie personalitatea. Testul Z nu poate

face aceasta în profunzime dar permite descoperirea semnelor tipic
patologice, arată anomaliile simpto-matice, dar nu dă diagnostice
diferenţiale

Istoric – a apărut în timpul celui de al doilea război mondial (1942), în

Elveţia, selectând persoanele apte pentru a fi ofiţeri

- La mulţi subiecţi normali nu trebuiau aprofundate structurile mentale

pentru că unele erau evidente la prima privire ori manifestare. În 1942
Zulliger a elaborat un set nou de planşe ca Rorschach – preparând şi
pregătind 600 planşe; în final a optat pentru 3 planşe.

- ele au fost etalonate pe 800 subiecţi cu dovedirea validităţii şi fidelităţii.

Comparativ cu metoda Rorschach, testul lui Zulliger este mai modest, dar
,,recunoaşte” normalii şi îi selectează pe cei pentru examinări aprofundate

Testul Z este considerat că are o mare obiectivitate chiar aplicabilitate şi în

alte domenii decât în armată.

Descrierea testului

Planşa I este alcătuită doar cu tonuri de gri închis şi deschis; imagini masive
şi cu margini „adâncite”.
 Răspunsurile pot fi de tip interpretare
globală, primară. Apar reacţii la diferite
tonuri – denumite reacţii de ,,estompaj”
şi de tip „clob” (apud Rorschach).

Poate să apară şoc la culoarea negru iar

subiecţii afirmă că planşa ar fi
„sinistră”, imagine de mort, fantomă
etc.

Conţinutul acut disforic este generat de

anumite interpretări.

Planşa I

Planşa II – este colorată divers şi considerată ,,ciudată”, evocând: numeroase

interpretări ale culorilor; interpretări de tip detaliu; rare interpretări de tip
„G” (elaborate) – fapt important pentru structura mentală; elemente
kinestezice; şoc – culoare frecvent.

Pata roşie – interpretarea culorii dar şi a mişcării este frecvent decodificată

drept: „doi copii care se ţin în braţe”

Pata alb㠖 sugerează inter-pretare imediat㠖 fapt ce demonstrează prezenţa

elementului patologic şi răspuns tip şoc-culoare.

Pentru imaginea verde lateral se obţin interpretări botanice (de plante) –

determinate de culoarea respectivă.

Imaginea din partea inferioară a paginii Brun – maroniu determină

interpretări nuanţate, fie statice, fie de tip mişcare.

Interpretarea petelor verzi şi brune – arată o reacţie primară; iar subiectul

care lasă roşul la sfârşit îl descrie ca fugind de roşu şi ne arată teama de a se
implica emoţional a subiectului – decodoficată drept: „refulare afectivă”.
Planşa II

Planşa III – oferă interpretări mai dificile – pentru că este mai complicată.
Această planşă este importantă pentru surprinderea mişcării

Ea sugerează, în mod analog, cu planşa III din testul Rorschach – imagini

umane.

Pata roşie exterioară adesea este interpretată în manieră kinestezică.

Ea dă loc la răspunsuri pentru surprinderea banalităţii.

Planşa III

Administrarea testului
De regulă, se face într-o sală pentru 30 subiecţi cu vizibilitate egală. În sală
trebuie să fie întuneric, iar sala să fie dotată cu lumină cât să permită
subiecţilor doar să scrie, în timp ce imaginea rămâne proiectată pe ecran.

Distanţa faţă de ecran a primei planşe este pentru primul rând de subiecţi de
2,50 m (standard); iar distanţa maximă este de 15 m.

Fiecare subiect primeşte o foaie liniată – care are în partea de sus un spaţiu
pentru date generale (nume, dată) şi o margine în stânga pentru cotaţiile
psihologice. Foaia este împărţită în 2 părţi: I şi II pe prima faţă, iar pe verso
spaţiu pentru planşa III.

După mai multe încercări a fost fixat la 5 minute timpul necesar pentru
răspunsuri, testul putând fi terminat în 20 de minute.

Notarea răspunsurilor se face pe marginea dreaptă. Răspunsurile pe care

pacientul le face în funcţie de percepţia lui sunt notate în funcţie de
localizare, determinant, conţinut şi, după caz, în funcţie de banalitatea sau
originalitatea interpretării.

Localizare

Răspunsurile tip G şi D sunt notate ca în Rorschach. Considerăm „D”

răspunsurile care revin cel puţin o dată la 22 de interpretări.

Se ştie că „Dd” este un segment insolit sau foarte limitat, iar ”Do” este o
parte din ceea ce subiectul normal vede în general ca pe un tot; „dbl” este
interpretarea părţilor albe.

Determinantul

Determinantul reprezintă formă F+ sau F– şi se regăseşte în statisticile

autorului cel puţin de 50 de ori din 100.

Determinantul poate să reprezinte mişcarea şi este desemnat prin „K” cu

condiţia să se aplice unei figuri umane care gesticulează.

Determinantul de tip culoare se notează exact ca în Rorschach: C, CF sau FC

În cazul în care interpretarea se referă la culoare ori este o interpretare a

imaginii negre sau gri, o vom nota: „Clob” - pentru o interpretare inspirată
de aspectul de „masă sumbră” şi compactă, iar „E” – ,,estompaj” – pentru
toate celelalte interpretări provocate de diverse nuanţe de gri.

Culorile, „Clob”-urile şi „E”-urile pot fi pure sau determinate de formă şi

vor fi notate

§ Clob sau E

§ F Clob sau FE

§ Clob F sau EF

Banalităţi sau originalităţi

Acceptăm ca răspunsuri banale pe cele care revin o dată la 4 enunţuri; ele

comportă aceeaşi interpretare a semnificaţiei de adaptare socială şi de
participare la gândirea colectivă ca în testul Rorschach.

Originalitatea unui răspuns, mai dificil de stabilit, este în funcţie de mediul

social, naţional şi cultural. Numai o lungă experienţă şi cunoaştere a unei
populaţii permite recunoaşterea cu certitudine a originalităţii şi valorii sale.

Tipuri de răspunsuri:

- Tip de aprehensiune

- Tip de rezonanţă intimă

- Formulă secundară

- Succesiune

- Banalitate (ban)

- F+%

- A%

Tipul de aprehensiune reprezintă gradul de predominare a unuia sau

maximum 2 elemente caracteristice de localizare: G – D – DD – Dbl – Do
Testul Z – ca test colectiv nu ar trebui administrat grupurilor ce depăşesc 10
persoane. În acest caz, nu va fi dificil unui examinator cu experienţă să
repereze de la prima vedere punctele litigioase şi de a pune eventual unele
întrebări subiecţilor.

Metoda Zulliger prezentată de noi a fost recent tradusă, etalonată şi validată

pe populaţie românească, graţie eforturilor susţinute ale colectivului Catedrei
de Psihologie a Universităţii de Vest din Timişoara – coordonate de psiholog
IOANA RADULOVICI, doctor în psihologie ca şi a colegei psiholog, medic
şi doctor în psihologie Simona Trifu de la Institutul Naţional de Expertiză şi
Recuperare a Capacităţii de Muncă, din Bucureşti.

Autorul şi colaboratorii au examinat iniţial rezultatele a 100 de protocoale de

bărbaţi adulţi care au dat un total de 1194 răspunsuri. În context,
exemplificăm utilitatea probei prin prezentarea analizei a 3 cazuri de
persoane investigate cu această tehnică.

Protocol nr. I

- tânăr, 28 de ani, absolvent Politehnică

- nivel mental: superior

- examen de selecţie a cadrelor.

Test Z – Protocol nr. 1

R = 23

Tip de aprehensiune

Tip de rezonanţă intimă

Formulă secundară

Succesiune: lăsată

F+% : 70

A % : 26

Semne patologice: fără.

Analiză

Subiect introvertit, care are o anumită tendinţă să se replieze asupra lui şi să

trăiască o viaţă interioară, imaginativă, poate un pic secretă.
Comportamentul îi este dirijat mai mult de intelect decât de afectivitate.

Productivitatea este ridicată (R 23) şi este cu atât mai eficace cu cât gândirea
îi este aptă să abordeze probleme de ordin general cu capacitatea de a le
elabora şi sintetiza (număr şi analize ale G). Păstrează în acelaşi timp un bun
contact cu realitatea şi cu sentimentul practic (12 D). Este deci vorba despre
un subiect capabil să înţeleagă ideile şi să le realizeze. Ţine cont de detalii
fără însă să se lase dominat de ele (5 Dd). Adaptarea socială este destul de
puternică obiectivată prin răspunsuri de tip ,,Ban” (4 Ban).

Gândirea, destul de variată şi cu numeroase puncte de interes (conţinut), nu

este întotdeauna foarte controlată (F + % 70). Subiectul nu formulează şi
nici nu acceptă idei absurde, dar datorită uneipropensiuni datorată probabil
anxietăţii (,,Clob”) gândirea sa a rămas uneori vagă şi nesigură (Fą).

Viaţa interioară şi imaginaţia sunt destul de bogate şi active (4 K de

extensie) pentru a prezice acestui tânăr o bună productivitate în domeniul
profesional. Se pare că în gândirea sa interioară şi secretă, anxietatea nu este
foarte puternică, cu toate acestea „K” în albul Pl II este tulburător,
„personajul oribil” putând reprezenta, pentru că este perceput în alb, fie un
personaj de care subiectului îi este teamă, fie un personaj de care se teme să
nu ajungă. Celelalte „K” arată o atitudine amuzată, simpatică în faţa figurii
umane.

Accentul este pus voluntar pe partea pozitivă a vieţii. Agresivitatea este

combătută: „K” –ul care o indică este incomplet (Kp Pl I). Elementele
constructive, productive (II, 2 – scene – artă) domină elementele distructive,
respectiv, încredere în viaţă, energie, dinamism.

Aceste tendinţe sunt totuşi contracarate de o anumită doză de pesimism şi de

anxietate (Clob şi Pl I, 7 şi 10), împotriva cărora subiectul luptă prin
inteligenţă şi raţiune. Se forţează să-şi construiască şi să-şi modeleze
personalitatea.

Acelaşi lucru se observă şi în domeniul afectiv. Tendinţele impulsive (C Pl

III) sunt refulate dar pot apărea brusc, într-o manieră neaşteptată; de obicei
emoţiile sunt adaptate, socializate, trimise controlului raţiunii (2 FC). O
parte rămâne totuşi secretă şi refulată (E).

În rezumat: un tânăr echilibrat intelectual, ponderat, energic şi dinamic, dotat

cu un control emoţional suficient, apt să reuşească într-o carieră liberală sau
într-un post de răspundere de conducere.

Protocol nr. II

- tânăr, 23 de ani, licenţiat în Litere

- nivel mental: bun

- tânăr intelectual în căutare de lucru.

Analiză

Trăsătura şocantă în acest protocol este verbalizarea excesivă care adăugată

la o slabă productivitate (Rq), la numărul relativ mare de G (în care nici unul
nu a fost elaborat), la reminiscenţele şcolare, la căutarea unui limbaj, la
tendinţă de a cofabula, indică la acest subiect aspiraţii cu mult peste
capacităţile reale.

Subiectul şi-a dat sau a acceptat o sarcină intelectuală care îl depăşeşte; are
dificultăţi pe care încearcă să le depăşească folosind un limbaj abundent şi
scolastic, care nu compensează capacităţile instructive. Este obligat în
permanenţă să se sprijine pe gândirea ambiantă (5 Bau); când gândirea sa se
depărtează de la normă, ea devine prea slab structurată (I, 2 şi III, 2).

Contactul cu realul este insuficient (4 D). Din cauza dorinţei de a trăi într-un
climat de gândire abstractă care nu îi aparţine, subiectul a pierdut sensul
realităţii şi are prea puţin discernământ în viaţa practică. Este pretenţios, îşi
supraestimează cunoştinţele care nu sunt suficient asimilate. Neînţelegerea
cu privire la propria lui valoare îl împiedică să se mulţumească cu un post
care i s-ar potrivi.

În viaţa interioară şi imaginativă, care este o banalitate extremă, el nu face

decât să înfrumuseţeze cu cunoştinţele căpătate foarte scolastic o gândire
fără originalitate, dar de care este mândru şi foarte satisfăcut. „Eu”-ul foarte
frecvent, arată hipertrofia lui „Eu” şi dorinţa de afirmare prin mijloace
pseudo-culturale spectaculare.
El nu lasă să se întrevadă în acest protocol nici o emotivitate (OC şi OE).
Totul se petrece ca şi cum dorinţa de a „părea” a distrus orice altă formă de
sensibilitate.

În rezumat: tânăr cu inteligenţă medie, tributar anturajului, cu ambiţii

excesive şi care caută într-un verbalism uşor şi spectacular confirmarea unei
pretinse superiorităţi.

Protocol nr. III

- şcolar de 17 ani

- nivel mental: bun, Q.I. 110.

Analiză

Trăsătura caracteristică a acestui protocol este introvertirea pură, puternică,

la un subiect aflat încă aproape de pubertate. Ea indică o repliere pe sine
cauzată de nemulţumiri şi de insatisfacţii din motive afective, probabil
familiale. Simţindu-se sau crezându-se insuficient iubit, subiectul a găsit o
compensare mai mult sau mai puţin reuşită în viaţa interioară, secretă, unde
şi-a construit cu propriile fantasme o lume mai agreabilă decât cea reală.

Se remarcă în conţinut o fantezie destul de bogată, alimentată de

cunoştinţele dobândite. În imaginile observate se constată detaşarea faţă de
mediul ambiant (I, 2), câteva idei autiste (I, 3), câteva idei de evaziune fie în
spaţiu (II, 3) , fie în realitate (II, 4). Subiectul plonjează în propriile
construcţii imaginare unde îşi găseşte probabil un amuzament şi o formă de
compensare împotriva unei realităţi mai puţin plăcute. Detaşarea afectivă
care urmează este totală (OC şi OE); la ora actuală emoţiile nu joacă nici un
rol în comportament.

Calitatea „K”-urilor, bună şi adesea de extensie, lasă să se întrevadă că acest

tânăr ar putea mai târziu să atingă o anumită productivitate.

Dar gândirea foarte concretă, ataşată la realitatea imediată, fără mare

anvergură şi fără capacitate de elaborare, nu permite previziunea unei
productivităţi creative (8D). Subiectul ar putea fi eficient în domeniul
realizărilor practice sau tehnice.
Ataşarea la realitate, dorinţa de a face bine, de a nu greşi, menţine acest
şcolar „în instanţă de bacalaureat” într-o stare de anxietate şcolară care
determină o rigiditate de gândire (F + % 100) care nu îi este în caracter.
Subiectul face fără îndoială un efort de adaptare, se preocupă să fie sau să
pară ca toată lumea (4 Bau) în ciuda influenţei imaginaţiei. Acest efort
limitează în prezent interesele subiectului (numai 2 categorii de conţinut), el
nu se simte liber şi probabil îşi refulează adevăratele tendinţe în favoarea
unui conformism şcolar care trebuie, crede el, să-l ajute la obţinerea
diplomei.

În rezumat: şcolar preocupat să reuşească, care îşi sacrifică tendinţele unui

scop şcolar. Repliat asupra lui, imaginativ, puţin sensibil şi puţin
comunicativ, nemulţumit poate de anturaj sau aflat într-o stare de conflict
familial.

Pl. I

Imaginea pe care am văzut-o mi-a sugerat 3 idei diferite.

În primul rând, cea care mi-a atras atenţia este cea a unei mari pete de
cerneală, a unui fluture de cerneală creat prin juxtapunerea simetrică a unor
foi de hârtie pliate în două, peste care aş fi vărsat călimara.

După aceea, imaginea unui crab hidos şi acoperit de asperităţi. Această idee
mi-e sugerată de un fel de cleşti care se ridică deasupra capului şi de
stalactitele de cerneală care atârnă pe părţi.

În fine, partea centrală (C) îmi dă ideea unei frunze, pur şi simplu, ţinând
cont de formă şi de decupaje.

Pl. II

În această imagine, am impresia că nu ne putem face o idee de ansamblu, în

afară de culori, care sunt diferite şi caracterizează planşa.

Dar, individual, am fost lovit de asemănarea dintre verde (3 şi 9) şi peştii din

Walt Disney, disproporţionaţi, cu ochii blegi şi gigantici, sau dintre verde şi
fauna submarină şi surprizele pe care aceasta le ascunde (fapt ignorat până
acum).

Pl. III
Cât despre această planşă, mi se pare mult mai clară şi comprehensibilă
decât celelalte două, poate şi datorită amintirii livreşti pe care o păstrez
despre bufonii vechilor regi înconjuraţi de pitici şi de fiinţe diforme din care
aceştia îşi făceau o temă de amuzament.

Partea de sus a acest or figuri mă face să mă gândesc la pălăriile care se

purtau la Curte pe vremea lui François I sau Henri al VIII-lea.

Personajele apar unul în faţa celuilalt ca pentru a-şi bate joc unii de alţii,
înconjuraţi de micii lor servitori comici şi interesanţi.

D. T.A.T. – Thematic Apperception Test – a fost imaginat de Murray şi

Morgan în 1935 şi este frecvent utilizat. Autorii au realizat 30 de fotografii
de dimensiuni standard care reprezintă una sau mai multe persoane într-o
situaţie incertă, atitudinile fiind redate ambiguu.

Totdeauna planşele se distribuie diferit: 10 sunt pentru femei, 10 pentru

bărbaţi şi 10 pentru adolescenţi. La terminarea probei se mai adaugă o planşă
albă pentru care subiectul este rugat să alcătuiască o poveste mizându-se pe
exteriorizarea de tip proiectiv a problematicii individuale.

La baza proiecţiei şi a posibilităţii de identificare a subiectului cu unul din

personaje, prin intermediul unei povestiri stă tocmai această prezentare
neclară a situaţiilor şi de aici tentaţia subiectului de a se asimila cu poza, cu
imaginea din planşă.

Sunt analizate elementele formale ale povestirii (mărimea raportată la timp,

organizarea materialului, bogăţia limbajului şi a detaliilor etc.), care dau
informaţii asupra posibilităţilor cognitive, ca şiconţinutul, care aduce date
asupra laturii afectiv-emoţionale a personalităţii subiectului.

Elementele de conţinut sunt ilustrate prin sesizarea temei de bază, prin

identificarea forţelor care acţionează favorabil sau nefavorabil, prin
stabilirea eroului cu care se identifică subiectul, prin felul cum se termină
povestea (cu optimism sau pesimism), ca şi perspectivele eroului.

În afecţiunile somatice şi în unele stări reactive de intensitate nevrotică apar

următoarele aspecte:

- atitudinea perceptivă a bolnavului este extrem de permeabilă faţă de

influenţele exterioare;
- relatarea este totdeauna saturată emoţional, conform cu dinamica vieţii
afective a persoanei;

- deşi diferite, imaginile redau adesea acelaşi aspect al vieţii afective,

pentru că în perioada respectivă aceasta este dominantă;

- rezolvarea favorabilă pe care o dau bolnavii situaţiilor conflictuale din

tablouri se traduce prin speranţa depăşirii propriilor dificultăţi.

T.A.T. nu aduce date suplimentare deosebite în psihoze, poate doar în

formele incipiente sau cu manifestare clinică discretă:

- ca o consecinţă a senzaţiei de transformare pe care o trăieşte bolnavul,

sunt cazuri când el apelează frecvent la examinator, dorind parcă să
,,verifice” transformarea lui sau autenticitatea realităţii;

- în descrierea imaginilor bolnavul lasă impresia unei lumi paralele cu

alte criterii de apreciere, cu alte sisteme de referinţă;

- uneori ideile prevalente sau dominante se impun chiar când nu sunt

sugerate de imagini;

- alteori, bolnavul impune în prim-plan conţinutul propriilor lui trăiri.

Fig. 12. Planşa T.A.T. pentru adolescenţi

 Fig. 13. Planşa T.A.T. pentru
adulţi

În bolile vârstei înaintate, în mod frecvent acţiunea redată de subiect este

amplasată în trecut, pentru că posibilităţile reprezentative sunt mai bine
conservate decât cele imaginative. Sunt prezente atitudini bănuitoare,
revendicative, chiar protestatare.

În povestirile lor, bătrânii fac apel la cazul individual, care are o anumită
pregnanţă conferită de încărcarea lor afectivă.

E. Tehnica Rosenzweig (Picture Frustration Study-PF Test) este alcătuită

anume pentru a sonda toleranţele şi modul de a reacţiona la stresul cotidian.

Fig. 14. Varianta pentru adulţi Fig. 15. Varianta pentru copii

Formată din 24 de imagini precum cele din figurile 14 şi 15, în care sunt
minimum 2 personaje, în situaţii frustrante determinate de un obiect sau
personaj, tehnica solicită subiectului să-şi exprime spontan atitudinea prin
câteva cuvinte sau o frază (în primele 16 imagini). In următoarele 8 situaţii
subiectul trebuie să răspundă unei acuzaţii sau injurii.
După administrarea probei, bolnavul citeşte răspunsurile pe care le-a dat, iar
examinatorul notează mimica, inflexiunile vocii etc., clarifică eventualele
ambiguităţi.

Răspunsurile sunt apreciate după: direcţia agresiunii, fapt care delimitează

subiecţii în mai multe categorii. Aceştia pot
fi: extrapunitivi, intropunitivi şi impunitivi, respectiv subiecţi ce îndreaptă
reacţia agresivă în afară, spre ei înşişi sau nu acordă semnificaţie situaţiei
transmise: „nimeni nu e vinovat”.

Fiecare item este compus din două pesoane aflate într-un dialog şi o situaţie
curentă de frustraţie. Una din persoane spune ceva. Problema subiectului
este de a se aşeza în situaţia celui de al 2-lea personaj (din situaţia de
frustraţie) care trebuie să răspundă ca şi cum ar fi implicat în acea situaţie de
frustrare în mod real.

Există grade diferite de răspuns, dar modul de a răspunde poate fi împărţit în

3 tipuri:

1. răspunsuri extrapunitive;

2. răspunsuri intropunitive;

3. răspunsuri impunitive.

În contextul acestor 3 tipuri de răspunsuri se detaşează trei feluri ăn care

predomină ceva:

1. există predominarea obstacolului şi a tot ce şine de el;

2. există apărarea eului;

3. există persistenţa – cerinţei,

– necesităţii.

Din combinarea acestor 3 tipuri cu 3 răspunsuri se ajunge la existenţa a 9

factori.

Teoria frustrării consideră că este vorba de un obstacol.

Există perspective principale în reacţia de frustrare care se exprimă într-un
fel de tipologie – Rosenzweig a delimitat 3 tipuri de R-uri:

a. tipil de reacţie după trebuinţele frustrate,

b. tipil de reacţie după direcţie,

c. tipil de reacţie după caracterul mai mult sau mai puţin adecvat al
reacţiei.

Testul are o anumită gradaţie a situaţiilor frustrante şi evidenţiază destul de

satisfăcător toleranţa la frustraţie.

Rosenzweig spunea că fiecare om dispune de o anumită capacitate fie de a

evita descărcarea tensiunii; fie de a încerca să-şi impună un grad de
idiferenţă faţă de situaţiile frustrante iar toleranţa la frustrare are atât
componente individuale cât şi educaţionale şi datorită acestui fapt poate
exista o ,,amânare” raţionaşă fie a satisfacerii unei trebuinţe, fie a
răspunsului agresiv de saturaţie.

Există subiecţi care au toleranţa foarte scăzută.

În interpretarea rezultatului testului se mai calculează indicele de

conformitate la grup şi se notează cu GCR; are ca scop măsurarea
conformaţiilor răspunsurilor subiecţilor, raportarea acestora la media
răspunsurilor populaţiei în astfel de situaţii frustrante.

Ele oglindesc gradul de adaptare socială a insului.

Testul se poate aplica la:

– oameni normali,

– dizarmonici,

– cazuri cu trăsături sau tendinţe anti-sociale.

Tehnica constituie un mod de selecţionare a bolnavilor pentru psihoterapie.

Totodată, ea dă indicii asupra relaţiilor interpersonale cu medicul, cu
psihiatrul chiar privind riscurile intervenţiilor exploratorii sau terapeutice.
 F. Tehnica Szondi, elaborată de Leopold Szondi în 1939, vizează
explorarea pulsiu-nilor intime ale individului. Formal, bazându-se pe
noţiunea de preferinţă estetică, proba este alcătuită din 48 fotografii ale unor
bolnavi psihici – 6 serii a câte 8 fotografii, cu reprezentanţi din 8 entităţi
nosologice recunoscute clinic.

Bolnavul alege din fiecare serie 2 fotografii care-i plac mai mult şi 2 care-i
displac, în ansamblu va alege 12, considerate simpatice şi 12
drept antipatice. Se repetă de mai multe ori, la 1-2 zile. Pentru alcătuirea
unei poze, unii psihologi solicită şi algeri precum: ,,mai puţin simpatic”
ori ,,mai puţin antipatic”.

Alegerile sunt considerate ca reprezentând trebuinţe aprobate de persoană,

iar respingerile ca trebuinţe reprobate, refulate, ele manifestându-se în toate
domeniile vieţii omului: profesiune, prietenie, dragoste, boală.

Tehnica este bazată pe o metodologie psihologică originală, numită de

Szondi „analiza destinului”, ce explorează „inconştientul familial” situat
între inconştientul personal al lui Freud şi inconştientul colectiv al lui Jung.

Tehnica este destinată investigaţiei pulsionale, având pretenţia de a formula

diagnostice psihiatrice.

În acest sens, Moser (1954) compară pe 40 de cazuri diagnosticul clinic cu

rezultatele tehnicii şi găseşte o corespondenţă de 86%.

Totuşi, Arnold şi Kohlmann arată că numai epilepticii au putut fi identificaţi,

pe baza probei, de alte grupe nosologice.

G. Tehnica arborelui (Koch, 1958). Subiectului i se cere să deseneze un

copac oarecare, dar i se interzice să deseneze un brad.

Tehnica sesizează stadiile de evoluţie ale personalităţii, dar şi distorsiunile

apărute datorită modificărilor distorsionate.

Se apreciază că bogăţia şi fineţea ramificaţiilor arată permeabilitatea

afectivă, sensibilitate, impresionabilitate, imaginaţie, ca şi înţelegere vie, dar
şi pragul senzorio-afectiv coborât, cu un mare potenţial reactiv.

Ramurile desenate împletite, cu aspect de reţea, arată introversie, dar şi o

personalitate psihastenică, în pendulare obsesională.
A B

Desenul A – Cătălin. Desenul B – Luiza.

În familie au existat probleme Minora a desenat tulpina puternică –

diverse afective ori tip social.
Desenul neavând rădăcini ne arată că
minorul nu are nici o legătură stabilă.
În acelaşi timp, la vârsta şcolarităţii
mici este prezentă gândirea concretă,
deci nu apar rădăcinile.
fapt ce ne arată că în viitor va avea
multă forţă şi aspiraţii înalte, dar nu-şi
găseşte obiective şi fetiţa se separă de
restul lumii.

Copilul poate fi nesocializat:

înclinaţie spre trecut şi proiecţie spre
viitor conform aşezării în pagină a
copacului.
 Desenul C – Mihai.

Desenul ne arată probleme în partea

primă a copilăriei, în primii ani de
viaţă. Este vorba şi de lipsă de forţă
(tulpina este desenată foarte
subţire). Sau, putem să interpretăm
că minorul realizează cu dificultate
cunoaşterea în genere.

În acelaşi timp antepreşcolaritatea

poate fi apreciată ca ,,bună”, dar
există o nebuloasă în prezent.

În perspectivă, copilul ar putea

deveni un om cu voinţă, dar
adaptarea prezentă este dificilă.