Avangarda literară în România

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol sau această secțiune trebuie pus(ă) în formatul standard.
[[wiki]] Ștergeți eticheta la încheierea standardizării.
Calitatea informațiilor sau a exprimării din acest articol sau secțiune trebuie
îmbunătățită.
Consultați manualul de stil și îndrumarul, apoi dați o mână de ajutor.
Acest articol a fost etichetat în noiembrie 2007

Potrivit Dicționarului estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației..., de Ion Pachia Tatomirescu,
«într-o cultură / literatură, prin avangardă se înțelege „detașamentul“ de oameni de știință, de artiști – poeți,
prozatori, dramaturgi, sculptori, pictori, muzicieni ș. a. – ce acționează violent-novator pe un domeniu,
explorând „terenuri“ necunoscute, turbionările / curentele stârnite numindu-se avangardism».

Ca „zonă extremă“ a unei literaturi raportată, de regulă, la „segemntul temporal“ de „manifestare tânără“ /
„afirmare incisivă“ al unei generații în „trena“ căreia mai intră două-trei („generații / valuri
creatoare“), avangarda (în cazul literaturilor europene, cea mai importantă, exercitându-se „din ajunul“ primului
război mondial, mai exact, din 1912 / 1913 – București-România / 1916 – Zürich-Elveția, și până dincoace de
cel de-al doilea război mondial), având în sinonimie sintagma de modernism extrem și, în antonimie, pe cea
de tradiționalism „recent“, este menită „să defrișeze jungla realului“, „să arunce“ spre noi țărmuri „fragilele punți“
de luare în stăpânire de către arta cuvântului (ori de către arte, în general) a unor „terenuri“ / „spații vitale“ încă
necunoscute, „periferice“. Prin analogie, avangarda reprezintă „zona de șantiere periferice“ a unui „burg (al
Spiritului)“ – în cazul literaturii, „burg al Cuvântului / Logosului“ –, ori – dinspre „cosmica aură“ a conceptului –
se poate spune că are corespondență într-o „coroană solară“, într-o arie de manifestare a protuberanțelor /
exploziilor solare, de unde și „fluctuantele străluciri“, dar întotdeauna cu „prăbușirea“ / „revenirea“ acestora în
„nucleul aparent-stabil / invariabil“ al unui veritabil soare (în care se situează Poezia), al unei adevărate stele
(în care se înrăzărește o literatură), indiferent de „mărimile“ / „densitățile“ lor.

Avangarda (literară) dă impresia că neagă centrul, în realitate rațiunea ei de a fi constă în expansiunea /

extinderea (dilatarea) centrului / nucleului (unei literaturi); după „consumarea“ oricărei avangarde veritabile
(creându-se „hiatusul“ pentru învolburarea altei avangarde), nucleul / centrul (cu straturile recente ale
modernismului bine temperat, ori ale clasicizării / tradiționalizării) unei literaturi se mărește, își schimbă
coordonatele spațio-temporale. Dacă astfel se prezintă avangarda, nu tot așa stau lucrurile și cu spiritul
avangardist (cu care deseori „se confundă“ avangarda), deoarece el caracterizează și avangarda propriu-
zisă, sau modernismul extrem (arie în care are cea mai mare incandescență), și modernismul bine temperat,
și tradiționalismul recent („activ“ / „fierbinte“) grație procesului de „clasicizare“ etc. În cadrul literaturii
universale / naționale din secolul al XX-lea, avangarda (sinonimă, cum s-a mai spus, modernismului extrem)
înseamnă manifestarea câtorva curente: dadaismul, futurismul, suprarealismul, expresionismul etc.
Româneasca avangardă ca modernism extrem, cu „primul detașament“ alcătuit – în perimetrul poeziei și al
„pictopoeziei“ – din Ion Vinea, Tristan Tzara, Marcel Iancu, B. Fundoianu,Ilarie Voronca, Stephan Roll, Sașa
Pană, Constantin Nisipeanu ș. a., dispunând de revistele: Simbolul, 1912 (revistă de „recunoaștere“ / „tatonare“
avangardistă, redactată în București de Ion Vinea, Tristan Tzara și Marcel Iancu), Chemarea, 1915 (redactată
în București de Ion Vinea și Tristan Tzara), Contimporanul, 1923 – 1930 (redactată în București de Ion Vinea,
având colaboratori deja celebri: Tristan Tzara, Ilarie Voronca, B. Fundoianu, Urmuz, T. Arghezi, Ion Barbu, Al.
Philippide, Camil Petrescu ș. a.), 75 H. P., 1924 (redactată în București de V. Brauner, Marcel Iancu și M. H.
Maxy, cu colaborarea lui Ion Vinea, Ilarie Voronca, Stephan Roll, F. Brunea), Punct, 1925 (redactată în
București, de Stephan Roll și Scarlat Callimachi), Integral, 1925 – 1928 (redactată în București de F. Brunea,
Ion Călugăru, M. H. Maxy, Ilarie Voronca, și în Paris, sub redacția lui B. Fundoianu / Fondane, M. Teutsch ș.
a.), Urmuz, 1928 (redactată în Câmpina, sub direcția lui George Bogza), Unu, 1929 – 1932 / 1935 (redactată în
Dorohoi, în 1928, și în București, din iulie 1929, de Sașa Pană, Stephan Roll și Ilarie Voronca), Alge, 1930 –
1931 (redactată în București, sub direcția lui Aureliu Baranga, având între colaboratori pe Gherasim Luca, Paul
Păun, Mattis Teutsch, Mihai Hubert ș. a.) etc.[1] – este mai întâi o reacție împotriva rafinamentelor parnasiene și
simboliste din școlile „cele mai înalte“, de la Literatorul lui Macedonski și de la Viața Nouă („Vieața Nouă“) a lui
Ovid Densușianu, o „negare“ a formulelor / tiparelor tradiționale, printr-o programată desolemnizare a lirismului
în numele „libertății absolute a cuvântului“, devenind apoi, prin / după „circuitul european de București –
Zürich“, o «expresie a unui moment istoric de criză», arătând «disponibilitate pentru anarhia absolută», în
majoritatea artelor, pentru «acte de rebeliune spectaculos-excentrice» [2].

Româneasca avangardă ca modernism bine temperat apare drept zonă a „inovațiilor / primenirilor reale“,
„temeinice“, ilustrându-se îndeosebi prin reprezentanții cercului de la Sburătorullui E. Lovinescu (Ion
Barbu, Camil Baltazar, Ilarie Voronca, George Călinescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Camil
Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gh. Brăescu ș. a.), în direcția căruia se aflau, ori „se alătură“ G.
Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, A. Maniu ș. a. Criticul literar Emil Manu, abordând aspectele avangardei
din literatura română și «poeții generației 1940» («Geo Dumitrescu, Ion Caraion și chiar Constant Tonegaru»
– Poezia, I, Ed. Academiei, 1980, p. 199), remarcă „o scindare“, din vremea celui de-al doilea război mondial, a
suprarealismului românesc. E. Manu consideră că poeții generației ’40 «au temperat excesele suprarealiste
(...) până la anulare» (ibid.); mai semnalează «două „puseuri“ suprarealiste», unul în 1945 și celălalt, „ultimul“,
«între 1960 – 1970», caracteristic, așadar, generației modernist-resurecționale, sau generației Labiș–
Stănescu–Sorescu. În 1945, avangardistul „grup“ suprarealist Gherasim Luca – D. Trost a lansat
„manifestul“ Dialectique de la dialectique, «utilizând o terminologie freudistă» și declarând «că ne naștem fără
să vrem, într-o familie pe care n-o cerem, și-ntr-o țară pe care n-o alegem, devenind în viață robii unor
convenții», trăgând concluzia potrivit căreia «prin desființarea dragostei de mamă, de familie și de patrie
devenim liberi în mod absolut» (ibid., 200); tot în 1945, grupul suprarealist Gellu Naum – Paul Păun – Virgil
Teodorescu a lansat manifestul «Critica mizeriei», manifest în care este abordată «eliberarea expresiei umane
prin eliberarea totală a omului» (ibid.). Direcția avangardist-suprarealistă de după al doilea război mondial
continuă să fie reprezentată, firește, prin / peste „obsedantul deceniu“, de Sașa Pană – poetul «șocurilor
intelectuale», al «răsturnării raportului dintre concret și abstract», tratând sentimentele ca pe ființe și echivalând
«obiectele cu stările de spirit», de Ștefan Roll – autor de piruete urmuziene, de Virgil Gheorghiu – creator de
„golfuri onirice“ pentru „îmblânzit voluptăți intelectuale“ (cf. Poezia, I, 1980, p. 206), de Constantin Nisipeanu –
„convertitorul“ avangardismului estetic în „avangardism social“, îndeosebi în «Cartea cu oglinzi» (1962),
de Geo Bogza – autor de «cântece de revoltă, de dragoste și moarte», „cântece“ constituindu-se, în 1978, la
cinci decenii de la debut, într-o admirabilă constelație lirică, «Orion», de Virgil Teodorescu – cel ce, în
«Blănurile oceanelor și alte poeme» (1945 / 1969), „clasicizează“ / „tradiționalizează“ suprarealismul, de Gellu
Naum – posesorul miraculosului alambic (athanor) al alchimiștilor, „evidențiat“ și de titlul volumului publicat în
anul 1968, Athanor, unde materia brută, unde cuvântul banal se metamorfozează în chintesență, angajând
suprarealismul într-un «onirism paradoxal lucid» (ibid., 220). Notabil este faptul că Emil Manu observă un „ultim
puseu suprarealist“ la generația resurecției poetice dintre 1960 – 1965, dovadă a „asimilării“ avangardei de
către această generație, „puseu“ avangardist-suprarealist care este de fapt un alt-modernism, modernismul
resurecțional-paradoxist, întemeiat de generația Labiș-Stănescu-Sorescu:«Ca o compensare de ordin teoretic,
ultimul „puseu“ suprarealist dintre 1960 – 1970, în experiența unor tineri ca Ion Gheorghe, în primul rând, e o
reluare a unor idei mai generale ale avangardismului interbelic, adaptate sintetic la noua fază a poeziei
românești» (ibid., 200). Asimilarea avangardei, îndeosebi, a dadaismului, suprarealismului etc., de către
generațiaLabiș-Stănescu-Sorescu, înlesnită și de prezența „ultimilor corifei“ suprarealiști: Virgil
Teodorescu, Gellu Naum ș. a. (în viața scriitoricească și în librării, în revistele literare etc.), are loc între anii
1960 și 1964, într-o irepresibilă sete de modernitate și, în același timp, dintr-o arzătoare dorință de a riposta
stihuitorilor proletcultiști, „ripostă“ cunoscută și prin sintagma „explozia lirică“ din 1964 – 1965, „explozie“ ce
reușește să neliniștească / alarmeze chiar și unele spirite deschise receptării critice a valorilor
modernismului: Eugeniu Speranția,Vladimir Streinu ș. a.: «Printr-un proces greu de analizat, poezia
antirațională, fără a mai fi într-adevăr fructul unei similarități temperamentale, și-a câștigat în ultimul timp
adeziunea unui mare număr de tineri autori, foarte fecunzi și cu o masivă prezență în cele mai multe periodice
literare. Vorbind despre impresia pe care o dă acest lirism contemporan, unul dintre cei mai autorizați critici
români de astăzi, Vladimir Streinu, iscălește, în revista „Contemporanul“ de la 16 decembrie 1966, un foarte
judicios articol din care extragem rândurile de mai jos: „Această impresie vine de la cohorta de poeți care-și
robesc lăudabila voință de noutate a tinereții unui ezoterism nivelant, acelei industrii comune de imagini
abstruze, idee neajunsă la exprimare, vrăjitorie fără vrajă și incantație fără cântec. Paradoxul conformismului în
inconformism le subminează fatal tinerețea și poezia. Și mirarea cea mai legitimă este că mai toate revistele de
literatură, după ce au cultivat proza rimată, ritmată sau doar ușor metaforizată, cultivă de câțiva ani această
poezie, în uniformă, de data asta europeană“. După câteva edificatoare exemple, autorul își încheie articolul cu
un verdict ce merită să fie memorat: „Poesis nu este însă Pythia care deliră în fumigații toxice, după cum nu
este nici clovnesă modernă, oricât de năstrușnică“.»[3].
[modificare]Note

1. ^ I. Hangiu, Dicționar al presei literare românești, 1978, p. 358 et passim

2. ^ Dicționar de termeni literari, Ed. Academiei, 1976, p. 44

3. ^ E. Speranția, Inițiere în poetică, ediția a II-a, Buc., Ed. Albatros, 1972, p. 165

[modificare]Bibliografie

 Eugeniu Speranția, Inițiere în poetică, ediția a II-a, București, Editura Albatros, 1972, p. 165.

 Adrian Marino, Dicționar de idei literare, I (A – G), București, Editura Eminescu, 1973.

 Ion Pachia Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației...,

Timișoara, Editura Aethicus, 2003.

 Ion Hangiu, Dicționar al presei literare românești (1790 – 1982), Buc., Editura Științifică și
Enciclopedică, 1987.

 M. Anghelescu, M. Apolzan, N. Balotă, Zoe Dumi-trescu-Bușulenga, Gh. Ceaușescu, M. Duță, R.

Hîncu, A. Mi-tescu, G. Muntean, M. Novicov, Dinu Pillat, Al. Săndulescu, Roxana Sorescu, Marian Vasile,
Ileana Verzea, Mihai Vornicu, Dicționar de termeni literari (coordonator: Al. Săndulescu), București, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1976.

 M. Anghelescu, M. Apolzan, N. Balotă, M. Bucur, B. Cioculescu, M. Duță, R. Florea, D. Grăsoiu, S. Ilin,

E. Manu, N. Mecu, A. Mitescu, G. Muntean, M. Novicov, C. Popescu, D. Popescu, R. Sorescu, C.
Ștefănescu, M. Vasile, I. Verzea, M. Vornicu, Literatura română contemporană – I – Poezia (coordonator:
Marin Bucur), București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980.

 Constantin Schifirneț, Generație și cultură, București, Editura Albatros, 1985.