Energia din nimic

Posted: iunie 27, 2008 by Foaie Națională in Stiinta si Religie

Etichete:Efectul Casimir, Energia din nimic, Hristos şi energiile lumii create, Materia, proortodoxia, Sorin
Mihalache, Trupul şi cosmosul
0

Diacon Sorin Mihalache

Pentru un necunoscător care nu are experienţa credinţei, orice afirmaţie privind

prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume este greu de acceptat. Cu atât mai mult cu
cât, potrivit tradiţiei creştine răsăritene, Însuşi Dumnezeu lucrează, prin intermediul
energiilor Sale necreate în lume, în viaţa şi în sufletul fiecărui creştin! Este greu de
acceptat că lucrarea Lui ar putea trece prin trup, în sufletul omului, în inimă şi în
minte… Fără experienţa credinţei, aceste afirmaţii par imposibil de acceptat. Sunt mult
prea diferite de ceea ce putem experimenta în mod comun. Dar aceasta nu este singura
situaţie de acest fel. Cuiva, nefamiliarizat cu descoperirile mecanicii cuantice, i-ar fi
imposibil să accepte, spre exemplu, că trupul lui şi obiectele din jur sunt, mai degrabă,
pline cu vid cuantic. Dar această ultimă situaţie este un rezultat deja verificat. Fizica
pare să ne spună că nu ar trebui să ne limităm la ceea ce putem verifica prin simţuri.

Experienţa cunoaşterii lumii sfârşeşte, inevitabil, cu întrebări simple, care s-au dovedit însă,
de cele mai multe ori, a fi foarte dificile. Ne-am obişnuit să ne întrebăm, adesea, din ce anume
este făcut un lucru sau din ce sunt făcute forţele care mişcă o bilă pe un plan înclinat. De fapt,
aceste întrebări se nasc pentru că avem simţuri cu care percepem lumea, care ne permit să
atingem, să luăm în mâini şi să cântărim, să vedem că ceva este transparent sau nu. Simţurile
şi percepţiile noastre de pe urma lor ne îndeamnă să căutăm ceea ce ar trebui să fie suportul
ultim al materiei. În ultimele secole, dar mai ales în ultimele decenii, în încercarea de a
înţelege din ce sunt făcute lucrurile, fizicienii au coborât tot mai adânc în miezul lucrurilor.

În structura unui solid, spre exemplu într-o piatră, descoperim o reţea moleculară, în care sunt
aşezaţi atomi. Numai că atomii nu stau lipiţi unii de alţii, nu se ating efectiv între ei, aşa cum
se întâmplă cu granulele dintr-o grămadă de nisip! Între atomii unei reţele moleculare sunt
spaţii goale, fără ceva „material“. Ei stau, mai degrabă, suspendaţi într-o reţea de legături
cuantice. Un fir de aţă neîntrerupt şi întins, este, în realitate, un şir de miliarde de miliarde de
atomi, distanţaţi unii de alţii, dar legaţi între ei prin interacţiuni.

Materia – mai mult vid decât substanţă

Nici atomii, aşa cum îi descrie fizica, nu sunt cum obişnuim să ni-i reprezentăm, bile
minuscule, dar consistente. Spre exemplu, în miezul atomului de hidrogen se află un nucleu,
cu dimensiuni de 100.000 de ori mai mici decât atomul. În jurul acestui nucleu, se află
electronul, cu dimensiuni comparabile cu cele ale nucleului. Dacă nucleul unui atom este
mărit până la dimensiunile unei înţepături de compas din planşa unei mese (o treime dintr-un
milimetru), electronul are cam tot aceeaşi mărime, dar se roteşte la o distanţă de 100.000 de
ori mai mare, adică la peste 30 de metri distanţă de înţepătura din planşa mesei. Iar între cele
două particule nu există nimic!
Dacă atomul este alcătuit dintr-un nucleu atât de mic şi din câţiva electroni la fel de mici, în
ce constă, de fapt, materialitatea lui? Fizica ni-l dezvăluie ca fiind ceva în care este mai mult
vid decât substanţă.

Oare nucleul constituie „materia“ din atom? Suficient de mult mărit, nucleul dezvăluie alte
particule care îl compun, protoni şi neutroni. Iar situaţia se repetă. Nici protonii şi nici
neutronii nu sunt bile veritabile, „pline“ cu „materie“. Dimpotrivă, ele sunt alcătuite din alte
particule şi mai mici (quarcuri). Quarcurile dezvăluie că nici în structura nucleului atomic nu
găsim ceva pe care să identificăm cu substanţa familiară simţurilor noastre.

Ei bine, întreg edificiul materiei pe care o avem la îndemână este alcătuit din componente tot
mai mici. Dar nicăieri nu găsim ceva de felul substanţei cu care ne-am obişnuit, pe care să
putem atinge sau să putem cântări. Găsim entităţi tot mai mici şi forţele care le fixează pe
acelea într-o anumită structură, în rest – vid cuantic. Iar acesta, cum vom vedea, nu este
nicidecum un simplu gol.

Lumea, o ţesătură de energii

Mecanica cuantică întăreşte şi mai mult această stranie reprezentare. Pe măsură ce entităţile
acestea din structura materiei au dimensiuni tot mai mici, apare tot mai evidentă comportarea
lor stranie. Nici electronul, nici particulele care intră în alcătuirea nucleului nu se comportă ca
şi cum ar fi simple granule, ci, în anumite condiţii, ca şi cum ar fi unde. Ele nu se află într-un
singur punct din spaţiu – cum ar fi cazul în care ar fi particule -, ci sunt „răspândite“ într-o
anumită regiune, la fel ca o undă.

Pe de altă parte, noi percepem în Univers şi altceva decât substanţă, de felul copurilor solide,
să spunem. Noi percepe prin simţuri şi unele câmpuri fizice, cum ar fi câmpul electromagnetic
(radiaţia luminoasă) sau atracţia gravitaţională. Acestea par a fi diferite de substanţă, având cu
totul alte proprietăţi. Noi simţim ceva în raport cu ele, însă nu prin atingere. Nu putem cântări
lumina, dar nici nu o putem strânge la un loc, precum picăturile de apă de pe un geam. Ei
bine, mecanica cuantică ne dezvăluie că, şi acolo unde noi percepem câmpuri, în radiaţia
luminoasă sau în câmpul gravitaţional, există de fapt şi corpusculi. (În general, fizica explică,
astăzi, întreaga lume a fenomenelor şi obiectelor prin patru interacţiuni fundamentale, arătând
că fiecărei interacţiuni îi corespunde un anumit corpuscul care o mediază.) Până la urmă, ceea
ce noi percepem a fi substanţă, consistentă şi impenetrabilă, are, la nivel cuantic,
caracteristicile unui câmp, iar câmpurile, pe care noi le percepem ca fiind penetrabile şi lipsite
de consistenţă, au, şi ele, o structură corpusculară.

Dar seria rezultatelor fizicii, care ne dezvăluie materia ca fiind altceva decât ne indică
simţurile, nu se opreşte aici. Într-o accepţiune mai largă, şi relativitatea restrânsă ne arată că
întreaga materie este, de fapt, energie.

De ce am menţionat toate acestea aici? Pentru că, la întrebarea privind suportul ultim al
lucrurilor, fizica nu dă un răspuns pe potriva datelor noastre perceptuale. Materia, Universul,
tot ceea ce există în natură şi la îndemâna experienţei noastre sunt, pentru fizicieni, ţesături de
energie. Încercând un termen de cuprindere a acelora, lumea este, de fapt, energie.

Efectul Casimir
În mod surprinzător, ţesătura aceasta energetică care alcătuieşte materia se vede şi alt fel.
Mecanica cuantică ne-o dezvăluie chiar în spaţiul gol!

Experienţele zilnice nu ne oferă o reprezentare corectă a ceea ce ar putea însemna cuvântul

„gol“ sau „vid“. Adesea, privind o cameră în care nu se află nici un obiect sau un pahar în
care nu se află nimic, spunem că sunt goale. În realitate, însă, ambele sunt pline cu aer!
Aceasta se vede mai ales în vecinătatea unui foc, să spunem, unde flacăra încălzeşte aerul, şi
deformează imaginea de dincolo de ea. Măsurătorile arată că 1 cm cub din aerul pe care îl
respirăm conţine de o sută de ori mai multe molecule decât numărul tuturor secundelor scurse,
până acum, în istoria Universului! Ceea ce vedem noi ca gol, nu este deci nici pe departe gol.

Ei bine, dacă dintr-o incintă scoatem orice formă de materie şi orice fel de radiaţie, înăuntrul
ei rămân… fluctuaţii de energie! Principiul incertidinii cere ca, în zone din ce în ce mai
restrânse, energia să tindă spre infinit. Or, aceasta înseamnă că, într-un punct, spaţiul este plin
cu fluctuaţii ce provin din perechile particulă-antiparticulă, create şi distruse, care apar ca
excitaţii ale câmpurilor.1 Dacă măsurătorile ne arată că, în spaţiul interstelar, numărul de
atomi este de 0,5 atom/cm3, iar în spaţiul intergalactic, densitatea de atomi scade până la 1
atom în 10 metri cubi2, în realitate, acolo există mult mai mult. Vidul însuşi este plin de
energie. Aceasta este energia de vid (sau energia de vacuum). „Spaţiul (…) este populat cu un
număr inimaginabil de particule-fantomă, care apar şi dispar într-un ritm frenetic. (…) Spaţiul
dintr-un cubuleţ cu latura de 1 cm poate conţine până la 100 de miliarde de miliarde de
miliarde (1.030) de electroni virtuali.“3

Creaţia din nimic, dovedită experimental

Lumea infinitului mic este, aşadar, o lume deschisă: particulele pot dispărea sau pot fi
produse.4 „Pentru intervale de timp foarte scurte (…), totul se petrece ca şi cum cuantele de
materie ar fi create din nimic. Mai exact, fluctuaţiile cuantice ale vidului determină apariţia
bruscă a perechilor particule-antiparticule virtuale care se anihilează apoi reciproc, acest
proces având loc în intervale de timp foarte scurte.“5

Mai mult, în anul 1997, un experiment strălucit a arătat că această energie a vidului există şi
puterea ei a şi fost măsurată. Dacă, într-o incintă fără radiaţii sau particule, în vid, sunt plasate
două plăcuţe de argint, la distanţe foarte apropiate una de cealaltă, cu dispozitive adecvate se
poate înregistra cum cele două plăcuţe se atrag una spre cealaltă. Energia de vacuum tinde să
le împingă! Această energie poate fi considerată un concept revoluţionar, şi pentru că se
situează în totală discrepanţă cu tradiţia filosofică milenară. Cu alte cuvinte, este contestată
experimental părerea că „nimic nu poate fi creat din nimic“. Unii cosmologi spun chiar că este
posibilă formularea unei descrieri a Big Bangului ca un „salt cuantic, din nimic, în timp“!6
Energia de vid ne arată că „materia poate apărea din vid, dacă acolo este injectată o cantitate
destul de mare de energie. Vidul este originea a tot: galaxii, stele, copaci, flori, dumneavoastră
şi cu mine. Ideea de naştere din neant, „ex nihilo“, care, până mai ieri, aparţinea religiei, pare
să fi găsit astăzi un suport ştiinţific în cosmologie.“7