CERCETAREA CAUZELOR DE

PRODUCERE INCENDIILOR ŞI
EXPLOZIILOR
 CAUZE DE INCENDII / EXPLOZII
• Cauza de incendiu sau de explozie, care se stabileşte pe baza
cercetării criminalistice a urmelor, oferă informaţii importante
pentru perfecţionarea muncii de prevenire a metodelor şi mijloacelor
de stingere precum şi probele necesare pentru aplicarea masurilor
coercitive pe care societatea, organele specializate sunt obligate să
le ia în cazul încălcării regulilor de prevenire şi stingere a incendiilor
stabilite de lege.
• Cercetarea cauzelor de incendiu se face în condiţii deosebite faţă de
restul cercetării urmelor infracţiunii, datorită naturii foarte variate a
împrejurărilor care pot determina aprinderea unor materiale, precum
şi datorită acţiunii specifice a focului, care în timp ce îşi formează
urmele, le şi distruge în parte, prin consumarea suportului acestora
• Preocuparea pentru stabilirea cauzelor incendiului trebuie să
continue imediat după lichidarea acestuia, deoarece în această
situaţie se pot recolta date cât mai corecte, cât mai aproape de
realitate, având în vedere faptul că o secţie de producţie avariată de
incendiu va trebui să fie readusă la normal (repusă în funcţiune) în
timpul cel mai scurt şi cercetările ulterioare, atunci când
consecinţele incendiului au fost înlăturate, sunt foarte anevoioase.
Deci se impune „memorarea” urgentă a stării imediate după
incendiu (recoltarea şi conservarea probelor, fotografii,
declaraţii, etc
 Natura surselor de aprindere:

• surse de aprindere cu flacără;

• surse de aprindere de natură termică;
• surse de aprindere de natură electrică;
• surse de autoaprindere (aprindere spontană);
• surse de aprindere de natură mecanică;
• surse de aprindere naturale;
• surse de aprindere datorate explozivilor şi
materialelor incendiare;
• surse de aprindere indirecte (radiaţia termică de
la un incendiu, amestecuri explozive).
 Categoriile de cauze tehnice ale incendiilor
• I. Focuri deschise:
– flacără de chibrit;
– flacăra lămpii de lipit oxiacetilenică;
– flăcări degajate pe timpul incendiilor;
– flăcări de la focurile obişnuite;
– ţigară nestinsă;
– jocul copiilor cu focul.

• II. Corpurile încălzite şi supraîncălzite:

• coşuri defecte;
• sobe şi burlane supraîncălzite;
• instalaţii de încălzire centrală cu aburi;
• radiatoare electrice;
• aparate electrice de încălzit cu lămpi incandescente;
• conductori electrici supraîncălziţi;
• radiaţii luminoase;
• radiaţii solare;
• corpuri incandescente
• III. Scântei de materiale combustibile şi de la sudură:

• scântei de materiale combustibile(lemn, cărbune, păioase);

• scântei produse de sudură şi de becurile cu flacără.

• IV. Scântei şi arce electrice:

• scântei electrice;
• arcuri electrice;
• electricitate statică.

• V. Scurtcircuitul.

• VI. Trăsnetul

• VII. Scântei mecanice:

• scântei de şoc;
• scântei de frecare;
• scântei de aşchiere şi abraziune.
• VIII. Explozia şi răbufnirea:

• explozia amestecurilor de vapori cu aer;

• explozia amestecurilor de praf combustibil fin;
• explozii fizice.

• IX. Autoaprinderea:

• autoaprinderea de natură chimică;

• autoaprinderea de natură fizico-chimică;
• autoaprinderea de natură biologică.

• X. Reacţii chimice:
• reacţiile exoterme
 Scurtcircuitul
• Scurtcircuitul este deranjamentul frecvent întâlnit în instalaţiile electrice, ce
se produce între conductori şi masă, între două conductoare (faze) sau
chiar trei faze.
• La conductoarele electrice ale instalaţiilor electrice de forţă şi de iluminat, se
pot produce de cele mai multe ori din cauza deteriorării izolaţiei ca urmare a
îmbătrânirii sau a unor repetate şi îndelungate suprasarcini, supraîncălzirii
(siguranţe supradimensionate), a loviturilor.
• În asemenea situaţii, la atingerea conductoarelor, datorită diferenţelor de
potenţial şi existenţei unei rezistenţe foarte mici, apar curenţii de circuit de
la 1 mA până la câţiva mii de amperi. Formarea scurtcircuitului se explica
prin următoarea formulă:

• în care avem:
• I = intensitatea curentului;
• U = tensiunea curentului;
• R1 = rezistenţa conductorului;
• R2 = rezistenţa consumatorilor;
• R = rezistenţa totală
• Valoarea ridicată a intensităţii curentului demonstrează apariţia intensităţii
de scurtcircuit de deranjament. În urma atingerii conductoarelor sub
tensiune, intre ele apar perle de topitură. Forma acestor perle, aspectul
structural al suprafeţei conductorului de cupru în locul scurtcircuitat ajută la
stabilirea unor certitudini asupra producerii scurtcircuitului.
• Dacă pe conductorul de cupru, imediat după incendiu, se găseşte un punct
scurtcircuitat, s-ar putea ca acestea să fie şi o urmare a incendiului care a
facilitat atingerea conductoarelor ca urmare a distrugerii izolaţiei. Existenţa
unor straturi de oxizi pe suprafaţa conductoarelor de cupru şi nedegradarea
în apropierea nemijlocită a porţiunii deteriorate duc la concluzia ca acest
scurtcircuit nu poate fi considerat drept consecinţă a incendiului.
• Un alt indiciu de formare a unui scurtcircuit, pe lângă existenţa perlării, îl
constituie topirea siguranţelor sau declanşarea automată a aparaturii de
protecţie.
• Forţa electromagnetică dintre doi conductori apropiaţi, străbătuţi de curentul
electric poate provoca spargerea izolaţiilor (puşcarea), ruperea
dispozitivului de fixare, îndoirea conductorilor, etc.
• În cazul în care nu se descoperă asemenea aspecte exterioare, stabilirea
circuitului de cauză sau consecinţă a incendiului nu se poate face decât pe
baza unor analize de laborator, folosind proba metalografică sau alta
metodă.
• Siguranţele necalibrate pot produce scurtcircuite urmate de incendiu şi la
autovehicule
 Trăsnetul
• Trăsnetul este o descărcare electrică atmosferică, cauzată de sarcinile electrostatice
care se produc ca urmare a formării şi deplasării norilor. Forma trăsnetului poate fi
liniar globular. Trăsnetul liniar are o putere uriaşă, datorită tensiunilor mari care se
formează , care pot ajunge la 100-150 milioane volţi, iar curentul poate atinge 200
000 A. Puterea maximă a unui trăsnet este echivalentă cu 10000 KW. Durata scânteii
este de 0,1-1,0 secunde. În canalul descărcării temperatura este de 6000 – 10000
0C.

• Efectele trăsnetului sunt caracteristice prin urme termice şi urme dinamice. Din punct
de vedere al pericolului de incendiu, interesează efectul termic

• Urmele termice se aseamănă celor provocate de curentul electric, producând topirea

metalelor, vaporizarea unor metale şi depunerea gazelor de metal pe sticla, porţelan,
oxidarea bronzului, magnetizarea şi demagnetizarea fierului. Se poate produce
topirea nisipului cuarţos şi a cărămizii formându-se materialul sticlos. Efectele
dinamice se caracterizează prin împrăştierea materialelor, asemănător fenomenelor
de explozie. Se produce despicarea copacilor, a stâlpilor de lemn, împrăştierea
grămezilor de fân, paie, etc.

• Trăsnetul poate să lovească direct într-un obiectiv (acţiunea principală), să pătrundă

în interior prin intermediul reţelei de iluminat, de apă, etc., sau să lovească de la
distanţă (acţiune secundară). Acţiunile secundare nu sunt altceva decât fenomene
care apar în interiorul clădirii datorită inducţiei electrostatice şi electromagnetice.
•
 Explozia şi răbufnirea
• Explozia este un proces de ardere foarte rapidă şi violentă a
amestecurilor explozive, care se produc în fracţiuni de secundă, cu
degajare de căldură şi lumină şi care generează presiuni mari.

• Răbufnirea poate fi considerată ca un efect limită al exploziei, adică

constituie o ardere cu viteză de cel puţin câţiva metri pe secundă.

• Presiunea care se formează la răbufnire nu este prea mare; ea

durează în schimb, ceva mai mult, dând posibilitatea reconstituirii
locului exact al iniţierii aprinderii.

• Răbufniri se pot produce şi în focarele cazanelor şi chiar în unele

spaţii în care se găsesc amestecuri explozive.
 Autoaprinderea
• Autoaprinderea reprezintă declanşarea arderii unei substanţe
combustibile datorită autoîncălzirii, fără intervenţia unei surse
exterioare de aprindere, căldura rezultată în urma reacţiei chimice
sau biologice ce are loc în însăşi masa substanţei respective.

• Noţiunea de autoaprindere este strâns legată de cea de

autoîncălzire, fără a se confunda însă cu aceasta.

• Fenomenul de autoaprindere poate fi cauzat de reacţii chimice,

fizico-chimice şi biologice. Autoaprinderea de natură chimică are la
bază o reacţie de oxidare şi ea se poate produce datorită capacităţii
interne de combinare a substanţei combustibile cu oxigenul din aer.

• Autoaprinderea provocată de o reacţie fizico-chimică are loc atunci

când între substanţele combustibile se produce o reacţie chimică,
favorizată de o suprafaţă mare de contact a substanţei intrată în
reacţie, de catalizatori şi de o temperatură mai ridicată a mediului
ambiant. De exemplu, autoaprinderea deşeurilor de cauciuc fin
măcinat, a bumbacului de şters îmbibat cu uleiuri, a cărbunelui, a
îngrăşămintelor chimice azotoase sau fosfatice
• Principalii factori care favorizează autoaprinderea

• suprafaţa mare de contact al absorbantului cu oxigenul;

• coeficientul de conductibilitate redus al absorbantului;
• existenţa unei corespondenţe între simetria structurală a
absorbantului şi cea a substanţei absorbante;
• prezenţa de substanţe neorganice care au sau conferă însuşiri de
aprindere (sulful piritic);
• umiditatea;
• temperatura cât mai ridicată a mediului înconjurător
• Materialele fibroase, având coeficientul de conductibilitate scăzut,
permit acumularea căldurii şi ridicarea locală a temperaturii, până la
punctul de aprindere a fibrelor.
• Produsele agricole, de exemplu trifoiul, fânul, cerealele, borhotul,
seminţele de floarea-soarelui, depozitate în stare umedă,
desfăşoară un proces de oxidare lentă, ca urmare a acţiunii unor
bacterii şi fermentaţiei, fapt ce determină temperatura să se ridice la
60 – 800C (peste această temperatură activitatea
microorganismelor încetează).
 Principalele cauze ale exploziilor
• Se pot declanşa:
• explozii produse de energia eliberată în urma oxidării
rapide (arderea unui amestec de vapori de substanţe
combustibile cu aerul);
• explozii produse datorită descompunerii rapide a unor
compuşi chimici (descompunerea azotatului de
amoniu);
• explozii rezultate din eliberarea bruscă a energiei
degajate prin fuziune sau fisiune nucleară (bomba
atomică şi cu hidrogen);
• explozii produse datorită polimerizării necontrolate, cu
eliberare rapidă de energie.
• Explozia amestecurilor de vapori cu aer se produce, în
special, în industria chimică, petrolieră, petrochimică
şi în diverse alte ramuri industriale
• Aceste amestecuri se pot aprinde numai dacă au o anumită
concentraţie, denumită limită de explozie. Sub limita de explozie
inferioară, amestecul nu poate să ardă şi nici să producă explozie,
din cauza excesului de aer.
• Peste limita superioara de explozie, arderea şi explozia nu pot avea
loc datorită lipsei de aer, amestecul fiind prea bogat. Pericolul de
explozie depinde de mărimea intervalului dintre limitele de explozie,
temperatura de inflamabilitate şi timpul scurs de la contactul sursei
de aprindere cu amestecul exploziv. Zonele periculoase de explozie
se formează atât în spaţii închise cât şi în spaţii deschise
(exterioare). Extinderea zonei periculoase faţă de sursa de
emanare a vaporilor şi gazelor combustibile variază între 1,5-5
m în spaţii închise şi până la 30 m în aer liber.

• Explozia amestecurilor de praf cu aer depinde de următorii factori:

• 1.compoziţia chimică a prafului. De exemplu, particulele de

cărbune, datorită substanţelor volatile pe care le conţin, formează
amestecuri explozive cu mai multă uşurinţă;
• 2.starea fizică a prafului: cu cât praful este mai fin, pericolul de
explozie este mai mare;
• 3.compoziţia chimică, prezenţa gazelor inerte poate micşora
pericolul de explozie.
• Temperatura de aprindere depinde de natura prafului,
gradul de umiditate, modul de dispersare a prafului în
atmosferă. Şi la aceste amestecuri, avem două limite de
explozie însă, pentru majoritatea prafurilor combustibile,
limita superioară (exprimată în g/m3) este destul de
mare şi, practic, nu poate fi atinsă. Dintre prafurile cu cel
mai mare pericol de explozie şi incendiu, se citează
praful de zahăr, amidon, de textile, de lemn, de
cărbune, de cereale, de materiale plastice, pulberi
metalice (în special aluminiu, magneziu, titan).
• Pentru majoritatea amestecurilor explozive, temperatura
de explozie este cuprinsa între 1000-3000 C, dar la
prafuri combustibile aceasta este mult mai mică.
Exemplu, la praful de zahăr ajunge la 540 - 605 C.
• Temperatura cea mai mică la care o substanță
combustibilă, aflată în prezența aerului sau a oxigenului,
trebuie încălzită pentru ca arderea să continue de la
sine, fără încălzire exterioară.
• Arderile unui exploziv sau substanţe explozive au loc
sub forma unor explozii, incendiul fiind un fenomen
consecutiv acesteia. Exploziile şi incendiile la fabricile
de explozivi şi muniţie ocupă, prin numărul mare de
victime şi daunele provocate un loc important printre
accidentele majore pe plan internaţional:
• 1980 – Den Boz, Iran, 80 morţi;
• 1980 – Bankok, Thailanda, 54 morţi;
• 1987 – Li, Coreea, 57 morţi, 1300 răniţi;
• 1988 – Islamabad, Pakistan, 100 morţi;
• şi evenimente mai recente:
• 2007 – România, fabrică de armament Mija 4 răniţi;
• 2009 – Ulianovsk, Rusia, 1 mort şi 35 răniţi;
• 2009 – Voronej, Rusia, depozit pirotehnic, 1 mort şi 55
răniţi;
• 2009 – Uzice, Serbia, fabrică de muniţii, 6 morţi şi 14
răniţi.
• Ţinând seama de natura şi, mai precis, de cauzele lor,
exploziile se pot împărţi în trei grupe:

• 1.explozii produse de energia eliberată în urma

oxidării rapide (arderea unui amestec de vapori de
substanţe combustibile cu aer);
• 2.explozii provocate printr-o descompunere rapidă a
unor compuşi chimici (descompunerea azotatului de
amoniu);
• 3.explozii rezultate din eliberarea bruscă a energiei
degajate prin fisiune nucleară (bomba atomică şi cu
hidrogen).

• Deosebirea evidentă între incendiu şi explozie constă în

aceea că, cea din urmă, deşi este tot o ardere, se
produce cu o viteză atât de mare încât, practic, poate fi
considerată instantanee.
• A stabili cauza unui incendiu sau a unei explozii,
înseamnă, în principal, a preciza următoarele:

• 1.primul material combustibil care a ars;

• 2.sursa de căldură ce a iniţiat arderea;
• 3.împrejurarea în care primele două elemente
au intrat în contact, necontrolat de acţiunea
umană, ori a fost provocată cu intenţie de
persoane interesate.
• Desigur, stabilirea acestor elemente trebuie să
se facă în primul rând, pe baza lor, continuându-
se investigaţiile, cercetările privind vinovăţiile ce
trebuie reţinute în sarcina diferitelor persoane
cărora le revin răspunderi şi responsabilităţi în
legătură cu „mecanismul” ce a declanşat
incendiul sau explozia.