RENTABILITATEA FIRMEI

Rentabilitatea unei firme se referă la capacitatea ei de a obţine profit, adică de a obţine un

excedent de venituri peste valoarea costului total implicat. Rentabilitatea permite firmei nu numai
menţinerea în afaceri, dar şi dezvoltarea. Rentabilitatea exprimă « starea de sănătate » a firmei şi, în
ultimă instanţă, justifică existenţa şi funcţionarea firmei pe piaţa în cauză.
Determinarea şi analiza rentabilităţii unei firme – etapă esenţială în determinarea şi analiza
riscului financiar – se realizează pe baza analizei profitului şi a ratelor de rentabilitate.

VIII.1. Analiza profitului

Profitul constituie mobilul oricărui agent economic. Profitul reprezintă excedentul

venitului peste costul de producţie, el fiind necesar nu numai pentru remunerarea capitalurilor,
ci şi pentru investiţii de dezvoltare a activităţii.

Obiectivul final al oricărei firme în economia de piaţă este obţinerea profitului şi, implicit,
creşterea rentabilităţii; ca urmare, pentru a se dezvolta şi supravieţui în condiţii de concurenţă, firma
trebuie să desfăşoare o activitate rentabilă, care să se soldeze cu rezultate (R) favorabile cât mai
mari.
Rezultatul exerciţiului reprezintă diferenţa dintre venituri (V) şi cheltuieli (C):
• Dacă V > C = > R = V – C > 0 = > profit sau beneficiu
• Dacă V < C = > R = V – C < 0 = > pierdere
În consecinţă, firma trebuie să-şi stabilească strategia şi tactica astfel încât prin măsuri
sistematice pe termen scurt, mediu şi lung să acţioneze asupra:
- creşterii veniturilor (încasărilor);
- reducerii cheltuielilor.
Veniturile firmei pot fi grupate după sursele de formare în:
A. Venituri din exploatare (Vexpl):
- din activitatea de bază:
= producerea de bunuri, lucrări şi servicii;
= activităţi de intermediere (comercializare).
- alte activităţi conexe sau auxiliare.
Veniturile din activitatea de bază se dimensionează pe baza cifrei de afaceri (CA) care
depinde de 2 factori:
- cantitatea de produse sau volumul de servicii (q);
- preţul / tariful unitar de vânzare (p).
V = CA = ∑ p ⋅ q
B. Venituri financiare (Vfin):
- dobânzi încasate de la bănci;
- dobânzi din obligaţiuni;
- dividende din acţiuni.
C. Venituri excepţionale (Vex):
- din reevaluarea stocurilor ca urmare a creşterii preţurilor;
- din despăgubiri, penalităţi încasate;
 - din vânzarea / cedarea activelor.
Cheltuielile firmei pot fi grupate după destinaţie în:
A. Cheltuieli de exploatare (Cexpl) cuprind cheltuielile efectuate cu activitatea de bază şi cu alte
activităţi conexe sau auxiliare şi cuprind:
- cheltuieli materiale;
- cheltuieli cu personalul;
- alte cheltuieli (impozite, taxe,chirii etc.)
B. Cheltuieli financiare (Cfin):
- dobânzi, comisioane, speze plătite băncilor şi altor intermediari de pe piaţa
financiară;
- cheltuieli cu vânzarea titlurilor de valoare (acţiuni, obligaţiuni);
C. Cheltuieli excepţionale (Cex):
- penalităţi şi amenzi;
- lipsuri neimputabile etc.
La nivelul unei firme se calculează următoarele categorii de profit:
a) profitul de exploatare. Este rezultatul activităţii de exploatare a firmei, şi se determină ca
diferenţă între veniturile totale din activitatea de exploatare şi cheltuielile totale aferente activităţii
de exploatare. De asemenea, profitul de exploatare poate fi calculat şi ca diferenţă între excedentul
brut de exploatare şi suma amortizărilor şi provizioanelor (EBE – A – P), unde excedentul brut de
exploatare se determină astfel: EBE = VA + Se – ITV – CP, unde: VA este valoarea adăugată, Se
sunt subvenţii de exploatare, ITV reprezintă impozite, taxe şi alte vărsăminte asimilate, CP sunt
cheltuielile cu personalul;
b) rezultatul financiar (profit sau pierdere). Este rezultatul activităţii pur financiare a firmei şi
se determină ca diferenţă între veniturile totale financiare şi cheltuielile totale financiare;
c) profitul exerciţiului. Se referă la rezultatul activităţii de exploatare şi al activităţii
financiare şi se determină ca diferenţă între veniturile totale (de exploatare şi financiare) şi
cheltuielile totale (de exploatare şi financiare) sau, ceea ce este acelaşi lucru, ca sumă a profitului de
exploatare şi profitului financiar;
d) rezultatul extraordinar. Se referă la rezultatul activităţii extraordinare a firmei şi se
determină ca diferenţă între veniturile din activitatea excepţională şi cheltuielile aferente activităţii
extraordinare;
e) rezultatul exerciţiului înaintea impozitării. Se calculează prin însumarea rezultatului
curent şi a celui extraordinar;
f) profitul impozabil. Se mai numeşte profit fiscal şi reprezintă rezultatul exerciţiului înaintea
impozitării la care se adaugă depăşirile faţă de prevederile legale la unele categorii de cheltuieli şi
din care se scad deducerile fiscale legale (de ex., reducerea impozitului pe profit în cazul
reinvestirii, reducerea impozitului pe profit ca urmare a sponsorizărilor etc.): Pr.imp. = Reîi + C+ -
Df, unde Reii este rezultatul exerciţiului înaintea impozitării, C+ reprezintă depăşirile de cheltuieli
faţă de prevederile legale iar Df reprezintă deducerile fiscale;
g) profitul net. Se determină ca diferenţă între profitul impozabil şi impozitul pe profit.
Astfel, profitul poate fi analizat din punct de vedere structural, prin descompunerea sa pe
tipuri de activităţi din care provine. După cum am văzut, rezultatul exerciţiului nu este omogen, în
componenţa sa intrând rezultate din activităţi diferite: de exploatare, financiară, extraordinară.
 Rezultatul exploatării =
= Ven. expl. – Ch. expl.
Rezultatul
Rezultatul brut curent Rezultatul financiar =
al exerciţiului = Ven. fin. – Ch. fin.
(profit / pierdere)
Rezultatul extraordinar =
= Ven. extr. – Ch. extr.

Analiza profitului se face prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune (SIG-uri).

Soldurile intermediare de gestiune reprezintă principalii indicatori economico-

financiari stabiliţi pe baza datelor din Contul de Profit şi Pierdere, cu ajutorul cărora se
caracterizează modul de folosire a resurselor materiale, financiare şi umane ale firmei.

Un astfel de sold este diferenţa a două valori. Prin scăderi succesive se obţin indicatori de
caracterizare a rentabilităţii şi gestiunii firmei. Soldurile intermediare de gestiune se prezintă într-un
tablou, sub formă de listă, astfel:

Nr. Exerciţiul financiar

crt.
Indicatori
precedent curent
1. Vânzări de mărfuri
2. Costul mărfurilor vândute
3. Marja comercială (1-2)
4. Producţia vândută
5. Variaţia producţiei stocate
6. Venituri din producţia de imobilizări
7. Producţia exerciţiului (4+5+6)
8. Consumuri provenind de la terţi
9. Valoarea adăugată (3+7-8)
10. Subvenţii de exploatare
11. Cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
12. Cheltuieli cu personalul
13. Excedentul (def.) brut al exploatării (9+10-11-12)
14. Alte venituri din exploatare inclusiv cele din provizioane
15. Alte cheltuieli de exploatare
16. Cheltuieli de exploatare privind amortizarea şi proviz.
17. Rezultatul exploatării (13+14-15-16)
18. Venituri financiare
19. Cheltuieli financiare
20. Rezultatul curent al exerciţiului (17+18-19)
21. Venituri excepţionale
22. Cheltuieli excepţionale
23. Rezultatul excepţional al exerciţiului (21-22)
24. Rezultatul brut al exerciţiului (20+23)
25. Impozit pe profit
26. Rezultatul exerciţiului (profit / pierdere) (24-25)

Referitor la indicatorii din tabloul soldurilor intermediare de gestiune, care nu au fost

prezentaţi şi analizaţi anterior, se impun unele precizări, şi anume:
- Marja comercială (MC) este un indicator specific întreprinderilor comerciale şi măsoară
rentabilitatea politicii comerciale a firmei. El se calculează astfel:
MC = Vânzări de mărfuri – Costul mărfurilor vândute
- Producţia exerciţiului (PE) este un indicator calculat la firmele cu activitate productivă şi
evaluează nivelul activităţii de producţie. Se calculează prin însumarea a 3 elemente:
- producţia vândută: produse finite, lucrări şi servicii facturate;
- producţia stocată: variaţia stocurilor (Sf – Si) de produse finite, în curs de execuţie şi
servicii;
- producţia imobilizată: investiţii efectuate de firmă în regie proprie.
- Valoarea adăugată (VA) arată aportul real al firmei, respectiv bogăţia creată prin munca
salariaţilor şi prin aportul firmei însăşi. Se calculează astfel:
VA = Marja comercială + Producţia exerciţiului – Consumuri de la terţi (intermediare)
- Excedentul brut de exploatare (EBE) reprezintă partea din valoarea adăugată care revine
întreprinderii şi acţionarilor (asociaţilor) şi indică resursa generată de activitatea de exploatare a
firmei:
EBE = VA + Subvenţii de exploatare – Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate –
Cheltuieli cu personalul
- Rezultatul exploatării (Rexpl) reprezintă rezultatul economic obţinut din activitatea
desfăşurată de firmă şi măsoară performanţele industriale (de producţie) şi comerciale ale
firmei, independent de politica sa financiară:
Rexpl = EBE + Alte venituri de exploatare – Alte cheltuieli de exploatare – (Amortizări +
Provizioane)

VIII.2. Determinarea ratelor de rentabilitate (economică, financiară şi

comercială)

Starea rentabilităţii unei firme se poate analiza pe baza ratelor. Din punct de vedere
metodologic, o rată reprezintă raportul a două mărimi, raport exprimat procentual. Sistemul de rate
uzual folosit în analiza rentabilităţii activităţii firmei este compus din:
- rata rentabilităţii economice;
- rata rentabilităţii financiare;
- rata rentabilităţii comerciale (a vânzărilor).
În principiu, se impune ca valorile ratelor de rentabilitate să fie cât mai ridicate, pentru a
reflecta o situaţie favorabilă din punct de vedere economic. Utilizarea ratelor de rentabilitate în
procesul de analiză şi gestiune se poate face fie în dinamică, prin compararea evoluţiei lor în timp în
cadrul aceleiaşi firme, fie prin raportarea la valorile medii ale ratelor de rentabilitate calculate la
nivelul sectorului de activitate din care face parte firma în cauză sau la valorile înregistrate de
firme-leader din sectorul respectiv.
 1. Rata rentabilităţii economice. Se referă la eficacitatea cu care sunt utilizate activele firmei.
Se obţine ca raport între rezultatul net al exerciţiului şi valoarea activelor totale:
P
Rre = net ⋅ 100
At

O valoare ridicată a ratei rentabilităţii economice se obţine prin gestionarea eficientă a

activelor, ca de exemplu:
- folosirea unor echipamente tehnologice neutilizate fizic şi moral;
- obţinerea unui grad de utilizare a capacităţilor de producţie cât mai ridicat;
- evitarea unor imobilizări financiare fără justificare economică: stocuri, creanţe etc.

2. Rata rentabilităţii financiare. Se referă la eficacitatea cu care este utilizat capitalul firmei.
Se determină ca raport între profitul net al exerciţiului şi valoarea capitalului propriu (Kpr) de
care dispune firma:
P
Rrf = net ⋅ 100
K pr

Această rată măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci a plasamentului financiar, pe

care acţionarii l-au făcut prin cumpărarea acţiunilor firmei. Rentabilitatea financiară remunerează
proprietarii întreprinderii prin distribuirea de dividende şi prin creşterea rezervelor, care în fapt
reprezintă o creştere a averii proprietarilor.

Între rata rentabilităţii economice şi rata rentabilităţii financiare se manifestă o corelaţie

directă, pusă în evidenţă prin modelul Miller – Modigliani, respectiv prin efectul de levier
financiar (efectul de îndatorare):
D
Rrf = Rre ⊕ (Rre − Rd ) ⋅
Kpr

Prin efectul de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care-l obţine
agentul economic ca urmare a folosirii creditului în calitate de capital. El se obţine comparând
rentabilitatea economică a întreprinderii (Rre) cu costul capitalului împrumutat (Rd = rata
dobânzii). Dacă luăm în considerare formula generală a efectului de îndatorare, observăm că această
rentabilitate este în funcţie de proporţia care există între datoriile financiare (D) şi capitalurile
proprii (Kpr), Rre fiind rentabilitatea economică şi Rd costul mediu al datoriei financiare.
Din această relaţie putem trage câteva concluzii:
Rentabilitatea financiară este direct proporţională cu structura financiară Datorii/Capital
propriu şi cu diferenţa dintre rata rentabilităţii economice (Rre) şi rata dobânzii (Rd). Practic,
rentabilitatea financiară este cu atât mai mare cu cât structura financiară este mai îndatorată
şi cu cât este mai mare diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii;
Pentru o întreprindere neîndatorată (D = 0), rata rentabilităţii financiare coincide cu rata
rentabilităţii economice (Rrf = Rre). Aceeaşi situaţie se înregistrează şi în cazul în care Rre =
Rd, când apelarea la credite nu va avea nici un efect asupra rentabilităţii financiare, nivelul
fiind egal cu cel al rentabilităţii economice;
Dacă Rre > Rd, Rrf este cu atât mai ridicată cu cât D/Kpr este mai mare, astfel, apelarea la
capitaluri împrumutate va duce la creşterea rentabilităţii financiare (Rrf > Rre). Efectul de
pârghie (de levier financiar) joacă un rol pozitiv. Astfel, firma care speră să-şi maximizeze
 rentabilitatea financiară va trebui, în cadrul constrângerilor financiare impuse, să aleagă să
se împrumute mai curând decât să-şi crească fondurile proprii;
Dacă Rre < Rd, Rrf este cu atât mai mică cu cât D/Kpr este mai mare, adică contractarea unor
noi împrumuturi va conduce la reducerea ratei rentabilităţii financiare (Rrf < Rre). Efectul de
îndatorare joacă un rol negativ. În acest caz, firma va trebui să se abţină să mai facă noi
împrumuturi, întrucât îndatorarea deteriorează performanţele firmei.
În plus, orice variaţie a rentabilităţii economice are repercusiuni mai mult decât
proporţionale asupra rentabilităţii financiare, în sensul pozitiv sau negativ şi cu atât mai mult cu cât
îndatorarea este puternică. În cazul efectului de levier pozitiv, prin îndatorare, întreprinderea îşi
creşte rentabilitatea financiară făcând-o în acelaşi timp mai fragilă, mai riscantă, mai sensibilă la
turbulenţele rentabilităţii economice. Majorarea riscului corespunde unei bonificări a rentabilităţii.
Decizia de structură financiară va trebui să fie cea optimă, adică să se stabilească un
asemenea raport între finanţările prin credite şi prin resurse proprii astfel încât costurile de finanţare
să fie cât mai mici. Aceasta depinde de obiectivele de creştere economică a societăţii, de nivelul
rentabilităţii scontate şi de riscurile pe care consimte să şi le asume, dar şi de terţi adică de acţionari,
bănci şi alţi împrumutători, de stat ca şi de conjunctura economică.

3. Rata rentabilităţii comerciale (a vânzărilor) arată eficienţa funcţiunii comerciale a firmei:

P
Rrc = net ⋅ 100
CA

Nivelul ratei rentabilităţii comerciale depinde în principal de:

- poziţia concurenţială a firmei în cadrul sectorului de activitate;
- faza în care se află sectorul în ansamblul său;
- strategia urmată de firmă etc.