E o ora tarzie in noapte.

Nevoia de libertare ma alunga din casa pustie si plina de durere unde nu sunt
dorita. Ies ca o furtuna si incep sa merg. Zapada imi scartaie sub picioare. Afara e frig si zapada inca mai
cade apatic. Pe pamant zapada déjà prezenta se topise pe jumatate, transformadu-I stralucirea alba intr-
un maro gretos. Ma intreptam undeva, dar nu stiam unde. Cred ca nici nu vroiam sa stiu unde, nu
vroiam decat sa merg, sa merg sub cerul inselat, sa las frigul sa ma imbratiseze si sa imi inghete poate
inima prea calda. Trec de strada mea si ajung in mijlocul orasului. E trist. E trist sa vezi lumini stinse,
drumuri singuratice si liniste de mormant. Merg pe strada principala si sunt iar trista. Creez urme in
zapada. Singurii pasi care mai ratacesc acum prin orasul adormit sunt ai mei. De undeva se aude galagie,
un loc mai e inca viu. Urmez sunetul si ma trezesc intr-un bar plin pana la refuz. Raman in usa la inceput
si privesc. Vad oameni, oameni tristi, oameni veseli, oameni innecati in bautura de necaz sau de prea
multa veselie. Si vad alti oameni care ii insotesc, care sunt acolo pentru a ii ajuta, pentru a ii certa sau pt
a le umple paharele goale atunci cand se golesc. E si muzica. Un fel ciudat de muzica, ceva care e si
vessel si trist, care emana si bucurie si tristete. Sau poate melodia e vesela dar din cauza oamenilor care
plang, rad sau tipa cand o asculta nu stiu exact ce transmite aceasta alaturare haotica de sunete, de
intrumente si de voci parca din alta lume. Curajul incepe sa se resimta si ma trezesc mergand spre
tejghea. “Ce doriti?” ma intampina un tanar pana in 20 de ani, neingrijit, care fumase prea mult aici, sau
inainte de a veni aici. Ma gandeam ce vreau, daca vreau ceva, si apoi daca exista ceva ce mi-ar putea
alina durerea. “Un whisky” am spus rece, fara vlaga si cu putin regret in voce. Bautura imi ardea gatul,
dar nu mai simteam frigul. A urmat altul, si altul, si apoi intelegeam muzica, intelegeam chipurile
demonice ale oamenilor. Le intelegeam si miscarile impiedicate, stangaciile. Eram una de a lor acum. Cat
de diferit e sa privesti din afara si cat de usor te poti include in multime. Ma tot uitam in barul mic dar
care adapostea prea multe sentimente si prea multi oameni si parca acum ii vedeam altfel decat cu 5
minute in urma. Aburii alcoolului imi intunecau privirea si atunci parca imaginile deveau cu adevarat vii.
Chiar daca nu mai vedeam tot vedeam ceea ce trebuie sa vad. Ma vedeam pe mine in multime. Eram
una cu multimea.