Asig Reasig

UNIVERSITATEA “ALMA-MATER” SIBIU
Facultatea: Ştiinţe Economice, Sociale şi Politice

Catedra: Ştiinţe economice
Programul de studiu: Economia Comerţului, Turismului, Serviciilor şi Managementul
Calităţii (ECTSMC)
ASIGURARI ŞI REASIGURĂRI
Cuprins
Capitolul 1
SCURT ISTORIC AL ASIGURĂRILOR…………………………5
1.1.Coordonate istorice ale asigurărilor

1.1.1. O privire retrospectivă a asigurărilor în România
1.2. Scurtă privire asupra cercetării domeniului asigurărilor
1.2.1. Activitatea de cerctare a asigurărilor în România
Capitolul 2
NOŢIUNI INTRODUCTIVE ALE ASIGURĂRILOR……………..18
2.1.Conceptulde asigurare
2.2. Funcţiile asigurării
2.3.Premisele asigurării
2.4.Clasificarea asigurării
Capitolul 3
ELEMENTELE ASIGURĂRII………………………………………35
3.1. Subiecte ale asigurării

3.2. Obiecte ale asigurării
3.3. Riscul
3.4. Interesul pentru contractarea asigurării
3.5. Suma asigurată
3.6. Prima de asigurare
3.7. Paguba, dauna şi avaria
3.8. Despăgubirea (dezdăunarea)în sistemul asigurărilor
3.9. Durata sau perioada de asigurare
Capitolul 4
CONTRACTUL DE ASIGURARE………………………………….48
4.1. Conţinutul şi aspectele juridice

4.2.Mecanismul perfectării contractului de asigurare
- Declaraţia de asigurare
- Obligaţia asigurătorului în a încheia contractul
- Momentul încheierii contractului
- Conţinutul contractului
1
- Poliţa şi certificatul de asigurare
- Interpretatrea contractului.
4.3. Derularea contractului de asigurare
4.4. Încetarea contractului de asigurare
4.5. Caracteristicile contractului de asigurare
Capitlul 5
PIAŢA ASIGURĂRILOR.................................................................64
5.1. Conceptul, structura, caracteristicile, operatorii şi parametrii pieţei

5.2. Piaţa asigurărilor în România
5.2.1. Oprivire retrospectivă
5.2.2. Starea actuală
5.3. Organizarea şi funcţionarea pieţei internaţionale de asigurări
5.3.1. Conceptul de piaţă internaţională în asigurări
5.3.2. Componente ale pieţei internaţionale de asigurări
5.3.3. Principalele entităţi geografice ale pieţei internaţionale de
asigurări
5.3.3.1. Cadrul general
5.3.3.2. Pieţele de asigurări din Europa
5.3.3.3. Pieţele de asigurări din America de Nord
5.3.3.4. Pieţele de asigurări di Asia
5.4. Piaţa asigurărilor din România în contextul internaţional şi prin
prisma integrării europene
Capitolul 6
REASIGURĂRI.......................................................................................110
6.1. Conceptul şi necesitatea reasigurării

6.2. Formele şi tehnicile reasigurării
6.2.1. Reasigurarea facultativă
6.2.2. Reasigurarea obligatorie
6.3. Pool-urile de reasigurare
Capitolul 7
ASIGURAREA ŞI REASIGURAREA MĂRFURILOR ÎN TIMPUL
TRANSPORTULUI EXTERN............................................................................134
7.1. Obiectul asigurat

7.3. Răspunderea părţiilor în asigurare
7.4. Riscurile asigurate
7.7. Constatarea, evaluarea şi despăgubirea pagubelor
Capitolul 8
ASIGURAREA DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ – DE CĂLĂTORIE.........145
8.1. Subiecţii asigurării
2
8.2. Obiectul asigurării
8.3. Riscurile asumate
8.4. Întinderea teritorială
8.7. Mecanismul derulării şi finalizarea asigurării
Capitolul 9
ASIGURAREA RISCURILOR FINANCIARE ŞI POLITICE..................153
9.1. Conţinut şi elemente introductive

9.2. Asigurarea riscurilor financiare
9.3. Asigurarea creditelor
9.4. Alternative la asigurarea creditelor
Capitolul 10
ASIGURAREA ŞI REASIGURAREA INTERNAŢIONALĂ DE
RĂSPUNDERE CIVILĂ AUTO - CARTE VERDE.........................................163
10.1. Coordonate istorico – juridice
10.2. Asigurarea de răspundere civilă – Carte Verde
10.2.1. Elemente tehnice
10.2.2. Clauze contractuale
Capitolul 11
MANAGEMENTUL RISCULUI ÎN ASIGURĂRI……………………185
11.1. Elemente generale ale conceptului de risc

11.2. Asigurarea – alternativă a protecţiei de risc
11.2.1. Argumente şi fundamente ale protecţiei de risc prin asigurări
11.2.2. Concepte de riscuri în arealul asigurării
11.3. Riscul pe forme de asigurări
11.3.1. Riscul în asigurările generale
11.3.2. Riscul în asigurările de bunuri
11.3.3. Riscul în asigurările de persoane
11.3.4. Riscul în asigurările de viaţă
11.3.5. Riscul în asigurările de răspundere civilă
11.3.6. Exceptarea unor riscuri
11.4. Gestiunea şi managementul riscurilor în asigurări
11.4.1. Indentificarea şi analiza riscurilor
11.4.2. Controlul riscurilor
11.4.3. Prevenirea şi reducerea riscurilor
11.5. Caracterul dinamic al raportului risc – asigurare
11.6. Concluz
Bibliografie................................................................................................................
3
Capitolul 1
Scurt istoric al asigurarilor
1.2.Coordonate istorice ale asigurărilor

1.2. Scurtă privire asupra cercetării domeniului asigurărilor
1.2.1. Activitatea de cerctare a asigurărilor în România
1.1. Coordonate istorice ale asigurărilor
Asigurările s-au născut din nevoia de protecţie a omului împotriva calamităţilor

naturale, împotriva consecinţelor accidentelor, şi a oricăror pierderi sau limitări. Pe
măsura dezvoltării societăţii, omul a făurit treptat mijloace tot mai eficiente de
prevenire şi limitare a calamităţilor naturale, a accidentelor, bolilor etc. Originile
asigurării se pierd în negura timpurilor, neputînd fi stabilite decât cu o mare
aproximaţie. Poate, printre primii, au fost negustorii chinezi1 care îşi distribuiau marfa
în mai multe vase, făcând astfel o dispersie a riscului, nu şi o protecţie.
Totuşi, începuturile asigurărilor mai apropiate de felul în care le cunoaştem noi
astăzi, a apărut în civilizaţia sumeriană unde s-a practicat pentru prima dată creditul şi
un sistem de asistenţă mutuală împotriva pierderilor generate de transportul de
caravane. Babilonienii sunt autorii unui sistem de credite sau împrumuturi maritime
care, în cazul pierderii sau distrugerii mărfurilor sau corăbiilor care transportau
mărfuri, scuteau persoana împrumutată de returnarea creditului. Acest sistem a fost
preluat şi adaptat de către fenicieni în legăturile lor comerciale cu babilonienii. Cea
mai veche dovadă scrisă provine din epoca regelui Hammurabi al Babilonului,
(aproximativ 2250 î. Ch. ), într-un bloc de diorit negru, în care erau sculptate 282 de
clauze ale unui contract comercial, cunoscut sub denumirea de „contract de
împrumut”. Ulterior, grecii au preluat şi dezvoltat acest sistem, prin emiterea unor
hârtii de valoare. Astfel, în sec. al IX –lea î.Ch. Legile Rodosului devin practica
uzanţelor.
Ceva mai târziu, romanii aderă şi ei la acelaşi sistem.
De exemplu, în Roma imperială, pentru a aproviziona legiunile romane din
provincii, autorităţiile publice garantau armatorii ce transportau arme şi soldaţi,
1
Bikelhaupt, D.L., General Insurance, 9th edition, Homewood, IL 1974, p. 62
4
împotriva riscului de naufragiu sau capturarea de către inamic, ca formă primitivă de
garantare de către stat a riscului de război.
După căderea Imperiului Roman, în Europa a trebuit aşteptat secolul al XII-lea
şi renaşterea schimburilor economice şi comerciale ca să apară o nouă formă,
primitivă, de credit, astfel încât să putem vorbi de reapariţia unor forme incipiente de
asigurare.
Activitatea maritimă în bazinul Mării Mediterane a favorizat un sistem de credit
al cărui specificitate a constat în multitudinea evenimentelor aleatorii care însoţeau
orice expediţie maritimă, numindu-se: „împrumut de mare anvergură”, potrivit căruia
cel care împrumuta nu rambursa suma împrumutată decât dacă el putea să valorifice
mărfurile la profitul aşteptat, adică dacă ajungea cu bine în port. În această perioadă,
riscul maritim fiind foarte mare, au fost practicate de către bancheri, rate ale dobânzii
cuprinse intre 30% şi până la 50%, lucru ce pare şi astăzi o adevărată camătă.
În aceste condiţii, Biserica Catolică s-a ridicat împotriva acestor practici
financiare cămătăreşti, prin ordinul Papei Grigore al IX-lea, în anul 1234, prin care
interzice orice stipulaţie privind dobânda cămătărească ca preţ al împrumutului,
condamnând astfel „împrumutul de mare anvergură”
Bancherii s-au văzut astfel nevoiţi să recurgă la un artificiu juridic, care să reziste
interdicţiei pontificale, şi anume prin promovarea unor vânzări pe împrumuturi lipsite
de dobândă. Astfel a apărut plata în avans a unei sume unice numită „primă”,
reprezentând preţul riscului, şi care era stabilită în funcţie de caracteristicile corabiei,
ale încărcăturii şi ale rutei. Bancherii, semnau astfel o convenţie bilaterală prin care se
angajau la rândul lor să plătească o sumă de asemenea unică proprietarilor corabiei
sau mărfurilor în caz de naufragiu, piraterie sau capturare în război.
Astfel putem concluziona faptul că acest tip de operaţiune financiară prezintă
toate caracteristicile unei operaţiuni de asigurare, apropiinde-se cel mai mult de
precursoarea „bancasigurare”dar, îi lipsea pentru a fi o operaţie de asigurare, în sensul
modern, „mutualizarea” riscurilor între un număr de naviganţi, care să permită
compensarea riscurilor şi cunoaşterea matematică a probabilităţii riscului, termen
neinventat la acea vreme.
Comerţul maritim avea nevoie de un pachet de legi şi de o încadrare juridică,
astfel încât au apărut mai multe reglementări care au dus inevitabil la simplificarea
lucrurilor. Enumerăm doar o parte: „Ordonanţele de la Wisbury” sec XII-lea, care
reglementau traficul în Marea Baltică, „Listele din Oleron” în 1266 care reglementau
5
traficul în Oceanul Atlantic, „Consultantul Mării” în anul 1250, redactat la porunca
regilor din regiunea Aragon a precedat Gidul Mării din anul 1500, care a reglementat
navigaţia în Marea Mânecii. „Ordonanţele de la Barcelona” din 1435 care se aplicau
în Marea Mediterană sunt o adevărată culegere legislativă ce a pus bazele asigurării
maritime internaţionale moderne.
În anul1576 se înfiinţează la Londra „Camera de Asigurare”, urmată de prima
încercare de reglementare a pieţei asigurărilor maritime, prin Legea privind poliţele de
asigurare folosite între negustori, emisă de Parlamentul din Londra, în anul 1601. În
acelaşi an, Parlamentul Angliei emite legea prin care se înfiinţează „Curtea de
Arbitraj”. Elisabeta I a semnat în anul 1660 „Actul Curţii Asigurărilor” ce autoriza
activitatea asigurărilor pentru o perioadă de 90 de ani. Astfel, între anii 1590 şi 1620,
Londra şi Amsterdam vor etrona în mod definitiv, Genova, Florenţa şi Veneţia în
comerţul maritim, în domeniul financiar şi bancar. Activitatea în continuă creştere a
celor două porturi din nordul Europei ilustrează cel mai bine capitalismul
întreprinzător care s-a dezvoltat mai liber în ţările reformate decât în ţările catolice.
În secolul al XVII-lea deja, afacerile se negociau indiferent de natura lor, la
bursă, precum şi în birourile negustorilor, dar, mult mai mult în taverne, localuri cu o
mare comoditate, iarna unde interlocutorii se încălzeau, ascultau noutăţiile şi încheiau
afaceri. Una dintre cele mai celebre taverne, care se indentifica cu noţiunea de noroc
şi care mai târziu va aduce reputaţia mondială a asigurării britanice, era cea aparţinând
lui Edward Lloyd*s, care reprezintă începuturile celebrei de mai târziu Lloyd*s. Aici,
armatorii, încărcătorii, finanţiştii şi negustorii de toate felurile se reuneau pentru a afla
zilnic noutăţi despre vapoare, înscrise zi de zi pe o tablă neagră în mijlocul sălii
principale. Pe lângă informaţiile indispensabile comerţului maritim, proprietarul
asigura boxe individuale pentru a negocia afacerile şi „cerneală, hârtie şi pene de
scris”. De exemplu, când un negustor hotăra asigurarea încărcăturii unui vapor cu
destinaţia China, el se adresa interlocutorilor instalaţi în diferite boxe, şi care îşi
împărţeau, la o cotă convenită, riscul pe fiecare îl prelua în contul său. În aceasta a
constat originalitatea funcţionării Lloyd*s din Londra, şi anume o bursă a asigurărilor
şi nu o societate de asigurare, care după 50 de ani de la înfiiţare, asigura 90% din
comerţul maritim 2 .
2
Ciumaş, C., Asigurări Generale, Cluj-Napoca Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007
6
La sfârşitul secolului al XIX-lea, când începe şi industrializarea, nici o categorie
socio-profesională nu beneficia de protecţie socială, şi nu exista nici un sistem
integrat şi organizat în acest sens. Până în anul 1898, accidentele de muncă şi
repararea financiară a lor se baza pe principiile Codului Civil, care promulga o
responsabilitate pentru greşală. Pentru acoperirea riscurilor care încă nu se numeau
sociale( accidente de muncă, etc.) au fost puse în practică, din aproape în aproape,
două sisteme: casele de ajutor, din iniţiativa patronatelor şi mutualele muncitorilor,
prima fiind la originea actualelor case de pensii. În Germania, pentru a-şi apropia
clasa muncitoare, Bismark adoptă în anul 1883 un sistem obligatoriu de asigurare de
boală cu cotizaţii periodice şi patronale. Apoi, în anul următor se va adopta o lege
privind despăgubirea accidentelor de muncă, această despăgubire fiind în sarcina
proprietarilor locurilor de muncă, iar in anul 1889, se instaurează asigurarea de
invaliditate din accidente de muncă, precum şi un sistem de asigurare a bătrâneţii
după 65 de ani, având cotizaţii egale.
Această formă de protecţie socială se va dezvolta şi va inspira majoritatea
ţărilor Europei în principal în partea de nord a continentului nostru.

Primele forme de întrajutorare a apărut în cadrul comunităţilor săteşti, dar se
poate aprecia că asigurarea a "prins" în primul rând la meseriaşi şi la comunităţile
rurale. În România, asigurarile în forme organizate se localizează în jurul anilor 1870.
Totuşi, o reglementare unitară a întârziat sa apară circa şase decenii. Până în anul
1930 România a fost singurul stat din Europa lipsit de o lege care să reglementeze
industria asigurărilor. Până la Legea timbrului din anul 1927 contractele şi poliţele de
asigurare nu erau sub protecţia legii care să apere atât interesele asiguratului cât şi ale
asiguratorilor. Din acest motiv a fost o perioada cand societăţile de asigurare se
infiinţau şi activau clandestin facând concurenţă neloiala, practicând prime de
asigurare scăzute care nu acopereau riscurile asigurate. Falimentul a reuşit să
compromită ideea de asigurare. Lipsa acestei legi se făcuse resimţită numai de
societaţile mici. Societaţile mari de asigurare, deşi nu au fost obligate sa organizeze
activitatea de asigurare pe baza unor principii tehnice ale stiinţei asigurărilor, nu s-au
aventurat în operaţii hazardate şi nici nu s-au abătut de la aceste principii.
Principalele acte normative care au reglemenat activitatea de asigurare, sunt
prezentate în Codul Comercial din anul 1886, la titlul XIII, despre contractul de
7
asigurare, dispoziţiunile articolelor de la nr.442 la 447, au fost înlocuite prin Legea
pentru constituirea şi funcţionarea intreprinderilor private de asigurări şi
reglementarea contractului de asigurare din 7 iulie 1930, modificată la 9 aprilie
1931, la 1 mai 1932 şi la 10 aprilie 1936.
În ce privesc asigurările maritime, cu articolele nr.557-621 ale Codului
Comercial au fost modificate prevederile articolelor 49-96 ale Legii asigurărilor,
promulgat prin decretul lege din 31 decembrie 1940.
- Decretul lege din 1 octombrie 1941 privind acoperirea riscului de război în
asigurările de viaţa s-a formalizat pe baza tarifelor suplimentare de prime legiferate)
- Decretul lege din 29 martie 1941 privind interzicerea constituirii de noi
societăţi de asigurare în România.
Dintre toate acestea, cel mai important act normativ care reglementa activitatea
societăţilor de asigurare a fost Legea nr. 216 pentru construirea şi funcţionarea
intreprinderilor private de asigurare şi reglementarea contractului de asigurare, din
7 iulie 1930, cu modificările ulterioare, menţionate mai sus.
De remarcat este faptul ca această lege a determinat obiectul intreprinderilor de
asigurare şi a fixat: cadrul în care acestea urmau să-şi desfăşoare activitatea; condiţiile
ce trebuiau îndeplinite de catre societăţi la data constituirii (capital social minim, baza
tehnică pentru fiecare ramură etc.); rezerva Ministerului Industriei şi Comerţului;
condiţiile în care puteau funcţiona societăţile străine în România.
Legea nr.216/1930 pentru constituirea şi funcţionarea intreprinderilor private de
asigurare şi reglementarea contractului de asigurare 3 . pentru prima data a impus
intreprinderilor private de asigurare să adopte norme „tehnice date de ştiinta
asigurarilor 4 ”
Piaţa asigurărilor în România a avut o evoluţie ascendentă până în anul 1929
când funcţionau 31 societăţi de asigurare, apoi a intrat în declin, în 1935 erau 22
societăţi de asigurare, iar în 1938 numărul acestora a fost de 21 societăţi de asigurare.
Al doilea razboi mondial adus cu sine şi stagnare activităţii de asigurare.
Multe dintre aceste societăţi şi-au încetat activitatea. În 1945 mai funcţionau numai 13
societăţi de asigurare româneşti şi 5 reprezentante străine. Putem afirma că acţionarii
marilor companii de asigurare cu capital străin ale vremii au anticipat evoluţia
3
Legii din anul1930 i s-au adus modificări de detaliu la 9 aprilie 1931, 12 mai 1932 şi 10 aprilie 1936.
4
Gusti, D., şi colectiv, Enciclopedia României - vol.IV - Economia Naţională. circulaţie. distribuţie şi
consum, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1943, pag 673
8
economică a României, retrăgându-se treptat de pe piaţă prin vânzarea portofoliilor
sau cedarea acestora.
În anul 1948 naţionalizarea a lovit întreaga economie. Pe lângă intreprinderile
din industrie s-au naţionalizat şi societăţile de asigurare5 , care au trecut în proprietatea
statului cu toate activele şi pasivele lor, fiind integrate economiei planificate.
Naţionalizarea a intervenit dupa 78 de ani de funcţionare în cazul societăţii de
asigurare „DACIA-ROMÂNIA", 67 de ani pentru "NAŢIONALA" şi 55 de ani de
activitate de asigurare a societăţii "GENERALA". Societăţile de asigurare au
funcţionat în vechea organizare până la 01 septembrie 1949 când au fost puse în
lichidare 6 . În ziua publicării Decretului nr.362/1949 toate intreprinderile şi
societăţile de asigurare, prevăzute într-o listă anexă ce faceau parte integrantă din
decret, se considerau dizolvate de drept şi îşi încetau activitatea, intrând în lichidare.
Tabelul nr. 1.1. – Lista societăţilor de asigurare nationalizate la 11 iunie

1948
Denumirea intreprinderii (fondata în anul) Sediul
1. Asigurarea Românească (1923) Bucureşti
2. Agricola Fonciera (1906) Bucureşti
3. Caledonian Română (1930) Bucureşti
4. Compania de Asigurare Bucureşti
5. Dacia România (1871) Bucureşti
6. Naţionala (1882) Bucureşti
7. Prima Ardeleană (1911) Cluj
8. Prima Societate de Înmormântare Braşov
9. Steaua României 1921) Bucureşti
10. Adriatica (reprezentanta) (1929) Bucureşti
11. Metropola (1928) Bucureşti
12. Standard (1931) Bucureşti
13. Minerva Cluj
5
Legea nr.119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea intreprinderilor industriale, bancare, de
asigurări. miniere şi de transporturi (publicată în Monitorul Oficial nr.133bis din 11 iunie 1948).
6
Decretul nr.362 din 1 septembrie 1949 pentru dizolvarea şi lichidarea întreprinderilor şi socielăţilor
de asigurare (publicat în Buletin Oficial nr.58 din 1 septembrie 1949).
9
Guvernarea timpului, nu a respectat nici o procedura legala în vigoare la
aceea data, decât dispoziţiunile actului normativ (decretului). La aceeşi data,
Societatea Comercială de Stat de Asigurări (C.A.S.) îşi înceta activitatea de asigurare
şi se limita numai la operaţiuni de reasigurare. Lichidarea acestor intreprinderi şi
societăţi de asigurare s-a făcut numai în baza normelor din decret, fără a fi respectate
dispoziţiunile statutelor, codului de comerţ şi orice alte legi sau dispoziţiuni în vigoare
referitoare la lichidare. Procedura de lichidare s-a făcut printr-un lichidator pentru
fiecare întreprindere de asigurare, numit prin decizia ministrului de finanţe, publicată
într-un ziar de mare tiraj. Societăţile de asigurare "Compania Europeana de Asigurare
a Marfurilor şi Bagajelor" Bucureşti, ,,Dacia Romania" - Bucureşti, ,,Nationala" -
Bucureşti, "Steaua României" - Bucureşti, "Transsylvania" - Sibiu şi "Vatra Dornei" -
Bucureşti, "Victoria" - Bucureşti au fost lichidate de catre doi lichidatori desemnaţi de
către Adunarea Generală extraordinară a acţionarilor, unul recomandat de către partea
sovietică şi al doilea de către partea românească, procesul verbal cu denumirea
lichidatorilor publicându-se fară nici o altă formalitate decât viza Ministerului
Finanţelor într-un ziar de mare tiraj din Capitală. Pe data numirii lichidatorilor a
încetat mandatul administratorilor, respectiv directorilor, care au predat imediat
lichidatorilor întregul patrimoniu, registrele şi întreaga arhivă a întreprinderii, precum
şi gestiunea de la ultimul bilanţ până la data predarii, încheindu-se un proces-verbal
de predare-primire. Nerespectarea acestor obligaţii atragea dupa sine pedeapsa cu
închisoarea.
Singurul capital strain acceptat de conducerea politică la aceea vreme a fost
cel sovietic 7 prin "Societatea generala de asigurări Sovieto-Română pe acţiuni
„SOVROMASIGURARE", înfiinţată la data de 29 iulie 1949. Societatea s-a constituit
prin derogare de la dispoziţiunile Codului de Comerţ şi a celorlalte legi speciale,
considerându-se legal constituită fără a mai fi necesară autentificarea actelor sau
îndeplinirea oricarei alte formalităţi. În perioada de lichidare, lichidatorii au fost
obligaţi sa predea Societăţii unice generale de asigurari SovietoRomâne pe actiuni
"SOVROMASIGURARE" averea mobilă şi imobilă, precum şi portofoliile de
asigurări pentru toate ramurile, împreuna cu rezervele tehnice şi matematice calculate
la 15 septembrie 1949. Societatea Comerciala de Stat de Asigurări (C.A.S.) a fost
obligată de asemenea, sa predea până la 30 septembrie 1949 întreg portofoliul
7
Decretul 345 din 19 august 1949 pentru înfiinţarea Societăţii unice generale de asigurări
SovietoRomana pe acţiuni (publicat în Buletin Oficial nr.54 din 20 august 1949).
10
asigurărilor proprii şi pe cel al asigurărilor încheiate de fosta Regie Autonoma a
Asigurarilor de Stat (R.A.A.S.), împreună cu rezervele tehnice şi matematice calculate
la 30 septembrie 1949, Societăţii "SOVROMASIGURARE".
De la data publicării decretului s-au desfiinţat de drept toate contractele,
convenţiile, angajamentele şi întelegerile scrise sau verbale, fie individuale, fie
colective, fie rezultând din legi sau decizii, între întreprinderile şi societăţile intrate în
lichidare pe de o parte şi reprezentanţii, agentii, achizitorii, încasatorii, sub orice
forma ar activa ei. Creditorii sau orice alta parte interesată au fost obligaţi să-şi
formuleze pretenţiile referitoare la drepturile lor în termen de 30 zile, iar cei
domiciliaţi sau cu sedii în străinatate în termen de 90 zile. Asiguraţii care nu au
reclamat sumele asigurate în termenul prevazut au pierdut dreptul de a mai primi
sumele cuvenite, dezdăunarea şi asigurările s-au considerat prescrise.
Din anul 1952 s-a creat 8 Administratia Asigurarilor de Stat - ADAS ca
instituţie specializată în activitatea de asigurare, reasigurare şi comisariat de avarie.
Normele tehnice de lucru, regulamentele de funcţionare precum şi condiţiile generale
şi speciale de asigurare, tarifele de prime, sumele asigurate au fost emise de catre
Ministerul Finantelor, activitatea de asigurare devenind astfel monopol de stat pentru
o perioada de 38 de ani. Rolul ADAS nu poate fi ignorat. A fost şi asa destul de
marginalizat prin încadrarea acestei instituţii în sistemul activităţilor integrate în
complexul ,,national economic".
În această perioadă activitatea de asigurare a fost continuată, desigur pe alte
baze, în concordanţă cu tipul de proprietate predominant. Asigurările de bunuri se
încheiau îndeosebi pentru proprietăţi imobiliare sau mobiliare aparţinând persoanelor
fizice, sistemelor cooperatiste, organizaţiilor obşteşti ale statului precum şi ale
cultelor. Sistemul politic nu agrea soluţia asigurării patrimoniului societăţilor de stat
sau al institutiilor publice. Singurele structuri economice din această perioadă care au
avut dreptul sa adere pentru asigurarea patrimoniului au fost unităţile din sistemul
cooperatist 9 . Patrimoniul persoanelor fizice s-a bucurat pentru prima dată de o
protecţie reală după reorganizarea ADAS din anul 1971 prin introducerea asigurărilor
8
Decretul nr.38/1952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.710/1952, Hotărârea Consiliului de
Miniştri nr.831/l952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.828/1952.
9
Cooperativele agricole de producţie (CAP), Cooperativele meşteşugăreşti (UCECOM),
Cooperativele de aprovizionare şi desfacere a mărfurilor (CPADM)
11
prin efectul legii 10 . Locuinţele, animalele, culturile (agricole, pomi fructiferi şi viţa de
vie) se considerau asigurate din momentul dobândirii în proprietate. Prima de
asigurare extrem de mică datorită dispersiei mari şi a normei de asigurare reduse a
fost asimilată unei obligaţii fiscale, încasandu-se prin structura organelor fiscale odata
cu impozitele şi taxele. Sub acelaşi efect al legii au intrat: asigurarea călătorilor
transportaţi, asigurarea de raspundere civilă auto, în paralel a existat un important
volum de activitate în sfera asigurărilor facultative de viaţă şi bunuri. De asemenea, s-
a desfăşurat şi o activitate intensă pe plan internaţional, România aderând la convenţia
CARTE VERDE cu sediul la LONDRA şi a derulat activităţi de coasigurare şi
reasigurare cu importante societăţi din Europa, în special în domeniul CASCO şi
CARGO maritim şi aerian.
În această perioadă s-au subscris zeci de milioane de poliţe, s-au despăgubit la
fel de multe bunuri dăunate şi s-au încheiat contracte de reasigurare cu mărci renumite
pe piaţa europeană. În această perioadă piaţa românească a interacţionat cu pieţele
externe în domeniul asigurării de autovehicule în vest pe baza Convenţiei Carte Verde
şi în pieţele din est ce intrau în componenţa Pieţei CAER 11 prin Convenţia Carte
Albastră (organizaţie similară Connveţiei Carte Verde, proprie ţărilor din Europa de
Vest).
1.2. Scurtă privire asupra cercetării domeniului asigurării

Asupra studierii începuturilor asigurărilor, dezvoltării şi perfecţionării acestei
activităţi specifice, s-au aplecat în cercetările lor mai mulţi autori, printre care putem
aminti: profesorul Trenerry C.F., în lucrarea The Origins and Early History of
Insurance 12 , Clayton R, British Insurance 13 , Smet R. Traite Theoretique et Practique
des Assurances Maritimes 14 , care au analizat primele forme de asigurare, dezvoltarea
acestei activităţi în diferitele etape ale dezvoltării societăţii omeneşti, pînă în prezent.
Dezvoltarea asigurărilor este strîns legată de dezvoltarea comerţului pe mare şi a
asigurărilor maritime, care determină şi aparţia reasigurării, adică a asigurării
10
Decretul nr.470/1971 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, privind organizarea şi
funcţionarea Administraţiei Asigurărilor de Stat şi Decretul nr.471/1971 al Consiliului de Stat al
Republicii Socialiste România, cu privire la asigurările de stat (publicate în Buletinul Oficial nr.161
din 28 decembrie 1971).
11
Administratia Asigurarilor de Stat din Romania - Materiale teoretice pentru invatamantul
profesional in asigurari, editia a II-a, Bucuresti 1970
12
Trenerry, C.F., The Origins and Early History of Insurance, London, 1926, p. 108-120.
13
Clayton, R., British Insurance, London, Elek Books, 1971.
14
Smet, R., Traite Theoretique et Practique des Assurances Maritimes, Paris, p. 87-132.
12
asigurătorilor. Printre cercetătorii care au aprofundat natura asigurărilor şi a
conducerii acestei activităţi enumerăm: Hansell D.S., Introduction to Insurance 15 ,
Golding C.E., A History of Reinsurance 16 , şi Hammond J.D., The Meaning and
Measurement of Risk, Essays in the Theory of Risk and Insurance 17 . Majoritatea
autorilor au statuat faptul că, nu toate evenimentele ce pot provoca pierderi pot fi
protejate de societăţile de asigurăre. Pentru a fi asigurabil, riscul trebuie să
îndeplinească unele condiţii, printre care, principale sunt, producerea sa să ducă la
pierderi financiare, să fie posibil, dar nu inevitabil şi nici cert şi nu în ultimul rînd să
fie întîmplător.
Deasemenea, o mare parte a activităţii de cercetare s-a ocupat de perfecţionarea
conducerii unei societăţi de asigurare, de managementul asigurării, care a urmat
traiectoria schimbărilor din economie, a mediilor de afaceri mereu în schimbare şi
greu de previzionat, generînd o creştere a gradului de complexitate a procesului de
luare a deciziilor şi de orientare spre profit. Evoluţia managementului a fost
determinată de schimbarea forţelor dominante ale sistemelor economice, guvernată de
managementul erei industriale, în care capitalul era totul în economie, ajungînd în
prezent într-o eră a informaţiei şi a globalizării.
Despre analiza managementului în asigurări, dezvoltarea şi perfecţionarea lui,
au scris: Duncan W.J., Great Ideals in Management 18 , Williams C.A., Heins R.M.,
Risk Management and Insurance 19 , Halpern P., Weston F.J., Brigham E.F., Finanţe
manageriale 20 . Cercetările asupra managementului societăţilor de asigurare au
încercat să răspundă la întrebări referitoare la obiectivele principale ale echipei
manageriale în fincţie de etapă, elementele de strategie pe termen scurt, mediu şi lung,
precum şi dacă „arta managementului” poate avansa atît de mult, încît orice
completari ulterioare ale tehnicilor de management nu pot rezista decît puţin timp,
pentru a fi apoi înlocuite, şi dacă se poate găsi un model de bază care să conducă la o
nouă înţelegere.
15
Hansell, D.S., Introduction to Insurance, Practical Guide, LLP, London, 1996.
16
Golding, C.E., A History of Reinsurance, Sterling Offices Ltd., 1927.
17
Hammond, J.D., The Meaning and Measurement of Risk, Essays in the Theory of Risk and
Insurance, Glenview, III, Scott, Foresman and Company, 1968.
18
Duncan, W.J., Great Ideals in Management, Jossey-Bass, San Francisco, 1989.
19
Williams, C.A., Heins R.M., Risk Management and Insurance, 5th edition, McGraw-Hill Insurance
Series, New York, 1985.
20
Halpern, P., Weston, F.J., Brigham E.F., Finanţe manageriale, Editura Economică Bucureşti.
13
1.2.1. Activitatea de cercetare a asigurărilor în România, se întinde pe o
perioadă de peste 136 de ani, avînd trei etape, corespunzătoare cu perioadele de
dezvoltare a asigurărilor. Prima etapă a început în anul 1871, cînd a fost înfiiţată
prima societate de asigurări şi s-a încheiat în anul 1948, cînd a fost introdus sistemul
economiei planificate. Dezvoltarea asigurărilor în această perioadă s-a făcut în
condiţiile specifice economiei de piaţă, atingînd performanţele cele mai înalte în
perioda interbelică.
Perioada celei de-a doua jumătăţi al secolului al XIX-lea, pînă la începutul
primului război mondial, a fost epoca de proliferare a societăţilor autohtone de
asigurări. Amintim dintre cele mai reprezentative: Transilvania (1886), Dacia (1871),
România (1873), Naţionala (1882), Generala (1887), Agricola (1906), Unirea (1908),
Prima Ardeleană (1911).
Evoluţia societăţilor de asigurare este puternic marcată de pătrunderea şi
dezvoltarea capitalismului în Principatele Române, de concentrarea şi centralizarea
capitalului. Proliferarea asigurărilor şi cetralizarea capitalului pe plan intern a fost
însoţită de o expansiune externă a celor mai puternice societăţi din Principatele
Române. Astfel, primele societăţi de asigurări din Bulgaria au apărut ca filiale ale
societăţilor Dacia-Română (1881) şi Naţionala (1889).
După primul război mondial, în activitatea de asigurări, se remarcă o
pătrundere masivă a capitalului străin. Dintre acestea, cea mai largă activitate au avut
Adriatica din Italia, Victoria din Berlin, Sun din Londra şi Phenix din Viena.
În preajma celui de-al doilea război mondial, 11 din cele 21 de societăţi de
asigurare din România, care reprezentau peste 70% din capitalul social al întregului
sector de asigurări, erau sub controlulu direct al marilor monopoluri străine,
profiturile fiind în cea mai mare parte expatriate.
Această etapă, din punct de vedere a cercetării fenomenului asigurării a fost
caracterizată de o bogată bibliografie străină în principal din Anglia şi Franţa, dar au
fost şi cercetători români care s-au aplecat în studiile lor şi asupra fenomenului
asigurărilor, cum ar fi Maria Trandafirescu, prin lucrarea „ Momente din istoria
asigurărilor agricole din România, Probleme de asigurări”, Pitu D.I. cu lucrarea
„Prima Ardeleană” apărută la Institutul de arte grafice „Dacia Traiana” s.a., Sibiu
1941.
14
Cea de-a doua etapa începe cu anul 1948 în urma actului de naţionalizare,
societăţile de asigurare au trecut în propritatea statului, constituind monopolul
statului în domeniul asigurărilor pînă în anul 1990.
Perioada monopolului de stat din punct de vedere al cercetării, este marcată
de „Apariţia şi dezvoltarea asigurărilor în România” apărut în volumul „ Materiale
teoretice pentru învăţămîntul profesional în Administraţia Asigurărilor de Stat” avînd
trei ediţii, şi cuprinzând toate formele de asigurări practicate pe teritoriul României.
De asemenea, au fost traduse lucrări din literatura sovietică cum ar fi: Konşin F.V.:
„Asigurările de stat în URSS” 21 . În aceeaşi perioadă au publicat şi autori români, cum
ar fi Văcărel I. „Finanţele Republicii Socialiste România, 22 , şi reeditate anumite
lucrări, cum ar fi „Momente....” a d-nei Trandafirescu M. În 1973, la Bucureşti. De
asemenea, despre activitatea de asigurare s-a ocupat şi profesorul Rîmniceanu I.,
Asigurările de stat în Republica Socialistă România 23 , unde, după o prezentare a
elementelor principale ale asigurării, a mecanismelor asigurărilor, defineşte o mare
parte a contractelor de asigurare, inclusiv a celor prin efectul legii şi reasigurare, iar în
capitolul al 12-lea analizează elementele de gestiune economico-financiară a
Administraţiei Asigurărilor de Stat.
Cea de a treia etapă a început după evenimentele social politice de la finele
anului 1989. La 29 decembrie 1990 a fost emisă Hotărîrea Guvernului nr. 1279, prin
care s-a desfinţat ADAS, activitatea acesteia fiind preluată de trei societăţi
comerciale.
În prezent, piaţa asigurărilor se prezintă ca o piaţă privată, majoritar fiind
capitalul străin.
Din punctul de vedere al cecetării, după anul 1990, este evidentă o
efervescenţă a publicaţiilor şi a autorilor, apărând totodată şi multe reviste despre
domeniul asigurărilor.
Printre primii autori, au fost: Văcărel I., Bercea F., avînd lucrarea „Asigurări
şi Reasigurări” 24 , Bistriceanu Gh., Bercea F., Macovei E.I., „Dicţionar de
asigurări” 25 , Alexa C., Ciurel V., Asigurări şi reasigurări în comerţul
21
Konşin F.V.: „Asigurările de stat în URSS”, apărută în Editura de Stat pentru literatura economică şi
juridică, Bucureşti, 1954.
22
Văcărel I. „Finanţele Republicii Socialiste România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
23
Rîmniceanu I., Asigurările de stat în Republica Socialistă România, Editura Cluj Napoca, 1984.
24
Văcărel I., Bercea F. avînd lucrarea „Asigurări şi Reasigurări”, Editura Expert, Bucureşti 1993
25
Bistriceanu Gh., Bercea F., Macovei E.I., „Dicţionar de asigurări”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1991
15
internaţional” 26 , Cistelecan L., Cistelecan R., „Asigurări Comerciale” 27 ,
Constantinescu D. A. şi colaboratori, colecţia „Naţionala”, cuprinzînd peste treizeci
de volume numai despre problematicile asigurărilor, Ciumaş C, „Asigurările
Intenaţionale- Arhitectură şi problematică la debutul mileniului III” 28
Majoritatea acestori autori, au explicitat fenomenul asigurării, plecând de la
esenţa asigurării, adică, transferarea de către asigurat unei alte persoane, pericolul
pierderii financiare determinate de producerea unui eveniment, adică dispersia
riscului, şi având la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia, fiecare asigurat
contribuie prin plata primelor de asigurare la crearea fondului de asigurare, din care se
suportă valoarea daunelor suferite de asiguraţi. Astfel, scopul asigurării îl constituie
protecţia financiară, respectiv punerea asiguratului în situaţia patrimonială existentă
înainte de producerea dezastrului, şi nu obţinerea unui profit sau îmbogăţirea
asiguratului. Dacă totuşi aceste fonduri se dovedesc insuficiente, pentru a putea plăti
totalitatea daunelor produse, atunci asiguratorii vor trebui sa-şi sporească fondurile
prin investirea acestor sume, şi prin cedarea unor angajamente către reasigurători.
Astfel, datorită sferei aproape atotcuprinzătoare a asigurărilor a ingeniozităţii
permanente a asigurătorilor, reasigurătorilor şi brokerilor de a oferi o mai mare
diversitate de asigurări, de a oferi protecţii noi pentru riscuri din ce în ce mai specifice
şi mai deosebite, care uneori depăşesc definiţiile clasice ale asigurării, studierea
acestui fascinant domeniu a devenit o adevărată provocare pentru tot mai mulţi
specialişti şi cercetători, vizând întreaga activitate umană, de la afaceri, cultură,
călătorii, educaţie pînă la viaţa de familie, depăşind orice fel de graniţe, de diferenţe
culturale, tradiţii, mentalităţi, vîrste ale oamenilor.
Tot acest conglomerat al asigurărilor are la bază un sistem specific, de multe
ori unic, de management îndreptat spre realizarea obiectivelor societăţilor de
asigurare, bazîndu-se pe o activitate neîntreruptă, concentrată, variată, pe contacte
contractuale, verbale şi iterpersonale.
Alături de bănci, fonduri de pensii, societatea de asigurare intră în categoria
intermediarilor financiari avînd ca obiect de activitate colectarea şi atragerea de
26
Alexa C., Ciurel V., Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional”, Editura All, Bucureşti,
1992
27
Cistelecan L., Cistelecan R., „Asigurări Comerciale”, Editura Dimitrie Cantemir, Tîrgu Mureş, 1996
28
Ciumaş C, „Asigurările Intenaţionale- Arhitectură şi problematică la debutul mileniului III” Editura
Intelcredo, Deva, 2001.
16
fonduri de pe piaţă şi plasarea acestora, pentru obţinerea de profit în acelaşi timp cu
creşterea valorii de piaţă a societăţii.
17
Capitolul 2
Noţiuni introductive ale asigurarilor
2.1.Conceptulde asigurare
2.3. Premisele asigurării
2.4. Clasificarea asigurării
2.1. Conceptul de asigurare
Asigurarea constituie un sistem de relaţii economice, care implică aportul

unui mare număr de persoane fizice şi juridice în constituirea unor fonduri băneşti, în
condiţiile în care fiind ameninţate de aceleaşi pericole, în existenţa şi activitatea lor,
concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturarea pe baze mutuale a
prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile dar
nesigure.
Astfel, indiferent de gradul de dezvoltarea societăţii umane, omul rămâne
măcar în parte dependent de condiţiile naturale şi de vreme. Noţiunea de asigurare are
mai multe accepţiuni, dar considerăm importante pentru studiul nostru, faptul că două
sunt mai relevante:
- luarea unor măsuri de prevenire a riscurilor, deci de precauţie, prevedere;
- căutarea unor soluţii pentru a găsi o relativă garanţie în legătură cu un anumit
eveniment. Acest „eveniment”face trimitere la evenimente nedorite cu
consecinţe materiale, financiare, vătămări grave sau deteriorări ale stării de
sănătate şi chiar decese.
Asemenea evenimente sau riscuri, pot fi clasificate astfel:
a) independente de om, precum calamitaţile naturale: seceta, uraganele,
cicloanele, , inundaţiile cutremurele de pământ, îngheţul, grindina, incendiile,
alunecările, surpările, prăbuşirile de teren, erupţiile vulcanice, ploile
torenţiale, avalanşele de zăpadă, etc.
b) generate de om, legate de comportamentul omului şi de activitatea sa:

- acte ca: iresponsabilitatea, neglijenţa, superficialitatea, pot să favorizeze sau să ducă
la înregistrarea de accidente grave, incendii, explozii, electrocutări, asfixieri, arsuri,
etc.
- săvărşirea de acţiuni delictuale: furt, spargere, jaf, crime, acţiuni teroriste, etc.
18
- pe coordonata economică, generatoare de crize, şomaj, inflaţie, greve, conflicte
sociale, etc.
Cele mai importante cauze a acestor evenimente nedorite sunt :
- forţele naturii;
- omul, atât ca individ dar şi ca grup sau societate;
- dezvoltarea ştiinţifico-tehnologică.
Deci, putem concluziona: viaţa oamenilor, în toate laturile sale nu poate fi
gândită, percepută fără riscuri.
Odată cu dezvoltarea societăţii s-a conştientiat tot mai mult existenţa riscurilor şi s-a
trecut la identificarea lor şi la clasificarea lor precum şi la intensificarea cautării unor
metode şi mijloace de control, asupra consecinţelor lor.
Modalităţile de protecţie pot fi împărţite în mai multe categori:
- evitarea riscurilor;
- diminuarea probabilităţii producerii unui risc;
- rmicşorarea consecinţelor riscului;
- asumarea riscului;
- acoperirea riscului.
Evitarea este o metodă pasivă, practic de renunţare la acele acţiuni, activităţi
ce implică un anumit risc. Pentru unele riscuri acest lucru este posibil, în schimb în
cazul celor generate de forţele naturii foarte rar o astfel de măsură are efect radical.
Diminuarea probabilităţii producerii unui risc constă în:
- adoptarea unei atitudini şi conduite preventive;
- recurgerea la anumite mijloace practice, care ar putea determina limitarea cauzelor
ce conduc la producerea evenimentelor nedorite.
Reducerea consecinţelor unui risc înseamnă ca, în timpul producerii
evenimentului asigurat, însă înainte ca acesta să fi încetat, persoanele interesate să ia
măsuri care să reducă la minimum efectele sale.
Asumarea riscului presupune suportarea individuală a consecinţelor materiale
şi financiare ale producerii unui eveniment nedorit. Lucru ce poate avea loc prin
crearea de rezerve în vederea acoperirii pe seama resurselor proprii a eventualelor
pagube. Este cazul fondurilor de rezervă cu destinaţie specială la nivelul agenţilor
economici.
Acoperirea riscului presupune preluarea consecinţelor sale de către
profesionişti şi anume societăţile de asigurare. Transferul către societatea de
19
asigurare şi asumarea de către aceasta a rolului de gestionar al consecinţelor riscului
se constituie într-o „marfă specifică”, care se vinde şi se cumpără ca orice altă marfă
pe o piaţă specifică, piaţa asigurărilor.
Opţiunea pentru una dintre măsurile de protecţie prezentate depinde de:
- natura riscului;
- puterea economică a persoanei fizice sau juridice asigurată;
- efortul financiar necesar, în raport cu mărimea posibilă a pagubei.
Noţiunea de asigurare poate fi abordată atât din punct de vedere economic, juridic cât
şi financiar, astfel:
- sub aspect economic.
Esenţial pentru aspectul economic al asigurării, sunt următoarele
caracteristici exclusive ale acesteia:
- riscu să fie real;
-existenţa comunităţii de risc;
-crearea şi utilizarea fondului de asigurare în baza principiului mutualităţii.
Cele trei coordonate fundamentale menţionate mai sus constituie în acelaşi
timp şi reperele majore ale abordării asigurării sub aspect economic.
În ce priveşte riscul, este important aici doar faptul că nu toate riscurile sunt
acceptate de către societăţile de asigurare, deci neasigurabile, ci doar cele care
îndeplinesc anumite condiţii şi odată trecute în contractele de asigurare, fac ca aceste
riscuri să devine asigurabile. Sunt cunoscute şi sub denumirea de riscuri agreate de
către asigurători.
Persoanele fizice sau juridice, care pot fi afectate de aceleaşi pericole şi care
acţionează în comun pentru apărarea intereselor lor, reprezintă comunitatea de risc.
Menţionăm următoarele trăsături 29 :
- comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare la
construirea fondului de asigurare aflat la dispozitia societăţii de asigurare;
- membrii comunităţii de risc, asiguraţii, consimt să contribuie la suportarea
în comun a pagubelor pe care le vor pricinui evenimentele nedorite;
29
Ciumaş C., Asigurări generale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj.Napoca, 2007.
20
- împărţirea pagubei între membrii comunităţii de risc se întemeiază pe
faptul că posibilitatea producerii riscului vizează pe fiecare membru al
acesteia.
Posibilitatea se transformă în realitate, însă numai pentru unii dintre ei, fără să
se ştie dinainte „pentru cine?” şi „când anume?”
Asigurarea reprezintă astfel, un mare avantaj prin faptul că membrii societăţii
sau a grupului, afectaţi de apariţia evenimentului asigurat, primesc din fondul de
asigurare, cu titlul de indemnizaţie de asigurare, sume care întrec de căteva ori
cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv. Acest lucru este posibil în baza
principiului mutualităţii. Deci, la crearea fondului de asigurare participă toţi membrii,
toţi asiguraţii, dar acesta se împarte numai acelor asiguraţi care au suferit prejudicii de
pe urma producerii evenimentului asigurat.
Fondul de asigurare, are mai multe caracteristici, prin care se defineşte, în
acest domeniu al asigurărilor:
- este constituit la dispoziţia asigurătorilor;
- este în mod necesar şi obligatoriu sub forma bănească;
- se constituie în mod descentralizat, prin cumularea primelor de asigurare;
- se administrează în mod centralizat.
- sub aspect juridic
Analiza sub aspect juridic, este frecventă şi justificată, întrucât asigurarea, pentru a fi
operantă, trebuie să aibă la bază o formă juridică, iar această formă este fundamentul
de desfăşurare.
O asemenea formă, o reprezintă contractul de asigurare care constituie
„legea părţilor”, precum şi legea propriu-zisă, care emană de la puterea legislativă.
(Legea 136/1995 modoficată şi completată prin OUG nr. 61/2005 şi Legea nr.
283/2005).
Din punctul de vedere al dicţionarului explicativ al limbii române 30
termenului „a asigura” i se asociază construcţia: „a încheia un contract de ocrotire
materială în caz de calamităţi, accidente, etc.”
30
Canarache, A., Breban, V., Mic dicţionar al limbii Române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pag. 47.
21
Contractul de asigurare şi legislaţia în vigoare cu privire la activitatea de
asigurare, în calitate de izvoare de drept, în materia asigurărilor se completează şi
interaţionează reciproc.
Specialiştii care cercetează elementele de drept al asigurărilor, adică aspectele
juridice ale asigurărilor, găsesc definiţia juridică a contractului de asigurare ca
insufucient de semnificativă şi în consecinţă, propun ca aceasta să fie completată
printr-o definiţie tehnică a operaţiei de asigurare, aşa cum anumite evenimente au în
materia asigurărilor o definiţie distinctă şi specifică faţă de accepţiunile generale ale
acestor aspecte.
De exemplu, nu orice efracţie din punct de vedere juridic este efracţie şi din punct de
vedere al asigurărilor, aşa cum nu orice furtună din punct de vedere meteorologic, este
şi furtună din punct de vedere al asigurărilor.
Aspectele care se consideră a fi adăugate la noţiunea de contract de asigurare
se referă la aspectele facultative ale asigurărilor facultative, neluând în calcul
asigurările obligatorii, ci doar pe cele care se încheie din proprie iniţiativă. Asigurările
obligatorii sunt o parte distinctă a asigurărilor, şi ele nu au la bază consimţământul
părţiilor, nu au la bază un contract propiu-zis, ci doar o poliţă de asigurare, care se
încheie în mod automat.
- sub aspect financiar
Elementele abordării financiare este arătat prin faptul că:

- asigurătorul, este încadrat în categoria intermediarilor financiari;
- veniturile din asigurări, participantă la oferta de capital de împrumut pe piaţă
financiară;
- asigurarea activului financiar, este un factor de stabilitate şi certitudine a pieţii
financiare. Legat de aceasta contractul de asigurare apare ca o „creanţă condiţionată
emisă de asigurător şi achiziţionată de asigurat”.
Aceste aspecte, economice, juridice şi financiare al domeniului asigurării în
general prin cele trei aspecte ale sale, şi anume asigurări de bunuri, persoane şi de
răspundere civilă, este întregit prin abordarea şi tratarea asigurării ca parte a
societăţiilor de intermediere şi de servicii financiare, activitate creatoare de profit şi
de locuri de muncă.
22
Pentru a explicita şi a demonstra rolul, scopul social, modalităţiile şi
direcţiile de acţiune precum şi efectele scontate, vom analiza în continuare funcţiile
asigurării.
1. O primă funcţie a asigurării este aceea de acoperire a pagubelor (cazul
asigurărilor de bunuri, auto şi de răspundere civilă), prin plată în cazul
producerii evenimentului asigurat 31 .
Aceasta este funcţia care a stat la baza apariţiei şi dezvoltării asigurărilor.
2. O a doua funcţie, care este caracteristică asigurării, care s-a dezvoltat în

timp, îndeosebi în ultimul secol, este aceea de prevenire a producerii
pagubelor.
Funcţia de prevenire a producerii pagubei, se exercită pe două căi principale:
- Prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor,
prin îndiguiri, desecări, diguri în plan material precum şi acţiuni şi programe
educaţionale şi creşterea culturii asigurărilor pentru populaţie.
- Prin stabilirea unor condiţii de asigurare care să-l oblige pe asigurat la
conduită preventivă permanentă. Cum? Prin decăderea din dreptul de
despăgubire în cazul neîndeplinirii unor măsuri de limitare a pagubei,
participarea asiguratului la acoperirea unei părţi din pagubă, etc.
3. A treia funcţie a asigurărilor este funcţia financiară, fiind apreciată una

din pârghiile principale ale sistemului financiar a economiei de piaţă.
Funcţia financiară se manifestă şi în contextul raporturilor financiare dintre
societăţile de asigurare şi stat, prin intermediul unor instrumente fiscale,
cumar fi impozitul pe profit şi alte taxe cu caracter fiscal.
Pornind de la decalajul de timp între momentul încasării primelor şi
momentul plăţii despăgubirilor, decalaj important îndeosebi în cazul asigurărilor de
viaţă, societăţile de asigurare centralizează temporar sume foarte importante pe care
apoi le plasează pe piaţa capitalului în scopul obţinerii unor venituri suplimentare.
Pe lângă aceste funcţii principale, asigurarea îndeplineşte şi funcţii
secundare cum ar fi:
31
23
- facilitatea accesului la credite, credite de export, credite ipotecare, credite de
consum, etc.;
- contribuţie după unii substanţială la „exportul invizibil”, prin plata primelor
externe;
- consultanţă oferită de societăţile de asigurare asiguraţilor pe linie de
subscriere, prevenire a daunelor, prejudiciilor, evaluare, litigii, etc.
2.3. Premisele asigurări

Caracterul evenimentelor pentru care se încheie asigurările, determină
premisele asigurării, iar ele pot fi enumerate astfel:
- caracterul evaluabil al evenimentelor ;
- caracterul aleator al evenimentelor;
- mutualitatea;
- extensia numerică a asiguraţilor;
- echidistanţa asiguraţiilor faţă de risc.
Caracterul evaluabil al evenimentelor, se referă la faptul că, petru a fi
asigurabil un eveniment trebuie să poată fi calculat, încadrându-se în regulile de
calcul al probabilităţilor, permiţând astfel evaluarea evenimentelor.
A doua premisă, o reprezintă caracterul aleator al evenimentelor asigurabile şi
se referă la faptul că, acestea trebuie să fie întâmplătoare. În acelaşi timp un
eveniment asigurabil trebuie să fie şi posibil în viitor, cu consecinţe previzibile,
aşteptate şi chiar temute dar totuşi nesigure sub aspectul produceriilor.
Mutualitatea se referă la constituirea fondurilor de asigurare, prin contribuţia
mai multor persoane fizice şi juridice, numiţi „asiguraţi”, în scopul putinţei de a
acoperii pagubele generate de producerea evenimentului asigurat.
Extensia numerică a numărului asiguraţiilor, are în vedere creşterea cât mai
mare a asiguraţiilor puând astfel creşte resursele pentru constituire şi utilizarea
fondurilor de asigurare.
Echidistanţa asiguraţiilor faţă de risc, se realizează prin identificarea
intereselor comune ale asiguraţiilor, în aşa fel încât asigurătorul să poată propune
pentru acelaşi risc aceiaşi formă de asigurare şi dezdăunare.
Promovarea activităţilor de asigurare implică anumite condiţii subiective şi
respectiv obiective.
. Dintre premisele subiective remarcăm în principal:
24
a) interesul pentru asigurare şi b) suportabilitatea financiară a
asigurării.
Interesul pentru asigurare al persoanelor fizice şi agenţilor economici ar putea fi
interpretat, prin necesitatea de a identifica, preveni, preîntâmpina riscurile
generatoare de pagube sau prejudicii.
Interesul pentru activitatea de asigurare 32 , se află în corelaţie cu:
1. evoluţia generală a nivelului de dezvoltare a societăţii;
2. cu nivelul de cultură si civilizaţie al societăţii
Posibilităţile financiare ale persoanelor fizice şi juridice de a suporta plata
primelor de asigurare sunt esenţiale. Altfel zis, suportabilitatea financiară a primelor
de asigurare poate finaliza interesul pentru asigurare, îl poate amâna sau bloca. Se
relevă unul dintre motivele, pentru care în ţările dezvoltate din punct de vedere
economic, cu un înalt nivel de trai, asigurările sunt puternic intrate în uz.
Premisele obiective se referă la condiţiile ce trebuie îndeplinite de riscuri
pentru ca ele să fie agreate de către societăţile de asigurare şi care sunt
următoarele:
1. Posibilitatea de ivire a evenimentului producător de pagube trebuie
să fie sporadică.
Evenimentele care se ivesc pe scară foarte largă, care lovesc pe toată lumea,
nu pot fi cuprinse în asigurare, deoarece pentru acoperirea lor ar trebui să se plătească
prime atât de mari încât s-ar apropia, chiar ar depăşi valoarea pagubei fiecăruia.
Se foloseşte în limbajul de specialitate în ideea de a surprinde acest aspect
termenul de coeficient de simultaneitate al producerii riscului pentru toţi cei asiguraţi,
care trebuie să fie cât mai mic, în caz contrar societatea de asigurare nu ar putea face
faţă pretenţiilor de despăgubire ale asiguraţilor.
2. Evenimentul trebuie să nu fie excesiv de rar, ci să apară cu o
oarecare regularitate. Dacă:
a) posibilitatea ivirii acestuia este extrem de redusă el nu poate fi inclus în
sfera de acoperire a asigurării, pentru că nu există interes din partea
asiguraţilor.
b) Aşa cum în extrema cealaltă intră evenimentele cu o frecvenţă ridicată de
realizare.
32
Ciumaş C., Asigurări generale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj.Napoca, 2007
25
Nu se vor face asigurări medicale pentru gripe, înţepături de albine sau asigurări
de protecţie împotriva hoţilor de buzunare pentru călătorii în care se foloseşte
transportul în comun.
3. Evenimentul trebuie să fie întâmplător, să aibă o natură aleatoare,
realizarea lui să nu depindă de voinţa asiguratului. Altfel zis să fie
greu de înscenat şi să nu fie intenţionat.
4. Evenimentul trebuie să fie evaluabil pentru a fi asigurat. Adică:
a) Consecinţele producerii evenimentului nedorit să se poată evalua în bani
(altfel nu se pot stabili primele de asigurare)
b) Evenimentul trebuie să poată fi cuprins în cercetarea statistică şi să se
poată încadra în regulile calculului probabilistic.
5. Evenimentul trebuie să apară pe un teritoriu cât mai întins şi nu numai
în anumite locuri. Un pericol specific numai unui anumit loc nu este, în
general asigurabil deoarece numărul persoanelor periclitate este restrâns şi ele
nu pot constitui un fond de asigurare suficient de mare pentru a acoperii
pagubele respective. Altfel zis să existe la baza asigurării un număr mare de
persoane, o largă comunitate de risc.
Nu s-ar încheia asigurarea contra pagubelor pricinuite de inundaţii regulate produse
de un anumit curs de apă.
6. Probabilitatea de apariţie a evenimentului trebuie să fie aproximativ aceeaşi
pentru fiecare membru al comunităţii de risc. Adică persoanele fizice sau juridice
trebuie să fie egal ameninţate pentru a putea constitui împreună mutualitatea de
asigurare. Este vorba aici de principiul echidistanţei faţă de risc.
Nu pot fi atraşi spre o asigurare de furt atât posesorii unor bunuri mobile căt şi
proprietarii de clădiri.
6. Evenimentul trebuie să fie viitor. Ceea ce a trecut este sigur şi nu mai poate
constitui, deci obiect al asigurării.
Nu se poate asigura un imobil distrus de incendiu, nu se poate face o asigurare de
deces unei persoane decedate.
2.4. Clasificarea asigurărilor

O clasificare a asigurărilor comerciale, ţinând cont de
mecanismelecomplexe de înfăptuire, este posiblă şi chiar necesară. Această
26
clasificare se poate face după mai multe criterii, dintre care cele ma importante
sunt:
-Cadrul juridic al asigurării;
-Obiectul şi subiectul asigurarării;
-Teritoriul pe care se acordă acoperirea;
-Natura raporturilor ce se stabilesc între asigurat şi asigurător;
-Riscul asigurat;
-Locul unde se petrec evenimentele asigurate;
-Interesul pecuniar al asigurării, etc.
ASIGURĂRILE
ÎN
ROMÂNIA
BUNURI PERSOANE RĂSPUNDERE CIVILĂ
Facultative Facultative Obligatorii Facultative
27
Pers. Pers. Pers. Pers. Pers. Pers. Pers.
fizice juridice fizice fizice juridice fizice juridice
-Asigurări de incendiu - - Asigurări de -Asig.de

şi alte pagube Asigurări răspundere răspundere
-Asigurări agricole de viaţă civilă auto, civilă
-Asigurări de - Malpraxis legală
autovehicule Asigurări
-Asigurări maritime şi de deces
de transport -Asig.de
accidente
Cea mai exactă clasificare este însă cea făcută de legiuitor, prin legea nr.
47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale din domeniul asigurărilor la art. 7 alin. 2 erau prevăzute
următoarele tipuri de asigurari legale:
a) Asigurări de viaţă;
b) Asigurări de persoane altele decât cele de viaţă
c) Asigurări de autovehicule;
d) Asigurări maritime şi de tansport;
e) Asigurări de aviaţie;
f) Asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri;
g) Asigurări de răspundere civilă;
h) Asigurări de credite şi garanţii;
i) Asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate;
j) Asigurări agricole.
În vederea armonizării legislaţiei noastre la uzanţele şi directivele comunitare
în Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor la art.
3 alin. 1 se prevede că „Activitatea de asigurare” se grupează în:
a) Asigurări de viaţă;
28
b) Asigurări generale,
iar, alin. 2 specifică: „Clasele de asigurări aferente categoriilor de la alin. 1 se
stabilesc prin norme”.
Normele nr. 3/2001 privind clasele de asigurări care pot fi practicate de
societăţile de asigurare stabilesc drept categorii legale de asigurare, următoarele:
Asigurări de viaţă.
a) asigurări de viaţă:
- asigurări de supravieţuire
- asigurări de deces
- asigurări mixte
b) asigurări de tip rentă,
c) asigurări de viaţă suplimentare (asigurări de deces, vătămări corporale,
incapacitate de muncă rezultată din accidente)
Alte asigurări de viaţă:
- Asigurări de căsătorie şi de naştere
- Asigurări de viaţă legate de investiţii
- Asigurări permanente de sănătate, administrate la fel ca şi
asigurările de viaţă
- Asigurări de capitalizare (asigurări de viaţă cu primă unică şi cu
primă eşalonată).
Asigurări generale:
1. Asigurări de accidente şi boală, inclusiv de muncă şi boli profesionale
2. Asigurări de sănătate
3. Asigurări de mijloace de transport terestru, altele decât cele feroviare
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar
5. Asigurări de mijloace de transport aerian
6. Asigurări de mijloace de transport naval (maritime, fluviale, lacustre, canale
navigabile)
7. Asigurări de bunuri în tranzit, inclusiv mărfuri transportate, bagaje şi orice alte
bunuri
8. Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale
9. Asigurări de daune la proprietăţi
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule (răspundere civilă auto
obligatorie şi carte verde)
29
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian
12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport naval
13. Asigurări de răspundere civilă generală
14. Asigurări de credite şi garanţii
15. Asigurări de pierderi financiare
16. Asigurări de protecţie juridică
17. Asigurări de asistenţă turistică
Potrivit Legii nr. 403/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 33 ,
Anexa nr. 1, clasele de asigurări legale sunt:
A. Asigurări de viaţă
Tipuri de asigurări care au bază contractuală:
a) Asigurări de viaţă care includ: asigurarea la termen de
supravieţuire, asigurarea de deces, asigurarea la termen de
supravieţuire şi de deces (mixtă de viaţă), asigurare de viaţă cu
rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de
naştere;
b) Anuităţi
c) Asigurări de viaţă suplimentare: asigurări de deces din accident,
asigurări de vătamari corporale, asigurări de incapacitate
permanentă din boală, asigurări de incapacitate permanentă din
accident, asigurări de spitalizare, asigurări de cheltuieli medicale,
asigurări de boli grave, asigurări de şomaj, când aceste se încheie
suplimentar unui contract de asigurări de viaţă;
d) Asigurări permanente de sănătate.
B. Asigurări generale
Clasele de asigurări generale:
1. Asigurări de accidente (inclusiv de muncă şi boli profesionale), pentru care se
acordă: despăgubiri financiare, în natură şi mixte.

2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă: despăgubiri financiare, în natură şi
mixte.
3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decît feroviare), care acoperă:
• Daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor;
33
Legea nr. 32/2000, Privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, Publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 976 din 25 octombrie 2004
30
• Daune survenite la mijloacele de transport, altele decât cele cu motor.
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă:
• Daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau

transportă mărfuri ori persoane
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă:
• Daune survenite la mijloace de transport aerian

6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:
• Daune survenite la mijloace de transport fluvial;

• Daune survenite la mijloace de transport lacustru
• Daune survenite la mijloace de transport maritim
7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă:
• Daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte bunuri transportate.

8. Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale, care acoperă:
• Daune suferite de propretăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în

clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), cauzate de: incendiu, explozie, furtună, alte
fenomene naturale fără furtună, explozie nucleară şi surpare de teren.
9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă:
• Daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decît bunurile cuprinse în

clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), atunci când aceste daune survin generate de grindină
sau îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8.
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă:
• daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv

răspunderea transportatorului).
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care
acoperă:
• Daune care rezultă din folosirea mijloacelor aeriene (inclusiv răspunderea
transportatorului).
12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru si
fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului).

13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă:
• Daune din prejudicii produse terţilor, altele decît cele menţionate la pct.
10, 11 şi 12.
14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri:
• Insolvabilitate;
31
• Credit de export;
• Vânzare în rate;
• Credit ipotecar;
• Credit agricol.
15. Asigurări de garanţii pentru:
• Garanţii directe;
• Garanţii indirecte.
16. Asigurari de pierderi financiare, care acoperă:
• Riscuri de şomaj;
• Insuficienţa veniturilor;
• Pierderi datorate condiţiilor meteoroligice nefavorabile;
• Nerealizarea beneficiilor;
• Riscuri aferente cheltuielilor curente;
• Cheltuieli comerciale neprevăzute;
• Deprecierea valorii de piată;
• Pierderile de rentă sau alte venituri similare;
• Pierderile comerciale indirecte, altele decît cele menţionate anterior;
• Pierderile financiare necomerciale;
• Alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare.
17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă:
• Cheltuielile cu procedura judiciară şi alte cheltuieli, cum ar fi: recuperarea

pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă, apărarea ori
reprezentarea asiguratului intr-o procedură penală, administrativă sau
împotriva unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia.
18. Asigurari de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor
de la domiciliu ori de la locul de şedere permanentă.

Mai sunt riscuri care nu pot fi clasificate într-o altă clasă dacă ele au fost deja
cuprinse în altă clasă, ele fiind menţionate cu titlu de excepţie la litera C.
. Riscuri auxiliare şi riscuri majore
Asigurătorul autorizat să subscrie un risc principal dintr-o clasă poate să
subscrie riscuri cuprinse într-o altă clasă, fără ca autorizaţia să prevadă aceste riscuri,
dacă acestea:
• Sunt legate de riscul principal;
• Privesc obiectul care se află sub incidenţa riscului principal şi
32
• Sunt garantate prin contractul care reglementează riscul principal.
De exemplu: riscurile cuprinse la lit. B în clasa 17 „Asigurări de protecţie
juridică” pot fi considerate riscuri auxiliare clasei nr. 18 „Asigurări de asistenţă”
atunci când sunt legate de riscul principal şi când riscul principal se referă numai la
asistenţa furnizată persoanelor care sunt în cursul deplasărilor sau absenţelor de la
domiciliu ori de la locul de reşedinţă permanentă.
Asigurările de protecţie juridică pot fi considerate riscuri auxiliare, cu
respectarea prevederilor primului alineat, dacă litigiile ce decurg din acestea sunt
aferente utilizării mijloacelor de transport.
O abordare clasică a criterilor de clasificare a asigurărilor sunt după obiect,
regimul juridic, teritoriul acoperit şi natura rapoturilor 34 .
A. După obiectul, domeniul asigurării sunt 4 mari ramuri 35 : asigurări de bunuri;
asigurări de persoane; asigurări de răspundere civilă; asigurări de interes financiar
B. După regimul juridic asigurările se împart în: asigurări prin efectul legii; asigurări
facultative; asigurări obligatorii.
C. Funcţie de teritoriul pe care se acordă acoperirea, asigurările se clasifica în:
- naţionale şi externe.
Principalele categorii de asigurări externe sunt:
- Asigurarea bunurilor în timpul transportului extern (cargo-
extern);
- Asigurarea navelor maritime şi fluviale;
- Asigurarea aeronavelor;
- Asigurarea construcţiilor, a lucrărilor de construcţii-montaj în
străinătate şi a răspunderii constructorului;
- Asigurarea creditelor de eport;
- Asigurarea de asistenţă medicală pentru călătorii în străinătate
D. În funcţie de natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător,
asigurarea poate fi : directă şi indirectă.
Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc
în mod nemijlocit între asiguraţi (diferite persoane fizice sau juridice) şi asigurător fie
prin intermediul contractului de asigurare, fie pe baza legii.
34
35
Violeta Ciurel, Asigurări şi Reasigurări: abordări teoretice şi prectici internaţionale, Ed. All,
Bucureşti, 2000, pag. 44.
33
Pe lângă asigurarea propriu-zisă, în sfera asigurărilor interne intră şi coasigurarea.
Coasigurarea este termenul desemnat pentru a acoperi situaţia în care dat fiind
valoarea bunurilor asigurabile, numărul lor, riscurile vizate, fiind greu de asumat de
către o singură societate de asigurare, asiguratul încheie contractul de asigurare cu
mai multe societăţi, ce participă la acoperirea fiecare în cotă-parte, aferent aceleiaşi
perioade.
În categoria asigurărilor indirecte intră raporturile de asigurare stabilite de
fiecare dată între societăţi de asigurare: reasigurarea şi retrocesiunea.
Reasigurarea reprezintă o asigurare a asigurătorului, încheiată în baza unui
contract de reasigurare. Asigurătorul denumit cedent sau reasigurat cedează unui
reasigurător (societate de reasigurare sau asigurare-reasigurare) o parte din
răspunderea asumată prin contractul de asigurare şi o parte din primele încasate.
Este de menţionat că, contractul de reasigurare derivă în toate cazurile din
contractul de asigurare, fără însă ca între reasigurător şi asigurat să existe vre-un
raport juridic.
Reasigurătorul poate la rândul lui să cedeze unui alt reasigurător o parte din
riscul preluat, devenind retrocedent, iar acesta din urmă retrocesionar în cadrul
operaţiunii denumite retrocesiune.
E. După obiectul asigurat, asigurările pot fi clasificate în 36 :
- Asigurări de mijloace de producţie fixe: clădiri, maşini, utilaje, instalaţii,
mijloace de transport, etc.;
- Asigurări ale fondurilor de producţie circulante: materii prime, materiale,
combustibili, etc.;
- Asigurări ale obiectelor de uz casnic ale cetăţenilor;
- Asigurări ale culturilor agricole şi animalelor, etc.
Societăţile de asigurări pot realiza afaceri directe şi operaţiuni de reasigurare,
sau numai una din cele două operaşiuni. Afacerile directe pun în relaţie asiguratul cu
asigurătorul. În schimb reasigurarea intervine între asiguratori şi reasigurători, fiind
un fel de „asigurare de grad 2” sau „asigurarea asigurării”.
36
Constantin Alexa, Violeta Ciurel, Asigurări şi Reasigurări în comerţul internaţional, Ed. All,
Bucureşti, 1992, pag. 19
34
Capitolul 3
Elemente tehnice ale asigurărilor

3.3. Riscul
3.7. Paguba, dauna şi avaria
3.8. Despăgubirea (dezdăunarea)în sistemul asigurărilor
3.9.Durata sau perioada de asigurare

În domeniul asigurărilor întâlnim o serie de subiecte şi părţi, fie persoane
fizice fie persoane juridice, între care se nasc relaţii juridice având la bază contractul
de asigurare.
Asigurătorul , este persoana juridică, societatea de asigurare, care are ca specific de
activitate realizarea unor operaţiuni de asigurare, care administrează fondul de
asigurare şi îşi asumă obligaţia de a plăti asiguratului despăgubirea(în cazul
asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă) sau suma asigurată
( în cazul asigurărilor de persoane).
Asiguratul, este orice persoană fizică sau juridică, îndreptăţită prin lege sau pe baza
unor contracte de asigurări facultative şi care intră astfel în raporturi juridice cu
asigurătorul.
Calitatea de asigurat, desemnează în toate cazurile pe titularul asigurării şi este
deobicei şi cel care contractează asigurarea şi care are dreptul să încaseze
despăgubirea, respectiv suma asigurată, fiind astfel şi beneficiar al asigurării. Sunt
însă şi situaţii în care pot interveni ca părţi independente de asigurare şi distincte de
părţile principale: contractantul asigurării şi respectiv beneficiarul asigurării.
Desemnarea beneficiarului se poate face:
• Fie la încheierea contractului de asigurare,
35
• Fie în cursul exercitării acestuia, prin declaraţie scrisă comunicată
asigurătorului de către asigurat sau de contractantul asigurării, cu acordul

asiguratului,
• Ori prin testament,
Dacă asiguratul nu a dispus altfel, atunci când sunt mai mulţi beneficiari
desemnaţi, aceştia au drepturi egale asupra indemnizaţiei de asigurare.
De exemplu, bunicul se adresează unei societăţi de asigurare în vederea contractării
unei asigurări de viaţă a tatălui iar în caz de deces beneficiar să fie nepotul.

În activitatea de asigurare, ca urmare a practicilor îndelungate, a rezultat faptul
că, obiectul asigurării îl pot constitui: bunurile, ca obiect al diverselor asigurări de
generale, persoanele, fie în calitatea lor de asiguraţi fie în cea de beneficiar precum şi
răspunderea civilă, prin faptul că, asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de
despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană.
3.3. Riscul
Noţiunea de risc este fundamentală şi caracteristică asigurătorilor reprezentând
în fapt cuvântul cheie. El nu are însă în asigurări un singur înţeles, ci mai multe, din
care cauză cei neiniţiaţi pot confunda un înţeles cu altul. Astfel:
a) Se înţelege prin risc – pericolul – calamitatea naturală sau accidentul care
poate produce pagube şi contra ivirii cărora se solicită acoperirea prin
asigurare, astfel, incendiu, grindina, decesul, etc. sunt riscuri acoperite de
asigurare sau riscuri asigurate;
b) Se mai înţelege prin risc şi evenimentul asigurărat (obiectul asigurat, la
asigur[rile de bunuri şi respectiv în asigurările de persoane, persoana
asigurată);
c) Se mai utilizează denumirea de risc în alcătuirea tarifelor de asigurare
pentru clasificarea acestora. Spre exemplu: „risc de incendiu”, „risc de
îngheţ”, etc.
Având în vedere analizele statistice şi constatările făcute asupra unui număr
mare de cazuri, asigurătorul „evaluează” riscul după numărul de evenimente
întâmplate în trecut, în împrejurări comparabile, stabilind pe baza acestei evaluări
prima de asigurare.
36
El determină tot în urma operaţiilor statistice, volumul maxim al pagubelor
posibile, în funcţie de care stabileşte, dacă, în ce măsură şi până la ce nivel poate
acoperi consecinţele acestuia.
Când evenimentul, riscul asigurat se realizează, el devine ceea ce se numeşte
caz asigurat, generator de daună, de prejudicii şi respectiv de obligaţii pentru
asigurător.
La baza activităţii de asigurare stă principiul selecţiei riscurilor. Asigurătorul
este cel care selectează riscurile pe care le primeşte în asigurare.
El realizează această selecţie de obicei la început prin reglementări,
respingând sau suprataxând riscurile ce sunt propuse de a fi asigurate.
Selecţia poate fi făcută şi ulterior, după contractarea asigurării, prin eliminarea
sau suprataxarea riscurilor pe care experienţa le-a arătat a fi nefavorabile.
Dacă nu ar exista acest principiu al selecţiei s-ar da naştere următoarelor trei
fenomene nefavorabile:
1. s-ar crea o puternică antiselecţie (sau contraselecţie), adică o cerere mare de
asigurare tocmai pentru riscurile defavorabile asigurătorului, care acceptate

ar avea drept urmare o dezechilibrare a situaţiei sale financiare;
2. s-ar încuraja oamenii să nu-şi încheie asigurări decât când au ajuns în
situaţii foarte periclitate: când îmbătrânesc sau se îmbolnăvesc, când

lucrează în condiţii de risc excepţionale sau de boală, etc.;
3. ar necesita tarife de prime mari ceea ce ar face asigurarea neatrăgătoare
pentru marea parte a populaţiei.

Una dintre regulile fundamentale în materie este cea a existenţei unui interes,
care să justifice asigurarea bunului, persoanei sau răspunderii respective. Nu se poate
concepe, de exemplu, ca o persoană să contracteze o asigurare pentru cazul avarierii
sau distrugerii unui bun aparţinând şi/sau deţinut de o altă persoană, faţă de care nu
are nici o altă răspundere sau pe viaţa cuiva cu care nu are nici o legătură 37 .
1) La asigurarea de bunuri, interesul asigurat aparţine propietarului bunului
asigurat, deoarece acesta suportă paguba provocată de distrugerea sau
37
37
avarierea bunului, iar titularul bunului este titularul interesului şi titularul
asigurării.
2) La asigurările de persoane interesul asigurat este legat de evenimentul
privind persoana – deces, invaliditate, atingerea unei anumite vârste, etc. –
la producerea căruia asigurătorul plăteşte suma asigurată.
3) Pentru asigurările de răspundere civilă, interesul asigurat este legat de
raporturile care intervin între asigurat şi terţe persoane păgubite, asiguratul
fiind obligat să acopere daunele provocate acestora, fiind defapt o protecţie
socială.

Reprezintă limita maximă până la care asigurătorul răspunde faţă de asigurat
în ipoteza producerii evenimentului asigurat şi este stabilită prin semnarea
contractului de asigurare sau este stabilită prin legislaţia în vigoare, difernţa fiind în
funcţie de specificul asigurărilor, adică dacă sunt asigurări facultative sau asigurări
obigatorii.
În asigurările de bunuri, suma asigurată se stabileşte, în principiu în funcţie
de valoarea bunurilor asigurate, fiind stabilită mai mult de către asigurat prin
daclaraţia de asigurare, luând în calcul atât valoarea bunului nou cât şi valoarea de
piaţă a bunului.
Despăgubirea care se poate plăti la apariţia evenimentului asigurat, nu poate
depăşi anumite limite, cum ar fi:
- cuantumul pagubei suferite de asigurat (pe considerentul că asigurarea nu trebuie să
constituie o sursă de îmbogăţire);
- valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat ;
- suma asigurată
În consecinţă, dacă asigurarea a fost contractată pentru o sumă mai mare decât
valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat, surplusul de
asigurare rămâne fără efect.
- În asigurările facultative suma asigurată este stabilită de asigurat şi însuşită
de către asigurator.Bunurile pot fi asigurate la valoarea lor integrală sau la o sumă mai
mare sau mai mică, fiind astfel posibile trei sume asigurate:
- valoarea integrală a bunului lor;
- o valoare mai mică, caz în care se spune că s-a făcut o subasigurare;
38
- o valoare mai mare, situaţie de supraasigurare.
De obicei valorile mai mici sau mai mari se stabilesc la apariţia evenimentului
asigurat, odată cu care asigurătorul face o evaluare mai exactă a bunurilor asigurate
fie prin personalul propriu, fie prin personal extern, de regulă experţi tehnici.
Totuşi, majoritatea asiguratorilor, în cazul asigurărilor facultative, precizează
în funcţie de condiţiile sale de despăgubire un nivel maxim de despăgubire, adică o
plafonare a sumei asigurate, cum este în cazul asigurărilor de animale, de culturi
agicole etc.
În procesul de calcul sau de alegere a sumei asigurate, valoarea bunului
asigurabil începe cu valoarea din nou sau de nou, calculată la preţul de cumpărare,
din care se scade uzura. Deci prin valoare din nou se înţelege valoarea de achiziţie a
bunului respectiv, la preţurile oficiale practicate sau la preţurile „zilei”.
La anumite asigurări facultative, asigurătorii prevăd în condiţiile lor de
acoperire un maxim de sumă până la care se poate contracta asigurarea.
În asigurările obligatorii asiguratul nu-şi poate stabili suma asigurată, aceasta
fiind prevăzută de lege.
Cel mult legea poate prevedea mai multe alternative de acoperire, din care
asiguratul îşi poate alege pe cea mai apropiată de interesele sale.
La asigurările obligatorii avem norma de asigurare, ce reprezintă suma
asigurată stabilită prin lege pe unitate de bun asigurat. Facând produsul între norma de
asigurare şi numărul unităţilor de obiect asigurat obţinem suma asigurată obligatoriu
pentru bunul respectiv.
Uzura se cuantificată prin coeficient, fixat funcţie de vechimea bunului, de
gradul de utilizare, sterea de întreţinere, etc. prin valoarea din nou se înţelege valoarea
de achiziţie a bunului, preţul de catalog, preţul zilei, preţul pe piaţa locală sau zonală,
etc.
Momentul de stabilire a sumei asigurate, deci momentul când se face evaluarea
bunului ce urmează a fi asigurat poate fi: momentul încheierii asigurării, de obicei
prin declaraţia asiguratului; al realizării inspecţiei de risc de către asigurator prin
personalul propriu; convenit prin stipulaţiile clauzale şi momentul producerii
evenimentului asigurat, adică în momentul dăunării lui.
În asigurările de persoane suma asigurată se stabileşte după dorinţa
asiguratului şi nu în baza unei evaluări de asigurare, dat fiind că nici viaţa, nici
sănătatea omului nu pot fi estimate în mărime financiară, în speţă neexistând noţiunea
39
de evaluare. Suma asigurată în acest caz, se stabileşte de către asigurat în funcţie de
capacitatea lui de plată, suma fiind achitată integral prin plăţi anuale sau sub anuale,
cu excepţia apariţiei unei invalidităţi pe parcursul derulării contractului de asigurare,
când se poate continua asigurarea fără plata primelor. Singura restricţie în stabilirea
sumei asigurate o reprezintă acceptarea ei de către asigurător, care îşi ia măsuri de
precauţie legate de starea de sănătate a viitorului asigurat, cerând să-i fie puse la
dispoziţie diverse acte medicale, care atestă starea de sănătate a persoanei care solicită
asigurarea.

Este suma de bani, dinainte stabilită de comun acord între asigurat şi
asigurător, pe care asiguratul este obligat în baza contractului sau în baza legii să o
plătească asigurătorului, în schimbul preluării riscului asigurat în sarcina sa şi în baza
căreia, asiguratorul îşi ia în sarcina sa de a achita despăgubirea.
Din punct de vedere a părţiilor din care se compune, prima de asigurare
operează în cadrul relaţiilor contractuale de asigurare cu mai multe elemente
componente, şi anume: prima netă, adaosuri la prima netă, cota tarifară şi tariful de
asigurare.
1) prima netă, numită şi primă tehnică, adică prima destinată fondului
de asigurare curent, din care se plătesc despăgubirile şi sumele
asigurate cuvenite;
2) adaosul la prima netă, stabilită de cele mai multe ori ca sumă de
procente, destinat:
- alimentării fondului de rezervă;
- finanţării unor măsuri, acţiunii de prevenire şi combatere a
riscurilor asigurate;
- acoperirii cheltuielilor asigurătorului;
- realizări de profit.
3) cota tarifară, reprezintă o primă de asigurare stabilită pentru o
unitate de calcul, deci pe o unitate de bun asigurat(cap de animal, hectar de culturi)
sau de sumă asigurată de 100 sau 1000 lei.
4) tariful de asigurare este format din sistemul cotelor tarifare, fiind
diferit în cazul asigurărilor facultative , faţă de cele obligatorii.
40
Primă netă (Pn) şi adaosul (a) formează ca părţi componente ale primei brute
(Pb) sau primă comercială, care va sta la baza calculului primei de asigurare.
Pb = Pn + a
Prima de asigurare se calculează şi se stabileşte având în vedere de doi

factori:
I. cota tarifară (ct), ce reprezintă prima brută sau prima comercială
aferentă unei unităţi de calcul (de exemplu, de fiecare 1.000 lei sumă
asigurată sau de fiecare 100 lei sumă asigurată);
II. sumă asigurată (Sa).
Pa = ct * Sa
În procesul de calcul al primei de asigurare sau a preţului asigurării, în arealul

cercetării asigurărilor întâlnim principiul echivalenţei. Principiul cere ca primele să
fie în aşa fel stabilite încăt să acopere cheltuielile pe fiecare formă, produs de
asigurare în parte.
În plus, spre deosebire de producţia de mărfuri, asigurarea prezintă ciclul de
producţie inversat, neputându-se anticipa apariţia sau volumul despăgubirilor, în
producerea evenimentului asigurat fiind implicaţi numai factori aleatori.
Motiv pentru care soluţiile ce pot fi adoptate pentru stabilitea cuantumului
primelor sunt următoarele 38 :
A. acordarea garanţiei de asigurare fără a se stabili plata cu anticipaţie a unei
prime, aşteptându-se sfârşitul anului de asigurare sau a unei perioade mai
lungi, de câţiva ani (3 ani, cazul Lloyd’s) pentru a se vedea cât vor
reprezenta despăgubirile efectiv plătite şi a se stabili atunci pe baza datelor
certe, primele datorate de asiguraţi pentru perioada scursă – metoda
avansului de garanţie.
B. Stabilirea plăţii de către asiguraţi a unor avansuri asupra primelor, în baza
unor calcule provizorii privind despăgubirile preliminate, urmând ca la
expirarea perioadei de asigurare să se determine primele definitive, după
38
41
care să se regularizeze conturile fiecărui asigurat prin încasarea sau
restituirea diferentelor respective – metoda avansului de primă.
C. metoda primelor fixe, este posibilă numai în baza observaţiilor statistice
îndelungate, făcute pe scară largă, fără de care stabilirea primelor nu ar
avea un caracter ştiintific.
Referitor la locul unde se plăteşte prima de asigurare, aceasta poate fi
cherabilă 39 sau portabilă 40 . La începuturile activitaţii de asigurare cutuma era ca
asiguratorul să se îngrijească de încasarea ei la scadenţă, prin organe de încasare
proprii, la domiciliu sau locul de muncă al asiguratului. În acest sistem de plată prima
era din punct de vedere juridic cherabilă. Tot cherabilă este, astăzi plata primei prin
introducerea unei dispoziţii de încasare de către asigurătorul autorizat prin contract să
facă acest lucru.
Pe măsură ce asigurările au evoluat şi s-au dezvoltat, posibilitatea
asigurătorilor de a mai continua încasarea primelor la domiciliul tituror asiguraţilor a
scăzut continuu din care cauză s-au născut litigii tot mai numeroase între asiguraţii
păgubiţi şi neîncasaţi şi asigurători.
Din acest motiv s-a stabilit principiul în baza căruia asiguratul este obligat să
plătească la scadenţă prima la casieria asigurătorului sau în zilele noastre prin
virament bancar, electronic, etc., prima devenind astfel, din punct de vedere juridic
portabilă. În aceste condiţii, asiguratu nu poate avea pretenţii de a fi despăgubit dacă
nu a achitat prima la scadenţă sau în termenul de păsuire acordat.
În practica internaţională a asigurărilor, pentru a stimula grija asiguraţilor
pentru bunurile cuprinse în asigurare s-a introdus sistemul reducerilor sau majorărilor
de prime denumit sistemul „Bonus-Malus”, ca unică formă a asigurătorilor de a se
proteja de a încheia asigurări cu riscuri mari sau iminente, adăugând o super taxă tip
malus.
În cadrul acestuia asiguraţii care printr-o îngrijire deosebită a bunurilor nu
generează plăţi de despăgubiri, beneficiază în anul de asigurare următor de bonificaţii,
reduceri de prime – clauza Bonus, iar celor care provoacă datorită slabei îngrijiri plăţi
de despăgubiri mari sau repetate li se stabilesc majorări de prime – clauza Malus.
39
Referitor la impozite, ceea ce implică obilgativitatea asigurătorului de a se deplasa la plătitor în
vederea încasării, deplasarea nu cade astfel în sarcina plătitorului.
40
Referitor la impozite, adică asiguratul este obligat să se deplaseze la sediul asigurătorului în vederea
păţii.
42
3.7. Paguba, dauna, avaria
Paguba sau dauna constituie, expresia valorică a prejudiciului sau a pierderii,
intervenită la un bun asigurat ca urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a
încheiat asigurarea.
În limbajul clasic al asigurărilor, spre deosebire de limbajul uzual, unde prin
avarie se înţelege orice pierdere, cheltuială sau pagubă produsă unui mijloc de
transport (avarie la corpul unei nave, unui autovehicul, unui avion) sau mărfurilor pe
parcursul transportului, în domeniul asigurărilor, de exemplu al asigurărilor de
transport terestru, prin avarie simplă se înţeleg cheltuielile făcute sau paguba suferită,
numai de către mijlocul de transport, numai de către mărfurile transportate, în
intervalul de la plecarea acestora din depozit, respectiv încărcare şi până la sosirea lor
la destinaţie, la descărcare, respectiv la intrarea în depozit.
În de transport, atât terestru cât şi maritim şi aerian, avarile, produse pot fi :
totale, particulare şi comune. În cazul avariei totale, se înţelege pierderea completă a
bunului asigurat sau averierea iremediabilă a acestuia. Prin avarie particulară sau
simplă, se înţeleg cheltuielile făcute sau paguba suferită atât de mijlocul de transport
cât şi de mărfurile transportate, dar numai în intervalul de timp acoperit de asigurare.
În cazul transportului maritim, există anumite avarii care nu sunt luate în
asigurare de către nici un asigurător datorită unui specific al producerii daunei, şi
anume dacă paguba se produce în mod voit fie navei, fie mărfurilor transportate, fie
ambelor, precum şi cheltuielile făcute după deliberări motivate în scopul salvării atât a
navei cât şi a încărcăturii, în intervalul de la încărcare şi plecare până la sosire şi
descărcare, aceasta estecauzată la ordinul căpitanului de vas, în interesul salvării
întregii expediţii maritime, cum ar fi aruncarea unei partţi din mărfură în mare pentru
a nu se scufunda întreaga încărcătură. Pentru astfel de pagube şi altele la fel de
specifice transportului maritim, despăgubirea este făcută de anumite cluburi ale
armatorilor numite „Cluburi P&I”, care pe baza unor participaţii financiare ale
fiecărui mambru al clubului, se suportă întreaga despăgubire.
Dauna mai poate fi produsă şi de către o terţă persoană sau de bunurile care
aparţin unei terţe persoane, caz în care fie asigurătorul, fie proprietarul se poate
regresa împotriva vinovatului.
43
3.8. Despăgubirea (dezdăunarea) în sistemul asigurărilor
Despăgubirea sau dezdăunarea este formată din sumele acordate de către
asigurator pentru şi în favoarea asiguratului, în vederea acoperirii unei pagube sau a
unui prejudiciu, reprezentând costul refacerii obiectului distrus total( pagubă totală-
Pg.t.)sau parţial,(pagubă prţială – Pg.p.), acestea fiind două forme de despăgubire
distincte:
- suma asigurată (Sa) la valoarea bunului în momentul producerii evenimentului
asigurat (V.m.p.e.a.)
Sa = V.m.p.e.a. şi respectiv,
- suma asigurată sub valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat
(subasigurare):
Sa < V.m.p.e.a.
Pg.t. = Pagubă totală
Sa < V.m.p.e.a.
Pg.t. = V.m.p.e.a
Dp = Sa
Pg.p. - Pagubă parţială

În situaţia în care bunul asigurat nu a fost în întregime distrus, valoarea
despăgubirii se stabilieşte în funcţie de sistemul de acoperire practicat şi anume:
Dezdăunarea proporţională, apare în situaţia în care suma asigurată este mai
mică decât valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat, astfel
încât despăgubirea va fi direct proporţională cu gradul de acoperire a asigurării.
b) Sa < V.m.p.e.a.
Pg < V.m.p.e.a
Dp = Pg.p. x Sa/V.m.p.e.a., unde:
Sa/V.m.e.a = Ga, gradul de acoperire prin
prima de asigurare.
Astfel, putem concluziona faptul că, dacă suma asigurată este mai apropiată de
valoarea bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea mai apropiată de valoarea
pagubei, cu aceeşi proporţie.
44
Dacă asiguratul doreşte o acoperire completă sau cât mai aproape de valoarea
reală atunci, stabilirea sumei asigurate trebuie să fie calculată pe baza unei evaluări a
bunului asigurat, iar societatea de asigurare trebuie să-şi însuşească rezultatele acestei
evaluări sau expertize, care va face parte din contract.
Dacă în timpul duratei asigurate valoarea bunului creşte, asiguratul va trebui
să-şi completeze asigurarea respectivă, dat fiind că, la calcularea despăgubirii se ia ca
bază valoarea din momentul producerii evenimentului asigurat si nu valoarea din ziua
contractării asigurării.
O altă formă de asigurare din punct de vedere a modalităţii de calcul al
despăgubirii, este cel al asigurărilor de prim risc. Alegerea unei astfel de forme, a fost
determinată de neînţelegerile intervenite între asiguraţi şi asigurători cu ocaza
stabilirii cuantumului despăgubirilor pe baza acoperirii proportionale, mai ales
datorită faptului că pe parcursul duratei asigurării se poate modifica valoarea
bunurilor asigurate.
Acest principiu funcţionează astfel: dacă suma asigurată este mai mică decât
valoarea bunului asigurat, atunci despăgubirea, indiferent de întinderea ei nu poate fi
mai mare decât suma asigurată, nemaifiind necesară proporţia. Un astfel de exemplu
este asiguirarea de conţinut al clădirilor.
Sa < V.m.p.e.a.
Pg.p. < V.m.p.e.a.
Dp = Pg.p. ≤ Sa
O formă tot mai des întâlnită în activitatea de asigurare, este cea a despăgubirii cu
limită minimă impusă, adică prin franşiză. Ea reprezintă partea din valoarea
pagubei dinainte stabilită pe care asigurătorul nu o despăgubeşte, ea rămânând în
sarcina asiguratului. De exemplu, la asigurarea auto tip CASCO, mai multe
societăţi de asigurare fixează o franşiză de 5% în caz de daună totală, adică dacă
are loc o daună totală, asiguratul va primi drept despăgubire suma asigurată din
care se scade 5%.
Despăgubirea cu franşiză, se poate realiza de către asigurator în mai multe
feluri:
- franşiza deductibilă( absolută), sumă fixă dinainte stabilită, care se scade din orice
daună;
45
- franşiza nedeductibilă, ea acţionând numai pentru pagubele până la nivelul ei,
pagubele mai mari achitându-se integral.
Câteva din avantajele introducerii sistemul acoperirii limitate(prin aplicarea
unei franşize), sunt:
- din considerente comerciale ale pieţei asigurărilor privind deservirea cât
mai rapidă a asiguraţilor în caz de daună, prin descongestionarea
asigurătorului de daunele mărunte. În acest sens „clauza cu franşiză”
presupune că pagubele de valori mici nu se despăgubesc, apratul de asigurare
având posibilitatea de a se concentra spre lichidarea operativă a daunelor
importante.
- ieftineste costul asigurării. Numărul mare de pagube mărunte, de volum
neînsemnat fiecare în parte, totalizează un volum de plăţi de despăgubiri
relativ mare pentru asigurător.
Contravaloarea acestor sume care nu se mai plătesc plus economiile realizate
cu salariile personalului suplimentar care ar fi fost necesar lichidării pagubelor
mărunte dau posibilitatea asurătorilor să stabilească prime mai reduse pentru
asigurările cu acoperire limitată.
- sistemul are şi o componentă educativă, contribuind la prevenirea producerii
evenimentelor asigurate. Asiguratul ştiind că în caz de pagubă va trebui să
suporte şi el o parte devine mai atent decât în cazul acoperirii complete.
Între fiecare din alternativele de franşiză prezentate mai sus există
diferenţe care se manifestă în favoarea sau defavoarea asiguratului sau
asigurătorului, după caz, diferenţele rezultând din felul diferit al negocierii
contractului.
3.9. Durata sau perioada de asigurare

Constituie intervalul de timp în care acţionează asigurarea, deci în care se
referă drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor.
Perioadele pentru care asigurarea poate fi încheiată, sunt prevăzute în mod
expres în condiţiile şi regulamentele de asigurare şi stipulate în contract.
După întinderea în timp contractele de asigurare pot fi: de durată determinată
sau fixă şi de durată nedeterminată (asigurările viagere)
În asigurările de bunuri şi răspundere civilă, contractele se încheie de obicei
pe o perioadă egală calendaristic cu exerciţiul financiar, adică de un an.
46
La asigurările de viaţă, durata poate fi de 5, 10, 12, 20 ani sau până la
împlinirea unei anumite vârste.
Există şi forme de asigurare a căror perioadă de asigurare este mai mică de un
an, cum ar fi asigurările de răspundere civilă auto, care pot fi încheiate şi pe perioade
de 6 luni, sau asigurările de călătorii în străinătate a căror perioadă de asigurare este
egală cu perioada de călătorie. În cazul asigurărilor de culturi, perioada de asigurare
este egală cu perioada unui an agricol, perioadă care este limitată de felul culturii,
dacă este vorba cultură de toamnă sau de primăvară.
47
Capitolul 4
CONTRACTUL DE ASIGURARE

4.2.Mecanismul perfectării contractului de asigurare
- Declaraţia de asigurare
- Obligaţia asigurătorului în a încheia contractul
- Momentul încheierii contractului
- Conţinutul contractului
- Poliţa şi certificatul de asigurare
- Interpretatrea contractului.
4.4. Încetarea contractului de asigurare

Contractul de asigurare este definit 41 ca act juridic prin care persoana fizică sau
juridică, în calitate de asigurat, se obligă să achite o sumă de bani, reprezentând prima
de asigurare, societăţii de asigurări, în virtutea căreia aceasta, la rândul său, în calitate
de asigurător, preia asupra sa riscul de producere a unor evenimente, obligându-se ca ,
la producerea evenimentului asigurat, să plătească asiguratului sau unui terţ
(beneficiarului asigurării ) o despăgubire, o indemnozaţie sau suma asigurată, în
limitele convenite şi determinate. În conformitate cu prevederile Codului Civil
Român, din anul 1930, la articolul 49, se menţionează faptul că, prin contractul de
asigurare, întreprinderea de asigurare se obligă ca în schimbul unei prime să ia asupra
sa un risc.
Legislaţia în vigoare:
9 Legea nr.283 din 5 octombrie 2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 62/2005 pentru modificarea completarea Legii nr.136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.897 din 07 octobrie 2005.
41
Cistelecan L., Cistelecan R., Asigurări Comerciale, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş
48
9 Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2005 pentru modificarea şi completarea
Legii nr,136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.562 din 30 iunie 2005.
9 Legea nr.172 din 14 martie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii
nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.473 din 26 mai 2005.
9 Legea nr, 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările şi reasigurările în
România publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.303 din 30
decembrie 2005.
Prof. Hubert Groutel 42 afirmă faptul că, orice contract de asigurare are, în
principiu, două funcţii importante:
- funcţia de introducere a unui risc într-o mutualitate, prin care în raport
cu natura riscului, cu gruparea lor, asiguraţii se solidarizează în
vaderea constituirii mutuale a fondului de asigurare, pe seama căruia
asiguratorul poate acoperii pagubele survenite;
- stabilirea unei legături individuale între societatea de asigurări şi
purtătorul riscului, care constă în angajamentul reciproc al părţiilor,
cu privire la prestaţie şi contraprestaţie, cotractul de asigurare
reflectând garanţia acestei legături.
Potrivit art. 948 din Codul Civil, un contract este valid dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
1) Capacitatea de a contracta a părţilor;
2) Consimţământul părţilor;
3) Obiectul asigurării să fie determinat sau determinabil;
4) Cauza contractului să fie licită.
Şi contractul de asigurare este supus aceloraşi condiţii de validare.
1) Capacitatea părţilor de a contracta asigurări o au persoanele juridice din momentul

înfiinţării şi funcţionării lor în contextul legii, şi pe baza aprobării organelor abilitate,
în speţă CSA, pe de o parte şi persoanele fizice şi juridice care se încadrează în
condiţiile de asigurare şi având capacitate de axerciţiu.
42
Groutel, H., Le contract d*assurance, Dalloy, Paris, 1995, pag. 5.
49
Conform art. 949 din Codul Civil, orice persoană poate contracta dacă nu este
declarată incapabilă de lege.
a) Contractele de asigurare pot fi încheiate de către persoanele juridice în mod
direct
b) sau prin reprezentanţi. Aceasta deoarece spre deosebire de persoanele fizice,
persoanele juridice dobândesc capacitatea de exerciţiu concomitent cu cea
folosită din momentul înfiinţării şi alegerii organelor de conducere.
c) Persoanele fizice pot încheia contracte de asigurare dacă au împlinit vârsta de
14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie. Cu toate aceasta contractele de asigurare
încheiate de către minori sub 14 ani şi de persoanele puse sub interdicţie,
rămân valabile atâta timp cât cei în cauză sau reprezentanţii lor nu cer
anularea. În cinsecinţă o daună reclamată de asigurat va trebui să fie
despagubită. Dacă se cere anularea se vor restitui primele încasate.
2) Consimţământul părţilor la încheierea contractului de asigurare este necesar şi
trebuie să respecte normele de drept comun. Pentru a produce efecte şi a fi valabil,
sunt necesare următoarele condiţii:
a. nu a fost acordat prin eroare;
b. nu a fost smuls prin violenţă;
c. nu este susceptibil de dol.
a. Când un client solicită unei bănci un împrumut la o bancă, prin contractul de
împrumut banca cere ipotecă pe casă şi asigurarea casei la o societate de asigurări
agreată de bancă. Dacă, din diverse împrejurări, împrumutul se refuză de către bancă,
acest fapt dă dreptul asiguratului să anuleze contractul de asigurare.
b. Violenţa, în materie de asigurări este foarte greu de presupus că poate fi
întâlnită. Oricum dacă uneia din părţile contractante consimţământul i-a fost smuls
prin violenţă, contractul de asigurare este nul.
c. Dolul constă în folosirea de mijloace viclene de către una din părţi pentru
încheierea contractului, astfel încât să apară în mod evident că fără aceste manevre,
cealalta parte nu ar fi contractat.
Cazuri de dol se pot întâlni în practica asigurărilor:
Ö prin prezentarea unor asigurări facultative ca fiind obligatorii pentru obţinerea
consimţământului asiguratului de a contracta;
Ö în situaţia în care asiguratul dă răspunsuri inexacte sau incomplete cu privire la
împrejurările esenţiale referitoare la risc.
50
3) În cazul asigurării de bunuri, obiectul asigurării îl constituie bunul, care poate fi
determinabil sau măsurabil, iar despăgubirea este acordată asiguratului; la asigurările
de răspundere civilă, despăgubirile sunt datorate unei terţe persoane, care este
păgubită de către asigurat sau de către bunurile sale; iar la asigurările de persoane,
obiectul asigurării îl constituie persoana, viaţa ori incapacitatea omului de muncă,.
Obiectul contractului de asigurare, este de fapt, numele dat interesului financiar pe
care o persoana îl are în legătură cu obiectul asigurării 43 .
Printr-o poliţă de incendiu nu cărămizile sau materialele folosite pentru
construcţia clădirii sunt asigurate, ci interesul asiguratului în legătură cu acel obiect al
asigurării.
Pe lângă bunurile supuse distrugerii sau avarierii în substanţa lor constructivă,
pot fi cuprinse în asigurare şi lucruri care fără a fi distruse sunt susceptibile de
diminuarea sau nerealizare, cum ar fi profilul sperat.
4) ) Cauza licită este o condiţie esenţială, deoarece clauzele contractului de asigurare
nu se pot deroga de la legile care privesc ordinea publică şi bunele moravuri.
Validarea unui contract de asigurare se exprimă prin cauza licită, potrivit legii.
Spre exemplu contrabanda reprezintă un risc dependent de o situaţie contrară
ordinii de drept şi ca urmare nu poate forma obiectul unui contract de asigurare.
De asemenea nu poate fi contracrtată o asigurare cu privire la bunuri rezultate
din săvârşirea unei infracţiuni sau bunurile a căror existenţă ori dobândire este ilicită
sau susceptibilă de a face obiectul unei acţiuni în justiţie, potrivit legii.
4.2. Mecanismul perfectării cotractului de asigurare

Contractul de asigurare este reglementat, pe de o parte, de cadrul general a
actelor normativeîn vigoare, aplicabile orcărui contract, iar pe de altă parte, de scopul
urmărit de fiecare societate de asigurări în parte pe o piaţă concurenţială, în funcţie de
normele speciale corespunzătoare fiecărei ramuri de asigurare.
Prin încheierea contractului înţelegem, realizarea acordului de voinţă către
asigurat şi asigurător asupra clauzelor contractuale.
43
Violeta Ciurel, Asigurări şi reasigurări: Abordări Teoretice şi Practici Internaţionale, Ed. All Beck,
51
Afirmaţia făcută ar duce cu gândul la o negociere a clauzelor contractuale, dar
care în cazul asigurării este foarte limitată datorită faptului că aceasta se prezintă ca
un contract de adeziune, însă posibilitatea negocierii nu trebuie exclusă 44 .
În cazul asigurării asigurătorul este acela care “propune” chiar modul de
manifestare a ofertei sub forma declaraţiei de asigurare.
4.2.1. Declaraţia de asigurare

Declaraţia sau cererea de asigurare sau chestionarul de asigurare, constă în
completarea de către asigurat a unui formular special al asigurătorului, prin care îşi
manifestă voinţa de a încheia un contract de asigurare.
În baza răspunsurilor date de asigurat asigurătorul poate să-şi facă o opinie
asupra riscului şi să stabilească prima aferentă.
La majoritatea formelor asigurări de persoane, la asigurările externe şi la
unele asigurări de bunuri, cele care se încheie cu persoane juridice, declaraţia sau
cererea de asigurare se redactează anterior şi separat de contractul de asigurare.
La celelalte asigurări, declaraţia se întocmeşte concomitent cu contractul de asigurare.
Declaraţia de asigurare ca act unilateral de voinţă, nu e susceptibil de efecte juridice
specifice asigurării, până ce nu a fost acceptată de asigurător. În caz de neacceptare
declaraţia poate fi revocată expres sau tacit
Societatea de asigurări va face o analiză, un studiu, în funcţie de conţinutul de
declaraţiei celui care doreşte asigurarea, , evaluând situaţia de fapt, având ca obiect
central riscul.
Riscul reprezintă pentru asigurător o importanţă deosebită, deoarece în funcţie
de acest element esenţial al contractului se apreciază dacă asigurătorul poate accepta
încheierea contractului şi dacă da, în ce condiţii.
Tot în funcţie de această analiză, dar şi de suma la care se doreşte a fi făcut asigurarea
bunurilor, se vor stabili primele de asigurare. Valoarea primelor de asigurare se vor
obţine prin aplicarea unei cote procentuale la suma asigurată. Însă această cotaţie de
prima este întotdeauna rezultatul evaluării riscurilor şi a naturii bunurilor asigurate.
După analiza declariţiei de asigurare sau a inspecţiei de risc societatea de
asigurări are la dispoziţie mai multe opţiuni:
- fie să refuze încheierea contractului;
44
Cosmin Iliescu, Contractul de asigurare de binuri, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag.59.
52
- fie să facă o contra-ofertă;
- fie să accepte propunerea viitorului asigurat şi să încheie contractul de asigurare.
Dat fiind, că de multe ori, asigurătorii preiau în asigurare riscuri pentru bunuri
aflate la mare distanţă de ei sau de împuterniciţii lor, nu este posibilă o evaluare “pe
viu” a riscului de aceea buna credinţă, ca principiul de bază al asigurărilor, trebuie să
fie unanim acceptată.
Asiguratul tebuie să facă declaraţii adevărate şi complete atât în momentul
solicitării asigurării, cât şi în timpul derulării contractului când împrejurările esenţiale
privind riscul s-au schimbat. În caz contrar, asigurătorul îşi rezervă dreptul de a
modifica, de a denunţa contractul sau de a refuza plata daunei solicitată de asigurat 45
4.2.2. Obligaţia asigurătorului de a încheia contractul

Societatea de asigurare nu poate refuza încheierea contractului dacă nu sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege. El constată numai dacă aceste condiţii sunt
întrunite şi în caz afirmativ el trebuie să să accepte propunerea de asigurare şi să emită
poliţa de asigurare şi să încaseze prima de asigurare.
Asigurătorul nu are interesul şi nici nu poate motiva refuzul încheierii
contractului, decât printr-o primă prohivitivă.( clauza malus ).
Potrivit Art. I. 51. alin1. litera a, din Legea nr.172/2004 care modifică şi completa
prevederile Art. 63 al Legii nr.136/1995 constituie contravenţie, dacă potrivit
condiţiilor în care au fost săvârşite nu constituie infracţiune conform legii penale
săvârşirea următoarelor fapte: “a) refuzul asigurătorului autorizat de a încheia
asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terţilorprin
accidente de autovehicule, la cererea asiguratului”. O atare contravenţie se sancţiona
cu avertisment scris sau cu amenda de la 500 lei la 5.000 lei şi cu limitarea
operaţiunilor, cu interzicerea temporară sau definitivă pentru asigurători a exercitării
activităţii de asigurare, pentru una sau mai multe categorii de asigurări, sau cu
suspendarea ori retagerea autorizaţiewi asigurătorilor 46 .”
Ordonanţa de urgenţă nr.61/2005 la Art.I. 34 modifică conţinutul art. 63 la
Legii nr.136/1995, legiuitorul renunţând la a considera ca atare situaţia, ca cea
45
Violeta Ciurel, Asigurări şi reasigurări: Abordări Teoretice şi Practici Internaţionale, Ed. All Beck,
46
Art. I. 51. alin1. litera a) din Legea nr.172/2004
53
prezentată anterior, ca fiind contravenţie şi drept urmare nu mai apare textul
“noului”articol şi respectiv, ulterior, în Legea nr.283/2005.
4.2.3. Momentul încheierii contractului

În baza regulamentelor şi condiţiilor de asigurare, contractul se consideră
încheiat prin plata primei şi emiterea documentului de asigurare.
Contractul poate fi şi sub altă formă, având aceeşivaloare juridică şi se numeşte
polită de asigurare la asigurările de persoane şi la asigurările de răspundere civilă iar
forma proprizisă de contract de asigurare la celelalte formede asigurare.
Sunt situaţii în când declaraţia de voinţă a asigfuratului precede acceptarea
ofertei de către asigurător, de exemplu cănd plata primei de asigurare se face ulterior
declaraţiei de asigurare, prin dispoziţie de plată, urmând ca documentul de asigurare
să fie emis de asigurător după încasarea primei.
Între absenţi, contractul se consideră încheiat din momentul în care s-a luat la
cunoştinţă despre acceptare, astfel zis data primirii poliţei sau contractului. Într-o
atare situaţie cererea de asigurare este înaintată prin intermediari, denumiţi brokeri,
care devin mandatari ai asiguraţilor, agenţilor asigurătorului.
Două momente distincte sunt de luat în considerare:
- momentul încheierii contractului, sau al semnării;
- momentul intrării în vigoare al asigurării, sau al plăţii.
Un contract de asigurare poate fi perfectat cu intrarea în vigoare ulterior datei
semnării lui, azât ca urmare a faptului că el poate să aibă o dată de intrare în vigoare
ulterioară datei semnării sau pur şi simplu, prima de asigurare se va plăti ulterior
De asemenea intrarea în vigoare a asigurării poate să nu coincidă cu începutul
răspunderii asigurătorului. În astfel de situaţii, diferenţierea este în funcţie nu numai
de plata primei ci şi de natura riscului asigurat.
4.2.4. Conţinutul contractului

Drepturile şi obligaţiile părţilor reprezintă principalele părţi ale conţinutului
contractului de asigurare, alături de riscurile cuprinse în asigurare şi normele de
despăgubire.
Acesta este împărţit în mod generic în două părţi:
54
Prima parte conţine clauzele contractuale, sub foma unor extrase din condiţiile
generale, reglementează raporturile dintre asigurat şi asigurător, menite să atragă
atenţia asiguratului asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.
Cea de-a doua parte, neimprimată a documentului, clauze manuscrise, care se
referă în principal la indicarea părţilor, specificarea riscurilor, a primei, a sumei
asigurate, a duratei contractului, cu indicarea datei intrării în vigoare. numele sau
denumirea, domiciliulsau sediul părţilor contactante;
Documentul se întocmeşte în două exemplare.

Luat în totalitatea sa, contractul de asigurare este alcătuit din:
Ö poliţa de asigurare,
Ö condiţii principale şi adiţionale şi
Ö anexele, care pot să extindă sau să limiteze condiţiile impuse de standardizare.
Unele contracte sunt alcătuite din poliţa de bază şi un formular care adaptează poliţa
la nevoile specifice ale clientului.
4.2.5. Poliţa şi certificatul de asigurare

Înţelegerea şi consimţământul părţilor se cere a fi exprimat în formă scrisă,
în mod expres 47 .
El nu poate fi dovedit cu martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă 48 .
asigurător dacă rezultă din registrele sale sau din alte acte emise de asigurător.
“Dovada încheierii contractuluide asigurare rezultă şi din emiterea, trimiterea unui
document de asigurare, cum ar fi poliţa sau certificatul, cererea de plată a primei din
înscrisul prin care se manifestă voinţa asigurătorului de a încheia contractul”, conform
Legii nr. 136 din 1995, Legea asigurărilor şi reasigurărilor.
În cazuri de forţă majoră, în care documentele de asigurare au dispărut şi nu
există posibilitatea obţinerii unui duplicat, sunt admise orice dovezi legale care să
confirme existenţa acestora.
Părţile sunt nevoite să adopte forma scrisă pentru a nu se vedea puse în imposibilitatea
de a dovedi existenţa contractului, deoarece un act cu neputinţă a fi probateste
echiuvalent , din punct de vedere juridic, cu un act inexistent.
47
Art. I.9.din Legea nr. 172/2004.
48
Art. 10 alin 2 din Legea nr. 136/1995.
55
Forma scrisă face posibilă stabilirea certă a momentului încheierii contractului,
intrării sale în vigoare, a începutului şi încetării răspunderii asigurătorului.
Elementele esenţiale ale contractului sunt precizate cu exactitate, ceea ce constituie o
garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor părţilor, aşs cum au fost ele stabilite iniţial,
evitîndu-se neînţelegirile ulterioare.
Încheierea contractului de asigurare se probează cu poliţa de asigurare sau certificatul
de asigurare emise şi semnate de către asigurător sau cu nota de acoperire emisă şi
semnată de brokerul de asigurare.
Documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şi certificate prin
mijloace electronice, în condiţiile din Legea nr.455/2001 privind semnătura
electronică 49
4.2.6. Interpretarea contractului

Modul de interpretare care se aplică în domeniul asigurărilor este cel al
interpretării stricte a condiţiilor contractului.
Un termen din poliţă, ca şi expresiile curente se vor interpreta în sensul lor de
bază, natural, folosit de persoane obişnuite.
Cu predilecţie definirea riscului asigurat trebuie făcută în termeni cât mai
precişi, pentru a se evita interpretările eronate.
Spre exemplu:
a. - pe cale de interpretare s-a stabilit că în asigurarea culturilor agricole, riscul
de ploi de durată nu este echivalent acelui de ploi torenţiale, risc pentru care s-
a încheiat asigurarea.
b. - deteriorarea mărfurilor din magazinul aflat la parterul unui bloc din cauza
neglijenţei locatarilor de la etajul I, care au lăsat robinetul de apă deschis nu
poate fi identificată cu nici unul din cazurile acoperite prin asigurare.
Asigurătorul se obligase numai pentru caz de inundaţie şi stricăciuni
accidentale la instalaţia de apă, canal sau încălzire centrală.
În situaţia unor clauze susceptibile de a avea două înţelesuri, a unor clauze
ambigue, se aplică dispoziţiile dreptului comun interpretându-se în sensul de a
produce efect şi nu de acela de a nu produce nici unul.
49
Art. I. 6. din Ordonanţa de urgenţă nr.61/2005, aprob. cu modif. şi completata de Legea nr. 283/2005.
56
Interpretări privind clauzele contractului pot avea loc şi cu privire la clauzele
imprimate şi manuscrise. Ambele categoriide clauze au aceleaşi valoare şi problema
prelevării uneia dintre dintre ele se pun numai atunci cănd se constată contradicţiile
dintre ele.
Exemplu, dacă una din categorii de riscuri sunt excluse potrivit clauzelor generale,
imprimate, prin clauza manuscrisă ele pot fi acoperite, deoarece aceste ultime clauze
sunt menite nu numai să completeze ci să şi deroge de la cele generale.

Consecinţele oricărui act juridic se înţelege drepturi subiective şi obligaţiile
crelative la care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un asemenea act 50 .
Contractele de asigurare, ca orice contract comercial, dau naştere la drepturi şi
obligaţii corelative.
Aceste efecte ale contractului de asigurare pot fi fdelimitate în funcţie de:
Ö Peroioada parcursă până la ivirea evenimentului asigurat;
Ö După producerea acestuia şi
Ö Efecte ce pot apărea după plata inemnizaţiei în condiţiile în care există o terţă
persoană răspunzătoare de producerea pagubei.
Înainte de a trece la prezentarea obligaţiilor în funcţie de distincţia făcută anterior,
este de precizat faptul că există două îndatoriri ale viitorului asigurat, care, deşi nu se
nasc prin încheierea contractului, sunt strâns legate de conduita asiguratului în
vederea încheierii valabile a asigurării:
a) Persoana interesată de asigurare are obligaţia de a face cunoscute
asigurătorului împrejurările esenţiale referitoare la risc 51 şi de a declara
orice vicii, defecţiuni, afecţiuni, etc.;
b) Asiguratul are obligaţia de a declara la momentul încheierii contractului
cât şi pe parcursul executării acestuia, existenţa altor asigurări privind
acelaşi bun 52 . Necesitatea unei astfel de obligaţii în sarcina asiguratului
50
Cosmin Iliescu, Contractul de asigurarede bunuri din România, Ed. All _Beck, Bucureşti, 2000,
pag.76.
51
Art. I. 11. din Legea nr.172/2004: “Persoana care încheie asigurarea este obligată să răspundă în
scris la întrebările formulate de asigurător şi de asemenea , să declare, la data încheierii contractului,
orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte ”
52
Art. 29 alin.2 din Legea nr 136/1995: “Asiguratul are obligaţia să declareexistenţa altor asigurări
pe aceleaşi bun la asiguratori diferiţi atât la încheierea contractului de asigurare, căt şi pe parcursul
executării acestuia”
57
poate fi motivată prin dorinţa de a se evita o posibilă îmbogăţire a acestuia
apelându-se la practica coasigurării, precum şi prin faptul că în cazul
producerii riscului asigurat lichidara daunelor nu se poate realizadecât cu
acordul tuturor asigurătorilor 53 .
Vom încerca în continuare analiza drepturilor şi obligaţiilor părţilor, până la ivirea
evenimentului asigurat.
Obligaţiile asiguratului
În perioada de până la producerea evenimentului asigurat, asiguratul este obligat:
A. - să plătescă primele de asigurare la termenele stabilite în condiţiile de
aigurare 54 ;
B. - să întreţină bunul asigurat în bune condiţii;
C. - să comunice împrejurările care agreavează riscul.
A. a) cu privire la obligaţia asiguratului de a plăti prima de asigurare, ca regulă

persoana carre încheie asigurarea, contractul, este una şi aceeaşi persoana cu
asiguratul.
b) Dacă asigurarea a fost încheită în beneficiul altei persoane, obligaţia de plată nu
incumbă beneficiarului ci aceluia care a încheiat contractul.
Asigurătorul are posibilitatea de a opune beneficiarului asigurării doar excepţia
rezultând din neplata primei, pe care o poate invoca şi împotriva titularului
contractului.
c) Atunci când riscul se produce, asigurătorul mai are dreptul de a compensa
primele ce i se mai datorează până la sfărşitul periaodei de asigurare cu orice
indemnizaţie cuvenită asiguratului sau beneficiarului.
d) În cursul executării contractului pot interveni şi unele modificări cu privire la
obligaţia de plată a primei:
- dacă titularul contractului de asigurare moare, iar bunul asigurat este cuprins
în masa succesorală, obligaţia de plată a primei revine moştenitorilor, care
sunt ţinuţi solidar la plata primei cât timp bunul este în indiviziune. Dacă
bunul a fost atribuit unuia dintre succesori el va deveni singurul obligat la
onorarea primei.
53
Art. 29 alin. 1 din Legea nr. 136/1995.
54
Art. I. 13 din Legea nr.172/2004.
58
- în cazul înstrăinării bunului asigurat, conrtractul de asigurare îşi produce
efectele, în principiu, faţă de dobânditorul bunului, căruia îi revine obligaţia de
a plăti prima în măsura în care nu au fost achitate în întregime de titularul
contractului. Pentru ratele de primă datorate înainte de înstrăinare, obigaţia de
plată rămâne în sarcina înstrăinătorului.
e) În domeniul asigurărilor, regula cherabilităţii plăţii este înlocuită cu cea a

portabilitîţii. În acest sens art. I alin 13 din Legea nr.172/2004 prevede: “Plata
primelor se face la sediul asigurătorului sau al împuterniciţilor săi în lipsa unei
clauze diferite stablilite în contractul de asigurare de către părţi”.
f) Dovada plăţii primelor de asigurare revine asiguratului, înscrisul constatator fiind
poliţa de asigurare sau alt document probator al plăţii, prevăzut de legislaţia în vigoare
(chitanţa, dispoziţia de plată, etc.).
g) Plata primelor se poate face integral sau în rate plătibile la termenele scadente
prevăzute în contract, conform nrgocierii părţilor, în numerar, transfer bancar, cecuri,
prin compensare cu indemnizaţii datorate de asigurător asiguratului, prin ordin de
plată, transfer electronic sau alte modalităţi.
Când se foloseşte dispoziţia de plată sau de încasare, plata se consideră efectuată
numai în momentul în care s-a operat de către bancă virarea primei de asigurare.
B. Obligaţia de întreţinere a bunurilor şi luarea măsurilor pentru prevenirea pagubelor

se găseşte expres stipulată în legislaţia în materie 55 .
În caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, asigurătorul poate:
a) denunţă asigurarea sau
b) la ivirea cazului asigurat:
b1) are dreptul de a refuza plata despăgubirii dacă din acest motiv nu a
putut determina cauzele producerii şi întinderea pagubei sau
b2) să reducă despăgubirea în cazul în care dauna s-a mărit.
C. O ultimă categorie de obligaţiii o reprezintă cele rezultate din agravarea riscului 56 .
55
Art. 26 alin. I: “Asigurătorul este obligat să întreţină bunul asigurat în bune condiţii şi în
conformitate cu dispoziţiile legale, în scopul prevenirii riscului asigurat”, Legea nr.136/1995.
56
Art. 13.:”Persoana care urmează să încheie asigurarea este obligată să răspundă în scris la
întrebările formulate de asigurător, cu privire la împrejurările esenţiale referitoare la risc, pe care le
cunoaşte.
Dacă împrejurările privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul este obligat
să comunice în scris asigurătorului schimbarea”, Legea nr.136/1995.
59
În măsura în care, în cursul executării contractului, se ivesc împrejurări care modifică
avizarea iniţială a riscului de către asigurat, acesta trebuie să le comunice
asigurătorului.
Agravarea riscului determină modificări corespunzătoare asupra cuantumului
primei, sau în caz extrem, imposibilitatea de a mai putea continua contractul.
Modificări cu privire la împrejurările privind riscul poate avea loc:
1) datorită asiguratului:
Ö fie din acte pozitive, cum ar fi mutarea bunurilor asigurate contra furtului din
locurile specificate în contract în alte locuri, mai puţin expuse riscului.
Ö Fie prin acte negative cum ar fi abţinerea asiguratului de a lua măsuri
corespunzătoare în cadrul obligaţiei sale de a întreţine bunurile şi de a preveni
producerea evenimentului asigurat;
2) datorită activităţii unui terţ;
3) datorită unor evenimente independente de voinţa unei persoane, cum sunt
fenomenele sociale şi politice: războiul, greva, etc.
Logic, asiguratul nu poate comunica decât împrejurările pe care le cunoaşte.
Acestea pot surveni prin fapta sa ori fără fapta sa.
În primul caz, asiguratul nu poate invoca, în apărarea sa, necunoaşterea schimbării
întrucât el este autorul agravării, având obligaţia de a-l informa imediat pe asigurător.
În al doile caz, agravarea riscului fiind realizată fără fapta sa, asiguratul este obligat
ca, imediat după ce a cunoscut-o să o comunice asigurătorului.
Drepturile asiguratului
Pe parcursul executării contractului de asigurare, asiguratul are:
1) dreptul de a modifica contractul, de exemplu posibilitatea de a schimba
numele beneficiarului asigurării sau modul de plată pentru prime, când ele se
achită în rate, dreptul de a mări suma asigurată;
2) dreptul de a încheia asigurări suplimentare;
3) dreptul de răscumpărare. La asigurăriile la care se constituie rezerve de prime,
cum sunt cele de viaţă, asiguratul are dreptul să ceară încetarea contractului
prin plata sumei de răscumpărare. Orice plată, indiferent de forma sub care
este făcută de asigurător, diferită de indemnizaţia de asigurare sau de suma de
60
asigurată nu va putea fi efectuată mai devreme de 6 luni de la data încheierii
contractului 57 .
4) Dreptul de a obţine împrumuturi asupra poliţelor de asigurare, ca procent din
suma de răscumpărare – calculată în raport cu timpul în care s-au plătit
primele şi cel mult până la data cererii de împrumut;
5) Dreptul la asigurările la care se constituie rezervă tehnică să ceară repunerea în
vigoare a asigurării, în cazurile prevăzute în contractul de asigurare
Drepturile asigurătorului
Fiecărei obligaţii a asiguratului îi corespunde un drept al asigurătorului, astfel avem:
1) dreptul de a verifica existenţa bunului asigurat, a modului în care acesta este
întreţinut.
2) Dreptul de a aplica sancţiuni legale când asiguratul a încălcat obligaţii privind
întreţinerea, folosirea şi paza bunurilor asigurate.
Obligaţiile asigurătorului
Până la ivirea evenimentului asigurat asigurătorul are unele obligaţii cum ar fi:
1) obligaţia de a elibera la cerere duplicatul documentului de asigurare dacă
asiguratul l-a pierdut pe cel iniţial;
2) obligaţia de a elibera la cererea asiguratului certificate de conformitate a
asigurării, ca spre exemplul cazul asigurării de răspundere a cărăuşului faţă de
pasageri pentru bagajele şi mărfurile transportate, precum şi faţă de terţi, cu
indicarea sumelor asigurate;
3) obligaţia să notifice asiguratul despre obligaţia de plată a primei, cu 20 de zile
înainte de împlinirea termenului de plată. Referitor la această obligaţie
Ordonanaţa de urgenţă nr.61/2005 şi a Art. I alin.8 dispune: asigurătorul este
obligat să îl informeze pe asigurat despre consecinţele neplăţii primei la
termenul de plată să prevadă aceste consecinţe în contractul de asigurare;
4) obligaţia de a pune la dispoziţia asiguraţilor sau contractanţilor asigurării
informaţii în legătură cu contractele de asigurare, atât înainte de încheierea
asigurării, cât şi pe durata derulării acestora. Aceste informaţii vor fi
prezentate în scris, în limba română, vor fi redactate într-o formă clară, vor
cuprinde cel puţin următoarele elemente:
57
Art. I. 13. din Ordonanţa de urgenţă nr.61/2005 aprobată cu completări şi modificări de Legea
nr.283/2005.
61
a. clauzele opţionale/suplimentare şi beneficiile rezultate din fructificarea
rezervelor tehnice;
b. momentul începerii şi cel al încheierii contractului, inclusiv
modalităţile de încetare a acestuia;
c. modalităţile şi termenele de plată a primelor de asigurare;
d. elementele de calcul ale indemnizaţiilor de asigurare, cu idicarea
sumelor de răscumpărare, a sumelor asigurate reduse, precum şi a
nivelului până la care acestea sunt garantate;
e. modalitatea de plată a indemnizaţiilor de asigurare;
f. legea aplicabilă contractului de asigurare.
4.4. Încetarea contractului de asigurare.

Încetarea cotractului de asigurare cu durată determinată se poate face fie din
cauze sau circumstanţe interne ale contractului, cum ar fi ajungerea la termen , adică
expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, fie din circumstanţe externe
contractului.
Conform clauzelor prevăzute de condiţiile de asigurare, la împlinirea
termenului pentru care a fost încheiat, contractul de asigurae poate fi reînnoit, pentru
o perioadă egală cu cea anterioară, dacă una din părţi nu îl denunţă.
Un alt exemplu de încetare a contractului, de asemenea intern, este producerea
evenimentului asigurat, situaţie întâlnită în cazul asigurărilor de viaţă şi accidente.
Pentru asigurările de bunuri contractul încetează numai dacă prin realizarea riscului
bunul asigurat a fost distrus în totalitate. Dacă distrugerea este parţială contractul
poate continua să-şi producă efectele, în principiu, pentru suma asigurată rămasă.
Situaţia este asemănătoare şi la asigurarea de răspundere civilă. Dacă suma asigurată
nu se epuizează prin achitarea despăgubirii terţului prejudiciat prin fapta asiguratului,
asigurătorul va răspunde în continuare până la concurenţa sumei contractate.
Moduri mai puţin obişnuite, de încetare a contractului de asigurare sunt:
1) Denunţarea ;
2) Rezilierea;
3) Anularea.
1) Denunţărea, ca modalitate de încetare a contractului constă în exercitarea
ecesteia în mod unilateral din cauze autorizate de lege.
- asigurătorul poate denunţa contractul în următoarele cazuri:
62
Ö Dacă asiguratul nu a comunicat, în scris, modificările intervenite în
cursul contractului în legătură cu datele luate în considerare la
încheierea asigurării. Denunţarea poate fi exercitată numai dacă
modificarea intervenită exclude potrivit condiţiilor de asigurare
menţinerea contractului;
Ö Când se constată neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiei de
prevenire impuse de lege, autorităţii ori de natura însăşi a bunurilor
asigurate, astfel încât să crească probabilitatea realizării riscurilor şi
existenţa bunului asigurat să fie pusă în pericol.
- asiguratul poate denunţa contractul de asigurare :
Ö În cazul subscrierii unui contract de asigurare de viaţă individual într-o
perioadă de 20 de zile de la încheierea de către asigurător. Aceste
prevederi nu se aplică contractelor de asigurare cu o durată de 6 luni
sau mai mică;
Ö După comunicarea de către asigurător a unor modificări dispuse prin
condiţiile de asigurare.
De exemplu în cazul contractului de asigurare pe durată nederminată,
acesta se poate denunţa de oricare din părţi. Denunţarea contractului de către una
din părţi se poate efectua numai cu notificarea prealabilă a celeilalte părţi, care
trebuie făcută cu cel puţin 20 de zile înainte de denunţare 58 .
2. Rezilierea contractului înseamnă desfacerea pentru viitor a acestuia datorită
neexecutării obligaţiei uneia din părţi din cauze care i se pot impute. Efectele
produse de contractul de asigurare până la data rezilierii rămân valabile. O situaţie
reglementată legal 59 în urma căreia contractul de asigurare se realizează este cea
a înstrăinăriii bunului asigurat.
3.Nulitatea contractului de asigurare este reglementată de condiţiile de asigurare şi de
normele dreptului comun. Ea poate rezulta din:
Ö Declaraţii inexacte sau incomplete făcute de asigurat cu prilejul contractării
asigurării, cu bună ştiinţă;
58
Art. I. 9. Ordonanţa de urgenţă nr.61/2005 aprobată cu completări şi modificări de Legea
nr.283/2005.
59
Art. I. 21. din Legea nr.172/2004.
63
Ö Ca urmare a încetării prevederilor cuprinse în condiţiile de asigurare,
respectiv în cazul în care la momentul încheierii contractului riscul s-a
produs deja.
Spre deosebire de denunţare şi reziliere, nulitatea contractului de asigurare operează şi
pentru trecut nu numai pentru viitor. Ea readuce pe contractanţi în situaţia juridică
avută la data încheierii asigurarii procedându-se la restituirea reciprocă a prestaţiilor
efectuate. Asigurătorul va restitui primele de asigurare încasate, iar asiguratul
indemnizaţia dacă a fost plătită.

Contractul de asigurare este un contract consensual, sinalagmatic, unic cu
executare succesivă, oneros, aleatoriu şi de adeziune 60 .
1. Cartacterul consensual se datorează faptului că se formează “solo consensu”
prin simplu acord de voinţă al părţilor, fără să fie de vre-o formă specială de
manifestare a voinţei lor.
Forma contractului este cea scrisă, dar aceasta nu este cerută ad validatem, ci
numai ad probationem. Ca urmare lipsa probei scrise nu va atrage nulitatea
contractului, ci va determina numai limitarea posibilităţii de a dovedi existenţa şi
conţinutul acestuia.
În practică, poliţa sau certificatul de asigurare, precum şi decontul de primă trimis
asiguratului fac dovada contractului de asigurare, ca de acord de voinţă al părţilor.
2. Contractul de asigurare are un caracter sinalgamatic întrucât părţile se obligă
reciproc. În principal, asiguratul să plătească prima, iar asigurătorul să suporte
riscul, despăgubind pe asigurat pentru pagubele suportate ca urmare a producerii
evenimentului asigurat. În plus, obligaţiile părţilor nu sunt numai reciproce ci şi
interdependente, ele condiţionându-se reciproc.
3. Contractul de asigurare este unic pentru întreaga sa durată. Unicitatea
contractului de asigurare se menţine chiar şi atunci când ar suferi o împărţire pe
termen periodice deoarece divizarea priveşte numai modul de plată al primei şi
nu contractul.
4. Contractul de asigurare este cu executare succesivă, aceasta neavând loc dintr-o
data, printr-o singură prestaţie. Asiguratul este obligat să plătească primele la
60
Ciumaş, C., Asigurări generale,Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Npoca, 2007, pag. 94
64
termene stabilite, asigurătorul acordând continuu protecţie asiguratului pentru
acoperirea riscului.
Executarea succesiva a contractului are următoarele consecinţe:
Ö Regulile rezolutorii nu sunt aplicabile contractului de asigurare:
Ö Partea care şi-a îndeplinit obligaţia are drept la contraprestaţia co-
contractantului până la desfiinţarea contractului:
Ö Neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiilor sale nu produce efecte
pentru viitor şi ca urmare primele plătite pentru perioada anterioară
rezilierii nu se restituie asiguratului;
Ö Dispariţia obiectului asigurat ca urmare a altui eveniment decât cel în
vederea căruia s-a încheia asigurarea implică rezilierea de drept a
contractului.
5. Caracteru oneros al contractului de asigurare rezidă în aceea că fiecare parte
urmăreşte un anumit avantaj, o contraprestaţie în schimbul aceleia pe care o face
şi o obligă să o facă în favoarea celeilate părţi.
6. Caracterul aleatoriu este specific contractului de asigurare deoarece efectele sale
depind de un eveniment incert. La încheierea contractului, nu se poate şti dacă
şi măsura în care fiecare dintre părţi va avea un avantaj sau o pierdere ca rezultat
al contractului.
7. Contractul de asigurare este un contrat de adeziune. Caracteristicile pentru un
astfel de contract sunt clauzele stabilite numai de către una din părţi,
asigurătorul, cealaltă parte având facultatea de a accepta ca atare sau de a nu
contracta. Limitarea modului de exprimare a voinţei 61 celui care solicită
asigurarea se compensează cu:
a) Posibilitatea acestuia de a alege între multiplele oferte ale societăţilor de
asigurare şi
b) Dorinţa acestora 62 de a atrage cât mai mulţi clienţi ce duce la o anumită
flexibilitate în ceea ce priveşte adaptearea ofertelor la nevoi specifice.
61
Violeta Ciurel, Asigurări şi Reasigurări: Abordări Teoretice şi PracticiInternaţionale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000, pag.180.
62
Cosmin Iliescu, Contrctul de asigurare de bunuri în Romînia, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag.28.
65
CAPITOLUL 5
Piata asigurarilor
5.1. Conceptul, structura, caracteristicile, operatorii şi parametrii

pieţei
5.2. Piaţa asigurărilor în România
5.2.1. Oprivire retrospectivă
5.3.3. Principalele entităţi geografice ale pieţei internaţionale
de asigurări
5.3.3.2. Pieţele de asigurări din Europa
5.3.3.3. Pieţele de asigurări din America de Nord
5.3.3.4. Pieţele de asigurări di Asia
prisma integrării europene
5.1. Conceptul, structura, caracteristicile, operatorii şi parametrii pieţei

asigurărilor.
Piaţa asigurărilor poate fi definită drept cadrul organizatoric şi metodologic în
care se realizează operaţiuni de asigurare 63 în baza unor contracte între asigurător şi
asigurat.
La acest nivel are loc întâlnirea celor două componente ale pieţei, şi anume
cererea de asigurare cu oferta de asigurare. În cadrul cererii de asigurare regăsim, în
primul rând, asigurătorii, prin aceştia înţelegându-se organizaţiile specializate şi
autorizate să presteze o activitate în domeniul asigurărilor 64 , iar in al doilea rând
asiguraţii, persoane fizice sau juridice, în calitatea lor de purtători de riscuri,
interesaţi în prevenirea şi protecţia riscurilor prin apelare la pârghia asigurărilor.
63
Cistelecan, L., Cistelecan, R., Asigurări comerciale, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş1996,
p.151
64
Văcărel, I., Bercea, F., Asigurări si reasigurări, Editura Markeret & Expert, Bucureşti, 1993. p.64
66
În cadrul pieţei de asigurări există mai multe entităţi instituţionale şi
economice care activează şi care au diferite statute juridice şi legale. Aceştia sunt
operatorii pieţei de asigurări: Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care a inlocuit
Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare din România,
OSAAR, societăţile de asigurare şi reasigurare, agenţii de asigurare, brokerii de
asigurare, Comisariatul de avarii şi Biroul Daune Carte Verde.
1) OSAAR a desfăşurat activitatea de supraveghere a societăţilor de asigurări
pe baza Legii nr.47/1991 şi a Hotărârii Guvernului nr.574/1990, în perioada
1991-2000. Activitatea OSAAR s-a canalizat în principal pe următoarele
aspecte:
a) protejarea intereselor asiguraţilor în limita competenţelor date de lege;
b) supravegherea şi controlul societăţilor de asigurare legal înregistrate;

c) îmbunătăţirea cadrului legislativ existent în domeniu în scopul
armonizării acestuia cu Directivele Uniunii Europene;
d) atragera unor investitori străini serioşi în acest domeniu.
Conform atribuţiilor cu care a fost investit prin reglementările referitoare la
activitatea de supraveghere în domeniul asigurărilor, activitatea OSAAR a constat in:
- autorizarea constituirii societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor
- avizarea elementelor de calcul a tarifelor de prime pentru categoria de
asigurări de viaţă;
- autorizarea unor societăţi de asigurare pentru practicarea asigurării
obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente
de autovehicule;
- avizarea modificarilor de statut şi contract ale societăţilor din domeniul
asigurărilor;
- analizarea şi rezolvarea reclamaţiilor făcute impotriva societăţilor din
domeniul asigurărilor;
- efectuarea controalelor asupra activităţii de asigurare, împreună cu
inspectorii din cadrul Direcţiei Generale a Controlului Financiar de Stat din
cadrul Ministerului Finanţelor.
- analiza influenţei principalilor indicatori asupra rezultatelor financiare ale
societăţilor de asigurare.
67
2) Comisia de Supraveghere a Asigurărilor 65 a fost înfiinţată în urma promulgării
Legii nr. 32/2000 luând locul O. S. A. A. R.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor are ca obiect principal, constituirea şi
apărarea drepturilor asiguraţilor şi promovarea stabilităţii activităţii de asigurare din
România. Are următoarele atribuţii 66 : elaborează şi avizează proiectele de acte
normative din domeniul asigurărilor; supraveghează situaţia financiară a societăţilor
de asigurare în vederea protejării asiguraţilor; ia măsuri necesare pentru ca activitatea
de asigurare să fie gestionată pe principiile normelor prudenţiale; aprobă acţionarii
semnificativi şi persoanele semnificative ale asigurătorului precum şi divizarea sau
fuzionarea unor asigurători; aprobă transferul de portofoliu şi supraveghează
procedura de faliment; participă la elaborarea planului de conturi, a normelor şi a
metodelor contabile după consultarea cu operatorii de pe piaţă; emite decizii prin care
impune interdicţii, acordă, suspendă sau retrage autorizaţii, modifică sau revocă
condiţii, cerinţe sau termeni impuşi de aceasta prin actele sale, aprobă componenţa
Corpului Experţilor în Asigurări care funcţionează pe lângă comisie şi avizează
statutul acestora; constată şi aplică sancţiuni operatorilor de pe piaţă pentru
încălcarea prevederilor legale, norme şi decizii de aplicare a legii privind societăţile
de asigurare; dispune efectuarea acţiunilor de analiză, îndrumare şi control la
operatorii de pe piaţă.
În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
adoptă hotărâri şi norme puse în aplicare prin ordinul preşedintelui.
Pentru adoptarea acestor hotărâri membrii Comisiei consultă reprezentanţii
asociaţilor profesionale ale operatorilor de pe piaţa asigurărilor. Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor este condusă de un consiliu compus din cinci persoane,
un preşedinte, un vicepreşedinte şi trei membrii, numiţi de Parlamentul României în
baza propunerilor Comisiilor de buget-finanţe şi bănci ale Senatului şi Camerei
Deputaţilor. Revocarea acestora se face de către aceiaşi autoritate pentru fiecare
membru, individual sau în totalitate.
3) Societăţile de asigurare sunt agenţi economici specializaţi care activează
în regim comercial şi concurenţial şi care îşi asumă preluarea protecţiei de risc, având
însă ca principal scop profitul. În vederea realizării acestui deziderat vând produse
65
Activitatea Comisiei de Supraveghere-partea I, cap I-Organizarea Comisiei de Supraveghere a
Asigurarilor
66
Legea societatilor de asigurare si supraveghere a asigurarilor nr.32/2000 publicata in Monitorul
Oficial nr. 148/2000,art.25,alin3
68
de asigurare prin care preiau riscurile asiguraţilor în schimbul unei sume de bani
(numită primă 67 de asigurare, care este încasată lunar, trimestrial sau anual).
Aceste societăţi sunt constituite în baza unei autorizaţii emise în prealabil de
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Autorizarea se acordă doar în cazul în care
societatea respectivă a îndeplinit condiţiile 68, 69, 70, 71 premergătoare, impuse în cadrul
legislativ al constituirii unei societăţi de asigurare.
Dupa modul de reglementare a activităţii de asigurare, în ţara noastră, vom
sintetiza principalele coordonate în care societăţile din acest sector se organizează şi
funcţionează 72
a) În sectorul asigurărilor activitatea se poate înfăptui prin societăţi de
asigurare, societăţi de asigurare-reasigurare, societăţi de reasigurare şi societăţi de
intermediere cu capital de stat sau privat;
b) Participarea capitalului străin este posibilă prin asociere cu persoane fizice
sau juridice române ori prin intermediul unor reprezentanţe constituite legal;
c) Societăţile de asigurare-reasigurare cu capital privat se constituie din
iniţiativa unor persoane fizice sau juridice, pe baza unor documentaţii avizate de
OSAAR., până în anul 2000, iar mai apoi de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
d) Prin lege societăţile de asigurări au stabilit obiectul de activitate, mărimea

capitalului social, modul de organizare şi funcţionare al fiecarei societăţi de asigurare.
Structura organizatorică internă, de funcţionare a societăţilor de asigurări, este
corelată cu gradul de mărime şi cu amploarea activităţii desfăşurate. În principiu
structura organizatorică este astfel percepută încât să asigure o bună funcţionare a
societăţii. Acest fapt implică existenţa în structura societăţii a unor
compartimente cu funcţii bine conturate. După caz, în structura unor societăţi de
67
Premium (latina) – prima dată.
68
Legea nr. 76/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor.
69
Ordinul nr. 3108/2003 pentru modificarea şi completarea Normelor privind informaţiile şi
documentele cerute pentru autorizarea brokerilor de asigurare, puse în aplicare prin Ordinul
preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 4/2001.
70
Ordinul nr. 3106/2003 pentru modificarea şi completarea Normelor privind limita minimă a
capitalului social vărsat, respectiv a fondului de rezervă liberă vărsat al asigurătorilor, puse în
aplicare prin Ordinul nr. 6/2002.
71
Ordinul nr. 3101/2003 pentru punerea în aplicare a Normelor privind registrul asigurătorilor şi
brokerilor de asigurare.
72
Cistelecan, L., Cistelecan, R.,-Asigurări Comerciale’Ed.D.Cantemir Tg.Mures 1997,p154
69
asigurare, poate fi identificată organizarea distinctă a asigurărilor de viaţă faţă de
celelalte categorii de asigurări din portofoliul acestora.
Structura organizatorică a societăţilor comerciale care funcţionează în
domeniul asigurărilor este diferită de la o societate la alta în raport cu obiectul de
activitate (asigurare, asigurare-reasigurare, reasigurare, intermediere), ramurile şi
categoriile de asigurări incluse în portofoliu, volumul operaţiunilor şi raza teritorială
de referinţă precum şi alţi factori.
4) Asiguraţii sunt după caz, entităţi fizice şi juridice aflate sub incidenţa unor
variate riscuri care îşi caută şi acceptă protecţia oferită prin asigurare. Ne referim
diferenţiat la riscul viaţă şi /sau non viaţă. Remarcăm deschiderea pieţei asigurărilor
în ţara noastra pentru bunuri, persoane şi răspundere civilă indiferent de sfera
relaţiilor de proprietate de care aparţin obiectele asigurate.
5) Agenţii de asigurare 73 sunt persoane fizice sau juridice care au un contract
legal cu societatea de asigurare prin care încheie contracte de asigurare cu asiguraţi,
din partea societăţilor, în schimbul unei indemnizaţii, procent din suma asigurată.
Activează pe baza unui contract între societatea de asigurări şi agent.
Agenţii de asigurare, atât persoanele fizice autorizate cât şi cele juridice au
obligaţia de a încheia contracte de asigurare pentru un singur asigurător.
74,75
6) Brokerii de asigurare, sunt intermediari care au ca obiect de activitate
consilierea asiguratului şi încheierea unui contract de asigurare optim pentru asigurat,
fiind plătiţi de către asigurător printr-un comision. Potrivit legii, brokerul de asigurare
pentru a fi autorizat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, este obligat să deţină
un capital social de 250 milioane ROL, să plătească o taxă de autorizare de 50
milioane ROL şi o asigurare de răspundere civilă pentru risc profesional acoperitoare
la 1.500.000 Euro, sumele fiind indexabile conform legii. Conform Legii 32/2000 şi
mai ales conform Legii 456/2004 brokerii prestează servicii pentru asiguraţi în ideea
de a le facilita cele mai bune contracte, la cei mai buni asiguratori. Dacă pentru
agenţii de asigurare putem spune că sunt vânzători, despre brokeri putem spune că
sunt consultanţi pentru client. Plecând de la această diferenţă fundamentală, putem
spune că, dacă vrei să ştii ce trebuie să asiguri şi de la cine de pe piaţă poţi să obţii
73
.Bistricianu, Gh.,D, Bercea, Fl., Macovei, E.,I., Dictionar de asigurari, Editura Stiintifica,
Bucuresti,1991 p.22
74
Constantinescu, D.,A., Dobrin M., -Conjunctura pietei mondiale a asigurarilor-1999 Ed.Bucuresti
2000 pag.25
75
Bennett, C.,-Dictionar de asigurari,Editura Trei,Bucuresti,2002,pag.128
70
condiţiile optime de asigurare în raportul cost/riscuri asigurate, atunci acest lucru se
poate realiza numai la un broker de asigurare.
Deoarece piaţa asigurărilor are o opacitate relativ ridicată, apariţia brokerilor a
adus o transparenţă în activitatea pieţei. La momentul apariţiei lui pe piaţă, brokerul
de asigurări avea aceiaşi activitate ca un agent de asigurare. Activitatea brokerilor s-a
definit 76 ca: „o persoană juridică română sau străină, autorizată în condiţiile
prezentei legi, care negociază pentru clienţii săi, persoane fizice sau juridice,
asiguraţi ori potenţiali asiguraţi, încheierea contractelor de asigurare sau
reasigurare şi acordă asistenţă pe durata derulării contractelor ori în legătură cu
regularizarea daunelor, după caz”.
La sfârşitul anului 2003 pe piaţa asigurărilor existau un număr de 174 de
brokeri de asigurare conform Raportului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pe
anul 2003. Numărul acestora ar putea să scadă în viitor, pe de o parte din cauza
înăspririi condiţiilor de autorizare, iar pe de altă parte, datorită faptului că, până în
momentul aderării României la Uniunea Europeană, va creşte limita de răspundere
civilă profesionala a brokerului până la valorea de 1,5 milioane de euro, costul acestei
asigurări va fi de peste 2000 de euro pe an; tendinţă manifestată în cazul numărului
societăţilor de asigurare care a scăzut la 54 77 , din care 8 societăţi au autorizaţia
retrasă, o societate a fuzionat, o societate are activitatea interzisă temporar şi două
societăţi au limitare de operaţiuni.
Totuşi, în ceea ce priveşte societăţile de brokeraj, la sfârşitul anului 2004 78
numărul lor a crescut la 242 de societăţi, din care 13 cu diverse probleme (autorizaţie
retrasă, activitate limitată, etc.).
În contextul integrării europene, societăţile de brokeraj vor trebui să se
confrunte cu liberalizarea serviciilor, şi implicit cu concurenţa directă cu societăţile
din Uniune, mult mai vechi în branşă şi mai experimentate. În acest context, întocmai
ca şi societăţile de asigurare autohtone, doar brokerii foarte bine situaţi pe piaţă vor
reuşi să reziste.
O soluţie potrivită ar fi parteneriatul cu societăţile externe, care vor aduce
76
Legea nr. 76/ 2003, pentru modificarea si completarea Legii nr. 32/2000 privind societatile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 193 din 26 martie
2003.
77
CSA: Lista societăţilor de asigurare la 31 august 2004. MO al României, partea I,
nr.686/23.09.2004
78
CSA: Lista societăţilor de asigurare la 31 august 2004. MO al României, partea I,
nr.686/23.09.2004
71
capital şi experienţă unor pieţe de asigurări complet funcţionale.
7) Comisariatul de avarii - administrează contractele de asigurare ale
asiguraţilor (persoane fizice sau juridice) cu domiciliu pe teritoriul României,
implicaţi în evenimente cauzatoare de prejudicii unor cetăţeni străini, aflaţi temporar
pe teritoriul României sau pe teritoriul lor de domiciliu. De asemenea, acest
compartiment prin specialiştii săi mediază cu alte societăţi de asigurare, dezdaunărea
cetăţenilor români aflaţi în ţară sau străinatate, prejudiciaţi de cetăţeni străini, în
evenimente generate de riscurile pentru care s-au incheiat contracte de asigurare.
Comisariatul de avarii, prin specialiştii săi, se preocupă şi în dimensionarea
corectă a prejudiciilor astfel încât să nu existe supraevaluări sau subevaluări efectuate
de către cei care dimensionează prejudiciile evitându-se nemulţumiri ale asiguraţilor.
8) Biroul Român Carte Verde 79 este autoritatea în domeniul asigurărilor de
autovehicule care au incidenţă externă. Această structură are la bază Biroul
Asigurătorilor Auto din România, denumit generic BAAR care a preluat arbitrajul în
regularizarea daunelor externe de la ADAS 80 .
Noua structură este constituită din toţi asigurătorii emitenţi de documente
internaţionale de asigurare Carte Verde ca structură profesională.
Dezvoltarea pieţei asigurărilor şi a concurenţei între asiguratori precum şi
premizele aderării României la Uniunea Europeană deschid calea creerii unei
autorităţi independente şi profesionale în domeniu.
9) Entităţi cu profil bancassurence 81 Majoritatea instituţiilor bancare sunt
implicate în parteneriate cu societăţile de asigurare, în unele cazuri deţinând şi
participaţii la societăţi de asigurare, sau făcând parte din acelaşi grup financiar: BRD-
GSG a dezvoltat produse comune cu AVIVA şi AIG România şi este acţionar la
ASIBAN; RAIFFEISEN Bank colaborează cu AIG Life şi este acţionar la AGRAS-
Grup WIENER STAEDTISCHE GRUP; Banca ŢIRIAC deruleaza un parteneriat cu
ALLIANZ-ŢIRIAC, BANCPOST cu GARANTA, la care este şi acţionar; Grupul
BCR şi-a înfiinţat în urmă cu 3 ani propria companie de asigurări, BCR Asigurări,
Grupul Financiar BT, din care face parte Banca TRANSILVANIA, îşi are propria
companie de asigurări - BT Asigurări, fosta SAR Transilvania; Grupul ALPHA Bank
România a înfiinţat ALPHA Insurance, la care este şi acţionar, în timp ce Grupul
79
Legea societatilor de asigurare si supravegherea asigurarilor nr.32,publicata in Monitorul Oficial
nr.148/2000
80
ADAS- Administraţia Asigurărilor de Stat (1949-1990).
81
Cistelecan, L., Cistelecan, R.,-Op.cit.pag.153
72
Financiar CARPATICA, din care face parte şi Banca Comerciala CARPATICA,
deţine CARPATICA Asig, fosta ATLASSIB. În mod cert viitorul va conduce la
creşterea numărului parteneriatelor de tip bancassurance. Această convergentă dintre
piaţa asigurărilor şi cea bancară se va intensifica, aceasta fiind tendinţa întâlnită în
majoritatea economiilor aflate în curs de dezvoltare.
Caracteristicile pieţei asigurărilor sunt:
¾ starea pieţei, care poate fi concurenţială sau neconcurenţială;
¾ dimensiunea pieţei, având ca elemente importante numărul de unităţi,
tipologia lor, portofoliul fiecărei unităţi, volumul de prime (angajamentele),
volumul indemnizaţiilor (despăgubirilor);
¾ cadrul de organizare, societăţi pe acţiuni, cu răspundere limitată, etc;
¾ caracterul concurenţial, care poate fi perfect sau imperfect.
Principalii parametri ai pieţei asigurărilor sunt:
Ö numărul de societăţi, care pot fi de viaţă, generale sau mixte;
Ö structura portofoliului,
Ö numărul de asiguraţi, persoane fizice sau juridice;
Ö provenienţa capitalului, intern sau străin;
Ö cota de piaţă a fiecărei societăţi;
Ö gradul de penetrare a asigurărilor în PIB (Produsul Intern Brut); PA/PIB x
100
Ö densitatea asigurărilor – PA/Numărul locuitorilor x 100
5.2. Piaţa asigurărilor din România
5.2.1. O privire retrospectivă

Nu ne propunem să facem un istoric detaliat al asigurărilor de la primele
forme de întrajutorare în cadrul comunităţilor săteşti, dar se poate aprecia că
asigurarea a "prins" în primul rând la meseriaşi şi la comunităţile rurale. În România
asigurarile în forme organizate se localizează în jurul anilor 1870. Totuşi, o
reglementare unitară a întârziat sa apară circa şase decenii. Până în anul 1930
România a fost singurul stat din Europa lipsit de o lege care să reglementeze industria
asigurărilor. Până la Legea timbrului din anul 1927 contractele şi poliţele de asigurare
nu erau sub protecţia legii care să apere atât interesele asiguratului cât şi ale
asiguratorilor. Din acest motiv a fost o perioada cand societăţile de asigurare se
73
infiinţau şi activau clandestin facând concurenţă neloiala, practicând prime de
asigurare scăzute care nu acopereau riscurile asigurate. Falimentul a reuşit să
compromită ideea de asigurare. Lipsa acestei legi se făcuse resimţită numai de
societaţile mici. Societaţile mari de asigurare, deşi nu au fost obligate sa organizeze
activitatea de asigurare pe baza unor principii tehnice ale stiinţei asigurărilor, nu s-au
aventurat în operaţii hazardate şi nici nu s-au abătut de la aceste principii.
Principalele acte normative care au reglemenat activitatea de asigurare, sunt
prezentate în Codul Comercial din anul 1886, la titlul XIII, despre contractul de
asigurare, dispoziţiunile articolelor de la nr.442 la 447, au fost înlocuite prin Legea
pentru constituirea şi funcţionarea intreprinderilor private de asigurări şi
reglementarea contractului de asigurare din 7 iulie 1930, modificată la 9 aprilie
1931, la 1 mai 1932 şi la 10 aprilie 1936.
În ce privesc asigurările maritime, cu articolele nr.557-621 ale Codului
Comercial au fost modificate prevederile articolelor 49-96 ale Legii asigurărilor,
promulgat prin decretul lege din 31 decembrie 1940.
- Decretul lege din 1 octombrie 1941 privind acoperirea riscului de război în
asigurările de viaţa s-a formalizat pe baza tarifelor suplimentare de prime legiferate)
- Decretul lege din 29 martie 1941 privind interzicerea constituirii de noi
societăţi de asigurare în România.
Dintre toate acestea, cel mai important act normativ care reglementa activitatea
societăţilor de asigurare a fost Legea nr. 216 pentru construirea şi funcţionarea
intreprinderilor private de asigurare şi reglementarea contractului de asigurare, din
7 iulie 1930, cu modificările ulterioare, menţionate mai sus.
De remarcat este faptul ca această lege a determinat obiectul intreprinderilor de
asigurare şi a fixat: cadrul în care acestea urmau să-şi desfăşoare activitatea; condiţiile
ce trebuiau îndeplinite de catre societăţi la data constituirii (capital social minim, baza
tehnică pentru fiecare ramură etc.); rezerva Ministerului Industriei şi Comerţului;
condiţiile în care puteau funcţiona societăţile străine în România.
Legea nr.216/1930 pentru constituirea şi funcţionarea intreprinderilor private
de asigurare şi reglementarea contractului de asigurare 82 . pentru prima data a impus
82
Legii din anul1930 i s-au adus modificări de detaliu la 9 aprilie 1931, 12 mai 1932 şi 10 aprilie 1936.
74
intreprinderilor private de asigurare să adopte norme „tehnice date de ştiinta
asigurarilor 83 ”
În perioada interbelică piaţa asigurarilor din România a cunoscut un maxim al
numărului societăţilor de asigurare (Graficul din figura 5.1)
Dinamica societăţilor de asigurare in perioada 1922 - 1938 pe piaţa
românească de asigurare
societăţi de asigurare
35
30 31
30 27 27
24 24 25 25 24
25 22
Număr societăţi
20 21 21 20 21
20 17
15
15
10
0
1922 1923 1924 1925 1926 1927 1928 1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 1938
Ani de zile
Fig. 5.1 Dinamica societăţilor de asigurare în perioada 1922-1938 pe piaţa

românească de asigurare
Piaţa asigurărilor în România a avut o evoluţie ascendentă până în anul 1929
când funcţionau 31 societăţi de asigurare, apoi a intrat în declin, în 1935 erau 22
societăţi de asigurare, iar în 1938 numărul acestora a fost de 21 societăţi de asigurare.
Capitalul total se ridica la 400 milioane lei cu rezerve de prime pentru ramurile
elementare (incendiu, transport, accidente, furt, etc.) de circa 200 milioane lei şi cu
rezerve pentru ramura de viaţă de peste 2 miliarde de lei.
Cu toate acestea gradul de cuprindere în asigurare a fost scăzut:
¾ în anul 1934 s-au plătit despăgubiri de circa 200 milioane lei;
¾ dupa cum arată statisticile daunele de incendiu depăşeau valoarea de un
miliard lei;
¾ împotriva riscului de grindină era asigurată cultura cu mai mai puţină
recoltă decât într-o ţară muntoasă ca AUSTRIA;
¾ în asigurarile de viaţă numărul asiguraţilor nu a ajuns la 1% din populaţia
ţării;
asigurari de animale efectuau doar trei societăţi de asigurare (Vulturul, Agronomul şi
Asigurarea Românească), aceste operaţiuni ocupând un loc neînsemnat în total
activitate.
83
Gusti, D., şi colectiv, Enciclopedia României - vol.IV - Economia Naţională. circulaţie. distribuţie şi
consum, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1943, pag 673
75
Al doilea razboi mondial adus cu sine şi stagnare activităţii de asigurare.
Multe dintre aceste societăţi şi-au încetat activitatea. În 1945 mai funcţionau numai 13
societăţi de asigurare româneşti şi 5 reprezentante străine.
În anul 1948 naţionalizarea a lovit întreaga economie. Pe lângă intreprinderile
din industrie s-au naţionalizat şi societăţile de asigurare 84 , care au trecut în
proprietatea statului cu toate activele şi pasivele lor, fiind integrate economiei
planificate. Societăţile de asigurare naţionalizate sunt prezentate în tabelul 5.1
Naţionalizarea a intervenit dupa 78 de ani de funcţionare în cazul societăţii de
asigurare „DACIA-ROMÂNIA", 67 de ani pentru "NAŢIONALA" şi 55 de ani de
activitate de asigurare a societăţii "GENERALA". Societăţile de asigurare au
funcţionat în vechea organizare până la 01 septembrie 1949 când au fost puse în
lichidare 85 . În ziua publicării Decretului nr.362/1949 toate intreprinderile şi
societăţile de asigurare, prevăzute într-o listă anexă ce faceau parte integrantă din
decret, se considerau dizolvate de drept şi îşi încetau activitatea, intrând în lichidare.
Tabelul nr.5.1 – Lista societăţilor de asigurare nationalizate la 11 iunie
1948
Denumirea intreprinderii (fondata în anul) Sediul
1. Asigurarea Românească (1923) Bucureşti
2. Agricola Fonciera (1906) Bucureşti
3. Caledonian Română (1930) Bucureşti
4. Compania de Asigurare Bucureşti
5. Dacia România (1871) Bucureşti
6. Naţionala (1882) Bucureşti
7. Prima Ardeleană (1911) Cluj
8. Prima Societate de Înmormântare Braşov
9. Steaua României 1921) Bucureşti
10. Adriatica (reprezentanta) (1929) Bucureşti
11. Metropola (1928) Bucureşti
12. Standard (1931) Bucureşti
13. Minerva Cluj
84
Legea nr.119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea intreprinderilor industriale, bancare, de
asigurări. miniere şi de transporturi (publicată în Monitorul Oficial nr.133bis din 11 iunie 1948).
85
Decretul nr.362 din 1 septembrie 1949 pentru dizolvarea şi lichidarea întreprinderilor şi socielăţilor
de asigurare (publicat în Buletin Oficial nr.58 din 1 septembrie 1949).
76
Guvernarea timpului, nu a respectat nici o procedura legala în vigoare la
aceea data, decât dispoziţiunile actului normativ (decretului). La aceeşi data,
Societatea Comercială de Stat de Asigurări (C.A.S.) îşi înceta activitatea de asigurare
şi se limita numai la operaţiuni de reasigurare. Lichidarea acestor intreprinderi şi
societăţi de asigurare s-a făcut numai în baza normelor din decret, fără a fi respectate
dispoziţiunile statutelor, codului de comerţ şi orice alte legi sau dispoziţiuni în vigoare
referitoare la lichidare. Procedura de lichidare s-a făcut printr-un lichidator pentru
fiecare intreprindere de asigurare, numit prin decizia ministrului de finanţe, publicată
într-un ziar de mare tiraj. Societăţile de asigurare "Compania Europeana de Asigurare
a Marfurilor şi Bagajelor" Bucureşti, ,,Dacia Romania" - Bucureşti, ,,Nationala" -
Bucureşti, "Steaua României" - Bucureşti, "Transsylvania" - Sibiu şi "Vatra Domei" -
Bucureşti, "Victoria" - Bucureşti au fost lichidate de catre doi lichidatori desemnaţi de
către Adunarea Generală extraordinară a acţionarilor, unul recomandat de către partea
sovietică şi al doilea de către partea românească, procesul verbal cu denumirea
lichidatorilor publicându-se fară nici o altă formalitate decât viza Ministerului
Finanţelor într-un ziar de mare tiraj din Capitală. Pe data numirii lichidatorilor a
încetat mandatul administratorilor, respectiv directorilor, care au predat imediat
lichidatorilor întregul patrimoniu, registrele şi întreaga arhivă a intreprinderii, precum
şi gestiunea de la ultimul bilanţ până la data predarii, încheindu-se un proces-verbal
de predare-primire. Nerespectarea acestor obligaţii atragea dupa sine pedeapsa cu
închisoarea.
Singurul capital strain acceptat de conducerea politica la aceea vreme a fost
cel sovietic 86 prin "Societatea generala de asigurari Sovieto-Romana pe actiuni
„SOVROMASIGURARE", infiintata la data de 29 iulie 1949. Societatea s-a constituit
prin derogare de la dispozitiunile Codului de Comert şi a celorlalte legi speciale,
considerandu-se legal constituita fara a mai fi necesara autentificarea actelor sau
indeplinirea oricarei alte formalitati. În perioada de lichidare, lichidatorii au fost
obligati sa predea Societăţii unice generale de asigurari SovietoRomane pe actiuni
"SOVROMASIGURARE" averea mobila şi imobila, precum şi portofoliile de
asigurari pentru toate ramurile, impreuna cu rezervele tehnice şi matematice calculate
la 15 septembrie 1949. Societatea Comerciala de Stat de Asigurliri (C.A.S.) a fost
86
Decretul 345 din 19 august 1949 pentru înfiinţarea Societăţii unice generale de asigurări
SovietoRomana pe acţiuni (publicat în Buletin Oficial nr.54 din 20 august 1949).
77
obliga de asemenea, sa predea până la 30 septembrie 1949 intreg portofoliul
asigurarilor proprii şi pe cel al asigurarilor incheiate de fosta Regie Autonoma a
Asigurarilor de Stat (R.A.A.S.), impreuna cu rezervele tehnice şi matematice calculate
la 30 septembrie 1949, Societăţii "SOVROMASIGURARE".
De la data publicarii decretului s-au desfiintat de drept toate contractele,
conventiile, angajamentele şi intelegerile scrise sau verbale, fie individuale, fie
colective, fie rezultand din legi sau decizii, intre intreprinderile şi societăţile intrate în
lichidare pe de o parte şi reprezentanti, agenti, achizitori, incasatori, sub orice forma
ar activa ei. Creditorii sau orice alta parte interesata au fost obligati sa-si formuleze
pretentiile referitoare la drepturile lor în termen de 30 zile, iar cei domiciliati sau cu
sedii în strainatate în termen de 90 zile. Asiguratii care nu au reclamat sumele
asigurate în termenul prevazut au pierdut dreptul de a mai primi sumele cuvenite,
dezdaunarea şi asigurarile s-au considerat prescrise.
Din anul 1952 s-a creat 87 Administratia Asigurarilor de Stat - ADAS ca
institutie specializata în activitate de asigurare, reasigurare şi comisariat de avarie.
Normele tehnice de lucru, regulamentele de functionare precum şi conditiile generale
şi speciale de asigurare, tarifele de prime, sumele asigurate au fost emise de catre
Ministerul Finantelor, activitatea de asigurare devenind astfel monopol de stat pentru
o perioada de 38 de ani. Rolul ADAS nu poate fi ignorat. A fost şi asa destul de
marginalizat prin incadrarea acestei institutii în sistemul activitatilor integrate în
complexul ,,national economic".
In această perioadă activitatea de asigurare a fost continuata, desigur pe alte
baze, în concordanta cu tipul de proprietate predominant. Asigurarile de bunuri se
incheiau indeosebi pentru proprietati imobiliare sau mobiliare apartinand persoanelor
fizice, sistemelor cooperatite, organizaţiilor obşteşti ale statului precum şi ale cultelor.
Sistemul politic nu agrea solutia asigurarii patrimoniului societăţilor de stat sau al
institutiilor publice. Singurele structuri economice din aceasta perioada care au avut
dreptul sa adere pentru asigurarea patrimoniului au fost unitatile din sistemul
cooperatist 88 . Patrimoniul persoanelor fizice s-a bucurat pentru prima data de o
protectie reala dupa reorganizarea ADAS din anul 1971 prin introducerea asigurarilor
87
Decretul nr.38/1952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.710/1952, Hotărârea Consiliului de
Miniştri nr.831/l952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.828/1952.
88
Cooperativele agricole de producţie (CAP), Cooperativele meşteşugăreşti (UCECOM),
Cooperativele de aprovizionare şi desfacere a mărfurilor (CPADM)
78
prin efectul legii 89 . Locuintele, animalele, culturile (agricole, pomi fructiferi şi vita de
vie) se considerau asigurate din momentul dobandirii în proprietate. Prima de
asigurare extrem de mica datorita dispersiei mari şi a normei de asigurare reduse a
fost asimilata unei obligatii fiscale, incasandu-se prin structura organelor fiscale odata
cu impozitele şi taxele. Sub acelasi efect al legii au intrat: asigurarea calatorilor
transportati, asigurarea de raspundere civila auto. în paralel a existat un important
volum de activitate în sfera asigurarilor facultative de viata şi bunuri. De asemenea, s-
a desfasurat şi o activitate intensa pe plan international, Romania aderand la conventia
CARTE VERDE cu sediul la LONDRA şi deruland activitatii de coasigurare şi
reasigurare cu importante societatli din Europa, în special în domeniul CASCO şi
CARGO maritim şi aerian.
În această perioadă s-au subscris zeci de milioane de poliţe, s-au despăgubit la
fel de multe bunuri dăunate şi s-au încheiat contracte de reasigurare cu mărci renumite
pe piaţa europeană. În această perioadă piaţa românească a interacţionat cu pieţele
externe în domeniul asigurării de autovehicule în vest pe baza Convenţiei Carte Verde
şi în pieţele din est ce intrau în componenţa Pieţei CAER 90 prin Convenţia Carte
Albastră (organizaţie similară Connveţiei Carte Verde, proprie ţărilor din Europa de
Vest).
În perioada anilor 1960-1970 ponderea cea mai mare a veniturilor din asigurări
ale ADAS-ului o reprezentau veniturile din asigurările prin efectul legii. După
această perioadă, asigurările facultative de viaţă şi bunuri (agricole, gospodareşti,
autovehicule) au deţinut ponderea cea mai mare în structura veniturilor.
Principalii parametri ai ADAS, în ultimii ani de existenţă sunt reflectaţi in tabelul
nr.5.2 91
89
Decretul nr.470/1971 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, privind organizarea şi
funcţionarea Administraţiei Asigurărilor de Stat şi Decretul nr.471/1971 al Consiliului de Stat al
Republicii Socialiste România, cu privire la asigurările de stat (publicate în Buletinul Oficial nr.161
din 28 decembrie 1971).
90
Administratia Asigurarilor de Stat din Romania - Materiale teoretice pentru invatamantul
profesional in asigurari, editia a II-a, Bucuresti 1970
91
I.N.S. Anuarul statistic al României, cap.16/2001
79
Tabelul 5.2. Volumul primelor brute şi nete ale societăţii A D A S în anii 1989 -
1990
Anul Indicatorul Suma brută de Suma netă de
prime( mil. lei) prime (mil. lei)
1989 Asigurări de viaţă 2617 2617
Altele decât cele de viaţă 3622 3140
- incendiu 743 738
- Auto (inclusiv R.C.A.) 1375 1354
- transporturi 915 415
- altele 628 594
1990 Asigurări de viaţă 2726 2726
Altele decât cele de viaţă 3955 3318
: 733 731
- incendiu 1717 1632
- auto (inclusiv R.C.A) 984 425
- transporturi 530 521
- altele

După anul 1990 piaţa asigurărilor din România revine într-o organizare
liberală influenţată, teoretic, de cerere şi ofertă. Primii paşi sunt făcuţi prin
transformarea Administraţiei Asigurărilor de Stat 92 existente în trei entităţi 93
economice distincte cu patrimoniu individual şi portofoliu separat, denumite S.C.
Asigurarea Româneaască S.A. (ASIROM), S.C. Astra S.A. şi Agenţia de Comisariat
de Avarie S.C. Carom S.A. Legislaţia 94 (provizorie) permitea constituirea unor
societăţi pe actiuni sau S.R.L. Era posibil să se înfiinţeze o societate cu răspundere
limitată în domeniul asigurărilor cu un capital de numai 100.000 lei. În baza Legii nr.
47/1991 s-a aprobat ca limita a capitalului minim subscris, pentru societăţile de
92
Decretul nr.471 din 20 decembrie 1971 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România,
publicat în Monitorul Oficial nr.161, din 28 decembrie 1971;
93
Hotărârea Guvernului României privind înfiinţarea unor societăţi comerciale pe acţiuni în domeniul
asigurărilor, nr. 1279/1990 din 8 decembrie 1990, publicată in Monitorul Oficial al Romaniei nr.145
din 17 dec.1990.
94
Legea nr.47, privind constituirea, organizareaşi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul
asigurărilor, Monitorul Oficial, Partea I, nr.151, din 19 iunie 1991;
80
asigurare, care se înfiinţau un cuantum de 25 mil. lei. Ulterior în baza Legii nr.
32/2000 limita minimă a capitalului social vărsat sau după caz fondul de rezervă s-a
majorat, după cum urmează:
¬ 7 miliarde pentru activitatea de asigurări generale exceptând asigurările
obligatorii;
¬ 14 miliarde pentru activitatea de asigurări generale;
¬ 10 miliarde pentru activitatea de asigurări de viaţă.
Prin Ordinul CSA nr 6/2001 95 privind categoriile de active admise să
reprezinte rezervele tehnice ale asiguratorului care practică asigurări generale, limita
capitalului social s-a majorat astfel:
¬ 15 miliarde lei pentru activitatea de asigurări generale exceptând
asigurările obligatorii;
¬ 30 miliarde lei pentru activitatea de asigurări generale;
¬ 21 miliarde lei pentru activitatea de asigurări de viaţă.
În luna septembrie 1990 a fost înfiintata prima soeietate de asigurari cu
capital integral privat 96 , S.C. "UNITA" S.R.L 97 . Activitatea acesteia a inceput în luna
ianuarie a anului urmator prin practicarea asigurarilor mixte de viata cu acumulare de
capital. Peste 10 ani UNITA se înscria în Topul asigurărilor în România, iar în anul
2000 a fost achizitionata de grupul WIENER-STADTISCHE. Anul 1992 aduce
urmatoarele nume pe piaţa asigurarilor societăţile de asigurare: AGRAS, ARDAF,
ROUMANIE ASSURANCE INTERNATIONAL. Un an mai târziu se infiinţau
societăţile ASIGURAREA ANGLO - ROMANA şi GENERALA ASIGURARI (in
anul 1999 si-a schimbat numele în GENERALA ASIGURARI). În anul 1994 s-au
infiintat societăţile de asigurare ASITRANS, ASIGURARI ION TIRIAC – ASIT 98 ,
ARINCO SOCIETATE DE ASIGURARI (ulterior îşi schimba numele în
INTERAMERICAN ROMANIA ASIGURARI) şi SAR TRANSIL VANIA (BT Asig.
Transilvania). În anul 1995 s.au infiinţat societăţile ASIGURAREA POPULARA
95
Ordinul nr.6 din 23 iulie 2002 pentru punerea în aplicare a Normelor privind limita minimă a
capitalului social vărsat, respetiv a fondului de rezervă liberă vărsat al asigurarilor.Emitent: Comisia
de Supraveghere a Asigurărilor publicată in Monitorul Oficial nr.554/2000.
96
Capitalul social minim a fost de 100.000 lei, identic cu al oricărui alt agent economic din economia
României.
97
Sediul social al societăţii UNITA SA a fost în Timişoara până în luna august 2004 când a fost mutat
în Bucureşti
98
În anul 2000 şi-a schimbat numele în ALLIANZ TIRIAC ASIGURĂRI, prin cumpărarea pachetului
majoritar de acţiuni de către compania ALLIANZ din Germania
81
ROMANA (in anul 2001 si-a schimbat numele în ASIGURARE REASIG. AGI-
ROMANIA, prin cumpararea pachetului majoritar de actiuni de catre compania AGI
din Germania), SARA ASIG (in anul 1996 si-a schimbat numele în SARA MERKUR,
prin cumpararea pachetului majoritar de catre compania MERKUR
VERSICHERUNG din Austria). De curand grupul austriac GRAZER Wechselseitige
Versicherung AG, actionarul majoritar al GRAWE Romania, a cumparat 99,7% din
capitalul societăţii de asigurari de viata SARA MERKUR. Acest pachet de actiuni era
controlat de grupul MERKUR Versicherung AG, tot din Austria, direct - în proportie
de 94,7% - şi prin una dintre subsidiarele acesteia din Slovenia, MERKUR
Zavarovalnica (5%). În anul 1997 avea loc prima investitie de capital extern mai
considerabila, prin infiintarea "Societăţii Nationale Nederlaneden Asigurari de Viata
(capital olandez; În anul 1998 îşi schimba numele în Nederlanden Asigurari de Viata,
iar în anul 2001 îşi schimba,numele în ING Nederlanden Asigurari de Viata).
Simultan intra pe piata capital din Grecia prin infiintarea societăţii de asigurare
GARANTA A S. Anul 1998 aduce pe piata societatea OMNIASIG ASIGURARI DE
VIATA, iar în anul 1999 se infiinteaza societatea COMMERCIAL UNION
ASIGURARI DE VIATA (ulterior redenumita AVIVA). Legislatia nu a impus restrictii
de solvabilitate, norme prudentiale în domeniul asigurarilor. Evolutia numerica în
timp a societăţilor ce au desfasurat activitate de asigurare în Romania este prezentata
în tabelul nr. 5.3.
Tabelul nr.5.3- Evolutia numarului de societăţi de asigurare în Romania
perioada 1991-2006
Anul 1991 1996 1997 1998 2000 2002 2003 2004 2005 2006
Numar
societăţi de 55 47 55 64 73 48 44 45 42 41
asigurare
Sursa: Rapoarte emise de autoritatea de supraveghere OSSAR 99 şi CSA 100
În anul 2006, conform Raportului Anual al CSA, numărul societăţilor a fost

de 41, fiind retrase autorizaţiile pentru trei societăţi şi autorizate alte două.
99
OSSAR - Oficiul de supraveghere a asigurărilor şi reasigurărilor (1990-2001).
100
CSA - Comisia de Supraveghere a Asigurărilor -începând cu 2001.
82
O analiză a pieţei asigurarilor dupa reorganizarea activitatii societăţilor de
asigurare în baza Legii nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurarilor 101 , a permis formularea unor concluzii şi aprecieri impuse de realităţi
practice la acea vreme. Din cele 73 de societăţi de asigurare existente pe piata la
sfarsitul anului 2000, pentru unele societăţi nu s-a mai solicitat autorizatie, altele au
fuzionat sau în unele situatii s-au efectuat transferuri de portofoliu. Au fost şi situatii
în care Comisia de Supraveghere a Asigurarilor a luat masura suspendarii activitatii.
Un caz mediatizat de retragere a autorizatiei de functionare a fost cel al societăţii de
asigurare GRUP AS, ajungandu-se în anul 2003 la declararea falimentului de catre
Tribunalu1 Municipiului Bucureşti 102 .
Ca urmare a dificultatilor financiare aparute pe fondul practicarii unor prime
de asigurare fara acoperire, la preturi de dumping, inclusiv pentru asigurarile externe
„Carte Verde”, Grup AS datora societăţilor de asigurare din strainatate despagubiri
restante de un milion de euro pentru asigurarile „Carte Verde” emise. Acesti bani au
fost achitati de societăţile din strainatate pagubitilor care au avut de suferit pagube în
urma accidentelor de autovehicule cauzate de asiguratii Grup AS. Obligatiile de plata
catre partenerii din strainatate nu au putut fi onorate, fiind preluate de catre societăţile
de aigurare care îşi onorasera aceste obligatii pentru contractele emise. Biroul
Asiguratorilor de Autovehicule din Romania (BAAR) care nu a luat masurile de
prevenire a incercat sa obtina în instanta recuperarea datoriilor pe care Grup AS le are
de achitat la fondul comun „Carte Verde”.
Un alt caz de faliment 103 inregistrat pe piata asigurarilor din Romania este al
societăţii de asigurare "Internationala." METROPOL S.A. Probleme au existat şi
exista şi la societatea Mondial ASSURANCE.
Autoritatea de stat în domeniul supravegherii activitatii de asigurare a
intervenit şi în cazul companiei MONDIAL ASSURANCES SA, hotarand
sanctionarea companiei cu limitarea operatiunilor. Prin Decizia de sanctionare
nr.3220/30.01.2003, emisa de presedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor,
companiei S.C. MONDIAL ASSURANCES S.A i s-a interzis sa incheie noi contracte
101
Bogdan, D.M., Sistemul Informaţional în societăţile de asigurare, Editura Antet, Bucureşti, 2003,
pag. 31
102
Decizia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.3211/31.01.2003.
103
Sentinţa civilă nr.297/13.02.2003 a Tribunalului Bucureşti - Secţia VII-a Comercială.
60
Conform prevederilor art.39 alin.(3) lit.e) din Legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor.
83
de asigurare pentru toate clasele de asigurari pentru care a fost autorizata şi sa
reinnoiasca contractele de asigurare la data expirarii acestora. Masura a fost luata ca
urmare a descoperirii de catre organele de control ale Comisiei a unor incalcari ale
legislatiei în vigoare. Decizia data de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor prevede
ca aceasta urma sa administreze în continuare contractele de asigurare aflate în
vigoare până la expirarea acestora şi ramanea raspunzatoare pentru obligatiile asumate
prin acestea.
Nerespectarea masurilor dispuse prin decizie a atras sanctionarea societăţii cu
retragerea autorizatiei 104 de functionare. Consiliul Comisiei de Supraveghere a
Asigurarilor a hotarat, de asemenea, retragerea autorizatiei de functionare a S.C.
CROMA S.A, ca urmare a faptului ca societatea nu a dus la indeplinire masurile
prevazute în planul de redresare solicitat de catre Comisie în anul 2003, ceea ce a
facut ca situatia sa financiara sa nu se imbunatateasca. Conform raportarilor transmise
de societate, coeficientul de lichiditate la data de 31 ianuarie 2004 era de 0,21, fiind
sub limita minima admisa, iar gradul de acoperire a rezervelor cu activelor admise la
data de 31.12.2003 era de 61,4% 105 .
Practic existenta activitatii de asigurare din Romania a fost indisolubil legata
de numarul societăţilor de asigurare cu drept de functionare. Astfel de la inceputurile
activitatii de asigurare numarul societăţilor a fost relativ constant în perioada
interbelica, redus la minim în perioada centralismului economic şi apoi dupa 1990 se
observa o dezvoltare aceelerata şi o sedimentare a acestora potrivit graficului din
figura nr.5.4
105
Decizia nr.3567/09.08.2004 de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi de stabilire a stării de
insolvabilitate a S. C. CROMA S.A (Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.762 din 20 august
2004).
84
80
70
60
50
40
30
20
10
0
1922 1924 1926 1928 1930 1932 1934 1936 1938 1991 1997 2000 2003 2005
Numarul societatilor
Sursa: Statistica societatilor anonime din Romania, vol.XXI, Bucuresti,1939, Rapoartele de

activitate OSSAR şi CSA
Figura nr. 5.4. Dinamica societăţilor de asigurare în perioada 1922-2003 pe
piata romaneasca de asigurare
Reducerea numarului de operatori de pe piata este efectul filtrelor constituite

prin aplicarea prevederilor Legii nr.32/2000 de catre Comisia de Supraveghere a
Asigurarilor. Daca vechea legislatie 106 permitea oricarei persoane sa constituie o
societate cu raspundere limitata cu domeniu de "vanzarea produselor de asigurari",
dupa aplicarea legii societăţilor de asigurare situatia s-a schimbat radical. Consider ca
s-a dat un semnal pozitiv din care rezulta ca în sfarsit piata asigurarilor din Romania
are o directie buna de dezvoltare. În etapa actuala mecanismul constituirii societăţilor
de asigurare se prezinta sintetic astfel: societăţi comerciale pe actiuni sau societăţi
mutuale de asigurare inmatriculate în Registrul Comertului numai dupa avizul
favorabil dat de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor care se acorda în maxim 4
luni de la solicitare. Cca 50%- 60% din profit iese din ţară, în timp ce întreaga
activitate este susţinută de fluxul de încasări de prime, capitalul fiind protejat,
situându-se pe treapta a treia, după prime şi rezerve.
Susţinerea activităţii din încasări de prime şi protejarea capitalului este de
apreciat dacă acest capital externalizat ar fi investit în ţară în orice activitate
economică.
Piaţa asigurărilor a avut în prima jumătatea a anului 1997 o creştere de 29,4%,
faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, în condiţiile în care volumul primelor brute
106
Legea nr.47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din
domeniul asigurărilor (PubIicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.151 din 19 iunie 1991).
85
subscrise a ajuns la 1,09 mld. EUR, pe fondul unui avans mai puternic pe segmentul
asigurărilor auto şi de credite, potrivit NewsIn.

Creşterea şi diversificarea activităţii economice şi, implicit a schimburilor
internaţionale de valori au dus la crearea şi dezvoltarea unor pieţe internaţonale active
şi concurente de asigurări şi reasigurări. Asigurările şi reasigurările sunt marcate de
un grad ridicat de eterogenitate determinat de existenţa unei mari diversităţi de tipuri
şi categorii de afaceri. De aceea, nu se poate vorbi de o singură piaţă a asigurărilor, ci
de pieţe ale asigurărilor şi reasigurărilor, fiecare dintre ele fiind individualizată prin
preponderenţa anumitor tipuri de tranzacţii, prin existenţa unor anumite societăţi de
asigurări şi reasigurări, cutume, mod de funcţionare, tranzacţionare, reguli.
Şi totuşi piaţa internaţională a asigurărilor există şi funcţionează. Ea este
reprezentată de ansamblul pieţelor naţionale, regionale, zonale şi continentale privite
prin prisma mecanismelor care le asigură convergenţa şi le atenuiază şi le rezolvă
divergenţele. Constituie un întreg ca scop, chiar dacă componentele structurale
evoluiază dinamic şi concurenţial.
Tranzacţiile intrnaţionale cu asigurări sunt puternic marcate de reglementările
naţionale ale fiecărei ţări.
Dispersia internaţională a riscurilor mari prin intermediul asigurării poate fi
realizată în mai multe moduri:prin asigurare directă, posibil prin participarea
asigurătorilor străini în calitate de coasigurători alături de societăţile naţionale, sau
prin transferarea unor părţi a riscurilor asumate de societăţile naţionale, prin
reasigurare internaţională. 107
Comerţul internaţional cu asigurări este redus în comparaţie cu cheltuielile
mondiale cu primele de asigurare şi cu tranzacţiile internaţionale în orice alt domeniu.
Cota ce revine asigurătorilor străini diferă considerabil de la o ţară la alta, dar a
crescut în ultimii ani, mai ales datorită liberalizării comerţului în diferite regiuni ale
lumii, precum şi fuziunilor şi achiziţiilor în domeniu care au marcat puternic
configuraţia şi evoluţia acestui sector.
107
Ciurel, V., –Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, editura
Beck 2000, pag.47
86
Tipurile de societăţi, companii pe care le întâlnim pe piaţă în calitate de
asiguratori sunt:
¾ societăţi comerciale de asigurare, companii de reasigurare, companii
captive de asigurare şi reasigurare, asociatii mutuale, sindicatele Lloyd’s,
pool-rile de subscriere.
Societăţile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate, îşi
desfaşoară activitatea potrivit legii urmărind realizarea de profit. Aceste societăţi sunt
obligate:
a. să se încadreze în prevederile legale referitoare la:
¾ mărimea capitalului social;
¾ mărimea obligaţiilor pe care le pot asuma;
¾ rezervele de prime şi/sau daune pe care trebuie să le constituie.
¾ modul de ţinere a evidenţei activităţii desfăşurate;
¾ forma bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, care trebuie
întocmite şi publicate.
b. să respecte avizele şi normele organului de stat însărcinat cu supravegherea
asigurărilor.
Companiile de reasigurare, societăţi specializate numai în reasigurare fie
mixte (din punct de vedereal proprietăţii capitalului social), fie private, apar în
calitate de vânzători şi ofertanţi ai tranzacţiilor de reasigurare, iar atunci când
efectuează operaţiuni de retrocesiune ei apar şi în calitate de cumpărători de
reasigurare. Cele mai mari astfel de societăţi îşi au sediul Europa, ţări în care au luat
fiinţă primele companii de acest gen: Swiss-RE (Elvetia), Cologne RE (Germania),
Societe Generale de Ressurances (Franta) şi binenîţeles în Anglia, Lloyd’s.
Companiile captive de asigurare şi reasigurare, 108 constituie o categorie
aparte care a cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada postbelică strâns legată de
formarea marilor companii industriale şi comerciale şi mai apoi financiare. Ca o
definiţie foarte scurtă, putem spune că acestea sunt o formă de ‚,autoasigurare
oficializată”. Se estimează în lume că funcţionează aproximativ 4560 de astfel de
companii. Scietatea Captivă îndeplineşte toate funcţiile unei societăţi de asigurări
tradiţionale.
108
Ciumas, C., -,,Asigurările internationale.Arhitectura şi problematica la debutul mileniului
III,.’’Editura Intelcredo, 2001,cap.4
87
Fiecare asociaţie îşi decide singura politică adecvată: participarea la profit,
aplicarea unor prime reduse, acordarea unor bonusuri. Sindicatele Lloyd’s sunt
specifice pieţei londoneze de asigurare reasigurare. Lloyd’s nu este o societate
propriu-zisa de asigurare, ci o comunitate de subscriitori, persoane fizice şi juridice şi
care răspund pentru riscurile asumate în numele lor. Acceptarea de noi membri în
sindicatele Lloyd’s se face fără exceptie, pentru persoanele în vârsta de cel puţin 21
de ani, să fie recomandaţi de alţi membri, să fie bogaţi, respectiv să dovedească o
avere personală de cel puţin 250.000 lire sterline, să fie integri şi să accepte
tranzacţionarea de asigurări în nume propriu cu răspundere nelimitată.
Pool-urile de subscriere - reprezintă argumente al căror scop constă în:
a. mobilizarea capacităţii locale pentru încheierea de tranzacţii directe
de asigurare sau reasigurare;
b. reducerea cererii pentru reasigurări oferite de pieţele convenţionale.
5.3.3. Principalele entităţi geografice ale pieţei internaţionale de asigurări.

Pieţele de asigurări cele mai reprezentative la nivel mondial sunt cele care se
află în cele mai importante centre economice ale lumii, adică în America, Europa,
Asia, Africa şi Oceania.. Fiecare dintre aceste pieţe zonale sunt în fapt pieţe
internaţionale, deoarece o mare parte sau chiar cea mai mare parte a activităţii de
asigurare încheiate, provine de la societăţi de asigurare şi reasigurare din alte ţări şi
influenţează în mare măsură uzanţele şi practicile altor pieţe.
Pe aceste pieţe activează în general societăţile de asigurare, societăţile de
reasigurare, companii captive de asigurare şi reasigurare, asociaţiile mutuale,
sindicatele Lloyd’s specifice pieţei londoneze de asigurare-reasigurare, pool-urile şi
intermediarii, adică brokerii. În general pe aceste pieţe contractele de asigurare de
valori mari nu sunt încheiate direct, ci prin intermediari, brokerii având şi scopul
stabilirii celor mai bune legături între asiguraţi şi asigurători, după cum reiese şi din
tabelul 5.4.
Redăm mai jos principalele entităţi ale pieţei internaţionale de asigurare, din
punctul de vedere al volumului de prime în anii 2005 şi 2006:
88
Tabelul nr.5.4. Volumul primelor de asigurare pe principalele regiuni ale lumii
VOLUMUL PRIMELOR SUBSCRISE PE REGIUNI ÎN ANUL 2006 (milioane USD)
Regiunea Asigurări de viaţă Asigurări non-viaţă Total
2005 2006 2005 2006 2005 2006
AMERICA 556.121 601.784 690.520 727.945 1.246.641 1.329.729
EUROPA 812.226 940.586 522.830 544.295 1.335.057 1.484.881
ASIA 578.567 602.266 186.644 198.553 765.221 800.819
AFRICA 29.676 35.468 13.042 14.200 42.718 49.667
OCEANIA 26.968 29.214 29.222 29.102 56.190 58.316
TOTAL 2.003.557 2.209.317 1.442.258 1.514.094 3.445.816 3.723.412
Sursa Swissre Sigma 2007
Se remarcă autoritatea Europei asupra tuturor celorlalte zone, dar în special
faţă de America şi faţă de Asia. Creşterile cele mai semnificative sînt remarcate în
cadrul asigurărilor de viaţă care au crescut mai repede decît cele nonviaţă. În zonele
din Africa şi Oceania, se observă un nivel scăzut al primelor comparativ cu celelate
zone, cît şi un ritm lent de dezvoltare în perioada analizată. Oricum putem trage o
concluzie clară, şi anume faptul că piaţa internaţională de asigurări a avut în această
perioadă un ritm de creştere semnificativ.
Principala caracteristică a densităţii asigurărilor pe plan mondial este cazul
Oceaniei, care devansează de departe Asia la ambele forme de asigurare iar pe total şi
la asigurările nonviaţă devanseză chiar Europa. Cea mai mare densitate de asigurări
pe plan mondial se regăseşte la asigurările nonviaţă în America de Nord iar cea mai
mică, la acelaşi fel de asigurări in zona Africii. Zona Americii de Nord domină, de
altfel la ambele forme de asigurare, evidenţiat în tabelul nr.5.5.
Tabelul nr.5.5. Densitatea asigurărilor în anul 2006 (prime în USD)
AMERICA DE NORD 1.713,8 2.072,2 3804,0
AMERICA DE SUD 51,3 75,4 126,7
EUROPA 1.119,6 626,0 1745,7
ASIA 154,0 50,4 205,0
AFRICA 38,3 15,3 53,6
OCEANIA 896,3 891,0 1787,3
TOTAL 330,6 224,2 554,8
89
Gradul de penetrare a asigurărilor în produsul intern brut pe principalele
regiuni geografice se relevă în tabelul nr.5.6. pe care îl redăm mai jos.
Tabelul nr.5.6. Gradul de penetrare al asigurărilor în anul 2006 pe regiuni
Grdul de penetrare
AMERICA DE NORD 3,9 4,7 8,7
AMERICA DE SUD 1,0 1,4 2,4
EUROPA 5,3 3,0 8,3
ASIA 5,0 1,6 6,6
AFRICA 3,4 1,4 4,8
OCEANIA 3,4 3,3 6,7
TOTAL 4,5 3,0 7,5
Şi din acest punct de vedere se remarcă pe primul loc America de Nord, atât
în structură cît şi pe total, dar se remarcă faptul că Africa şi Oceania au un grad de
penetrare comparabil la asigurările de viaţă cu al Americii de Nord iar la asigurările
nonviaţă depăşeşte chiar Europa. Acest lucru se datorează nivelului scăzut al PIB-lui
în aceste zone.
Structurile legale şi sociale determină în mare măsură nevoia de asigurare. De
aceea, nu se poate vorbi de o singură piaţa a asigurărilor sau a reasigurărilor, ci de
pieţe ale asigurărilor şi reasigurărilor, fiecare dintre ele fiind individualizată prin
preponderenţa unor anumite tipuri de tranzacţii, prin existenţa unor anumite societăţi
de asigurări şi reasigurări, cutume, mod de funcţionare, tranzacţionare, reguli. Prin
urmare, pieţele asigurărilor şi reasigurărilor au pronunţate particularităţi, marcate de
reglementările naţionale ale fiecarei ţări. O altă caracteristică a pieţei asigurărilor şi
reasigurărilor este determinată de procesul de fuzionare între grupuri bancare şi de
asigurări care au avut ca rezultat formarea unor adevaraţi coloşi financiari a caror
valoare de piaţă creşte aproape neîntrerupt. Aceste fuzionari care exprimă clar
tendinţa de concentrare a ofertei internaţionale, în afara avantajelor pentru noile
entităţi născute, vor determina dominaţie şi mai puternica şi vor fi cele care vor crea
piaţă viitorului cu noile sale reguli. 109
109
Ciurel, V., - Op. cit.,p.47
90
5.3.3.2. Pieţele de asigurare din Europa
A. Europa centrală şi de est.
Ţările din estul Europei se încadrează într-o categorie specială, deoarece
economia acestora este într-o continuă schimbare, şi dezvoltare fapt datorat
economiei de comandă şi monopolului de stat inclusiv pe piaţa asigurărilor avut în
trecut în perioada comunistă. Acest lucru, coroborat cu diferenţele mari între acest
grup de ţări şi ţările vest-europene, viteza diferită de evoluţie a sectorului de
asigurare, diferenţele de abordare a pieţelor, interesele diferite ale asigurătorilor
străini privind investiţiile pe aceste pieţe, precum şi structura lor aparte, ne obligă la o
tratare separată a acestora. Deoarece legislaţia economică este în schimbare, fapt care
afectează şi piaţa de asigurări, evoluţia acestui sector nu este la fel de rapidă ca a
statelor din vestul Europei. Nici acum nu a dispărut încă ideea de monopol în
asigurări, ceea ce implică un efect negativ asupra pieţei de asigurări. O caracteristică
importantă o reprezintă dezechilibrul mare între cele două categorii de asigurări:
asigurările non-viaţă au reprezentat 75% din totalul primelor încasate. Rezultatele şi
tendinţele asigurărilor generale sunt puternic marcate de evoluţia asigurărilor de
autovehicule care totalizează cea mai mare parte a veniturilor din prime. Asigurările
de viaţă sunt încă puţin dezvoltate în ţările din regiune, de aceea, este posibil să
asistăm la o dezvoltare rapidă a acestor tipuri de asigurări.
La nivelul Europei de Est, cele mai reprezentative pieţe sunt cele din Rusia,
Polonia, Cehia şi Ungaria. Ele deţin aproximativ 80% din piaţa de asigurări a
Europei de Est. Din cele patru ţări, enumerate mai sus, Rusia este cea mai mare piaţa
de asigurări. Statele baltice, deşi au pornit de la un nivel redus de dezvoltare, au
demonstrat cea mai rapidă evoluţie. Primirile în reasigurare pe care le efectuează
companiile din aceste ţări nu sunt reprezentative; de multe ori de-a lungul anilor,
dificultăţile de plată a daunelor au făcut ca societăţile cedente, serioase şi de renume
să evite parteneri din aceste ţări astfel încât nu sunt puţine cazurile în care afacerile
sunt,,proaste” datorită nepriceperii, inabilităţii sau alegerii unor forme contractuale
nepotrivite de către companiile de asigurări directe. La nivel mondial, această piaţă
de asigurări reprezintă mai puţin de 1% din piaţa de asigurări mondială 110 .
Participarea societăţilor Europei de Est pe pieţele mari de asigurări şi reasigurări este
redusă, astfel încât, încă o lungă perioadă de timp, ele nu pot deveni concurente
110
Ciurel, V., Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura
ALLBECK, Bucureşti, 2000
91
serioase ai asigurătorilor existenţi. Perspectivele pieţei Europei de Est sunt bune, deşi
situaţia economică, inflaţia, afectează negativ dezvoltarea asigurărilor, în special a
celor de viaţă.
Vom analiza mai jos, gradul de penetrare al asigurărilor în PIB-ul mai multor
ţări din regiunea menţionată pe perioada ultimilor trei ani, şi evoluţia primelor de
asigurare,
Gradul de penetrare al asigurărilor în PIB., în perioada 2004-2006, pe ţări în Europa
Centrală şi de Est, se relevă în tabelul 5.7.
Tabelul nr. 5.7. Gradul de penetrare al asigurărilor în PIB., în perioada 2004-
2006, pe ţări în Europa Centrală şi de Est (%)
2004 2005 2006
ŢARA Asig. Asig. Total Asig. Asig. Total Asig. Asig. Total
de non de non de non
viaţă viaţă viaţă viaţă viaţă viaţă
POLONIA 1,17 1,90 3,07 1,31 1,84 3,16 1,48 1,88 3,36
CEHIA 1,63 2,53 4,15 1,53 2,45 3,98 1,54 2,46 4,00
UNGARIA 1,15 1,67 2,83 1,37 1,71 3,08 1,42 1,78 3,20
RUSIA 0,61 2,21 2,83 0,12 2,15 2,27 0,10 2,18 2,28
SLOVACIA 1,46 2,15 3,61 1,36 2,30 3,66 1,43 2,44 3,87
ROMÂNIA 0,35 1,15 1,51 0,32 1,21 1,53 0,33 1,29 1,62
LITUANIA 0,38 1,10 1,48 0,41 1,07 1,47 0,39 1,10 1,49
ESTONIA 0,58 0,71 2,29 0,77 1,61 2,40 0,83 1,68 2,51
BULGARIA 0,26 1,65 1,92 0,32 2,23 2,55 0,35 2,27 2,62
UCRAINA 0,05 4,77 4,82 0,08 2,95 3,02 0,10 3,22 3,32
SERBIA & M 0,16 2,04 2,20 0,19 2,04 2,23 0,21 2,08 2,29
SLOVENIA 1,65 3,96 5,61 1,69 3,96 5,65 1,74 3,98 5,72
CROAŢIA 0,76 2,44 3,20 0,84 2,41 3,25 0,97 2,42 3,39
Sursa: Swissre.Sigma,, 2005,2006, 2007.
Ca o trăsătură specifică, se poate observa faptul că gradul de penetrare în PIB

al asigurărilor non viaţă este mai mare decît la asigurările de viaţă iar această
constantă se păstrează pe întreaga perioadă menţionată. În perioda analizată, exemplul
României, arată faptul că, deşi pe total gradul de penetrare a crescut, la asigurările de
viaţă au scăzut,
92
Evoluţia primelor de asigurare în perioada 2004-2006 în Europa Centrală şi de
Est (milioane USD), se relevă în tabelul nr.5.8.
Tabelul nr.5.8. Evoluţia primelor de asigurare în perioada 2004-2006 în Europa
Centrală şi de Est (milioane USD)
2004 2005 2006
ŢARA Asig. de Asig. Total Asig. de Asig. Total Asig. de Asig. Total
viaţă non viaţă non viaţă non
viaţă viaţă viaţă
POLONIA 2.828 4.604 7.431 3.925 5.517 9.443 5.793 6.153 11.946
CEHIA 1.720 2.673 4.393 1.871 2.998 4.869 2.083 3.221 5.304
UNGARIA 1.179 1.708 2.887 1.492 1.871 3.363 1.936 1.853 3.789
RUSIA 3.544 12.809 16.351 904 16.618 17.521 571 20.932 21.503
SLOVACIA 603 885 1.488 631 1.069 1.700 704 1.116 1820
ROMÂNIA 251 818 1.068 318 1.192 1.510 405 1.638 2.043
LITUANIA 85 245 329 104 272 376 164 362 526
ESTONIA 64 188 252 101 214 315 124 251 375
BULGARIA 64 401 465 86 593 679 102 673 775
UCRAINA 29 2.894 2.924 63 2.405 2.468 89 2.649 2.738
SERBIA&M 34 444 478 45 476 521 57 517 574
SLOVENIA 531 1.278 1.809 576 1.348 1.924 678 1.486 2.164
CROAŢIA 260 838 1.098 323 928 1.250 373 1.030 1.403
ALTE ŢĂRI 37 659 699 52 821 874 230 819 1.049
TOTAL 11.229 30.444 41.673 10.491 36.322 46.813 13.309 42.700 56.009
Sursa: Swissre.Sigma, 2005,2006, 2007.
Creşterile cele mai semnificative le-au avut ţări ca Polonia, Rusia, România iar
Ucraina a scăzut, deşi trendul general a relevat creşterea pe întreg ansamblul ţărilor
din zona menţionată. De asemenea se poate observa o creştere mai mare a asigurărilor
de viaţă faţă de asigurările nonviaţă la majoritatea ţărilor.
B. Europa de Vest, la nivelul acestei pieţe activează una dintre cele mai prestigioase
instituţii care are preocupări în domeniul asigurărilor prin realizarea de rapoarte şi
studii, adică CEA (Comitetul European de Asigurări). 111
CEA publică periodic diverse studii şi statistici care au ca scop informarea, în
acest domeniu, în contextul pieţei unice europene, în paralel cu fenomenul de
globalizare, tot mai puternic şi mai vizibil în ultimii ani. Se adaugă în mod firesc,
studierea implicaţiilor dezvoltării tehnologiei, a dereglementării şi a liberalizarii
comerţului european şi a celui mondial ca urmare a aplicării Acordului General pentru
111
CEA Annual Report 2006
93
Comerţul cu Servicii (GATT). Toate acestea au dus şi duc, în continuare, la
modificări ample în privinţa cadrului până nu demult obişnuit în care se desfăşurau
aceste activităţi. Asistăm la o globalizare şi la o ,,fuziune” a serviciilor financiare,
chiar la un management financiar global, percepute atât la nivelul companiilor, cât şi
la nivelul consumatorului. Conform ultimului raport CEA aşa cum se reflectă în
graficul din Figura nr.1.5., reiese că 8 ţări membre ale Uniunii Europeane deţin
aproximativ 84% din totalul pieţei de asigurări europene. Acestea sunt Marea
Britanie (deţine cel mai mare volum de prime încasate), Germania, Franţa, Italia,
Olanda, Spania, Elveţia şi Belgia.
Cât priveşte evoluţia primelor de asigurare acestea se prezintă în tabelul 5.9.
Tabelul nr. 5.9. Evoluţia primelor de asigurare în perioada 2004-2006, în Europa
de Vest (milioane USD)
2004 2005 2006
Asig. Asig. Asig. Asig. Asig. Asig.
ŢARA de non Total de non Total de non Total
M.BRITANIE 189.591 105.241 294.831 199.612 100.629 300.241 311.691 106.676 418.367
FRANŢA 128.813 65.811 194.624 154.058 68.162 222.220 177.902 73.262 251.164
ITALIA 82.083 46.728 128.811 91.740 47.453 139.194 89.576 49.103 138.679
GERMANIA 84.535 106.261 190.797 90.225 107.026 197.251 94.911 109.636 204.544
BELGIA 24.112 14.741 38.853 31.026 15.367 46.393 25.081 12.807 37.889
SPANIA 23.592 32.311 55.903 25.518 34.757 60.275 28.285 37.528 65.813
ELVEŢIA 24.067 17.939 42.006 22.747 18.330 41.077 23.363 18.395 41.758
SUEDIA 15.790 8.285 24.075 18.866 8.844 27.710 20.032 9.150 29.182
LUXEMBURG 8.203 1.333 9.535 12.071 1.456 13.527 14.585 1.895 16.480
ALTE ŢĂRI 102.548 74.527 177.076 112.983 80.237 193.219 155.160 125.843 281.003
TOTAL 683.334 473.117 1.156.511 758.846 482.261 1.241.107 940.586 544.295 1.484.881
Sursa: Swissre.Sigma,, 2005,2006, 2007.
Este evidentă poziţia de lider a M Britanii, în compania ţărilor din vest,

precum şi faptul că are şi cel mai dinamic ritm de creştere, faţă de ţări ca Elveţia a
cărui dezvoltare a fost negativă,în condiţiile dublării veniturilor pe total europa de
vest, datorită scăderii asigurărilor de viaţă, dar a creşterii ponderii cît şi absolut al
asigurărilor nonviaţă.
În acelaşi context este semnificativă densitatea asigurărilor pe piaţa din Europa
de Vest a asigurărilor (prezentat în tabelul 5.10.
94
Tabelul nr.5.10. Densitatea asigurărilor în perioada 2004-2006, pe ţări în Europa
de Vest
2004 2005 2006
Asig. Asig. Asig. Asig. Asig. Asig.
ŢARA de non Total de non Total de non Total
M.BRITANIE 3.190,4 1.318,0 4.508,4 3.287,1 1.311,9 4.599,0 5.139,6 1.327,1 6.466,7
FRANŢA 2.150,2 1.057,7 3.207,9 2.474,6 1.093,9 3.568,5 2.922,5 1.152,9 4.075,4
ITALIA 1.417,2 800,7 2.217,9 1.449,8 814,1 2.263,9 1.492,8 809,5 2.302,2
GERMANIA 1.021,3 1.265,3 2.286,6 1.042,1 1.268,4 2.310,5 1.136,1 1.300,7 2.436,8
BELGIA 2.291,2 984,4 3.275,6 2.988,7 996,9 3.985,6 2.247,7 1.014,8 3.442,5
SPANIA 751,9 783,3 1.355,2 615,8 838,7 1.454,5 651,0 863,7 1.514,6
ELVEŢIA 3.275,1 2.441,2 5.716,4 3.078,1 2.480,3 5.558,4 3111,8 2.450,1 5.561,9
SUEDIA 1.764,3 925,7 2.690,0 2.105,2 986,8 3.092,1 2.214,6 1.011,6 3.226,2
LUXEMBURG 1.007,1 1.555,8 2.562,9 1.112,5 1.643,8 2.756,3 1.548,4 1.817,9 3.366,3
Sursa: Swissre.Sigma,, 2005,2006, 2007
Nivelul dezvoltării economice al ţării este principalul factor al mărimii şi

dimensiunii unei pieţe de asigurări. Acest nivel de dezvoltare diferit este pus în
evidenţă şi din simpla comparare a celor două categorii de ţări cuprinse în analiză,
dacă Polonia, cea mai puternic dezvoltată dintre ţările centrale şi de est, are la
asigurările de viaţă un nivel de 2.828 mil. USD în anul 2004 şi creşte pînă la 5.793
mil. USD în anul 2006, mai mult decît dublu, în M. Britanie, prima dintre ţările din
vestul europei, are la aceiaşi formă de asigurare unnivel de 189.591 mil USD în anul
2004, şi creşte pînă la un nivel de 311.676 mil USD în anul 2006. De aici petem trage
o concluzie interesantă la prima vedere, şi anume, faptu că deşi Polonia a avut un ritm
de creştere mai mare decît Marea Britanie, distanţa dintre ele s-a mărit, datorită bazei
de raportare total discrepantă.
95
Piaţa de asigurări a Europei de Vest sau a Uniunii Europene, deţine un loc
deosebit de important la nivel mondial luptându-se pentru supremaţie cu celelalte
două pieţe majore, SUA şi Japonia.
Sub aspectul volumului de prime, aşa cum reiese în figura 1.5., se disting 3
grupe de ţări:
În prima grupă sunt incluse Franţa, Germania şi Marea Britanie, care
reprezintă împreună 56% din totalul primelor încasate de ţările Uniunii Europene
foarte apropiate între ele.
Al doilea grup cuprinde 4 ţări, şi anume Italia, Olanda, Elveţia şi Spania, care
reprezintă împreună 25% din volumul primelor încasate de ţările membre ale UE,
fiecare având ponderi cuprinse între 11% şi 4%.
Celelalte ţări, a căror pondere în totalul volumului primelor de asigurare este de
19%, sunt incluse în cea de-a treia grupă.
112
Ponderea primelor incasate de tarile membre UE în total

piaţă comunitara GB United Kingdom
DE Germany
16% 23% FR France

3% IT Italy
4%
NL The Netherlands
5% ES Spain
5% 17% CH Switzerland
11%
16% BE Belgium
Celelalte ţări aparţinand pieţei

comunitare din cadrul UE
Figura nr. 5.5 Ponderea primelor încasate de ţările membre UE în total piaţa
comunitară
La acest nivel suma totală de prime încasate în anul 2006 în primele 9 luni au
fost de 873. 574. mii EURO.
În figura nr.1.6. este prezentată ponderea asigurărilor încheiate la nivelul pieţei
comunitare în statele membre în funcţie de tipul de asigurare, adică asigurări de viaţă
112
Sursa: CEA annual report 2006
96
sau generale 113 . Se constată o pondere deosebit de mare la asigurările de viaţă în
Luxemburg, Finlanda Belgia, şi Suedia. În primele două state ponderea asigurărilor
de viaţă depăşeste 80% din totalul primelor de asigurare încasate. Letonia are cea mai
scăzută marjă de asigurări de viaţă, ponderea acestora fiind de numai 7% din totalul
asigurărilor.
În Marea Britanie care este liderul european în ceea ce priveşte primele
încasate, ponderea asigurărilor de viaţă faţă de cele generale, este ridicată, având o
proporţie de aproximativ 68% din totalul asigurărilor. Franţa este destul de aproape
de procentajul Marii Britanii cu 61%. Germania care ocupă locul doi în încasarile de
prime la nivelul UE are o piaţă destul de echilibrată, cu un procentaj de 53% în
asigurări generale şi 47% reprezentând asigurări de viaţă.
PONDEREA ASIGURĂRILOR PE PIAŢĂ UE în FUNCŢIE DE TIPUL

LOR, ASIGURĂRI DE VIAŢĂ SAU GENERALE
120
100
80 LVCZ
HU EE HR SI TR IS
60 GRDE ES SKAT
MT
LT CV
40 PT
CH I PL IE NO
20 T
DK
0 FR
BE SE GB
CEA FI LU
VIAŢĂ GENERALE
Figura nr. 5.6. Ponderea asigurărilor pe piaţa UE în funcţie de tipul lor,

asigurări de viaţă sau generale
5.3.3.3. Piaţa de asigurare din America de Nord

Piaţa de asigurări din America de Nord are o dimensiune atât de mare, încât
nici o altă piaţă din lume nu poate rivaliza cu ea din acest motiv, fapt ce a dus la
dezvoltarea unei vaste şi foarte puternice reţele de reasigurare. Portofoliul intern,
97
deosebit de bogat a atras societăţi de asigurare şi reasigurare din exteriorul graniţelor
americane, către cea mai reprezentativă piaţă, cea din New York.
Pieţele Statelor Unite au fost pentru mult timp cele mai importante şi de
departe, pieţe mondiale de asigurare. Ele continuă să crească în volum, dar segmentul
ei din piaţă mondială se diminuiază continuu din cauza unui prea mare dinamism a
altor pieţe, mai ales a celor din Asia şi din Europa. Totuşi, contextul economic, social
şi politic al Statelor Unite este favorabil pentru desfaşurarea activităţii de asigurare:
F Statul este mai puţin prezent în activitaţile economice, ceea ce favorizează

dezvoltarea pieţei asigurărilor;
F Protecţia cetăţenilor pentru riscuri de oraş, boli accidente de muncă
permite dezvoltarea asigurărilor de viaţă;
F Magistraţii, în particular juriile populare competente în materie civilă, şi
anumiţi legiuitori, au înţeles noţiunea de răspundere civilă a consecinţelor
extreme şi au acordat reclamanţilor despăgubiri extrem de ridicate.
Expansiunea internaţională a economiei americane şi marile ei concerne
multinaţionale au servit drept suport pentru implementarea câtorva grupuri de
asiguratori americani şi a principalilor agenţi în cea mai mare parte a pieţei
asigurărilor mondiale.
Considerată ca fiind cel mai bun exemplu de liberalism economic raspândit în
intreaga lume, Statele Unite, în ceea ce privesc asigurările sunt organizate în pieţe
extrem de reglementate şi de controlate.
Asigurările sunt domeniu care este de competenţa fiecăruia dintre cele
cincizeci de state federale şi dacă un operator doreşte să funcţioneze în întreaga ţară,
trebuie să se supună celor 50 de legislaţii diferite de cele ale Statului Federal, a
Districtului Columbia şi a Districtului Puerto Rico şi trebuie să obţină 51 de agreeri
separate pe lângă cele ale celor 50 de administraţii federale, plus cea a Districtului
Columbia şi eventual agreerea Districtului Puerto Rico 114 .
Distribuţia societăţilor de asigurare este realizată printr-o importantă reţea de
agenţi, de cele mai multe ori multicompanii care dispun de puteri mari de subscripţie
şi de gestiune. Segmentul lor de piaţă este aproape jumătate din piaţă. Asiguratorii
,,direcţi” muncesc prin intermediul agenţilor exclusivi ori prin vânzatori salariaţi.
114
Ecole Nationale d’Assurances de Paris - Manuel International de L’Assurance, Editura
Economica,cap.17
98
Agenţii de asigurare au o parte crescândă din piaţă şi dobândesc o experienţă
internaţională recunoscută în serviciul întreprinderilor multinaţionale americane,
implantate în intreaga lume. Procesul de internaţionalizare a pieţei a fost încetinit de
importanţa şi mărimea portofoliului american, care era suficient pentru companiile de
reasigurare autohtone. Totuşi dorinţa de a desfăşura activităţi cu companii din alte ţări
s-a materializat prin preluarea de reasigurări de la companii de asigurări directe, prin
cedarea în reasigurare (in special pe piaţă Londrei la Lloyd’s), prin înfiinţarea de
birouri ale companiilor americane pe marile pieţe ale lumii şi prin întreţinerea
permanentă a legăturilor între brokerii americani şi cei de pe alte pieţe.
Piaţa canadiană
Piaţă canadiană ţine seama de piaţă americană (structuri federale întărite de
particularismul cultural al regiunii Quebec, organizaţie economică şi socială) şi de
piaţă britanică de unde sunt originari principalii asiguratori (preponderentă în
distribuţie, metode de subscriere inspirate din piaţa londoneză). Partea asiguratorilor
străini este în jur de 60% în asigurările de stricăciuni, şi ei provin îndeosebi din
Statele Unite, Marea Britanie, Ţările de Jos, Franţa şi Elveţia, dar în asigurările de
viaţă partea capitalului străin este limitată la o treime. 115
5.3.3.4. Pieţele de asigurare din Asia

Cea mai reprezentativă piaţă de asigurări din această zonă a globului şi în
acelaşi timp şi cea mai interesantă este cea a Japoniei, pe care o regăsim în lupta
pentru supremaţia mondială împreună cu cea americană. Cele două pieţe sunt într-o
luptă acerbă în care doar piaţa comunitară are şanse să intre. Deşi mărimea şi
populaţia Japoniei sunt net inferioare celei a Statelor Unite, aici piaţa de asigurare şi
reasigurare generată probabil şi de intensitatea calamităţilor naturale a atins un volum
de prime şi o dezvoltare încât este considerată cea mai stabilă piaţă de asigurări la
nivel mondial.
Piaţa din Tokyo oferă cea mai mare capacitate de absorbţie a reasigurărilor.
Tot aici este singura piaţa din lume care încheie toate tipurile de tranzacţii. Pe această
piaţa activează două mari companii specializate, una pentru reasigurări generale non-
viaţă şi o alta mare companie pentru reasigurări de cutremure. Cu excepţia acestora,
toate companiile desfăşoară activităţi de asigurări directe şi reasigurări.
115
Scoala Nationala de Asigurari Paris - Manual de Asigurari Internationale, Ed.Economica cap.17
99
Pe această piaţă evoluţia numărului de societăţi nu a fost spectaculoasă în
ultimii 20 de ani, aceasta având o creştere minoră, atât în cazul asigurărilor de viaţă
cât şi în cazul celor generale.
Japonia este de departe prima piaţă din lume în asigurarea de viaţă. În privinţa
cifrelor totale de afaceri (asigurări de viaţă şi celelalte) cele ale Japoniei şi Statelor
Unite sunt destul de apropiate şi titlul de prima piaţă mondială revine când uneia când
alteia din cele două ţări în funcţie de evoluţia ratei de schimb între yen şi dolar.
Pieţele cele mai importante sunt deţinute de asigurarea de viaţă care reprezintă
o parte preponderentă a activităţii asiguratorilor în Japonia(80,1%), în Coreea (77,9%,
) în Taiwan (67,7%).
Referitor la pieţele internaţionale din ţările ce nu au ajuns la un nivel de
maturitate în asigurări, activitatea de asigurare şi reasigurare a căpătat, în ultimii ani,
amploare,în America Latină şi în Africa, dar datorită instabilităţii politice, aceste zone
sunt încă privite cu reticenţă. În aceste zone asigurările şi reasigurările internaţionale
au contribuit la dezvoltarea pieţelor naţionale.
Creşterea şi diversificarea activităţii economice şi, implicit, a schimburilor
internaţionale de valori au dus la crearea şi dezvoltarea unor pieţe active şi concurente
de asigurări şi reasigurări. Asigurările şi reasigurările sunt marcate de un grad ridicat
de eterogenitate determinat de existenţa unei mari diversităţi de tipuri şi categorii de
afaceri. Fiecare piaţă de asigurări şi reasigurări este individualizată prin preponderenţa
unor anumite tipuri de tranzacţii, prin existenţa unor anumite cutume, mod de
funcţionare, tranzacţionare, reguli. Tranzacţiile internaţionale cu asigurări sunt
puternic marcate de reglementările naţionale ale fiecarei ţări.
Din datele prezentate anterior reiese că cele mai importante pieţe de
asigurări şi reasigurări sunt: piaţă Uniunea Europeană, Asia şi Statele Unite. Aceste
trei pieţe au o participare apropiată ca pondere. Acest lucru este explicabil prin nivelul
ridicat al dezvoltării economice a acestora şi a gradului complex de interdependenţe
obiective ce există între creşterea economică în general, şi dezvoltarea asigurărilor în
special. 116
116
Ciurel, V., - Asigurări şi Reasigurări: Abordari teoretice şi practici internaţionale Editura All Beck
Bucureşti 2000 p.67
100
prisma integrării europene.
Integrarea României în Uniunea Europeană a determinat luarea unor măsuri
care să contribuie la respectarea angajamentelor asumate în cadrul negocierilor
pentru aderare, respectiv emiterea legislaţiei armonizate. În acest sens, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor în România a elaborat legi şi acte normative armonizate
cu cele din Uniunea Europeană.
Un exemplu de adaptare a legislaţiei româneşti îl reprezintă unele
amendamente aduse prin legea nr. 32/2000, privind activitatea de asigurare şi
supravegherea asigurărilor, este acela de a permite societăţilor de asigurare compozite
autorizate până la 31 decembrie 2005 să desfăşoare în continuare ambele categorii de
asigurări, dar cu separarea completă a managementului acestora. Această decizie a
fost luată având în vedere faptul că directivele europene lasă la latitudinea Statelor
membre varianta de separare (separare juridică sau doar a managementului) precum şi
argumentele suplimentare aduse de reprezentanţii pieţei în susţinerea unei astfel de
soluţii pentru România. Cerinţele de separare a celor două activităţi la nivelul
managementului se referă la:
- separarea conducerii – în vederea asigurării unei conduceri prudenţiale
pentru fiecare dintre cele două activităţidesfăşurată de asigurătorii cu
activitate compozită;
- organizarea şi conducerea evidenţei contabile şi operative separat
pentru cele două activităţi – toate veniturile în special primele încasate,
plăţile de la reasigurători.
Principala preocupare şi obligaţie în acelaşi timp, a pieţei româneşti de
asigurare este de a-şi alinia legislaţia la Directivele Europene mai precis a Consiliilor
privind asigurările şi controlului asigurărilor din cadrul Parlamentului European.
Redăm mai jos, cu titlu de exemplu, cîteva din Directivele Parlamentului European,
precum şi cîteva Decizii ale diverselor comisii din domeniul asigurărilor:
1. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2002/83/CE din 5
noiembrie 2002 privind asigurarea directă de viaţă.
Prevederile directivei cuprind reglementări privind:
a) Iniţierea activităţii de asigurare de viaţă (principiul autorizării, domeniul
de aplicare a autorizării, condiţii pentru obţinerea autorizaţiei, program de
101
activităţi, acţionari şi asociaţi cu participaţii calificate, refuzul
autorizaţiei);
b) Condiţii care reglementează activitatea de asigurare (principii şi metode
de supraveghere financiară, norme privind provizioanele tehnice şi
reprezentarea acestora, norme privind marja de solvabilitate şi fondul de
garantare, dreptul contractual şi condiţiile de asigurare, societăţi în
dificultate sau într-o situaţie neregulamentară;
c) Dispoziţii privind dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii;
d) Norme aplicabile agenţiilor sau sucursaleor stabilite în cadrul comunităţii
şi aparţinând societăţilor ale căror sedii sociale sunt stabilite în afara
comunităţii;
e) Norme aplicabile filialelor societăţilor mamă reglementate de legislaţia
unei ţări terţe şi achiziţionărilor de participări de către societăţile mamă în
cauză.
2. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2002/92/CE din 9
decembrie
2002 privind intermedierea de asigurări.
Directiva stabileşte norme privind accesul la activităţile de intermediere de
asigurări şi reasigurări şi exercitarea acestora de către persone fizice şi juridice
stabilite care doresc să se stabilească într-un stat membru.
3. Directiva Comisiei 2003/564/CE a Consiliului privind controlul asigurării de
răspundere civilă auto.
Directiva reglementează acordul între birourile naţionale de asigurări ale
statelor membre ale Spaţiului Economic European şi ale altor state asociate privind
abţinerea de la controlul asigurărilor de răspndere civilă a vehiculelor care staţionează
în mod obişnuit pe teritoriul unui alt stat membru şi garantarea soluţionării
evenimentelor asigurate produse pe teritoriul său.
4. Directiva Comisiei 2004/6/CE din 5 noiembrie 2003 de instituire a
Comitetului european al inspectorilor pentru asigurări şi pensii ocupaţionale;
Decizia Comisiei nr. 2004/9/CE din 5 noiembrie 2003 de instituire a Comitetului
european pentru asigurări şi pensii ocupaţionale.
Comitetele au rolul de a oferi consiliere Comisiei în cazul proiectelor de
măsuri în aplicare care trebuie elaborate în sectorul asigurărilor, al reasigurărilor şi al
102
pensilor ocupaţionale, reprezentând un for de cooperare între autorităţile de control.
5. Directiva Comisiei 2004/332/CE din 2 aprilie 2004 privind aplicarea

Directivei 72/166/CE a Consiliului în ceea ce priveşte controlul asigurării de
răspundere civilă auto.
Directiva fixează termenii Convenţiei multilaterale între birourile naţionale de
asigurări ale statelor membre ale Spaţiului Economic Eurpean şi ale altor state
asociate.
Convenţia stabileşte modalităţile practice de eliminare a controlului asigurării
de răspundere civilă pentru autovehicule care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul
acestor ţări.
Referitor la ultimele regrupări din piaţa românească de asigurări, cea mai
spectaculoasă mişcare este considerată schimbarea structurii acţionariatului la
ASIROM. Astfel acţionarul majoritar al ASIROM, a vândut pe Bursa Rasdaq 30,51%
din acţiuni austriecilor de la Vienna Insurance Group (VIG), pentru 146 milioane lei
(46,79 milioane euro). Acţionarul majoritar, d-l Ioan Nicolae deţinea, prin Interagro
anterior tranzacţiei 59% din acţiunile ASIROM şi 8,3% prin Rafinăria Astra Ploieşti.
În urma preluării acţiunilor ASIROM, care are o cotă de piaţă de 10,46%, Vienna
Insurance Group a ajuns pe primul loc pe piaţa asigurărilor. VIG este prezent în
România, direct sau indirect, în acţionariatul Omniasig, Omniasig Asigurări de Viaţă,
Unita şi Agras care împreună au o cotă de piaţă de 17%.
O altă mişcare interesantă este preluarea de către grupul bulgar Eurohold a
peste 75% din acţiunile Asitrans Asigurări, incluzând achiziţia de titluri, creşterea de
capital, precum şi pachetul majoritar al vânzării auto şi afaceri imobiliare şi are o
capitalizare curentă de 180 milioane de euro.
La începutul anului 2007 în luna martie, fondul ceh de investiţii PPF
Investments a ajuns să controleze peste 70% din acţiunile Ardaf Cluj-Napoca, după ce
a preluat, prin intermediul Sabile Limited din Cipru, un pachet de 56,19% din titluri
de la Ovidiu Tender pentru 35 milioanae de euro. Anterior PPF intrase în acţionariatul
Ardaf cumpărând acţiunile deţinute de avocatul Daniel Voicu pentru 7,3 milioane de
euro.
În plus, s-a parafat şi o schimbare importantă în acţionariatul unei alte
companii – Astra. Grupul austriac Uniqa si-a majorat participaţia la 50% plus o
103
acţiune, după ce a cumpărat 23% din acţiunile acestei firme de la fostul acţionar
majoritar, Nova Trade.
Preluarea ASIROM de către grupul austriac Vienna Insurance Group va da
peste cap toate calculele pe care şi le-au făcut asigurătorii de pe piaţa locală pentru
acest an.
În primul rând, pentru a face faţă concurenţei planurile vor trebui regândite
serios. După achiziţia celui de-al doilea jucător de pe piaţa asigurărilor, Vienna
Insurance Group devine cel mai agresiv competitor de pe piaţă.
Cele cinci companii pe care le deţin acum austriecii în portofoliu: Asirom,
Omniasig, Unita, Omniasig Life şi Agras aveau la sfârşitul anului 2006 o cotă de piaţă
cumulată de aproape 26%, afacerile grupului urmând să treacă în acest an de o
jumătate de miliard de euro. Vienna Insurance devine astfel primul jucător de pe piaţa
asigurărilor, depăşind la distanţă liderul ultimilor ani, compania Allianz-Ţiriac.
Austriecii vor controla aproape 40% din piaţa RCA şi Carte Verde, asigurări
pentru care se luptă majoritatea companiilor. Pe segmentul poliţelor Casco, grupul
controlează după preluarea ASIROM 27% din piaţă, potrivit raportului Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor pentru anul trecut. Noua achiziţie a austriecilor le va
majora semnificativ numărul de clienţi, ASIROM fiind una dintre cele mai cunoscute
companii de asigurări din România, mai ales în mediul rural.
Pe asigurări de incendiu şi calamităţi naturale, Vienna Insurance a luat o
treime din piaţă, iar din totalul poliţelor care acoperă daunele la proprietăţi – 25%.
Rămâne de văzut ce va spune Consiliul Concurenţei cu privire la achiziţiile
successive ale austriecilor, dacă acestea creează sau nu o concentrare de forţe pe piaţa
asigurărilor.
Vienna Insurance Group şi-a consolidat permanent cota de piaţă deţinută în
România. După ce a cumpărat Unita şi Agras, grupul a pus ochii pe unul dintre cei
mai mari jucători ai pieţei, Omniasig, pe care l-a preluat în 2005.
Cu achiziţia ASIROM, Vienna Insurance Group face istorie pe piaţa
românească, aceasta fiind cea mai mare tranzacţie a ultimilor ani din sectorul
asigurărilor.
Grupul a preluat 30% din Asirom pe Bursă de la omul de afaceri Ioan Niculae şi
intenţionează să mai cumpere pentru a deveni acţionar majoritar.
Analizînd în mod global, pe primul semestru al anului 2007, asiguratorii din
România au înregistrat o creştere nominală a primelor brute subscrise, pe segmentul
104
asigurări generale, de 30,6 % de la 2,267 miliarde lei la (708 mil. euro), cât au
înregistrat în primele luni din 2006. În ceea ce priveşte asigurările de viaţă, afacerile
societăţilor de asigurări au urcat într-un ritm puţin mai temperat, de 24,15%, de la
542,6 millioane de lei (170 mil. euro) în prima jumătate a lui 2006.
Companiile de asigurări de pe piaţa românească afişaseră în primul semestru
din 2006, o valoare cumulată a primelor brute subscrise de 2,81 miliarde lei (794
milioane de euro). « Din totalul primelor brute subscrise la nivelul pieţei de asigurări
în primul semestru din 2007, aproximativ 2,96 miliarde de lei (889 milioane de euro)
au reprezentat primele brute subscrise din asigurări generale, iar 673 milioane lei (202
milioane de euro) au rezultat din contractele încheiete pentru asigurări de viaţă », a
precizat pentru NewsIn, Dan Constantinescu, membru în cadrul Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor (CSA).
Companiile de asigurări din România au plătit indemnizaţii brute în valoare de
1,57 miliarde lei (471 milioane de euro) în primul semestru al acestui an, în creştere
cu 32,2% faţă de acelaşi interval din 2006, când valoarea indemnizaţiilor a fost la
1,187 miliarde lei.
Asigurărie generale au cea mai mare pondere în totalul indemnizaţiilor plătite,
de 1,48 miliarde lei (444 milioae euro), în creştere cu 32% faţă de aceeaşi perioadă
din 2006, când acestea erau de 1,12 miliarde lei. Indemnizaţiile brute plătite de
societăţile de asigurări în urma poliţelor de asigurări de viaţă s-au ridicat la 87,2
milioane de lei (26,2 milioane de euro), cu 31,27% mai mult faţă de acelaşi interval
din 2006.
În 2006 societăţile de asigurare au înregistrat o valoare a primelor brute
subscrise de 5,72 miliarde lei (1,67 miliarde euro), creştere cu 29,70% faţă de anul
anterior, ca urmare a majorării tarifelor de prime şi a creşterii numărului e contracte.
Din totalul primelor brute subscrise la nivelul pieţei de asigurări în 2006, aproximativ
4,59 miliarde lei (1,3 miliarde euro) au reprezentat primele brute subscrise din
asigurări generale, iar 1,13 miliarde lei (320,6 milioane de euro) au rezultat din
contracte încheiate pentru asigurări de viaţă, potrivit CSA. Asigurările generale au
continuat să deţină cea mai mare pondere în total prime brute subscrise, respectiv
80,1%, comparativ cu 2005, când aceasta era de 76,5%. Dezvoltarea mai
semnificativă a pieţei asigurărilor a început să se manifeste odată cu anul 1997 aşa
cum reiese din figura 5.7.
105
Figura 5.7. Evoluţia pieţei asigurărilor.
După cum reiese din Figura 5.7. cea mai spectaculoasă vreştere a avut loc între
anii 2003-2005 când aproape s-a triplat, după carre şi în anul 2006 şi în primul
semestru al anului 2007 acest trend crescător s-a păstrat.
Redăm mai în tabelul 5.11. de mai jos primele 10 societăţi de asigurare, de pe
piaţa asigurărilor din România clasificate după volumul primelor brute subscrise, în
primul trimestru al anului 2007.
106
Tabelul nr. 5.11. Companiile de asigurări în funcţie de primele totale subscrise în
trimestrul I 2007
LOC COMPANIA PRIME BRUTE COTA
SUBSCRISE DE
(MIL. EURO) PIAŢĂ
1 ALLIANZ-ŢIRIAC 97,85 16,07
2 BCR ASIGURĂRI 64,99 10,67
3 ASIROM 64,42 10,58
4 OMNIASIG 58,87 9,67
5 UNITA 45,00 7,39
6 ASIBAN 41,01 6,74
7 ASTRA-UNIQA 35,44 5,82
8 ING ASIGURĂRI DE VIAŢĂ 34,35 5,64
9 GENERALI 29,44 4,84
10 BT ASIGURĂRI 21,57 3,54
Sursa: www.1asig.ro
Uniqa a preluat controlul celei de-a şaptea companii de pe piaţa de asigurări

din România, care a trecut în 2006 de 1,6 miliarde de euro. Austriecii şi-au majorat
participaţia la Astra-Uniqa de la 27% la 50%, plus o acţiune prin achiziţia unui pachet
deţinut de Nova Trade, companie controlată de omul de afaceri Dan Adamescu.
Tranzacţia este estimată de surse de pe piaţă la mai mult de 10 milioane de euro.
Achiziţia făcută de Uniqa, ridică la 42% cota capitalului austriac în ansamblul
pieţei de asigurări. Nouă firme de asigurări au în spate acţionari austrieci, din care
cinci sunt plasate în topul celor mai mari zece jucători de profil. Piaţa de asigurări este
dominată, peste tot în lume, de jucătorii mari, cu forţă financiară. Faptul că în
România sunt prezente acum aproape toate marile grupuri internaţionale nu face decât
să integreze piaţa locală în circuitul European.
Conform reglementărilor care guvernează piaţa bursieră, grupul Uniqa va
realiza o ofertă obligatorie de preluare pentru diferenţa de titluri aflate în posesia
micilor acţionari. Uniqa a intrat în acţionariatul Astra în urmă cu doi ani, prin
preluarea unui pachet de 27% din titlurile companiei, valoarea tranzacţiei fiind de
aproximatv 10 milioane de euro.
Prezentăm în tabelul 5.12. primele zece societăţi, din piaţa românească a
asigurărilor la finele trimestrului întîi al anului 2007, cu menţiunea acţionarului
majoritar:
107
Tabelul nr. 5.12. Primele 10 companii de asigurare din România în trimestrul I
2007
LOC COMPANIA ACŢIONAR PRIME
MAJORITAR BRUTE
SUBSCRISE
(MIL. EURO)
1 ALLIANZ-ŢIRIAC Grupul Allianz - 97,85
Germania
2 BCR ASIGURĂRI Grupul Erste - Austria 64,99
3 ASIROM Grupul Interagro – 64,42
România
4 OMNIASIG Vienna Insurance Group - 58,87
Austria
5 UNITA Vienna Insurance Group - 45,00
Austria
6 ASIBAN Grupul Erste, prin BCR, 41,01
25%
7 ASTRA-UNIQA Grupul Uniqa – Austria 35,44
8 ING ASIGURĂRI DE Grupul ING - Oalnda 34,35
VIAŢĂ
9 GENERALI Grupul Generali – Italia 29,44
10 BT ASIGURĂRI Grupul Financiar BT - 21,57
România
Sursa: www.1asig.ro
Remarcăm cu uşurinţă, prioritatea capitalului austriac, care domină piaţa

asigurărilor din România, prin cele trei societăţi: Vienna Insurance Group, Grupul
Erste şi Grupul Uniqa.
Considerăm faptul că piaţa românească a asigurărilor, aşa cum arată şi ultimile
schimbări din acţionariatul marilor companii româneşti, este foarte atractivă acum,
cînd încă nu a ajuns la maturitate, iar ritmul de creştere de la un an la altul este încă
intens.
108
În concluzie, considerăm fatul că, în contextul continuării creşterii economice
precum şi a beneficiilor aduse de aderarea României la Uniunea Europeană, piaţa
asigurărilor din Romînia va continua ritmul ascendent înregistrat pe primul semestru a
anului 2007, şi în perioada imediat următoare.
109
Capitolul 6
Reasigurarări


Din punct de vedere istoric, primul indiciu cu privire la operaţiunile de
reasigurare este datat în anul 1370 şi se referă la o poliţă de asigurare maritimă.
Reasigurarea, a început să fie practicată şi în alte ramuri ale asigurării începând cu
secolul al XIX-lea, cum ar fi ramura incendiu şi ramura asigurărilor de viaţă, fiind
printre primele unde s-a practicat acest fel specific de asigurare. Primele societăţi de
reasigurare, s-au costituit tot la mijlocul sec. al XIX-lea, în Germania la Koln, în anul
1846 societatea „Kolnische Ruch” care a început să funcţioneze în anul 1851. În
Elvaţia s-a constituit în anul 1863 societatea „Swiss Reinsurance Company”, iar în
Regatul Unit al Marii Britanii, din anul1867, a început să funcţioneze „Reinsurance
Company Ltd.”
Reasigurarea a început să se dezvolte odată cu creşterea mare a ofertei de
asigurare, creând astfel o securizare a asiguratorilor direcţi, care le-a permis să se
angajeze mai hotărât în subscrierea marilor riscuri şi a încheierii mai multor contracte
de asigurare.
Dintre numeroasele definiţii date contractului de reasigurare, cea mai relevanta
apartine specialistului in materie, din secolul trecut Lord Mansfield, ce considera
contractul de reasigurare ca pe « o noua asigurare efectuata printr-o noua polita
pentru acelasi risc, care a fost initial asigurat, pentru a despagubi subscriitorul ca
110
urmare a subscrierilor anterioare, ambele polite sint in vigoare in acelasi timp 117 ».
Astfel, există mai multe puncte de vedere cu privire la delimitarea relaţiilor care se
stabilesc între reasigurător şi reasigurat, ce diferă în funcţie de ramura de asigurare ,
fiecare dintre ele dorind să surprindă într-o măsură tot mai mare, structura şi
elementele definitorii ale acesteia, dar nici una nu a reuşit să fie considerată completă
şi finală.
Conceptual vorbind, această asigurare a asigurarii sau asigurarea
asigurătorului este un contract de asigurare, o convenţie între doua societăţi de
asigurare, în baza careia una acceptă să cedeze şi cealaltă să o reasigure potrivit
modalităţilor precizate în contract.
Reasigurarea derivă din necesitatea acoperirii unor risuri foarte mari, în raport
cu posibilităţiile unei singure societăţi de asigurare, care nu poate face faţă în
eventualitatea producerii evenimentului asigurat la plata despăgubirii. Astfel, s-a
impus ca o necesitate soluţia dispersării riscului, prin relaţii cu societăţi de asigurare şi
reasigurare sau cu societăţi de reasigurare.
Ca o particularitate a contractului de reasigurare, o reprezintă elementele de
extraneitate, deoarece părţile contractante, în majoritatea cazurilor sunt din ţări
diferite. De exemplu, în România această caracteristică reprezintă regula, deoarece
doar cu titlu de excepţie sau dat în reasigurare contracte din şi în ţară.
Trăsăturile comune ale contractului de reasigurare sunt următoare:
a) existenţa unui contract de reasigurare încheiat între asigurător şi reasigurător,
este condiţionată de existenţa unui contract de asigurare, care este încheiat între
asigurat şi asigurător;
b) ambele contracte, de asigurare şi reasigurare, trebuie să existe în acelşi timp,
adică contractul de reasigurare trebuie să aibă aceaşi durată de timp caşi contractul de
asigurare.
c) asiguratul iniţial, beneficiarul contractului de asigurare nu este parte şi nu are
nici o legătură cu contractul de reasigurare. Asigurătorul nu este obligat să
încunoştinţeze în vreun fel asiguratul despre contractul de reasigurare, nici despre
existenţa lui, nici despre clauzele lui contractuale. Astfel încât, dacă reasigurătorul dă
faliment, chiar şi atunci asigurătorul nu este exonerat de plata despăgubirii către
asigurat.
117
Ciumas,C Economia Asigurarilor, Edtura Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca, 2003
111
d) în caz de apariţie a evenimentului asigurat, atât reasigurătorul cât şi asigurătorul
participă la despăgubire în mod proporţional cu primele de asigurare rspectiv
reasigurare pe care le-au încasat, fără însă a depăşi răspunderea care şi-a asumat-o
asigurătorul prin contractul de asigurare.
În practica internaţională, este următoarea procedură: dacă un contract de
reasigurare este unul de profit, adică nu sau înregistrat daune pe durat sa, atunci
societăţii de asigurare cedentă i se poate returna o cotă de primă de reasigurare,
deoarece se consideră ca un merit al său faptul că a ştiut să coordoneze afacerea cu
abilitate.
Din punct de vedere juridic, nu există condiţii obligatorii privind o anumită
forma şi conţinut al contractului de reasigurare, neexistând o formă standard a
contractului de reasigurare, el se încheie în funcţie de intersul reasigurătorului, natura
şi dimensiunea riscurilor şi nu în ultimul rând de domeniul în care se încheie afacerea.
Majoritatea covârşitoare a contractelor de reasigurare sunt încheiate în formă scrisă,
spre deosebire de contractele anumitor forme de asigurare unde în loc de contract se
foloseşte poliţa de asigurare emisă de asigurator şi care are acelaşi efect juridic.
Forma uzuală, este aceea a unui contract nestandardizat, cuprinzând diverse clauze în
funcţie de interesele părţilor şi specificului obiectului său.
Deşi nu există restricţii de formă şi conţinut, contractul de reasigurare are
anumite caracteristici specifice, şi anume:
- este un contract oneros, prin faptul că reasigurătorul acceptă riscul într-o proporţie
egală cu procentul de primă care este cedat de către asigurător, procent care se referă
şi la cota de despăgubire la care este ţinut de acest contract de reasigurare, să o
plătească asiguratului, în caz de apariţie a evenimentului asigurat.
- este un contract de incertitudine, ca oricare alt contract de asigurare, deoarece
nimeni nu poate să spună nimic despre producerea riscului şi deci nici cu privire la
rezultatul final al contractului, adică dacă este un profit sau o pierdere.
- are caracter consensual, deoarece are la bază acordul de voinţă al părţiilor asupra
tuturor elementelor contractuale.
- este un contract sinalacmatic, deoarece implică obligaţii reciproce şi interdependente
ale părţiilor contractante, adică obligaţii şi drepturi legate de plata primei de asigurare
şi de plata despăgubirii la apariţia sinistrului.
- la fel ca orice contract de asigurare şi contractul de reasigurare are o execuţie
succesivă, adică efectele lui nu se produc dintr-o dată, ci presupune o anumită
112
perioadă de timp în care reasigurătorul acordă protecţie societăţii de asigurare
cedentă, preluând astfel riscurile, în schimbul primei de reasigurare.
Ramura de reasigurări, a domeniului asigurări, îşi desfăşoară activitatea pe
baza unor principii ferme, care stau la baza întregii activităţi de asigurare şi care nu
sunt scrise explicit în nici un contract de asigurare, dar ele sau impus pe cale
cutumială de-a lungul timpului, şi sunt cunoscute de toate părţiile înţelegerii de
reasigurare şi respectate întocmai. Aceste principii, au în domeniul reasigurării
anumite particularităţi şi pot fi invocate oricâd de către părţi, în cazul unor litigii.
Aceste principii se referă la:
- obligativitatea existenţei unui interes asigurabil;
- baza relaţiei dintre părţi trebuie să fie cea mai bună credinţă;
- contractul de reasigurare trebuie să fie un contract de despăgubire;
- existenţa unui obiect al reasigurării, deja asigurat.
Interesul asigurabil reprezintă o condiţie de validitate a tuturor contractelor de
asigurare şi reasigurare. El este explicat astfel în Dicţionarul termenilor de asigurare
maritimă 118 : ”din punct de vedere juridic, niciunei persoane nu i se permite să
efectueze o asigurare dacă nu posedă un interes asigurabil într-o aventură, adică ea
trebuie să poată pierde ceva dacă proprietatea supusă riscului se pierde, suferă avarii
sau este reţinută sau poate pierde datorită întârzierii ei. Dacă o persoană ajută sau
înlesneşte încheierea unei asigurări în cazul în care nu există interes asigurabil,
aceasta este vinovată şi pedepsită.” Astfel putem spune că interesul asigurabil se
referă şi depinde de riscurile preluate, de obiectul asigurat şi de suma asigurată
respectiv valoarea maximă a despăgubirii.
Cea mai mare bună credinţă sau maxima bună credinţă, acest principiu general
este aplicat cu o mare stricteţe în domeniul reasigurării, datoriţă în primul rând al
specificului reasigurării. Specificul constă în faptul că, reasigurarea se desfăşoară pe
plan internaţional, fiind de cele mai multe ori ditanţe foarte mari între locul unde se
poate produce riscurile şi locul unde se află societatea de asigurare , iar aceasta din
urmă nici nu cunoaşte asiguraţii. În virtutea cestui principiu, informaţiile pe care şi le
oferă reciproc partenerii reasigurării, sunt luate ca atare şi considerate adevărate. În
cazul în care se constată anumite neadevăruri, partea vătămată poate cere despăgubiri
şi poate cere rezilierea contractului. Dacă în cazul unui contract de asigurare părţile
118
R.H.Brown, Dictionary of Marine Insurance Terms, Witherby&Co.Ltd., Great Britain, 1962.
113
sunt o societate de asigurare care este cunoscătoare a afacerii şi un asigurat care nu
cunoaşte în egală măsură normele şi principiile juridice ale asigurării, în cazul
reasigurării părţile contractante sunt experte, De aceea , în situaţii litigioase un
reasigurat nu se poate apăra dacă a transmis informaţii neadevărate sau incomplete în
faţa unui reasigurator, chiar dacă şi el la rândul lui a fost dezinformat de asiguratul
original. Totodată trebuie menţionat faptul că datoria de a se informa reciproc a
părţiilor unui contract de reasigurare, este necesară atât în faza de negociere cât şi în
faza de derulare a contractului.
Despăgubirea este parte integrantă a orcărui contract de reasigurare, chiar dacă
asigurarea originală nu reprezintă întotdeana un contract de despăgubire, ca în cazul
asigurărilor de viaţă şi reprezintă suma de bani plătibilă de reasigurător către
reasigurat, corespunzător cu condiţiile de reasigurare intervenite între părţi. În piaţă se
obijnuieşte ca reasiguratorul să plătească cu titlu de despăgubire, societatea de
asigurare cedentă cât mai repede şi numai după ce acesta a plătit la rândul său
despăgubirea asiguratului. Deasemenea, dacă răspunderea reasiguratului scade ca
urmare a exercitării cu succes a dreptului de subrogare, reasigurătorulare şi el, la
rândul lui, dreptul de a solicita reducerea corespunzătoare a răspunderii sale, drept
care este în mod expres stipulat în contract.
În cazul reasigurării, obiectul afacerii îl reprezintă răspunderea pe care aceste a
acceptat-o prin contract, cotractul de reasigurare fiind astfel un contract de asigurare a
răspunderii, dar, deoarece răspunderea depinde de existenţa unui obiect al asigurării,
valabilitatea reasigurării va depinde în acest fel de aceaşi condiţie, adică de existenşa
unui obiect al asigurării.
Functiile reasigurarii
Acestea sunt specifice şi au un conţinut complex în procesul de amplificare
apieţei asigurărilor, prin crearea unei stabilităţi economice internaţionale. Prinre cele
mai importante funcţii ale reasigurării, enumerăm:
Multiplicarea posibilitatiilor de subscriere. Reasigurarea apare atunci când un
asigurător, oricare ar fi marimea fondurilor proprii, a încasarilor, a tehnicilor sale, se
poate afla în faţa unor riscuri a căror consecinţe nu le poate acoperi în totalitate.
Pentru a satisface aceste cereri de acoperire care solicită cresterea mijloacelor proprii,
asigurătorul poate opta şi pentru o coasigurare, soluţie mai rar folosită, datorită
riscului ca asiguratul să intre în legatura cu alţi asigurători, concurenţii săi. Astfel,
114
reasigurarea ramâne soluţia optimă a problemei pusă în faţa asigurătorului de
conflictul dintre imperativele tehnice şi restricţiile comerciale. Putem concluziona
astfel, faptul că prin coasigurare se realizează o divizare orizontală a riscului, iar prin
reasigurare o divizare pe verticală, reuşind astfel o divizare doar a consecintelor
riscului nu şi a clientelei asigurătorului.
Mentinerea echilibrului financiar al asiguratorului. Reasigurarea, dincolo
de o reţinere fixată pe eveniment va limita posibilităţile de dezechilibru generate de
independenţa mai mult sau mai puţin strânsă între riscurile ce compun portofoliul de
asigurare a cedentei prin dispersia riscului, determinând creşterea capacităţii de
asigurare a societăţii.
Deasemenea, reasigurarea este cea care permite evitarea atât a riscului
determinat de probabilitatea statistică de producere a unui eveniment cât şi a riscului
determinat de evaluările legate de costul mediu al fiecarui eveniment. Astfel, facând
apel la reasigurare, asigurătorul realizează o omogenizare valorică, reuşind astfel să-şi
consolideze o poziţie competitivă pe piaţa pe care operează.
Dacă se presupune ca fiecare risc a fost tarifat corect, acestei omogenizări
valorice i se adaugă o omogenizare în natura, întrucit diferenţele între riscurile
aceleiaşi ramuri de asigurare sunt corectate prin variaţii, în cotele care le sunt aplicate.
Dar, omogenitatea în natura presupune o tarifare cât mai precisă, tinzând spre
perfecţiune, reprezentând astfel o variantă mai mult teoretică decât practică.
Ajută trezoreria asigurătorului (cedentei) Ca regulă generală, datorită
tehnicii de derulare a asigurării, intrarile de fonduri se efectuează într-un ritm mult
mai rapid decât ieşirile, în patrimoniul asigurătorului. Primele de asigurare se platesc
imediat. Daunele survin însa după un anumit timp, iar plata lor dupa un alt interval de
timp. Asigurătorul poate plasa astfel fondurile sale în scopul maximizarii veniturilor
sale financiare, astfel putem concluziona faptul că prin reasigurare se reduc nevoile de
trezorerie ale cedentei şi favorizează astfel politica sa de plasament. Partea
contributivă a reasigurătorului în fiecare daună reduce « ponderea » cedentei, în
condiţiile în care toate aceste prevederi au fost incluse în contractul de reasigurare. 119
Funcţia de consultanţă a asigurărilor, se realizează prin faptul că, societăţilor
de asigurare, cedentelor, li se oferă prin intermediul reasigurării, accesul la anumite
119
Cistelecan, L., Cistelecan, R., Asigurari Comerciale, Editura Dimitrie Cantemir, Tirgu Mures,
1996.
115
servicii specifice şi speciale, cum ar fi comisariatele de avarii şi operaţiuni de brokeraj
în reasigurări.

Piaţa şi practica internaţională a determinat corelarea metodelor şi tehnicilor de
reasigurare cu formele de reasigurare, cu mărimea şi natura risculor asigurate precum
şi cu obiectul asigurării pentru încheierea contractului de reasigurare.
Contractul de reasigurare, având în vedere natura şi complexitatea riscurilor
cedate şi acceptate, fiinţează prin modalităţi variate de repartizare a riscurilor între
asigurător şi reasigurător, impunându-se mai multe forme de reasigurare.
Reasigurarea poate fi realizată în mai multe forme şi tipuri, cele mai importante
fiind prezentate mai jos, în tabelul nr. 6.1.
Tabelul 6.1. – Forme de reasigurare
Reasigurare
Facultativă Obligatorie
Proportională Neproportională Proportională Nonproportională
-cotă parte Excedent Oprire de Cota Excedent Facultativ/ Excedent de Oprire
-excedent de de dauna dauna / parte de sumă obligatorie daună de
sumă Excedent asigurată Per Excedent daună /
asigurată de dauna risc de dauna excedent
-mixtă agregata agregata de
daună
agregată
În materia de specialitate există mai multe analize şi studii care împart

metodele şi tehnicile de reasigurare în două mari categorii, şi anume proporţionale şi
neroporţionale. Metodele proporţionale de reasigurare au următoarele tehnici: cota
parte, excedente de sume asigurate mixte şi pe bază de pool, iar cele neproporţionale
au tehnici de excedent de daună şi de oprire de daună. Ambele metode atât cea
proporţională cât şi cea neproporţională, putând fi atât facultative cât şi obligatorii.

Aceasta, este considerată cea mai veche metodă de reasigurare care, deşi este
mai putin folosită decât reasigurarea obligatorie, este totuşi necesară şi utilă.
Caracteristicile principale ale acestei forme de reasigurare sunt:
- analizarea de către reasigurător a fiecarui risc care necesită un
plasament facultativ;
116
- informarea comletă a reasigurătorului cu toate materialele informative
despre riscul în cauză, de către asigurător ;
- decizia finală este fie acceptare partială sau integrală, fie de respingere.
În cazul unui risc ce urmează să fie reasigurat facultativ şi proportional este
necesară întocmirea unei note de acoperire de către cedent şi prezentată potenţialului
reasigurător, care, dacă o acceptă, o semnează şi mentionează imediat procentul
acceptat. În funcţie de mărimea daunelor, plăţiile între asigurător şi reasigurător se
fac, fie imediat după plata asiguratului, în cazul celor mari, fie printr-un decont lunar
sau trimestrial, în cazul celor mici.
Reasigurare proporţională, constă în repartizarea riscurilor între părţi, făcându-
se o împărţire proporţională a sumelor asigurate, în una din următoarele variante:
reasigurarea prin sistemul cotă-parte, prin sistemul excedentului de sumă asigurată
sau într-o variantă mixtă, care le cuprinde pe ambele.
Principalele caracteristici ale variantei cotă-parte, sunt următoarele:
- existenţa similitudinii de interes ale părţiilor faţă de încheierea afacerii şi faţă de
înregistrarea aceluiaşi nivel al indicatorului rata daunei atît la asigurător cât şi la
reasigurător;
- posibilitatea cedentului de a suscrie, riscuri ce depăşesc capacitatea financiară
proprie;
- este o reasigurare continuă, cu reânoire automată, dacă nu se notifică rezilierea la
termen;
- este folosită de obicei de societăţi de asigurare de mărime medie şi mică, fiind o
variantă benefică ambelor părţi, deoarece portofoliul reasigurătorului are în principiu
aceeaşi structură cu portofoliul de asigurări al asigurătorului, aceeaşi dispersie şi
difuzare a riscurilor.
Reasigurarea proporţională excedent de sumă asigurată, reasigurătorul
stabileşte anticipato sumă fixă cu care va participa la fiecare cesiune de reasigurare,
urmând ca diferenţa, adică excedentul, până la limita prevăzută în contract să se
difuzeze, prin cedare către reasigurători. Participarea fiecărui reasigurător la preluarea
excedentului de sumă asigurată, are loc în procentele dinainte stabilite.
Principalele trăsături ale variantei de reasigurare proporţională cu excedent de
sumă asigurată, sunt următoarele:
- capacitatea contractuală este structurată , în raport cu posibilităţiile de despăgubire;
117
- asigurătorul, procedând la selecţia riscurilor, poate opta la renunţarea la anumite
riscuri, chiar dacă va renunţa în favoarea reasigurătorilor, în condiţiile unei cote de
primă din asigurarea directă încasată, mai mare;
- modul de administrare este mai elaborat iar cheltuielile aferente sunt şi ele mai mari,
pentru ambele părţi.
Reasigurare proporţională mixtă, îmbină cele două forme de reasigurare de mai
sus, adică asiguratul reţine un procent din suma asigurată a contractelor de asigurare
individuale, iar diferenţa o cedează în reasigurare, în varianta cotă.parte, iar după
depăşirea limitei răspunderii, în varianta de reasigurare cotă-parte, toată diferenţa se
va ceda în reasigurare, în varianta de excedent de sumă asigurată. Putem afirma faptul
că, reasigurarea mixtă are două segvenţe şi anume: prima, în care se aplică tehnica
reasigurării în varianta cotă-parte şi care avantajează ambele părţi implicate şi a doua,
în care se aplică tehnica reasigurării în varianta excedent de sumă asigurată, pentru
acea parte din suma asigurată cedată în reasigurare, care nu a fost preluată de
reasigurător, în mod integral, în cadrul primei proceduri şi care, are unele dezavantaje
pentru reasiguratori.
Reasigurarea facultativă neproportională, s-a dezvoltat mai recent, pe masură
ce primele de asigurare au scazut foarte mult şi companiile de asigurare au considerat
că este mai bine să facă o selecţie facultativă pe baza excedentului de daună, în scopul
de a reţine cât mai mult posibil din prima de asigurare, limitându-şi în acelaşi timp
expunerea la risc. Mai mult, unii reasigurători, preferă acest tip de reasigurare,
deoarece îşi pot fixa primele de reasigurare cuvenite pentru sumele acceptate în
reasigurare indiferent de cuantumul primelor de asigurare. Principala problemă ce
poate apărea în acest caz, este aceea că potenţialul de daune al unui asigurător este
mai mare decât în cazul reasigurării proportionale.

Această formă de reasigurare, s-a dezvoltat ca urmare a încercărilor de a găsi
modalitătţi de reasigurare mai eficiente, îmbracând mai multe forme.
Reasigurarea obligatorie proportională, este un contract, ce prevede faptul
că, reasigurătorul este obligat să accepte toate riscurile care cad sub incidenţa acestui
contract iar asigurătorul (cedentul), este obligat să le cedeze. Acest fel de a proceda
echivalează cu o protecţie automată, astfel încât, asigurătorul poate accepta orice
propunere de asigurare pe care doreşte să o accepte şi care se încadrează în limitele
118
contractului, iar reasigurătorul, nu va mai putea examina fiecare risc în parte şi nu are
posibilitatea de a respinge sau a evalua un risc, atât timp cât cade sub incidenţa
contractului - el fiind nevoit să accepte riscurile bune la fel ca şi pe cele mai mari.
Reasigurarea obligatorie neproportională, reprezintă o întelegere
cotractuală stabilită între un asigurător şi un reasigurător prin care reasigurătorul este
de acord să plătească toate daunele care depăşesc o anumită limită prestabilită, pentru
un anumit portofoliu de riscuri protejate. În reasigurările obligatorii, reasigurătorul
devine în întregime dependent de procedurile de subscriere folosite de asigurător.
Astfel, apare un nou concept şi anume acela de « subscriere a asiguratorului », în loc
de « subscriere a riscului ». Acest concept, relevă faptul că, metodele de management,
procedurile de subscriere şi experienţa anterioră a asigurătorului sunt mai importante
decât riscurile individuale ce trebuie să fie reasigurate.
Datorită importanţei acestui fel de reasigurare, menţionăm mai jos formele
cele mai importante care le îmbracă contractele de reasigurarea obligatorie:
¾ reasigurarea cotă-parte,
¾ reasigurarea excedent de sumă asigurată,
¾ reasigurarea mixtă şi pool-urile de asigurare,
¾ reasigurarea excedent de daună,
¾ reasigurarea oprire de daună.

Această formă de reasigurare se constituie, prin participarea cu capital a mai
multor societăţi, luând naştere o entitate de sine stătătoare care va avea ca obiect de
activitate, reasigurarea unei anumite părţi a riscurilor subscrise de către aceste
companii, iar uneori, în schimbul retrocedarii către companiile membre a părţii de risc
iniţial acceptate. Apariţia lor, s-a impus ca urmare a cerinţei de acoperire a unor
riscuri grele, mai puţin, sau deloc, cercetate din punct de vedere statistic, generatoare
de riscuri greu de estimat.
Un pool de reasigurare, poate avea ca activitate, reasigurarea anumitor riscuri
specifice sau a unor anumite afaceri dintr-o categorie special determinată, în funcţie
de convenţia dintre societăţile membre, 120 iar conducerea lui este exercitată alternativ
de una dintre societăţiile de asigurare membre sau de către o entitate juridică mixtă
120
Ciurel, V., ,,Asigurari si reasigurari: abordari teoretice si practice internationale, Editura ALL
BECK, Bucuresti, 2000.
119
stabilită de comun acord, care ca sarcină principală, împărţirea reasigurărilor cedate
pool-ului între toţi membrii lui, în proporţii agreate de către aceştia sau proporţional
cu volumul afacerilor cedate.
Organizarea acestor aranjamente de tip pool, are la bază anumite avantaje
specifice, dintre care cele mai importante sunt:
¾ societăţile membre ale pool-ului obţin o cotă parte ( uneori în plus şi o cotă de
excedent ) dintr-o gamă mai largă de afaceri, realizându-se astfel o dispersie
mai bună şi un echilibru al portofoliului lor;
¾ uneori, un singur risc, constituit din blocuri mari de afaceri, poate fi mai uşor
absorbit în asigurarea existentă decât în cazul în care fiecare afacere ar fi
tratată separat;
¾ pe pieţele de asigurări mai putin dezvoltate, unde se manifestă o instabilitate
semnificativă, pool-ul de reasigurare coordonează activitatea şi resursele de
asigurare pentru a face faţă cererii, aparând ca un reasigurător serios, şi
totodată, prin activitatea sa, ajută la fixarea cotelor de primă la un nivel
corespunzator riscului respectiv.
Reasigurările de tip pool, se pot administra în mai multe moduri, în funcţie în
funcţie de mai multe caracteristici. Din punct de vedere al modului de organizare şi
funcţionare a pool-lui, toţi membrii lui depun toată prima de asigurare sau numai o
parte a ei pentru o categorie specială de tranzacţii într-un fond comun şi împart
daunele totale în acelaşi proporţie sau într-o porporţie agreată de membrii.
Cheltuielile şi profiturile se împart în acelaşi mod.
Dacă una sau mai multe societăţi membre ai pool-lui acceptă riscuri pentru
asigurare în mod independent, acestea pot fi trecute în întregime pool-lui, iar o parte a
lor pot fi reţinute de către societăţile în cauză şi se transferă numai surplusul către
pool. Afacerila astfel primite de către pool, sunt împărţite şi retrocedate societăţilor
participante, fie fără reţinerea din partea pool-lui, fie după o reţinere stabilită conform
unor tabele de limite întocmite de pool în acest scop, sau pool-ul participăla afacerile
primite pe bază de cotă parte împreună cu societăţile membre. Compartimentele de
subscriere a societăţiilor de asigurare care compun pool-ul, cunosc foarte bine
capacitatea şi caracterul subscrierilor celorlalte societăţi membre.
Se poate constata cu uşurinţă, faptul că, aranjamentele de tip pool nu sunt
perfecte, ele au şi unele dezavantaje, în special de ordin economic, cum ar fi: nivelul
cheltuielilor mari şi nivelul cheltuielilor suplimentare implicate prin introducerea unei
120
faze intermediare în plus în procedura de reasigurae (evidenţele respective şi
personalul necesar), pericolul potenţial de acumulare de riscuri de natura apropiată,
determinata în principal, de resursele neuniforme ale unor membrii, vis-a-vis de astfel
de confruntări cu riscuri de acest tip.
Se poate afirma, din parcurgerea practicilor internaţionale a reasigurărilor,
faptul că, există o mare diversitate de forme şi metode de acoperiri pretabile oricaror
tipuri de riscuri, practic se poate afirma, că fiecare contract în parte reprezintă un caz
deosebit, care trebuie tratat şi analizat separat. Acest fapt este posibil, datorită
varietăţii infinite de situaţii cu care se pot confrunta societăţiile de asigurare şi de
reasigurare.
Principalii reasigurători, sunt cuprinşi în tablelul 6.2.:
Tabelul nr.6.2. Topul companiilor de reasigurare in anii 1996 şi 2007
Anul 1996 121 Anul 2007 122
Gupul Prime de Gupul Prime de
Nr. reasigurare reasigurare
crt. nete subscrise nete subscrise
(milioane (milioane
USD) USD)
1. Munich Re Group 10.927,3 Munich Re 28.889,40
2. Swiss Re Group 8.648,5 Swiss Re 25.780,20
3. General & Cologne Berkshire
5.665,1 10.580,00
Re Group Hathaway Re
4. Lloyd’s 4.137,3 Hannover Re 10.125,90
5. Alliantz GE Insurance
3.944,7 8.173,00
Solutions
6. Zurich Group 3.535,1 Lloyd's 7.653,10
7. Hannover Re Group 2.629,2 Allianz Re (1) 5.586,10
8. Gerling Global Re 2.292,0 Everest Re 4.531,50
9. Assicurazioni
2.225,5 XL Re 4.149,30
Generali
10. American Re 1.908,2 PartnerRe 3.852,70
121
World Insurance Report, S&P, Financial Times – 4 Septembrie 1998
122
World Insurance Report, S&P, Financial Times – 8 Martie 2008
121
Comform evoluţiei în decurs de zece ani, se poate observa o mare stabilitate a
primelor două locuri, precum şi o mai mare distanţă faţă de celelalte societăţi,
distanţă care s-a marit în ultimii unsprezece ani, determinând astfel o desprindere faţă
de ceilalţi competitori.
Deasemenea se poate consata faptul că, societatea Lloyd’s, a pierdut locul 4
ajungând pe locul 6, iar societatea Allianz Re, de pe locul 5 pe locul 7 având creşteri
relativ mici comparativ cu primele clasate.
6.4. Analiza principalilor reasigurători la nivel national

Reasigurarea, ca instrument de transfer al riscurilor unei societăţi de
asigurare către o altă societate de reasigurare, conduce la îmbunătăţirea situaţiei
financiare a cedentului prin reducerea riscurilor tehnice, diversifică şi omogenizează
portofoliul de asigurări şi creează capacitate suplimentară de asigurare.
Din datele prezentate mai sus, se poate concluziona că la indicatorul valoarea
primelor cedate în reasigurare a crescut în anul 2004 comparativ cu anul precedent cu
7,69% în termeni reali şi cu 18,79% în anul 2005 faţă de anul 2004.
La categoria asigurări generale au fost cedate în reasigurare în anul 2004
prime de asigurare în creştere reală faţă de 2003 cu 46,76% , iar în anul 2005, la
aceeaşi categorie de asigurări, valoarea primelor cedate în reasigurare a crescut cu
19,27% faţă de anul precedent.
La categoria asigurări de viaţă primele cedate in reasigurare au crescut în anul
2004 comparativ cu anul 2003 cu 46,76% în termeni reali şi cu 6,48% în anul 2005
faţă de anul precedent.
Analizând pe societăţi valoarea primelor cedate în reasigurare se observă că
cea mai mare valoare a primelor cedate în reasigurare o au societăţile cu capital
integreal sau majoritar străin. Ponderea cedării în reasigurare o au societăţile :UNITA,
ALLIANZ-ŢIRIAC, GENERALI, INTERAMERICAN, AIG LIFE.
Se poate interpreta faptul că, cedarea primelor de asigurare către reasigurători
străini de către unele societăţi din România, care practic sunt sucursale ale societăţilor
respective străine de asigurare, reprezintă un export mascat de capital ?
122
I. Principalii indicatori ai activităţii de reasigurare în anul 2003 (mii lei)
Total (viata si
Indicator Asigurari de viata Asigurari generale
generale)
2002 2003 2002 2003 2002 2003
Prime brute
439.498 619.932 1.475.037 2.053.884 1.914.534 2.673.816
subscrise
Primiri in
0 0 24.599 32.141 24.599 32.141
reasigurare
Comisioane
plătite pentru
0 0 3.963 2.068 3.963 2.068
primiri în
reasigurare
Prime cedate
în 11.857 17.423 456.123 614.905 467.980 632.328
reasigurare
Comisioane
primite
pentru cedari 3.246 3.745 99.041 124.103 102.287 127.849
în
reasigurare
123
II. Situaţia privind primele brute subscrise şi primele brute subscrise cedate pentru
asigurările generale, în anul 2003
Prime Prime Pondere

Prime brute brute prime
Prime
brute subscrise subscrise cedate în
Nr. cedate în
Societatea subscrise din din primiri prime
Crt. reasigurare
- mii lei asigurări în brute
- mii lei -
- directe reasigurare subscrise
- mii lei - - mii lei - -%-
ALLIANZ
1 496.893 495.455 1.438 241.778 48,80 %
TIRIAC
2 ASIROM 417.243 417.151 92 25.157 6,03 %
3 OMNIASIG 223.253 212.161 11.093 57.837 27,26 %
4 ASTRA 125.743 125.675 68 19.160 15,25 %
5 UNITA 119.462 119.462 0 29.517 24,71 %
6 ASIBAN 105.113 105.066 47 47.238 44,96 %
7 ARDAF 104.620 104.530 90 9.053 8,66 %
8 GENERALI 75.605 74.306 1.299 39.521 53,18 %
BCR
9 74.729 74.729 0 18.753 25,09 %
ASIGURARI
10 AIG ROMANIA 52.326 51.454 872 47.510 92,33 %
124
III. Situaţia privind primele brute subscrise şi primele brute subscrise cedate pentru
asigurările de viaţă, în anul 2003
Prime
Prime Pondere
brute
Prime brute prime
subscrise Prime
brute subscrise cedate în
Nr. din cedate în
Societate subscrise din primiri prime
Crt. asigurari reasigurare
- mii lei în brute
directe - mii lei -
- reasigurare subscrise
- mii lei
- mii lei - -%-
-
ING
1 272.069 272.069 0 381 0,14 %
NEDERLANDEN
2 ASIROM 79.336 79.336 0 0 0,00 %
OMNIASIG
3 ASIGURARI DE 54.767 54.767 0 3.595 6,56 %
VIATA
4 AIG LIFE 52.041 52.041 0 3.887 7,46 %
5 ASIBAN 38.550 38.550 0 723 1,88 %
6 AVIVA 22.763 22.763 0 88 0,39 %
7 INTERAMERICAN 19.751 19.751 0 2.525 12,78 %
8 ALLIANZ TIRIAC 17.729 17.729 0 328 1,85 %
9 UNITA 12.285 12.285 0 0 0,00 %
10 LUKOIL ASITO 11.464 11.464 0 71 0,62 %
125
I. Principalii indicatori ai activităţii de reasigurare, în anul 2004 ( mii lei)
Asigurari de
Indicator Asigurari generale Total (viata si generale)
viata
2003 2004 2003 2004 2003 2004
Prime brute 619.93 746.02
2.053.884 2.730.519 2.673.816 3.476.544
subscrise 2 5
Primiri in
0 0 32.141 32.944 32.141 32.944
reasigurare
Comisioane
platite pentru
0 0 2.068 1.596 2.068 1.596
primiri in
reasigurare
Prime cedate
17.423 27.947 614.905 716.344 632.328 744.291
in reasigurare
Comisioane
primite pentru
3.745 6.701 124.103 150.048 127.849 156.749
cedari in
reasigurare
126
Prime Prime Pondere

brute brute prime
Prime Prime
subscrise subscrise cedate în
Nr. brute cedate în
Societatea din din primiri prime
Crt. subscrise reasigurare
asigurari în brute
-mii lei - - mii lei -
directe reasigurare subscrise
- mii lei - - mii lei - -%-
ALLIANZ
1 685.997 685.404 593 207.109 30,19 %
TIRIAC
2 ASIROM 427.068 426.986 82 39.555 9,26 %
3 OMNIASIG 312.210 299.147 13.063 61.743 19,78 %
4 ASTRA 192.793 192.793 0.2 18.716 9,71 %
5 ARDAF 174.983 174.698 285 19.504 11,15 %
6 UNITA 165.270 165.270 0 40.854 24,72 %
7 ASIBAN 144.766 144.697 68 55.999 38,68 %
BCR
8 125.193 125.193 0 56.302 44,97 %
ASIGURARI
9 GENERALI 86.727 85.632 1.095 58.686 67,67 %
10 AIG ROMANIA 66.603 64.965 1.638 60.958 91,52 %
127
Nr. Societatea Prime Prime Prime Prime Pondere

crt. brute brute brute cedate prime
subscrise subscrise subscrise în cedate în
- mii lei din din reasig. prime
- asigurari primiri în - mii lei brute
directe reasig. - subscrise
- mii lei - mii lei - -%-
-
1 ING ASIGURARI 302.897 302.897 0 602 0,20 %
2 ASIROM 89.001 89.001 0 0 0,00 %
3 AIG LIFE 75.874 75.874 0 6.571 8,66 %
4 OMNIASIG ASIG. 50.925 50.925 0 7.734 15,19 %
de VIATA
5 ALLIANZ TIRIAC 39.074 39.074 0 1.075 2,75 %
6 ASIBAN 37.529 37.529 0 615 1,64 %
7 AVIVA 33.893 33.893 0 265 0,78 %
8 INTERAMERICAN 20.448 20.448 0 2.312 11,31 %
9 GRAWE 20.026 20.026 0 1.292 6,45 %
10 BCR ASIGURARI 19.115 19.115 0 0 0,00 %
128
I. Principalii indicatori ai activităţii de reasigurare, în anul 2005 (mii lei)
Total (viaţă si
Indicatori Asigurări de viaţă Asigurări generale
generale)
2004 2005 2004 2005 2004 2005
Prime brute 746.0
1.037.995 2.730.519 3.379.170 3.476.544 4.417.166
subscrise 25
Primiri in
0 6 32.944 32.173 32.944 32.179
reasigurare
Comisioane
platite pentru
0 0 1.596 1.969 1.596 1.969
primiri în
reasigurare
Prime cedate 27.94
32.318 716.344 927.834 744.291 960.152
în reasigurare 7
Comisioane
primite pentru
6.701 11.054 150.048 200.209 156.749 211.264
cedari în
reasigurare
129
Nr. Societatea Prime Prime Prime brute Prime Pondere

Crt. brute brute subscrise cedate în prime
subscrise subscrise din primiri reasigurare cedate în
- mii lei - din în - mii lei - prime
asigurari reasigurare brute
directe - mii lei - subscrise
- mii lei - -%-
1 ALLIANZ 801.678 801.526 152 319.475 39,85 %
TIRIAC
2 ASIROM 491.001 490.860 141 37.516 7,64 %
3 OMNIASIG 421.608 406.775 14.832 62.254 14,77 %
4 ASIBAN 256.034 256.034 0 83.984 32,80 %
5 UNITA 238.765 238.765 0 69.677 29,18 %
6 ARDAF 227.738 226.989 748 9.384 4,12 %
7 BCR 219.234 219.237 0 90.901 41,46 %
ASIGURARI
8 ASTRA 167.590 167.492 98 12.619 7,53 %
9 GENERALI 109.878 108.846 1.032 64.905 59,07 %
10 BT 97.617 97.617 0 18.425 18,87 %
ASIGURARI
130
Nr. Societatea Prime Prime Prime Prime Pondere

Crt brute brute brute cedate în prime
. subscrise subscrise subscrise reasig. cedate
- mii lei din din - mii lei în prime
- asigurari primiri - brute
directe în reasig. subscris
- mii lei - mii lei e
- - -%-
1 ING ASIG.DE VIATA 392.924 392.924 0 1.781 0,45 %
2 AIG LIFE 103.488 103.488 0 10.613 10,26 %
3 ASIBAN 88.171 88.171 0 2.003 2,27 %
4 ASIROM 82.564 82.564 0 0 0,00 %
5 BCR ASIGURARI 77.652 77.652 0 0 0,00 %
6 ALLIANZ TIRIAC 65.349 65.349 0 5.322 8,14 %
7 OMNIASIG VIATA 55.344 55.344 0 4.496 8,12 %
8 GRAWE 35.309 35.309 0 2.091 5,92 %
9 INTERAMERICAN 22.342 22.342 0 2.742 12,27 %
10 GENERALI 20.705 20.699 6 911 4,40 %
131
II. Situaţia privind primele brute subscrise şi primele cedate în reasigurare pentru
Tabelul nr. 4
Pondere
prime
Prime Prime
cedate în
Nr. brute cedate în
Societatea prime
Crt. subscrise reasigurare
brute
- mii lei - - mii lei -
subscrise
-%-
ALLIANZ 1 137
1 593 431,9 52,16
TIRIAC 609,
535
2 ASIROM 55 016,6 10,28
277,6
OMNIASIG
VIENNA 883
3 64 530,8 7,30
INSURANCE 919,8
GROUP
367
4 ASTRA 27 750,5 157,56
207,4
UNITA VIENNA
474
5 INSURANCE 146 408,3 30,88
166,7
GROUP
444
6 ASIBAN 129 231,1 29,08
463,2
157
7 ARDAF 15 477,2 9,84
340,5
321
8 GENERALI 141 854,2 44,15
325,3
BCR 559
9 194 799,3 34,79
ASIGURARI 976,3
10 AIG ROMANIA 96 597,8 84 333,3 87,30
În tabelul nr. 4, referitor sectorului asigurărilor generale, la data de 30 07 2007, 33 de

societăţi de lei( reprezentând 29,38% din primele brute subscrise), în creştere reală
faţă de anul 2006 cu 7,33%. În consecinţă ,gradul reţinerii proprii, raportat de
asigurătorii autohtoni, la aceeaşi dată a fost de 70,62% din volumul asigurare au
înregistrat un volum de prime cedate în reasigurare de 1 682 447 754 primelor brute
subscrise pentru asigurări generale.
132
III. Situaţia privind primele brute subscrise şi primele brute subscrise cedate pentru asigurările
de viaţă, în anul 2007
Tabelul nr. 5
Pondere
Prime Prime prime
Nr. brute cedate in cedate in
Societate
Crt. subscrise reasigurare prime brute
- mii lei - - mii lei - subscrise
-%-
1 ING 501 107,7 2 659,2 0,52
2 ASIROM 93 083,7 0 0,00
3 OMNIASIG VIATA 45 397,6 1 302,6 2,34
4 AIG LIFE 219 721,8 0 0,00
5 ASIBAN 11 697,2 2 297,2 1,95
6 AVIVA 83 227,6 2 791,8 3,35
7 INTERAMERICAN 32 703,5 121,3 0,32
8 ALLIANZ TIRIAC 96 820,1 1 788,9 1,75
BCR ASIGURARI
9 82 767,8 11 897 14,36
DE VIATA
10 GENERALI 60 803,9 1 684,2 2,49
În tabelul de mai sus, am analizat sectorul asigurărilor de viaţă , în anul 2007,

care a înregistrat o valoare a primelor cedate în reasigurare de 42 440 900 lei în
creştere reală cu 41,51%faţă de anul 2006. Raportate la total prime brute subscrise din
asigurările de viaţă, primele cedate au reprezentat 2,93%. Astfel, gradul reţinerii
proprii a asigurătorilor, pentru asigurările de viaţă, a fost de 97,07%.
Se poate interpreta faptul că, cedarea primelor de asigurare către reasigurători străini
de către unele societăţi din România care practic sunt sucursale ale societăţilor străine de
asigurare reprezintă un export mascat de capital ?
133
Capitolul 7
ASIGURAREA ŞI REASIGURAREA MĂRFURILOR ÎN TIMPUL

TRANSPORTULUI EXTERN
7.1. Obiectul asigurat

7.3. Răspunderea părţiilor în asigurare
Prima formă de asigurare în general şi de asigurare de transport în special, este

asigurarea maritimă. Apariţia ei, este explicată prin strânsa legătură între comerţ şi
navigaţia maritimă, şi expunerea mare a mărfurilor şi a vapoarelor la riscurile mării.
La început, propritarii navelor erau şi proprietarii mărfurilor şi drept urmare cu o
singură poliţă se putea acoperii atât marfa cât şi navele, interesul fiind acelaşi.
Asigurările şi reasigurările maritime, oferă compensaţie financiară pentru
avarierea, distrugerea sau pierderile survenite ca urmare a transporturilor de mărfuri
pe mare. Astfel, bunurile asigurabile sunt reprezentate de orice marfă sau alte bunuri
mobile expuse pericolelor mării
7.1. Obiectul asigurat.

Îl pot constitui mărfurile aflate în trafic internaţional, transport derulat în baza
unui contract de transport extern(conosament), de natura mijloacelor fixe, mobilier,
mărfuri generale, şi alte bunuri, toate precizate în condiţiile de asigurare ale acestei
forme de asigurare, existând mici deosebiri de la o societate de asigurare la alta.
Mărfurile preluate de transportator(sau cărăuş), pentru a fi transportate, se pot
asigura numai cu respectarea unor dispoziţii specifice şi legale privind transportul şi
recepţionarea acestora. Pe lângă bunurile asigurabile se includ în poliţele de asigurare
134
şi reasigurare şi toate veniturile şi cheltuielile făcute în avans şi care sunt în pericol ca
urmare a expunerii lor, ca urmare a transportului internaţional.
Se mai pot asigura şi orice răspundere faţă de o terţă parte, ce poate apărea
pentru proprietar sau altă persoană interesată sau responsabilă pentru proprietatea
asigurată.
Sunt exceptate de regulă : banii, hârtiile de valoare, documente sau registre,
manuscrise, pietre preţioase, etc. Desigur, ele pot fi transportate şi asigurate dar,
numai de la caz la caz, prin menţionarea şi acceptarea lor expresă.

Sunt persoanele juridice şi fizice care iniţiază operaţiunile de transport de
bunuri (cargo) pe de o parte, iar pe de altă parte societăţile de asigurare care au în
portofoliu operaţiuni de asigurare de transport extern. În ceea ce priveşte inişiatorii
operaţiunilor de transport extern, aceştia pot fi cei care vând marfa şi cei care cumpără
marfa, existând diferenţe în ceea ce priveşte termenele contractuale, ale locului când
începe şi se termină răspunderea aspra mărfii.
De exemplu definiţia contractului maritim pe care o găsim în legislaţia engleză,
care este valabilă şi astăzi, arată faptul că, un contract de asigurare maritimă
reprezintă înţelegerea dintre asigurat şi asigurător, prin care acesta din urmă se obligă
să îl despăgubească pe asigurat pentru pierderile suferite ca urmare a unei aventuri
maritime.
7.3. Răspunderea părţilor în asigurare

Elementele principale ale unui contract, adică obligaţiile şi drepturile sunt
cuprinse în paginile contractului, dar, sunt şi o multitudine de condiţii şi termene care
nu pot fi cuprinse în paginile contractului, din motive lesne de înţeles. Acestea, nu
sunt cuprinse în interiorul contractului, dar sunt reglementate conform legilor şi
uzanţelor comerciale. Uzanţele comerciale, sunt izvor de drept, întrucât nu contravin
legilor în vigoare şi întregesc contractele dintre părţi, având o importanţă deosbită
pentru uşurarea tratativelor şi accelerarea încheierii contractelor.
Pentru ca persoanele interesate să cunoască uzanţele practicate pe piaţă,
Camerele de Comerţ, asociaţiile profesionale, bursele, casele de asigurări şi alte
instituţii, publică culegeri de uzanţe precum şi interpretările lor.
135
Dintre cele mai importante uzanţe internaţionale, sunt cele care se referă la
condiţiile de livrare şi la plăţiile internaţionale. Pentru studiul nostru legat de asigurări
şi reasigurări, considerăm semnificativ cunoaşterea elementelor generale ale
condiţiilor de livrare. Condiţia de livrare înscrisă în contractul comercial, de transport
extern reprezintă locul şi timpul începerii răspunderii părţilor interesate în asigurarea
mărfii fiind fie vânzătorul, fie cumpărătorul.
Pentru a pune la dispoziţia comercianţilor un mijloc de interpretare uniformă a
termenilor specifici ai condiţiilor de livrare, Camera de Comerţ Internaţională
apublicat în anul 1936, o serie de reguli cu caracter internaţional, cunoscute sub
numele de „INCOTERMS 1936”, ( International Commercial Terms ), care a fost
revizuită şi actualizată de mai multe ori. La început au fost cuprinse 9 tipuri de
condiţii de livrare iar mai apoi au fost incluse încă 5.
Cele mai uzuale condiţii de livrare sunt: Ex works – franco fabrică, urmat de
numele localităţii producătorului; FOR –FOT – free on rail – free on truck, franco
vagon respectiv franco camion, urmat de denumirea staţiei de expediţie; FAS – free
alongside ship, franco de-a lungul vasului, urmat de denumirea portului de încărcare;
FOB – free on board, fraco la bord, urmat de numele portului de încărcare; C&F –
cost adn freight, cost şi navlu, urmat de denumirea portului de destinaţie; CIF – cost,
insurance, freight, cost, asigurare, navlu, urmat de denumirea portului de destinaţie;
Freight or carriage paid to....navlu sau porto plătit până la...urmat de punctul de
destinaţie. Mai sunt folosite şi condiţiile: Ex ship, Ex Quay, Delivered at frontier,
Delivered...duty paid, FOB Airport, Free carrier şi Freight, carriage and insurance
paid to...
După cum reiese din cele de mai sus, criteriul care stă la baza constituirii
clauzelor Incoterms, este întinderea răspunderii părţiilor contractante. Aceste clauze,
reprezintă doar condiţiile fundamentale de livrare, cunscându-se numeroase variante,
actualizări şi adaptări ale acestora. Dealtfel, Incoterms 1936, nu reprezintă singura
încercare de interpretare uniformă a uzanţelor internaţionale, referitoare la condiţiile
de livrare.
Pentru exemplificare vom analiza în continuare, elementele specifice ale două
dintre aceste condiţii de livrare.
Condiţia de livrare F.O.B. - free on board, fraco la bord, urmat de numele portului
de încărcare, presupune obligaţia vânzătorului:
136
1. de a livra marfa la bordul navei, angajate de cumpărător în portul de
încărcare convenit, la data sau la termenul convenit;
2. să avizeze cumpărătorul fără nici o întârziere că marfa a fost încărcată
la bordul navei;
3. să predea conosamentul;
4. să comunice datele necesare încheierii de către cumpărător a asigurării.
Vânzătorul poate prelua obilgaţia de a încheia asigurarea din dispoziţia
cumpărătorului, dar pe cheltuiala acestuia din urmă, lucru care nu schimbă cu nimic
specificul tranzacţiilor F.O.B.
În schimb, vânzătorul nu se eliberează de cheltuielile necesare asigurării
mărfurilor de la depozitul din punctul de expediere şi până la încărcarea mărfii la
bordul navei.
Cumpărătorul încheie contractul de asigurare pe perioada transportului
maritim începând din momentul în care mărfurile au trecut balustrada navei.
O derivaţie de la clauza F.O.B. este condiţia F.A.S. (Free alonge side of the
ship). Vânzătorul este obilgat să livreze mărfurile de-a lungul vasului în locul de
încărcare convenit, desemnat de cumpărător după uzanţa portului, la data sau în
termenul convenit şi de îndată ce marfa este în raza de acţiune a macaralelor să anunţe
cumpărătorul fără întârziere.
Diferenţa dintre condiţiile de livrare F.A.S. şi F.O.B. este dată de momentul
trecerii riscurilor asupra mărfii de la vânzător la cumpărător. Vânzătorul este degrevat
de răspundere în condiţia F.A.S. din momentul în care marfa a ajuns pe cheu în raza
de acţiune a macaralelor şi nu din momentul trecerii mărfurilor peste balustrada navei.
Altfel zis, cumpărătorul este obligat să manifeste interes pentru asigurare ceva
mai devreme decât în cazul F.O.B.
Condiţia de livrare C.I.F. - cost, insurance, freight, cost, asigurare, navlu, urmat de
denumirea portului de destinaţie.
Potrivit acestei clauze vânzătorul are obligaţia de a încheia două contracte
distincte: contractul de transport şi contractul de asigurare.
Prin această condiţie vânzătorul are sarcina:
• de a procura mijlocul de transport;
• de a suporta cheltuielile de ambalare;
• cheltuielile de încărcare;
137
• de a plăti taxa vamală de export;
• taxele şi impozitele legate de exportul mărfurilor;
• costul transportului;
• prima de asigurare pe timpul transportului.
• de a întocmi factura mărfurilor şi certificatul de origine al acestora;
• de a procura conosamentul;
• de a preda documentele de mai sus şi poliţa de asigurare
cumpărătorului.
În situaţiile în care poliţa de asigurare nu este disponibilă la momentul
prezentării documentelor va fi eliberat un certificat de asigurare (de către broker) în
numele asigurătorului dând purtătorului (expeditorului) aceleaşi drepturi ca şi cum ar
fi în posesia poliţei şi care reproduce dispoziţiile esenţiale ale acesteia din urmă.
A pune certificatul de asigurare pe acelaşi plan cu poliţa este tipic pentru piaţa
americană a asigurărilor pe când în ţările europene lucrurile nu stau le fel,
Din punct de vedere european importanţa juridică a celor două acte diferă
întrucât poliţa este eliberată de către asigurător pe când în baza certificatului de
asigurare cumpărătorul nu poate acţiona în justiţie nici măcar brokerul.
Acesta din urmă răspunde numai în faţa vânzătorului din ordinul căruia a
încheiat contractul de asigurare. Pe de altă parte brokerul are drept de gaj asupra
poliţei întocmite până la plata tuturor sumelor datorate de vânzătorul-asigurat.
Poliţa de asigurare poate fi încheiată de cumpărător, iar în acest caz vânzătorul
care a încasat preţul C.I.F. va returna cumpărătorului prima de asigurare. Marfa
trebuie asigurată de la livrarea ei din punctul de expediere şi până la depozitul
primitorului.
Dacă avaria totală sau parţială se realizează înainte de încărcare dreptul la
despăgubire revine vânzătorului. În cazul în care poliţa de asigurare a fost deja
transferată, asigurătorul va plăti despăgubirea cumpărătorului, reglementarea dintre
vânzător şi cumpărător nu-l priveşte pe asigurător.
Dacă marfa este deteriorată în timpul transportului cumpărătorul poate să
ceară despăgubire atât asigurătorului, în baza poliţei de asigurare , cât şi
transportatorului în baza conosamentului.
Această ultimă situaţie se întâlneşte la clauza C.I.P. – deviaţie a clauzei C.I.F.
(carriage and insurance paid to ...) în care riscurile de pierdere sau de degradare a
138
mărfii trec de la vânzător la cumpărător în momentul în care au fost predate în
custodia cărăuşului.

În asigurarea de transport extern, sunt cuprinse maoritatea riscurilor de la
asigurarea de bunuri, adică: incendiu, trăznet, explozie, furtună, grindină, uragan,
greutatea stratului de zăpadă sau gheaţă, contaminare de la alte produse transportate,
accidente( izbiri, ciocniri, loviri), acte de tâlhărie, spargeri, scurgeri, furtprecum şi
accidente din timpul încărcării şi descărcării mărfurilor.
Pentru o mai uşoară utilizare a „pachetelor de riscuri”, în activitatea de
transport extern acestea sunt organizate în trei condiţii principale de asigurare: „A”,
„B” şi respectiv „C”.
- Condiţia de asigurare „A” este condiţia cea mai cuprinzătoare. În baza ei sunt
acoperite „toate riscurile” de pierdere şi avarie a mărfurilor asigurate cu excepţia unor
riscuri prezentate separat
- Condiţia de asigurare „B” cuprinde condiţia „C” şi în plus pierderea sau avarierea
mărfurilor cauzate de:
• Avalanşe, inundaţii, cicloane, cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau
trăsnet;
• Intrarea apei de mare, râu sau lac în mijlocul de transport, container; dauna
totală a unui colet pierdut sau căzut în timpul incărcării sau descărcării, pe
şi de pe mijlocul de transport;
• Prăbuşirea podurilor, clădirilor sau tunelurilor;
• Căderi de arbori, ruperi de diguri, baraje şi conducte de apă.
.
- Condiţia de asigurare „C” acoperă pierderea şi/sau avarierea mărfurilor cauzate
de:
• Incendiu sau explozie;
• Răsturnarea, deraierea, prăbuşirea mijlocului de transport, respectiv
eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei sau ambarcaţiunii;
• Coliziunea mijlocului de transport cu un obiect exterior, altul decât apa,
respectiv coliziunea, abordajul navei.
139
Excluderile sunt comune tuturor celor trei condiţii prezentate regrupate în trei
grupuri:
1. Riscuri generate de război. Pierderi, avarieri datorate conflictelor militare
produse de:
a. mine, torpile, bombe sau arme abandonate;
b. arestare, capturare, sechestrare, reţinere sau detenţie cu excepţia
pirateriei precum şi tentativele de a le face şi consecinţele acestora;
2. Riscuri generate de greve, de conflicte sociale;
3. Alte riscuri cum ar fi:
a. Viciul propriu sau natura bunului asigurat;
b. Ambalarea şi pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a bunului
asigurat;
c. Contaminarea radioactivă;
d. Utilizarea oricărei arme de război care foloseşte fisiunea şi/sau
fuziunea atomică, nucleară sau altă reacţie asemănătoare, ori altă forţă
sau obiect radioactiv;
e. Scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau în volum, uzura
normală a bunului asigurat;
f. Întârzierea directă şi consecinţele sale chiar dacă se datorează unui risc
asigurat;
g. Insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare de către
proprietari, navlositori, operatorii navei, etc.;
h. Starea de nenavigabilitate a navei;
i. Faptul ca nava sau containerul sunt inadecvate pentru transportul în
bune condiţii al bunului asigurat;
j. Dacă asiguratul sau prepuşii săi au luat cunoştinţă de nenavigabilitate
sau inadecvare în momentul încărcării bunului asigurat,
Dacă pentru primele două categorii de riscuri excluse din asigurarea de bază se
poate încheia o asigurare suplimentară pentru ultima nu există acoperire.
Deşi diferă ca sferă de cuprindere, condiţiile de asigurare „A”, „B” şi „C”

conţin şi acoperiri comune:
a) Cheltuielile şi contribuţile la avaria comună;
b) Cheltuieli de salvare suportate de asigurat;
140
c) Suma ce reprezintă proporţia răspunderii stabilite în baza clauzei
„culpă comună în caz de coliziune”,
dacă aceste clauze sunt prevăzute în contractul de transport respectiv
navlosire.
Pentru condiţiile de asigurare „B” şi „C” sau separat se pot practica şi

următoarele condiţii de asigurare:
„D”: Condiţia „riscuri de furt, jaf, nelivrare” şi
„F”: Condiţia „riscuri de depozitare”.
Condiţia riscuri de furt, jaf, nelivrare acoperă pierderea şi avaria la bunul
asigurat cauzată de riscurile menţionate pe colet întreg.
Condiţia riscuri de depozitare acoperă pierderea sau avarierea mărfii asigurate
cauzate de:
a) Incendiu, trăsnet, explozie, chiar dacă trăsnetul sau explozia nu au fost
urmate de incendiu;
b) Ploaie torenţială inclusiv efectele indirecte ale acesteia;
c) Grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ;
d) Prăbuşiri, alunecări de teren;
e) Greutatea stratului de zăpadă sau de gheaţă;
f) Avalanşe de zăpadă şi căderea pe clădiri sau alte construcţii a unor corpuri;
g) Furt prin efracţie.
Existenţa mai multor condiţii de asigurare a mărfurilor corespunde solicitărilor

practice ale comerţului internaţional şi reprezintă răspunsul dat de asigurători
necesităţii de optimizare a relaţiei: natura mărfii / riscuri / cost al asigurării.

Valoarea asigurabilă reprezintă limita maximă a sumei asigurate, iar suma
asigurată constituie limita maximă a acoperirii prin asigurare.
Modul de determinare a valorii asigurabile este reglementat diferit pe ţări
potrivit normelor de asigurare în vigoare la data încheierii contractului.
1) In România, condiţiile privind asigurarea facultativă a bunurilor care fac
obiectul transportului extern precizează că suma asigurată este valoarea
indicată în contractul de asigurare şi poate fi formată din:
141
a) Valoarea bunului potrivit facturii, în cazul bunurilor care au valoare
comercială sau valoarea de piaţă a acestora la locul expedierii în
momentul încheierii asigurării;
b) Costul transportului;
c) Costul asigurării;
d) Alte costuri care sunt în legătură cu transportul bunului, în măsura în care
acestea nu sunt incluse în valoarea facturii;
e) Cheltuieli şi taxe vamale;
f) Supraasigurarea de 10% din valoarea bunului potrivit facturii dacă nu s-a
convenit altfel pentru acoperirea acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute
la încheierea asigurării.
2) În Marea Britanie, se consideră valoarea asigurabilă a mărfii: „valoarea
iniţială”: preţul mărfii în momentul încărcării la care se adaugă cheltuielile de
transport şi accesorii precum şi cheltuielile de asigurare.
3) În Germania, prin valoarea asigurabilă a mărfii se recunoaşte valoarea ei reală
în momentul producerii evenimentului asigurat.
4) În Franţa, se determină valoarea asigurabilă a mărfii ca preţ de cumpărare sau
în lipsa acestuia valoarea mărfii la locul şi la momentul încărcării majorată cu
suma cheltuielilor necesare pentru aducerea mărfii în punctul de destinaţie
precum şi suma profitului separat.
5) În SUA, se acordă prioritate determinării valorii asigurabile după preţul pieţei
în momentul începerii voiajului la locul de destinaţie considerând că „preţul
facturat” nu dă o imagine precisă privind cheltuielile reale suportate de
asigurat.

Se stabileşte prin aplicarea cotelor tarifare de primă tarifară la valoarea
transportate, aprovizionate sau livrate, conform facturii şi contractului de transport,
fiind calculate pe transport sau pe fracţiuni de timp.
Nivelul cotelor tarifare diferă în raport de:
1. condiţia de acoperire;
2. natura mărfii şi felul ambalajului;
3. voiajul şi nava care execută voiajul;
4. reputaţia asiguratului respectiv a brokerului de asigurare;
142
5. conservarea efectelor subrogării;
6. starea conjuncturală a pieţei internaţionale de asigurare.
1. În ceea ce priveşte condiţia de acoperire, cea mai ieftină este condiţia „C”, mai
scumpă „B” şi cea mai scumpă condiţia „A” care este în acelaşi timp şi cea mai
cuprinzătoare, îndeosebi în varianta „extinsă” cu supliment de primă pentru
condiţiile adiţionale ce acoperă riscuri speciale, cum ar fi riscurile politice,
sociale, etc.
2. Natura mărfii şi felul ambalajului prezintă o importanţă deosebită în fixarea
primei. Tarifele sunt construite pe 4 mari grupe de mărfuri:
a. Mărfuri generale;
b. Cereale, leguminoase şi subprodusele lor;
c. Cherestea, placaj, panel, pal şi alte mărfuri similare;
d. Bunuri cu caracteristici deosebite: bumbac, cânepă, instrumente muzicale,
hârtie, ouă, piei crude sărate, produse inflamabile, fructe, filme, timbre,
monede, bancnote, ţiţei, autoturisme, mibilă, etc.
3. Legat de voiaj factorii cei mai importanţi cu influenţă directă asupra nivelului
primei sunt:
a. Durata;
b. Condiţiile concrete de navigaţie;
c. Variaţile de temperatură;
d. Condiţiile portuare.
a) Legat de durata voiajului operează pricipiul: „cu cât drumul este mai lung, cu
atât prima va fi mai mare”, deşi creşterea nu poate fi direct proporţională cu
distanţa. Unele voiaje presupun traversarea unor zone de navigaţie care
prezintă pericole mai mari decât marea liberă în general.
b) La aceasta se adaugă şi perioada anului în care se efectuează voiajul.
Diferenţierea se face pe două perioade ale anului:
1 aprilie – 30 septembrie (tarif mai redus)
1 octombrie – 31 martie (tarif mai ridicat)
c) Astfel spre exemplu voiajul în Atlanticul de Nord în „sezonul de iarnă”
prezintă riscuri incomparabil mai mari decât un voiaj pe la tropice.
La fel în cazul traversării unor strâmtori, canalele de navigaţie înguste unde apele
sunt agitate, vizibilitatea este mai redusă posibilitatea unui accident creşte.
143
Asigurătorul încearcă să stabilească o primă cât se poate de echitabilă.
d) Condiţiile de asigurare ale societăţilor noastre diferenţiază cotele tarifare pe 4
categorii de porturi astfel:
• Porturi la Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică şi porturi
europene ale Mării Mediterane;
• Porturi la Marea Roşie şi porturi neeuropene la Marea Mediterană;
• Porturi din Anglia şi porturi europene la Oceanul Atlantic şi Marea
Nordului până la Hamburg inclusiv;
• Alte porturi, prezentarea grupurilor făcându-se în ordinea
crescătoare a mărimii cotelor tarifare.
Cât priveşte condiţiile portuare se deosebesc:
Porturi foarte moderne şi respectiv
Porturi slab dotate din punct de vedere tehnic şi conduse după
principii şi uzanţe locale. Astfel asigurătorii fixează prime mai ridicate pentru
acestea din urmă întrucât „statisticile” riscurilor asigurabile (jaf, furt, nelivrare)
sunt nefavorabile.
• Legat de nava care efectuează voiajul este deosebit de
importantă clasa acesteia şi vechimea de serviciu.
Pentru navele cu vechime mare (spre exemplu ultima grupă „peste 36 ani”) şi cele
încadrate în clase inferioare primele de asigurare vor fi mai ridicate.
4. Reputaţia persoanei care prezintă cererea de asigurare constituie un alt factor
important care influenţează nivelul primei ca şi faptul că cererea de asigurare este
prezentată prin intermediul unui broker „bine cotat”.
5. În stabilirea nivelului primei asigurătorii au în vedere şi situaţiile în care există
posibilitatea subrogării în drepturile asiguratului faţă de terţele persoane vinovate
şi pot recupera de la aceştia şi parţial sumele cheltuite cu despăgubirea
asiguratului.
6. Starea conjuncturală a pieţei internaţionale a asigurărilor influenţează esenţial
nivelul primelor de asigurare. În perioadele de criză şi depresie economică
comerţul lâncezeşte cererea de asigurare scade sensibil, concurenţa dintre
asigurători se intensifică la maximum şi nivelul primelor scade substanţial.
144
Acestea au loc într-un mod specific, în funcţie de felul transportului, dar ca
şi coordonate generale se încadrează în mecanismul asigurărilor de bunuri.
Constatarea pagubei are loc de obicei prin sesizarea organelor de poliţie
respectiv a organelor portuare şi a înştiinţării societăţiilor de asigurare, cu privire la
producerea evenimentului asigurat. La operaţiunile de constatare participă toate
părţiile interesate sau prepuşi ai acestora şi după caz şi cu martori, întocmindu-se cu
această ocazie un proces verbal de constatare.
Evaluarea pagubei are loc prin individualizarea mărfurilor dăunate,
prindiverse metode( cântărire, numărare etc.) şi evaluarea preţurilor lor la data
producerii evenimentului asigurat
Despăgubirea este de obicei egală cu mărfurile dăunate plus cheltuielile
aferente, dar nu mai mult decât suma asigurată. Plata despăgubirii se face în cadrul
unui termen precizat prin contractul de asigurare în funcţie de natura evenimentului
produs. Evenimentele asigurate sunt cuprinse în condiţiile de asigurare, unde
deasemenea sun cuprinse şi o serie de situaţii în care societăţile de asigurare nu acordă
despăgubiri, situaţii menţionate în mod expres în contract.
Durata asigurată variază în funcţie de tipul poliţei.
Poliţele cargo se împart în două categorii:
• poliţe individuale, care acoperă riscurile unei expediţii delimitate
strict în spaţiu şi timp;
• poliţe generale.
- Poliţele individuale cele mai răspândite sunt poliţele pe voiaj, care necesită
specificarea exactă a voiajului, respectiv a portului de încărcare şi a portului de
descărcare şi a celorlalte mijloace de transport, în cazul expediţiilor combinate.
În acest caz durata asigurării acoperă parcursul obişnuit al transportului plus
perioada de întârziere în afara controlului asiguratului: a devierii de curs 123 , a
descărcării forţate, transbordării, etc.
- Poliţe generale reprezintă pentru asigurat un „abonament de asigurare” în
cadrul căruia pot fi asigurate toate mărfurile sau numai anumite mărfuri,
exportate sau importate în decursul unei perioade de timp determinate.
Această perioadă variază între un an şi o lună.
123
Perioada în care cursul navei a fost schimbat din exercitarea dreptului acordat armatorilor sau
navlositorilor în cadrul contractului de navlosire.
145
Avantajele acestor tipuri de poliţe sunt:
• Simplificarea formalităţilor de încheiere a asigurării;
• Creşterea operativităţii în derularea tranzacţiilor comerciale.
Poliţele generale pot fi:
1) poliţe flotante;
2) contracte de abonament;
3) poliţe globale.
1) Poliţa flotantă numită şi „de alimentare” este emisă pentru o valoare
asigurată care acoperă toate mărfurile supuse asigurării. Fiecare expediţie
trebuie declarată asigurătorului în timp util, iar valoarea ei este dedusă din
valoarea totală asigutară înscrisă în poliţa flotantă până la epuizarea
acesteia .
Prima este plătită în avanspentru suma asigurată totală şi nu pentru
fiecare expediţie în parte.
La epuizarea valorii globale asigurate poliţa flotantă va fi reînnoită.
2) Contractul de abonament este forma cea mai răspândită a poliţelor

generale. El se încheie pe o perioada de 12 luni. Asiguratul este obligat să
declare toate expediţiile care intră sub incidenţa lui, iar asigurătorul
acceptă aceste declaraţii ca veridice şi eliberează sub semnătură poliţe
individuale corespunzătoare, care în fapt sunt certificate de asigurare.
3) Poliţele globale sunt destinate acoperirii expediţiilor la purtător. În cazul

lor nu se practică o limitare a valorii globale pentru ansamblul
expediţiilor. Declaraţile privind expediţiile acoperite prin poliţa globală
se fac în general o dată pe an. Prima se fixează ca o sumă forfetară, care
se revizuieşte, în principiu o dată cu fiecare reînnoire în funcţie de cifra
de afaceri şi sumele plătite cu titlu de despăgubire în cursul exerciţiului
anterior.
Nu se eliberează certificate de asigurare şi sunt mai puţin folosite în
traficul internaţional.
146
Capitolul 8
ASIGURAREA DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ – DE CĂLĂTORIE
8.1. Subiecţii asigurării

8.2. Obiectul asigurării
8.3. Riscurile asumate
147
8.7. Mecanismul derulării şi finalizarea asigurării
8.1. Subiecţii asigurării.

Asiguratul, este persoana fizică menţionată în poliţa de asigurare având
rezidenţă în România, asigurătorul, este societatea de asigurare care are în portofoliul
de asigurări această formă.
În această formă de asigurare există posibilitatea apariţiei şi a unei a treia părţi
care se referă la beneficiarul poliţei de asigurare, adică, persoana fizică căreia
asigurătorul, în virtutea contractului urmează să-i plătească indemnizaţia în cazul
producerii unui eveniment asigurat care a dus la decesul asiguratului.
8.2. Obiectul asigurării constă în acoperirea cheltuielilor ocazionate de asistenţa

medicală acordată în străinătate în caz de:
- Îmbolnăvire subită şi imprevizibilă a asiguratului; Prin îmbolnăvire se înţelege
declanşarea în cursul duratei asigurate a unei boli care împiedică continuarea normală
a călătoriei necesitând asistenţă medicală, lucru constatat şi confirmat de o autoritate
medicală competentă. (Autoritatea medicală reprezintă orice persoană posesoare a
unei diplome medicale, autorizată să practice profesia de medic. Nu se admite ca, în
relaţia cu persoana asigutată să acţioneze în calitate de medic persoana asigutată
însăşi, soţul/soţia acesteia, orice rudă a persoanei asigurate sau o persoană care
însoţeşte asiguratul în timpul călătoriei.)
- Accidentul, este evenimentul subit, exterior corpului omenesc produs fără
voinţa asiguratului şi care are drept consecinţă deteriorarea stării de sănătate,
spitalizarea sau decesul acestuia.
- Decesul, ca urmare a îmbolnăvirii subite şi imprevizibile sau a unui accident.
De ce „subită” şi de ce „imprevizibilă”? Pentru că în contractul de asigurare
supus analizei, îmbolnăvirea este acoperită numai dacă nu este legată de o manifestare
preexistentă a unei boli cunoscute sau malformaţie pentru care s-au făcut tratamente
prescrise de medic.
148
8.3. Riscuri asigurate
Prin poliţa de asigurare, asigurătorul acoperă contravaloarea prestaţiilor
medicale de urgenţă şi a altor prestaţii într-o limită de sumă asigurată.
Sunt acoperite cheltuieli implicate de acordarea în regim de urgenţă a
următoarelor servicii de asistenţă medicală:
a) Transport cu ambulanţa
b) Consultaţie şi diagnosticare;
c) Tratament şi medicaţie;
d) Intervenţie chirurgicală, inclusiv anestezie şi utilizarea sălii de
operaţie;
e) Diagnostic radiografic, radioterapie, terapie termică sau fototerapie
şi alte proceduri recomandate de medicul curant;
f) Tratamentul staţionar în condiţii de spitalizare, dacă acesta:
1. are loc într-o instituţie specializată în ţara respectivă,
instituţie cu statut de spital;
2. se face sub directa supraveghere a medicului;
3. se desfăşoară conform metodelor medicale ştiinţifice
recunoscute şi autorizate;
4. se realizează în spitalul cel mai apropiat de locul producerii
evenimentului asigurat şi care poate acorda asistenţa
medicală necesară
g) transfer la clinici de specialitate în baza recomandărilor medicale şi
cu acordul centralei companiei de asistenţă de urgenţă;
h) tratamente stomatologice efectuate exclusiv pentru îndepărtarea
durerilor acute.
În caz de îmbolnăvire subită şi imprevizibilă a asiguratului, asigurătorul acoperă şi
următoarele cheltuieli
a) cheltuielile privind transportul asiguratului bolnav din străinătate în
România la cea mai apropiată unitate medicală de domiciliul
asiguratului care poate să-i acorde asistenţă medicală;
b) cheltuieli privind transportul unui însoţitor al asiguratului bolnav,
dacă necesitatea însoţirii este stabilită de medicul care a tratat
asiguratul;
149
c) cheltuieli de tratament pe timp de 2 săptămâni după expirarea
asigurării în cazul în care medicul curant a stabilit că nu a fost
posibilă efectuarea călătoriei de întoarcere în România a
asiguratului bolnav.
În caz de deces, prin poliţa de asigurare sunt acoperite şi următoarele
cheltuieli:
a) cheltuielile necesare transportului corpului neînsufleţit al
asiguratului în localitatea de domiciliu;
b) cheltuieli de îmbălsămare;
c) sicriu, funeralii şi înhumare.
Asigurătorul nu acordă acoperire pentru:
- boli cronice şi urmările acestor boli existente sau cunoscute de către asigurat la data
încheierii şi/sau intrării în vigoare a contractului de asigurare, chiar dacă acestea nu au
fost tratate;
- bolile şi urmările acestora pentru care asiguratul s-a aflat în tratament în ultimele 6
luni înainte de începerea asigurării;
- orice cheltuieli legate de tratamentul cancerului, SIDA, boli venerice;
- orice îmbolnăviri sau accidente provocate de război sau participarea activă a
asiguratului la mişcări sociale, demonstraţii, greve sau rezultate din orice acte de
terorism;
- îmbolnăviri şi urmări ale accidentelor nucleare, radiaţii sau substanţe conţinând
izotopi radioactivi, a poluării sau contaminării din orice cauză;
- boli sau urmările actelor provocate intenţionat de asigurat, inclusiv automutilarea,
sinuciderea sau consecinţele tentativei de sinucidere;
- îmbonăviri sau accidente ca urmare a comiterii unor infracţiuni, consumului de
alcool sau intoxicaţie cu alcool, droguri, medicamente;
- tratament psihiatric sau psihoterapeutic;
- accidente sau îmbolnăviri cauzate de practicarea activităţilor: sportive, în regim
profesionist sau semi profesionist în timpul antrenamentelor şi a participării la
competiţii; artistice inclusiv în cadrul repetiţiilor şi periculoase ca : acrobaţii,
scufundări, escaladări, lucrări subterane, manipularea focurilor de artificii sau a
metrialelor explozive, etc.;
- îndepărtarea sau corectarea unor defecte corporale, anomalii sau intervenţii de
chirurgie plastică dacă nu sunt impuse de urmările unui accident;
150
- cheltuielile efectuate în perioada de convalescentă, pentru refacere, fizioterapie,
tratamente estetice, dietetice, homeopate, de acupunctură;
- cura de odihnă sau de recuperare în staţiuni de odihnă sau balneoclimaterice,
sanatorii sau instituţii similare, fie în ţară fie în străinătate;
- tratament efectuat de rude ale asiguratului;
- cheltuielile medicale legate de graviditate, naştere sau întreruperea voluntară a
sarcinii şi urmările acestora;
- procurarea de echipamente medicale ajutătoare (proteze, ochelari, lentile de contact,
scaune cu rotile);
- efectuarea de intervenţii stomatologice costând în implanturi, coroane, proteze;
- diagnostice şi tratamente efectuate sau prescrise în România;

Acordarea de asistenţă se poate face printr-un preststor de servicii în
străinătate şi reţeaua sa, care , pentru majoritatea societăţilor de asigurare din
România este CORIS. În poliţa de asigurare sunt înscrise toate adresele şi telefoanele
firmei prestatoare, Coris, din ţările care urmează să fie vizitate, astfel încât asiguratul
să poată lua legătura în timp util.
În funcţie de ţările tranzitate sau de destinaţie declarate de asigurat, asigurarea se
poate încheia într-una din variantele următoare:
Varianta I.
Poliţă tip A, cuprinde ţările limitrofe României : Ucraina, Serbia – Muntenegru,
Moldova;
Poliţă tip B, cuprinde ţările din spaţiul Schangen şi tranzitarea uneia din ţările
menţionate în poliţa de tip A
Poliţă tip C, cuprinde toate ţările lumii cu excepţia ţărilor menţionate în ploiţa de tip
A;
Poliţă tip business, se referă la eventualitatea ca asiguratul să călătorească în scop de
afaceri sau în calitate de şofer profesionist în oricare din ţările lumii.
Varianta II.
Poliţă de tip A, pentru spaţiul Schangen împreună cu celelalte ţări din UE;
Poliţă de tip B, pentru alte ţări din Europa;
Poliţă de tip C, pentru ţările din afara Europei, exceptând SUA;
Poliţă de tip D, pentru SUA.
151
Varianta III.
Poliţă de tip A, pentru toate ţările cu excepţia statelor din spaţiul Schengen, al
Canadei, SUA, Japoniei;
Poliţă de tipB, pentru toate ţările, cu excepţia statelor din spaţiul Schengen;
Statele din spaţiul Schengen sunt următoarele : Belgia, Franţa, Olanda,
Spania, Germania, Portugalia, Luxemburg, Italia, Grecia, Austria, Danemarca,
Suedia, Finlanda, Islanda, Norvegia şi noile state membre: Polonia, România,
Ungaria, Bulgaria, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Croaţia, Estonia, Letonia şi
Lituania.
Asigurarea este valabilă numai în afara teritoriului României.

Suma asigurată în poliţa de asigurare reprezintă limita maximă a răspunderii
asigurătorului şi ea variază în funcţie de: plan/aria geografică acoperită şi de dorinţa
asiguratului, exceptând anumite destinaţii unde ţările respective pretind o anumită
sumă asigurată minimă.
Suma asigurată minimă este de obicei de 5000 euro, puând fi şi de 10000 euro şi
de 30000 euro; aceste sume reprezintă opţiunile standard, fiind societăţi care numai pe
acestea le folosesc, dar sunt societăţi care pot oferii şi poliţe mai valoroase având
totodată şi prime corespunzătoare.

Se stabileşte diferenţiat funcţie de:
• Ţara de destinaţie şi/sau tranzit;
• Perioada asigurată;
• Vîrsta asigurătorului;
• Suma asigurată;
• Scopul deplasării (turism, activităţi profesionale în baza unui contract
de muncă, competiţii sportive oficiale, etc.)
Prima de asigurare se plăteşte integral asigurătorului sau agentului autorizat de
acesta la încheierea contractului de asigurare, în numerar sau prin transfer bancar.
Asigurarea se poate încheia şi este valabilă:
152
a) Pentru o perioadă de la 15 zile până la o perioadă de 1 an
de zile, când este valabilă pentru toate călătoriili afectuate
în decursul acesteia;
b) Pentru tranzitele efectuate în cadrul perioadei asigurate,
indiferent de numărul acestora;
8.7. Mecanismul derulării şi finalizării asigurării

Contractul de asigurare se încheie înainte de începerea călătoriei.
Asigurările încheiate după începerea călătoriei în străinătate sunt nule,
asigurătorul fiind exonerat de orice obligaţie de plată în cazul producerii riscului
asigurat.
Protecţia prin asigurare începe, după acceptarea cererii, achitarea integrală
a primei de asigurare, conform datei de începere înscrisă în poliţă şi este valabilă
evenimentelor petrecute numai în ţara (ţările) menţionate în aceasta.
Începutul şi încetarea răspunderii asigurătorului începe la data precizată în
contract, dar numai din momentul părăsirii teritoriului României.
Asigurarea încetează:
a. La ora 24 a datei înscrisă în contractul de asigurare;
b. În caz de anulare / reziliere / denunţare.
- dacă asiguratul nu obţine viza de plecare în străinătate sau prezintă
dovezi cu privire la neefectuarea călătoriei, contractul de asigurare se
anulează. El are dreptul la rambursarea primei de asigurare mai puţin
cheltuielile de gestiune a contractului în baza unei solicitări scrise
înaintate asigurătorului.
Poliţa de asigurare se reziliază dacă se constată că:
• Declaraţia făcută la încheierea asigurării este neadevărată,
asiguratul este de rea credinţă;
• Solicitările pentru indemnizare sunt frauduloase sau în mod
intenţionat exagerate.
Prima de asigurare nu se mai restituie, rezilierea operând de la data
comunicării acesteia prin notificare asiguratului.
- orice parte poate denunţa poliţa cu condiţia unei notificări prealabile
transmise prin poştă, sub forma unei scrisori de confirmare cu primire,
poliţa urmând să-şi înceteze efectele în termen de 10 zile de la data
153
comunicării acesteia celeilalte părţi. Prima de asigurare aferentă
perioadei anterioare denunţării se reţine de către asigurător şi este un
fapt justificat, asiguratului restituindu-se diferenţa mai puţin
cheltuielile făcute de asigurător.
Obligaţiile asiguratului sunt următoarele:
1) Înainte de producerea evenimentului asigurat:

• Să informeze corect şi complet asigurătorul asupra stării sănătăţii sale şi a
riscurilor la care se expune în timpul călătoriei în străinătate, prin
completarea corespunzătoare a documentului: Cerere pentru încheierea
unei asigurări de asistenţă medicală pentru călătorii în străinătate 124 ;
• Pe timpul derulării contractului de asigurare să aducă la cunoştinţa
asigurătorului orice modificare survenită în starea sa de sănătate.
2) După producerea evenimentului asigurat:
• Să anunţe imediat centrala companiei de asistenţă de urgenţă pentru a
informa despre situaţia sa medicală, contractul de asigurare solicitând
instrucţiuni. Dacă asiguratul este în imposibilitate să anunţe centrala
înainte de contactarea medicului să îndeplinească această obligaţie
personal de îndată ce îi va fi posibil sau prin intermediul medicului curant.
• Să comunice asigurătorului toate informaţiile pe care le cunoaşte privind
producerea evenimentului asigurat şi să pună la dispoziţia asigurătorului
orice document pe cale îl deţine în legătură cu acesta;
• Să împuternicească pe medicii curanţi să furnizeze asigurătorului toate
datele privind tratamentul medical acordat.
Plata indemnizaţiaei de asigurare, se stabileşte pe baza cheltuielilor

ocazionate de spitalizarea asiguratului, tratament ambulatoriu, cheltuieli cu
medicamentele, transportul asiguratului bolnav sau de repatriere a asiguratului bolnav
sau a corpului neînsufleţit al acestuia.
- În cazul în care asiguratul a anunţat compania / organizaţia de asistenţă medicală
prevăzută în poliţă, costurile tratamentelor medicale (mai puţin tratamentul
124
Poate să facă parte integrantă din contractul de asigurare.
154
ambulatoriu si medicamentele) se suportă de aceasta în numele şi în contul
asigurătorului.
- Asigurătorul va rambursa asiguratului costul convorbirilor telefonice sau
transmisiei prin fax / telex / telegramă în baza confirmării acestora de către
compania de asistenţă medicală 125 .
- În cazul în care asiguratul nu a înştiinţat compania de asistenţă şi a efectuat el
însuşi cheltuieli medicale este obligat să justifice asigurătorului motivele
nerespectării acestei obligaţii. Asigurătorul este în drept să analizeze temeinicia
justificărilor prezentate de asigurat şi să stabilească dreptul la indemnizaţie.
Cererea de indemnizare va fi însoţită de documente care trebuie să prezinte
următoarele cerinţe:
• Actele medicale şi documentele de justificare a plăţilor efectuate
trebuie prezentate în formă originală, iar din conţinutul lor să rezulte:
Unitatea medicală; Perioada de acordare a asistenţei medicale; Numele asiguratului;
Diagnosticul; Tratamentul efectuat;Medicamentele prescrise; precum şi dovada plăţii
acestora (chitanţe, facturi, alte documente de plată);
• În cazul unui tratament stomatologic se vor prezenta adeverinţele
medicale din care să rezulte dintele tratat şi tratamentul aplicat;
• Cererile privind rambursarea cheltuielilor de transport ale bolnavului
şi după caz ale însoţitorului vor fi susţinute cu documente referitoare
la transportul efectuat;
• Cererile privind rambursarea cheltuielilor de transport al corpului
neînsufleţit al asiguratului vor fi susţinute cu certificatul de deces cu
indicarea cauzei decesului, precum şi documentele privind costul
transportului efectuat;
a) Actele prezentate de asigurat redactate într-o limbă străină vor fi
traduse în limba română, la cererea şi pe cheltuiala asigurătorului;
b) Actele medicale eliberate de rude ale asiguratului nu constituie dovezi
pe baza cărora să se stabilească drepturi de indemnizaţie;
2) Cheltuielile medicale ce urmează a fi rambursate se calculează prin
transformarea în lei a cheltuielilor electuate în valută la cursul interbencar al
zilei în care asiguratul a efectuat cheltuielile 126 .
125
În confoermitate cu condiţiilor unor asigurători sub restricţia: „în România, în lei, în limita unei
convorbiri / transmisii / de maximum 5 minute”.
155
3) Pretenţiile asiguratului / beneficiarului trebuie prezentate asigurătorului în
termen de 30 de zile de la terminarea tratamentului sau transportului la
domiciliul stabil ssu în caz de deces, după transportarea corpului neînsufleţit
sau după înmormântare.
4) Asigurătorul este scutit de obligaţia de plată în cazul nerespectării de către
asigurat a uneia dintre prevederile 1 – 7.
5) Prin plata indemnizaţiei se sting orice pretenţii ale asiguratului faţă de
asigurător în legătură cu evenimentul asigurat.
6) Dreptul de a primi indemnizaţie în baza contractului de asigurare nu poate fi
cesionat şi nici transferat de asigurat.
7) În limita despăgubirilor plătite, asigurătorul este subrogat în drepturile
deţinătorului poliţei sau asiguratului contra celor răspunzători de prejuducierea
asiguratului.
8) Orice litigiu în legătură cu aplicarea poliţei de asigurare se rezolvă pe cale
amiabilă sau în cazul în care acest lucru nu este posibil, de către instanţele de
judecată competente din România 127 .
De obicei nu sunt cuprinse în polite standard următoarele cheltuieli ale asiguratului:

ª „Asigurarea nu acoperă cheltuieli privind serviciile de asistenţă, inclusiv
repatriere, ca urmare a survenirii unui accident vascular cerebral, acordate
după expirarea termenului de 14 zile de la producerea accidentului”.
ª „Asiguratul trebuie să declare dacă a încheiat alte contracte de asigurare
pentru aceleaşi riscuri acoperite de prezenta poliţă”.
ª „În baza poliţei de asigurare, asigurătorul va plăti despăgubiri, dacă, pe
lângă dovada existenţei acesteia, vor fi prezentate documente justificative
cu privire la cheltuielile efectuate în legătură cu:
• Atratament ambulatoriu – 1,5% din total suma asigurată;
• Spitalizarea – 65% din total suma asigurată;
• Transportul efectuat de serviciile de urgenţă – 7% din total
suma asigurată;
126
a) A cursului zilei comunicat de Banca Naţională a României (BNR) la data întocmirii dererii de
asigurare;
b) la cursul BNR al zilei în care a survenit evenimentul asigurat
127
potrivit reglementărilor unor asigurători; „aflate în raza teritorială în care se găseşte sediul central al
asigurătorului”.
156
• Transport la domiciliu – 4% din total suma asigurată;
• Transportul corpului neînsufleţit şi înmormântarea – 22,5% din
total suma asigurată.
ª „Documentele în baza cărora se face plata despăgubirilor, devin
proprietatea asigurătorului.
Asigurătorul poate pretinde asiguratului ca documentele justificative cu privire
la cheltuielile efectuate, emise într-o limbă străină, să fie însoţite de o
traducere corespunzătoare, făcută pe cheltuiala asiguratului. Dacă totuşi actele
emise în limba străină au fost predate asigurătorului, neînsoţite de traducere,
iar asigurătorul face pe cheltuiala lui traducerea, costul traducerii va fi scăzut
din despăgubirea cuvenită”.
ª „Asiguratul înţelege şi acceptă faptul că, la îndeplinirea obligaţiilor ce
decurg din contract, societatea de asigurre şi compania de asistenţă
medicală se supun legilor şi reglementărilor administrative şi sanitare
valabile în ţara în care survine evenimentul asigurat. Serviciile medicale
garantate se acordă numai pe teritoriul tării unde a survenit urgenţa
medicală”.
ª „Prezenta asigurare dă dreptul la indemnizarea numai pe cheltuielile care
nu sunt acoperite prin efectul altor asigurări, şi numai dacă indemnizarea
nu este contrară unor reglementări legale în vigoare la data producerii
evenimentului asigurat”.
ª „În cazul denunţării sau rezilierii poliţei, prevederile acesteia se aplică
pentru toate cazurile de daună survenite înainte de denunţarea sau
rezilierea, până la lichidarea definitivă a acestora”.
157
Capitolul 9
ASIGURAREA ŞI REASIGURAREA RISCURILOR

FINANCIARE ŞI POLITICE

9.4. Alternative la asigurarea creditelor
Această formă specifică de asigurare, a riscurilor financiare şi politice, poate fi

considerată a face parte din categoria asigurărilor de bunuri, fiind o asigurare care a
apărut ca urmare a dezvoltării relaţiilor economice şi financiare, care se derulează
între bănci şi partenerii contractelor economice şi comerciale şi mai ales cu privire la
obligaţiile debitorilor şi creditorilor legate de termenele scadenţelor.
Riscurile sunt inevitabile, când vorbim de diverse tranzacţii comerciale
realizate între părţiile unui contract economic, bazate pe credite bancare sau
comerciale. Aceste riscuri sunt cu atât mai mari cu cât aceste tranzacţii comerciale se
formează pe relaţia import-export, adică au aspect internaşional, fapt datorat unor
aspecte legate de : distanţele mari şi foarte mari dintre parteneri, folosirea mai multor
unităţi monetare, valutare, reglementăriilor diferitelor ţări de origine ale partenerilor şi
nu în ultimul rând de însuficienta informare cu privire la bonitatea unui partener
străin.
158
Această formă de asigurare poate fi considerată ca făcând parte din categoria
asigurărilor de bunuri, existând în cadrul relaţiilor financiare, care apar pe piaţa
economică şi comercială, internă şi externă.
Legăturile economice şi comrciale dintre agenţii economici implică adesea
decontarea prin virament, cec, acreditiv ori pe seama creditului.
Fiecare furnizor este interesat să-şi amplifice vânzările şi de aceea livrează
mărfuri şi în condiţiile acceptării unui decalaj la plata acestora, plata amânată sau
eşalonată, acordând astfel clientului un credit comercial.
Acest fapt afectează însă resursele financiare ale furnizorului, care într-o atare
situaţie poate recurge la credite bancare.
Acest fapt afectează însă resursele financiare ale furnizorului, care într-o atare
situaţie poate recurge la credite bancare. Când furnizorul nu acordă credit din resurse
proprii sau prin finanţare bancară, atunci cumpărartorul este cel care apelează la
credit bancar pentru a achita datoria faţa de furnizor.
Creditul exprimă o relaţie bănească între o persoană fizică sau juridică numită
creditor, care acordă un împrumut în bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe
datorie (cu plata amânată temporar) şi o altă persoană fizică numită debitor, care
primeşte împrumutul sau cumpără pe datorie.
Aşadar avem ca forme ale creditului:
- creditul bancar – împrumutul dat de către bănci, sub fomă de bani persoanelor
juridice sau fizice;
- creditul comercial: creditul – furnizor desemnează o amânare la plată acordată de
furnizorul de mărfuri sau servicii clienţilor, în baza contractului comercial încheiat
între ei. Creditul – furnizor se acordă, de regulă pe perioade scurte de timp. În cazul
acestui tip de credit, plăţile contractante - furnizorul şi cumpărătorul – întocmesc un
singur contract - cel comercial, în care sunt incluse toate informaţiile relevante:
cantitate preţ unitar, valoare, termene şi modalităţi de plată etc. 128
Riscurile financiare şi politice, pot fi structurate în mai multe categorii de riscuri,

care au loc în timpul derulării tranzacţiilor comerciale, riscurile fiind inevitabile, ele
sunt evident mai mari în tranzacţiile externe decât în cele interne, constând în general
fie livrări cu întârziere, fie cu lipsuri calitative şi cantitative
128
Dan Anghel Constantinescu şi colab., Asigurări şi Reasigurări, vol 21, Ed, All Bren,
Bucureşti,1999, pag.173.
159
Riscul financiar reprezintă prejudiciul potenţial la care sunt expuse interesele
şi activitatea în tranzacţiile comerciale de vânzare – cumpărare, execuţie de lucrări,
prestări de servicii.
Riscurile financiare care pot interveni în tranzacţii sunt:
- Riscul comercial se poate manifesta atât în tranzacţiile interne cât şi externe şi
constă în deteriorarea situaţiei financiare a cumpărătorului astfel încât acesta ajunge în
imposibilitatea de a plăti furnizorului suma datorată la scadenţă.
- Riscuri de forţă majoră, generate de calamităţi naturale constau în
manifestarea unor fenomene naturale, cutremur, inundaţie, alunecare de teren,
furtună, ciclon, erupţie vulcanică, etc., care pun cupărătorul în imposibiltatea de plată
faţă de furnizor.
- Riscuri politice, constau în evenimentele sociale, independente de voinţa şi
solvabilitatea cumpărătorului care îl împiedică sa-şi onoreze obligaţia de plată către
furnizor, sau creditorul său, adică război, revoluţie,greve, război civil, etc.
- Riscuri de schimb valutar, care se referă la riscul monetar, riscul creşterii
costului de fabricaţie al produsului – obiect al exportului, riscul fluctuării ratei
dobânzii.
Protecţia împotriva unor asemenea riscuri implică diverse soluţii, între care
putem menţiona: suportarea de către stat a unei părţi din dobânda mărită, stabilizarea
dobânzii bancare externe prin intervenţia băncii naţionale, precum şi încheierea unor
asigurări de credite. Procedurile de intervenţie a statului în economie pentru
asigurarea riscurilor financiare şi politice sunt foarte variate; fie printr-o colaborare
între sectorul privat şi stat, fie prin asigurări încheiate în acest sens, cu o anumită cotă
de garanţie din partea statului.
Dacă în Germania, riscurile financiare şi politice se acoperă printr-o asigurare
combinată atât din partea statului cât şi din partea unei companii private de asigurări,
în Anglia, statul s-a substituit complet sectorului privat şi asigură direct
responsabilitatea şi gestiunea riscurilor

Această formă de asigurare comlexă se manifestă atât în relaţiile economice
interne cât şi internaţionale şi se disting următoarele categorii mari de produse de
asigurare:
160
1. Asigurarea creditelor – formă de asigurare destinată să protejeze pe
bancheri pentru sumele împrumutate clienţilor şi pe comercianţi şi
producători împotriva daunelor financiare rezultate din insolvabilitatea
cumpărătorilor care au achiziţionat bunuri pe credit, aceasta poate fi
asigurarea creditelor de pe piaţa internă şi asigurarea creditelor de pe
piaţa externă.
2. Asigurarea de garanţii (de cauţiuni) prin care asigurătorul se alătură
debitorului (asiguratului) pentru a garanta faţă de creditor îndeplinirea faţă
de asigurat a obligaţiilor contractuale.
3. Asigurarea de fidelitate oferă asiguratului protecţie împotriva unor pagube
generate de încrederea acordată personalului angajat care administrează
activele firmei.
Deoarece activitatea de creditare este, prin excelenţă, o activitate de risc,
pentru evitarea sau atenuarea acestuia, banca, furnizorul, vânzătorul, locatorul-
creditorul, în general apelează la soluţii ca:
- acoperirea creditului cu garanţii 129 , băncile, spre exemplu cer clienţilor în cazul
garanţiilor materiale să asigure bunurile respective pe perioada de creditare cu
cesionarea de către societatea de asigurare a dreptului de despăgubire în favoarea sa.
- încheierea de asigurări de credit specifice.

Asigurarea creditelor interne, este în funcţie de legislaţiile naţionale şi
uzanţele fiecărei ţări, putându-se aplica atât pentru o tranzacţie cât şi pentru un grup
de afaceri. În ţara noastră înainte de 1989, s-au practicat numai credite de export şi
numai după această perioadă asigurările de creditau luat o amploare mai mare.
Pentru încheierea une astfel de poliţe, asiguratorul are nevoie de mai multe
informaţii legate de comportamentul agentului economic cu privire la : volumul
încasărilor, valoarea debitelor, recuperarea debitelor, structura şi bonitatea
cumpărătorilor, limita de creditare şi estimările cu privire la tranzacţiile viitoare pe o
anumită perioadă de timp. Asiguratorul, în general îşi ia ca măsură de prevedere
129
Garanţiile se structurează în două mari categorii:
Ö Garanţii personale – constau în angajamentul pe care alţi debitori şi-l iau să plătească datoria
în caz de neplată a debitorului principal. Forma cea mai utilizată este cauţiunea.
Ö Garanţii reale – constau în „afectarea specială a ubui bun material (mobil sau imobil) pentru
garantarea obligaţiei. Formele cele mai folosite sunt gajul şi ipoteca.
161
despăgubirea limitată cu franşiză, neacoperind astfel în totalitate paguba prin
intermadiul despăgubirii.
Asigurarea creditelor interne, presupune din partea asigurătorului o
administrare relativ simplă şi trebuie să ţină seama de costuri reduse ale administrării
polişelor, de evitarea antiselecţiei printr-o analiză de caz, deoarece sunt oferite spre
asigurare toate contractele de credit şi nu doar cel cu risc redus şi bineânţeles
verificarea bonităţii şi solvabilităţii clienţilor lor.
Asigurarea creditelor în ţara noastră, nu sunt foarte răspândite, apar numai
când sunt impuse de creditori, respectiv bănci şi furnizori.
Plecând de la schema relaţiilor de creditare comercială (1/3) şi de asigurare
(2/4) redate în figura alăturată 130 :
1 - Livrare de bunuri / Prestare de servicii + Credit Comercial

2 - Prima de asigurare;
3 - Plata bunurilor şi serviciilor;
4 - Despăgubiri;
1
Vânzător Cumpărător
3
2 4
Asigurător de
credite
Din punct de vedere istoric, se poate aprecia faptul că, primele încercări de
asigurare a creditelor s-au făcut în Franţa, începând cu anul 1850, dar totuşi prima
societate specializată de asigurarea creditului a fost constituită în America începând
cu anul 1893, şi anume: International Credit Insurance Association.
Asigurarea creditelor de export, reprezintă una din formele principale de
asigurare a riscurilor financiare, corelându-se cu mecanismul formelor pe care le
130
Ciumaş, C., Asigurări generale, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007
162
îmbracă operaţiunile de creditare la export: credit furnizor, credit cumpărător şi
credite din resurse publice.
Conform cerinţelor acordurilor OCDE şi recomandărilor Uniunii de la Berna,
contractele externe pe termen mediu şi lung trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- 15% din valoarea contractului trebuie plătită în avans până în momentul livrării (de
obicei 5% la intrarea în vigoare a contractului şi restul de 10% la livrare) astfel încât
vînzarea pe credit nu poate depăşi 85%;
- Partea de 85%, reprezentând vânzarea pe credit, să fie rambursabilă în tranşe egale
semianuale începând cel târziu 6 luni de la livrare;
- Perioada de credit să fie corelată cu natura bunurilor (de exemplu pentru bunurile cu
capital perioada maximă este în general de 5 ani, dar pentru proiecte de dimensiuni
mari poate fi acceptată şi o perioadă de credit de până la 10 ani);
- Perioada de credit să fie corelată cu valoarea tranzacţiei (de exemplu valoarea unui
credit până la 3 ani să fie minimum 75.000 USD, a unui credit până la 4 ani să fie
minimum 150.000 USD, a unui credit până la 5 ani să fie minimun 300.000 USD);
- Costurile nu pot depăşi valoarea avansului.
Regulile prezentate nu sunt alpicabile echipamentelor militare şi produselor
agricole.
Pentru nave, avioane, centrale electrice, centrale nucleare sunt prevăzute
condiţii speciale, care, de asemenea, trebuie avute în vedere la analiza contractelor ce
urmează a fi asigurate.
În practica internaţională, se folosesc două feluri de poliţe, în funcţie de aria
de folosinţă, respectiv a ariei de tranzacţionare, având durata de un 12 luni adică
360 de zile, astfel:
- poliţa globală de asigurare pentru ţările membre OCDE. Acoperă întreaga cifră de
afaceri a exportatorilor împotriva riscurilor comerciale de neplată;
- poliţa globală de asigurare pentru celelalte ţări. Acoperă întreaga cifră de afaceri a
exportatorilor atât împotriva riscurilor comerciale cât şi a riscului de ţară, riscul de
ţară este preluat în numele şi pe contul statului, iar decizia aparţine CIGCCE.
Asiguraţii sunt persoane fizice şi juridice române, care desfăşoară activităţi
de comerţ exterior.
Suma asigurată este de regulă într-un procent de 85% din valoarea
contractului, sumă care se despăgubeşte şi în caz de daună totală.
163
Riscurile pentru care se încheie astfel de poliţe, se pot grupa în trei categori
şi anume: riscuri comerciale, riscuri politice şi de forţă majoră.
Riscuri comerciale, sunt atunci când intervine una din cauzele de mai jos:
• faliment;
• orice măsură de executare silită asupra proprietăţii
debitorului care nu a condus la plata integrală în favoarea
asiguratului a sumelor facturate;
• executarea unei hotărâri judecătoreşti de omologare a
concordatului 131 încheiat între debitori şi creditorii săi;
• concordat fără procedura judiciară cu toţi creditorii sau cu
majoritatea acestora;
• suspendarea sau moratoriul oficial 132 asupra plăţilor datorate
de către debitor;
• alte hotărâri similare în conformitate cu sistemul legal în
ţara debitorului.
Mai există cu titlu de excepţie şi piloţe pentru risculde neplata prelungită,
situaţie în care debitorul sau garantul său nu a efectuat plata la 6 luni de la scadenţa
stabilită iniţial, din alte cauze decât cele asimilate riscurilor politice.
Riscuri politice:
1. dificultăţi şi întârzieri (mai mari de 180 de zile) în transferul banilor
din ţara cumpărătorului ca urmare a unui moratoriu general, privitor la
datoria externă, declarat de guvernul din ţara cumpărătorului sau de
guvernul unei terţe ţări, prin intermediul căreia plata trebuie efectuată;
2. orice alte acţiuni ale guvernelor străine care împiedică îndeplinirea
contractului de export sau determină întârzieri în transferul banilor;
3. război, război civil, revoluţii şi alte evenimente asimilate, în afara
României, ce împiedică îndeplinirea contractului de export;
4. toate riscurile privind cumpărătorii publici;
131
Înţelegere încheiată între un comerciant care nu-şi poate plăti datoriile şi creditorii săi, pentru a
obţine o amânare sau o reducere a plăţilor.
132
Amânare a datoriilor scadente stabilite prin lege pentru un anumit timp sau pentru perioada
existenţei unor împrejurări speciale.
164
5. toate pierderile rezultând din imposibilitatea de a institui proceduri
legale în ţara cumpărătorului datorită lipsei sau proastei funcţionări a
sistemului legal sau judiciar în ţara în cauză;
6. retragerea sau nereînnoirea licenţei de export sau impunerea unor
restricţii la export după data realizării riscului.
Forţa majoră:
neplata datorată:
• unor evenimente de tipul catastrofelor naturale (de exemplu: inundaţii,
cutremure, cicloane, erupţii vulcanice, etc.);
• altor evenimente asimilate forţei majore 133 .
Sunt excluse de la asigurare:
• situaţiile de forţă majoră apărute pe teritoriul României;
• situaţii datorate contractului general sau producătorului de produse cu
ciclu lung de fabricaţie, furnizorilor sau subcontractanţilor acestuia
(defecte de calitate, nelivrări la termen, etc.);
• situaţiile care nu sunt definite ca forţă majoră în contractul extern.
III. Asigurarea riscurilor politice sau comerciale se face în funcţie de tipul

cumpărătorului, public sau privat.
Cumpărătorii publici sunt acele entităţi care nu pot fi declarate falimentare:
o Administraţiile de stat sau teritoriale;
o Municipalităţile;
o Instituţiile publice, etc.
Sunt asimilate în această categorie instituţiile private ale căror angajamente
sunt garantate de un organism public sau societăţi comerciale cu capital majoritar de
stat.
Cumpărătorii privaţi sunt consideraţi acele societăţi comerciale care pot fi
declarate falite în caz de insolvabilitate şi pot fi urmărite de instanţele de drept comun.
Pentru astfel de cumpărători se face distincţia între riscul comercial şi cel politic.
IV. Prima de asigurare variază în funcţie de:

• Durata asigurată (postlivrare şi/sau prelivrare);
133
Epidemii, orice formă de violenţă în societate
165
• Statutul cumpărătorului (public sau privat);
• De ţara acestuia;
• De modalitatea de plată;
• Procentul asigurat.
IV. Valuta în care este încheiat contractul extern trebuie să fie o valută
convertibilă cotată de Banca Naţională a României. În anumite cazuri
CIGCCE poate accepta şi contracte de export încheiate în moneda locală a
ţării cumpărătorului extern.
VII. Procedura de emitere a poliţei de asigurare.

a) În prima fază este necesară completarea cererii tip de asigurare de către
solicitant cu date exacte referitoare la condiţiile contractului, partenerul
extern, băncile implicate, garanţiile prevăzute în contract.
b) După completarea şi depunerea cererii de asigurare la Secretariatul
CIGCCE cu sediul la Eximbank procedura presupune parcurgerea a trei
etape cu posibilitatea excluderii celei de a doua, aceasta fiind, de fapt, o
opţiune a exportatorului:
1. acceptarea cererii de asigurare de către CIGCCE din punct de vedere
al încadrării tranzacţiei respective în politica economică a guvernului
(funcţie de ramură, produs, piaţă de desfacere, etc.). Rezultatul acestei
prime etape de analiză va fi comunicat solicitantului în termen de 3 zile
de la acceptarea CIGCCE. În cazul în care CIGCCE acceptă
asigurarea, Eximbank va proceda la analiza tranzacţiei din punct de
vedere al riscurilor implicate.
2. emiterea promisiunii de asigurare, se face în situaţia în care contractul
nu a fost încă semnat, dar condiţiile stipulate de acesta alături de
ceilalţi factori de risc) sunt acceptabile pentru încheierea asigurării.
Promisiunea de asigurare reprezintă obligaţia Eximbank de a emite, în
numele şi contul statului, poliţa de asigurare la data semnării contractului
dacă se păstrează toate condiţiile iniţiale.
166
3. emiterea poliţei de asigurare în baza hotărârii CIGCCE. Poliţa de
asigurare va cuprinde:
• Condiţiile generale de asigurare (în funcţie de tipul poliţei);
• Lista Condiţiilor Specifice (cu elemente particulare ale
tranzacţiei).
La emiterea poliţei de asigurare, orice alt document eliberat mai înainte, drept
confirmare a acceptării asigurării îşi pierde valabilitatea.
Asigurarea pentru prelivrare acoperă riscurile exportatorului în perioada de

fabricaţie a produselor care fac obiectul livrării către cumpărătorul extern protejând
asiguratul de la momentul semnării contractului de export până la momentul
transferului de proprietate aşa cum este stabilit prin acel contract.
Riscurile existente în această perioadă sunt legate de:
a) Întreruperea contractului din motive neimputabile exportatorului;
b) Rezilierea contractului de către partenerul extern, în condiţiile în care
asiguratul a efectuat deja cheltuieli cu achiziţionarea de materii prime şi
materiale şi chiar a început fabricarea produselor contractate.
Prin poliţa de prelivrare, asigurătorul despăgubeşte asiguratul de pierderea
inregistrată de acesta, în proporţia prevăzută în contractul de asigurare.
Asigurarea pentru postlivrare acoperă riscurile din momentul transferului
dreptului de proprietate – care este, de regulă, data livrării – până la rambursarea
creditului. Riscul acoperit este cel de neîncasare a creanţei de la partenerul extern, în
valuta convenită, risc denumit risc de credit.
9.4. Alternative la asigurarea de credite.
Serviciile bancare de factoring şi scrisorile de garanţie bancară sunt

substitutele tradiţionale la asigurarea creditului.
I Factoringul este un serviciu financiar prin intermediul căruia o
societate vinde sau transferă titlurile creanţelor sale unei societăţi
de factoring în schimbul plăţii imediate în numerar.
167
Factorul nu s-ar putea îndrepta împotriva furnizorului în caz de neplată
şi va fi nevoit să înceteze procedurile de încasare dacă creanţele au fost
cedate fără recurs.
Cumpărătorii (debitorii) avuţi în vedere sunt avizaţi asupra faptului că,
creanţele lor au fost vândute unei societăţi de factoring şi că trebuie să-
şi onoreze obligaţiile faţă de aceasta din urmă.
Avantajele factoring-ului pentru o societate sunt:
- ea obţine bani imediat şi nu aşteaptă ca, clientul sau
societatea de asigurare să procedeze la plată, la scadenţă
şi astfel,
- există posibilitatea de a da curs unor noi comenzi.
Micile intreprinderi care nu au decât puţine soluţii în materie de
finanţare şi care adesea nu au decât capacităţi limitate de creditare,
recurg la factoring sau cer clienţilor scrisori de garanţie bancară, în
timp ce soluţiile de asigurare sunt mai puţin atrăgătoare.
Pentru ca factoringul să fie un substitut al asigurării de credit
societăţile de factoring transferă, în general riscul de credit comercial
unui asigurător de credite. Societăţile care acordă o mare importanţă
relaţiilor lor cu clienţii preferă fără îndoială să-şi procure o acoperire
de asigurare mai degrabă decât de a ceda creanţele lor societăţii de
factoring
II O scrisoare de garanţie bancară este un acord emis de către o

bancă pentru a garanta plata cambiei (tratei) clientului pentru o
anumită sumă şi pe o perioadă dată.
Ea se substituie creditului bancar şi elimină riscul pentru furnizor.
Furnizorul este cel ce-i cere o astfel de scrisoare şi cumpărătorul este
cel care o procură. Dacă cumpărătorul se găseşte în imposibilitatea de a
plăti, banca cea care a emis scrisoarea de garanţie va fi obligată să
reglementeze situaţia cu furnizorul.
Scrisoarea de garanţie bancară se referă la tranzacţii individuale şi este
supusă unui ansamblu de reguli fixe, în particular când este vorba de
export, caz în care sunt implicate cel puţin două bănci.
168
III În schimb, fără a se solicita cumpărătorului nici garanţie şi nici
scrisoare de garanţie asigurarea creditului poate permite creşterea
vânzărilor, în particular pe pieţe foarte concurenţiale.
Cumpărătorilor nu le place să recurgă la scrisoarea de garanţie întrucât
îngreunează costurile tranzacţiei şi diminuează capacitatea lor de a se împrumuta la
bănci dat fiind faptul „suma sa” este luată în consideraţie în calculul angajamentelor.
169
Capitolul 10
ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ -

CARTE VERDE
10.1. Coordonate istorico – juridice

10.2. Asigurarea de răspundere civilă – Carte Verde
10.2.1. Elemente tehnice
10.2.2. Clauze contractuale
10.1. Coordonate istorico - juridice

Răspunderea civilă în general împreună cu cea mai răspândită formă a sa –
răspunderea civilă auto, reprezintă o formă specifică a răspunderii juridice,
fundamentată pe obligaţia celui care a păgubitpe un terţ de a repara prejudiciul
produs. Legislaţia diferită privind răspunderea civilă auto existentă în ţările europene
170
europene şi din acest motiv greutatea de circulaţie a autovehiculelor în afara graniţelor
ţării de origine a impus găsirea de soluţii pentru depăşirea acestui impediment.
În anul 1947, Subcomisia Transporturilor Rutiere a Comisiei Economice
pentru Europa de pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat un sistem potrivit
căruia se acceptă în ţara vizitată asigurarea încheiată la organizaţiile de asigurări din
ţara de origine, asigurare considerată potrivit legii din ţara vizitată asigurare
obligatorie.
S-a creat un „organ al organizaţiilor de asigurări din ţara respectivă, sub
numele de „ Birou al ....” ca cu următoarele funcţii:
1. reprezintă societăţile de asigurare din ţară sau în relaţiile cu „Birourile” din
alte ţări;
2. ia măsuri şi supraveghează aplicarea de către societăţile de asigurare a
obligaţiilor ce le revin din participarea la acest sistem.
Aceste „birouri” s-au constituit în 1949 într-o organizaţie internaţională „Consiliul
Birourilor Asigurătorilor de Autovehicule” cu sediul la Londra, care a elaborat
textul unei Conveţiei Inter Birouri (relaţii bilaterale) denumite „Uniform
Agreement”, precum şi forma documentului de asigurare Carte Verde (denumit
astfel după culoarea acestuia). Convenţia a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1953.
Consiliul Birourilor are următoarele atribuţii:
a) Să ia toate măsurile sau iniţiativele necesare pentru a asigura îndeplinirea
integrală a Recomandărilor adoptate de Grupul principal de lucru în anul
1949 şi a oricăror alte recomandări sau rezoluţii care le-au modificat
ulterior;
b) Să menţină o legătură ce Grupul principal de lucru sau cu oricare alt
organism referitor la problemele sau iniţiativele care ar putea avea tangenţă
cu funcţionarea sistemului Cartea Verde şi să trateze problemele ridicate
de acele organisme;
c) Să se asigure că membrii se conformează întru totul Convenţiei Tip Inter
Birouri.
Biroul unei ţări situate pe teritoriul european al sistemului Carte Verde are
statut de membru al sistemului Carte Verde cu drepturi depline. Biroul unei
ţări situate în afara teritoriul european al sistemului Carte Verde are statut de
membru afiliat.
Fiecare membru este obligat:
171
- Să se conformeze Convenţiei Tip Inter Birouri pe care a semnat-o cu
ceilalţi membrii şi tuturor deciziilor luate conform statutului;
- Să susţină interesele sistemului Carte Verde şi
- Să contribuie la finanţarea secretariatului.
- Membrilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile statutare li se aplică
sancţiuni care pot fi : sancţiuni băneşti, suspendarea temporară a calităţii de
membru şi suprimarea calităţii de membru.
Adunarea Generală este compusă din Birourile admise ca membri ai Consiliului.
Comitetul de Direcţie este un organ executiv al Consiliului. Atribuţiile Adunării
Generale, ale Comitetului de Direcţie, Secretarului General precum şi a altor organe
sunt stabilite prin statutul Consiliului.
Scopul sistemului, cunoscut în mod comun ca „Sistemul Carte Verde” a fost
acela de a facilita circulaţia internaţională a autovehiculelor prin permiterea
asigurării riscurilor de răspundere civilă ce decurg din folosirea acestora, pentru a
îndeplini criterile impuse de ţările vizitate şi în cazul în care se produc accidente, să
garanteze despăgubirea părţilor prejuduciate în conformitate cu legislaţia naţională şi
regulamentele acelei ţări.
Astfel, unele state, pentru a facilita mai mult traficul rutier internaţional, au
renunţat la verificarea Cărţilor Verzi la trecerea frontierei lor, în baza acordurilor
semnate între Birourile lor, în esenţă bazându-se pe înmatricularea vehiculelor. Prin
directiva sa din 24 aprilie 1972 134 Consiliul Comunităţilor Europene a propus
Birourilor statelor membre să încheie astfel de acorduri; acest acord, cunoscut sub
denumirea de Acordul suplimentar interbirouri, a fost semnat în 16 octombrie 1972.
Acordurile următoare, bazate pe acelaşi principiu, au permis Birourilor altor
ţări să devină membre; şi aceste acorduri au fost adunate într-un singur document
semnat în 15 martie 1991 şi denumit Acordul Multilateral de Garanţie. Avînd în
vedere că este de dorit să se încorporeze intr-un singur document toate prevederile ce
guvernează relaţiile dintre Birouri, Consiliul Birourilor. La Adunarea Generală care a
avut loc la Rethymno (Creta) în data de 30 mai 2002 a adoptat Regulamentul General
al Sistemului Carte Verde 135 .
134
Directiva Consiliului din 24 aprilie 1972 (72/166/ECC) referitor la armonizarea legilor statelor cu
privire la asigurarea de răspundere civilă ce decurge din utilizarea autovehiculelor şi la introducerea
obligativităţii de asigurare pentru o astfel de răspundere.
135
Regulamentul General este o convenţie bilaterală semnate între Birourile Naţionale publicat în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în 31.07.2003 şi care a intrat în vigoare la 1 iulie 2003.
172
În România, fosta întreprindere monopolistă de stat ADAS a aderat la sistemul
Carte Verde în temeiul autorizării ce i s-a dat în acest sens prin HCM 136 nr. 354 din 5
iunie 1964. În ianuarie 1965, Biroul Naţional Român a fost admis ca membru aderent
al Consiliului de la Londra, fiind invitat să încheie Convenţii Tip Inter Birouri cu
celelalte birouri naţionale.
Potrivit Ordinului nr. 8 din 2 octombrie 2002 pentru punerea în aplicare a
Normelor privind măsurile prudenţiale pentru precticarea asigurării de răspundere
civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule în afara
teritoriului României (Carte Verde) 137 BAAR 138 îndeplineşte următoarele funcţii:
1. mandatează, dintre asigurătorii autorizaţi de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor să practice asigurările obligatorii de răspundere civilă pentru
pagube produse prin accidente de autovehicule, pe cei care vor putea
elibera documente internaţionale de asigurare Carte Verde, în baza
prevederilor legale în vigoare, potrivit criteriilor stabilite de Adunarea
Generală a BAAR şi avizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
2. emite documente internaţionale de asigurare Carte Verde şi le distribuie
membilor săi;
3. stabileşte nivelul minim al tarifelor de prime şi limita maximă a
cheltuielilor de achiziţionare pentru asigurarea Carte Verde, cu avizul
prealabil al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;
4. urmăreşte modul de respectare a prevederilor privind drepturile şi
obligaţiile stipulate în Convenţiile Tip Inter Birouri Carte Verde;
5. reprezintă membrii BAAR în relaţiile interne şi cu străinătatea privind
asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor Carte Verde, inclusiv în
cadrul Colsiliului Birourilor;
6. incheie, semnează şi denunţă convenţii bilaterale cu celelalte birouri
naţionale din ţările care au aderat la Convenţia Internaţională Carte Verde
sau convenţii cu birourile naţionale de compensaţie care nu au aderat la
această convenţie, dar care emit documente de asigurare similare;
136
Hotărârea Consiliului de Miniştrii.
137
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 740 din 2 octombrie 2002.
138
Biroul constituit cu avizul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (art. 1, alin. (2)).
173
7. instrumentează şi lichidează, direct sau prin corespondent, daunele cauzate
prin accidente de autovehicule produse pe teritoriul României, în
conformitate cu prevederile Convenţiei Tip Inter Birouri Carte Verde;
8. reprezintă în faţa autorităţilor şi instanţelor de judecată din România, direct
sau prin corespondent nominalizat, societăţile străine de asigurare emitente
de documente internaţionale Carte Verde, în vederea apărării drepturilor şi
intereselor acestora;
9. poate revoca mandatul de membru BAAR pentru asigurătorii care încalcă
prevederile legale din domeniu şi actele proprii;
10. stabileşte şi aplică sancţiuni pentru nerespectarea prevederilor
convenţiilor Tip Inter Birouri Carte Verde şi a reglementărilor interne
BAAR, cu informarea prealabilă a Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor.
Membrii BAAR
Pot deveni membrii cu drepturi depline ai BAAR societăţile de asigurare şi
societăţile de asigurare – reasigurare constituite în România şi care realizează
asigurări de autovehicule, asigurări de răspundere civilă pentru pagube cauzate prin
accidente de autovehicule şi asigurări de accidente auto.
Pot deveni membrii asociaţi ai BAAR societăţilecomerciale/agenţiile care au
ca principal obiect de activitate prestarea de servicii în domeniul asigurărilor de
autovehicule. Ei nu au drept la vot.
Membrii BAAR au următoarele drepturi şi obligaţii:
I. Să participe la Adunările Generale ale BAAR exprimîndu-şi liber
opinia în legătură cu problemele supuse dezbaterilor. Fiecare membru
BAAR poate fi reprezentat în Adunarea Generală de
Preşedintele/direcutorul General sau de altă persoană din conducerea
societăţii pe bază de împuternicire scrisă.
II.
A) să respecte prevederile statutului promovând îndeplinirea obiectivelor
BAAR;
B) să plătească în termen cotizaţiile stabilite de Adunarea Generală pentru
acoperirea cheltuielilor de funcţionare a BAAR, inclusiv cotizaţia anuală la
Consiliul Birourilor Asigurătorilor de la Londra şi să sprijine prin toate
174
mijloacele realizarea obiectivelor prevăzute în planul de activitate al
acesteia;
C) să pună la dispoziţia BAAR datele şi informaţiile solicitate de aceasta,
necesare îndeplinirii obiectivelor sale, cu condiţia ca, în acest mod, să nu
se afecteze interesele de afaceri ale membrilor respectivi;
D) să informeze BAAR despre problemele de care iau cunoştinţă sau măsurile
pe care la intreprind având legătură cu interesele comune ale membrilor
BAAR.
Caliatea de membru al BAAR încetează numai în cazul în care societatea:
1. nu mai practică activităţi de asigurare de genul celor care fac
obiectul statutului său;
2. în mod sistematic nu îşi achtă obligaţiile privind plata cotizaţiilor;
3. nu îsi respectă în mod repetat obligaţiile privind plata despăgubirilor
în favoarea birourilor naţionale sau ale membrilor acestora;
4. nu respectă prevederile regulamentului de funcţionare al BAAR;
5. membrii se pot retrage oricând din BAAR, cu un preaviz de cel
puţin 3 luni înainte de sfârşitul anului calendaristic
Încetarea valităţii de membru şi excluderea din BAAR se face de către
Adunarea Generală la propunerea Comitetului de Direcţie.
BAAR informează periodic Comisia de Supraveghere a Asigurărilor cu privire
la eliberarea / retragerea mandatelor, aplicarea de sancţiuni, reclamaţiile şi sesizările
primite din partea altor birouri naţionale şi fraude depistate.
10.2. Asigurarea de răspundere civilă - Cartea Verde
10.2.1. Elementele tehnice
1.Subiecţii asigurării, sunt cei tradiţionali, adică asigurătorul şi asiguratul precum şi

beneficiarul poliţei de asigurare sau păgubitul asiguratului
Asigurătorul – societăţi de asigurare din România afiliate la Biroul
Asigurătorilor de Autovehicule din România : ABC Asigurări Reasigurări S.A.,
Alliantz – Ţiriac Asigurări S.A., Ardaf S.A., Asiban S.A., Asigurarea Românească S.A.
– ASIROM, Asitrans S.A., Astra S.A., BCR Asigurări S.A., BT Asigurări Transilvania
175
S.A., Carpatica Asig S.A., Generali Asigurări S.A., Interamerican România
Insurance Company S.A., Omniasig S.A., OTP Garancia Asigurări S.A., Unita S.A.
Asiguratul – peroană fizică sau juridică, care intenţionează să călătorească în
afara teritoriului României cu un autovehicul înmatriculat în România şi care a
contractat o asigurare de răspundere civilă auto cu valabilitate în afara teritoriului
României.
Beneficiarul sau păgubitul – persoana fizică sau juridică care a suferit un
prejuduciu ca urmare a unui accident de autovehicul, vinovat fiind conducătorul
autovehicululuicare se presupune că are poliţă da asigurare Carte Verde.
2. Obiectul asigurat:
Răspunderea civilă auto în afara teritoriului României pentru autovehiculele
menţionate expres în poliţa de asigurare înmatriculate în România.
3. Riscuri asigurate
În principal, se acordă despăgubiri pentru:
a) Sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlul de
despăgubire şi cheltuielile de judecată pentru prejudicii de care răsounde în
baza legii civile din ţările menţionate expres în documentul internaţional
Carte Verde faţă de terţe persoane păgubite ca urmare a vătămării
corporale sau decesului, precum şi avarierii ori distrugerii unur bunuri
printr-un accident produs de autovehiculul asigurat;
b) Cheluielile făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la
despăgubire (cheltuieli pentru onorariul de avocat, taxe judiciare,
cheltuielile de expertiză şi cheltuielile de transport ale asiguratului, toate
dovedite cu acte).
Despăgubirile se acordă pentru pagubele ca urmare a avarierii ori distrugerii
bunurilor care se aflau în afara autovehiculului asigurat care a produs
accidentul şi a vătămării corporale sau decesului terţelor persoane.
Nu se acordă despăgubiri în următoarele cazuri:

• Amenzile de orice fel şi cheltuielile penale, la care ar fi obligat asiguratul,
precum şi cheltuielile de executare a hotărârilor privind plata
despăgubirilor;
176
• Sumele pe care asiguratul ar trebui să le plătească drept despăgubiri
conducătorului autovehiculului care a produs accidentul;
• Sumele pe care conducătorului autovehiculului care a produs accidentul
este obligat să le plătească asiguratului;
• Cheltuielile făcute în procesul penal de asigurat sau de conducătorul
autovehiculului răspunzător de producerea pagubei, chiar dacă odată cu
acţiunea penală s-a soluţionat şi latura civilă;
• Partea din despăgubire care depăşeşte limitele şi condiţiile stabilita prin
legea de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse
prin accidente de autovehicule în vigoare la data accidentului în ţara în
care acesta s-a produs;
• Cazurile care nu intră sub incidenţa legii de asigurare obligatorie de
răspundere civilă pentru pagupe produse prin accidente de autovehicule în
vigoare la data accidentului în ţara în care acesta s-a produs;
• Pagube produse ca urmare a deţinerii, operării, întreţinerii sau folosirii
oricărui vehicul pentru transportul unor produse periculoase:
ª Explozibili puternici cum ar fi: niro-glicerina, dinamita sau alte
asemenea substanţe explozibile;
ª Petrolul, benzina sau motorina în vrac (pagubele produse ca urmare a
transportului de carburanţi cu cisterne/vehicule specializate proiectate,
construite şi destinate unor astfel de transporturi nu sunt excluse);
ª Gaze sau amestecuri de gaze în stare lichidă, comprimată sau gazoasă;
• Pagube produse ca urmare a războiului, războiului civil, grevelor,
revoltelor, mişcărilor populare, actelor de terorism;
• Pagubele produse de vehicule ale forţelor armate, altele decât cele folosite
pentru transportul personalului militar neînarmat;
• Piederi sau daune produse bunurilor transportate sau tractate cu
autovehiculul asigurat, inclusiv în baza unui raport contractual (răspunderea
transportatorului în calitate de cărăuş);
• Pagubele produse de vehicule comerciale folosite în aeroporturi sau
câmpuri de zbor;
• Pagube cauzate ca urmare a unor concursuri (inclusiv curse), raliuri, probe
pentru curse şi teste de anduranţă;
177
• Pagubele produse de inatalaţii, echipamente sau utilaje de construcţii care
nu se află pe drumuri publice;
• Pagubele produse de vehicule ce nu sunt destinate să circule pe drumuri
publice;
• Pagube produse de către (semi)remorca atunci când aceasta este tractată de
un autovehicul tractor neasigurat la acelaşi asigurător.
4. Prima de asigurare
Primele de asigurare sunt variabile pe grupe de ţări, tipuri de autovehicule şi
durata asigurată. Ele sunt exprimate în valută, putând fi achitate în valută sau în lei, la
cursul oficial al Băncii Naţionale a României din ziua plăţii.
Primele de asigurare se pot achita fie anticipat şi integral pentru întreaga
perioadă asigurată. În cazul poliţelor de asigurare cu valabilitate de 1 an primele se
pot plăti şi în rate, din care prima rată se plăteşte anticipat înainte de intrarea în
vigoare a poliţei, iar următoarele, anterior datei scadente menţionate expres în poliţa
de asigurare. Poliţa se reziliază automat la data scadentă a ultimei rate de prime
neachitată la termen.
În cazurile în care se achită rate, documentul internaţional Carte Verde se emite
pentru fiecare perioadă aferentă ratelor de primă achitate.
Tabelul nr. 8.2 Tarif de prime minimale pentru Carte Verde valabile în ţările: Albania,
Bosnia-Herţegovina, Belarus, Iran, Israel, Macedonia, Maroc, Tunisia şi Turcia.
Prima de asigurare (USD) pentru un autovehiculul pe perioada de:

Tip
15 20 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
autovehicul
zile zile lună luni luni luni luni luni luni luni luni luni luni luni
1. 60 80 100 170 250 320 385 455 530 595 650 700 755 810
autoturisme,
autoturisme
de teren
2.
autocamioane,
autofurgonete,
autodube şi
alte
autovehicule
178
destinate
transportului
de bunuri, a
căror masă
totală maximă
autorizată
este:
a) pâna la 3,5 70 90 120 225 325 420 510 600 690 775 850 925 1000 1065
tone, inclusiv;
b) între 3,5 şi 110 150 200 375 540 700 855 1005 1150 1290 1425 1555 1680 1800
7,5 tone
(inclusiv 7,5
tone)
c) peste 7,5 170 230 320 610 900 1150 1440 1670 1875 2060 2220 2360 2475 2590
tone
3.
autovehicule
destinate
transportului
de persoane,
putând
transporta
regulamentar,
pe scaun
inclusiv
conducătorul
auto:
a) intre 10-17 60 80 100 180 260 340 420 500 590 675 760 875 930 1025
pers.
b) între 18-40 210 260 340 630 920 1180 1445 1700 1940 2180 2390 2600 2780 2970
pers.
c) peste 40 260 315 395 715 1020 1310 1600 1870 2110 2340 2560 2770 2970 3150
pers.
4. 205 270 360 625 885 1105 1345 1585 1825 2065 2265 2465 2665 2800
autotractoare
(cu şa şi
semiremorci
ori cu
remorci)
5. motocicluri 35 50 60 110 160 215 265 315 360 410 455 495 535 575
179
cu sau fără
ataş
6. tractoare 60 80 105 175 250 280 340 450 515 585 640 695 750 805
rutiere
Pentru autovehiculele prevăzute la poziţia 4., prima de asigurare se împarte astfel:
• 70% din prima de asigurare din tabel reprezintă prima de asigurare
pentru autotractor (cap tractor);
• 30% din prima de asigurare din tabel reprezintă prima de asigurare
pentru semiremorcile şi remorcile tractate.
5. Suma asigurată
Asigurarea se încheie fără stabilirea unor sume asigurate. În caz de daună
produsă terţilor se acordă despăgubiri în conformitate cu legislaţia cere reglementează
răspunderea civilă a autovehiculelor din ţara unde s-a produs evenimentul asigurat 139 .
6. Durata asigurării.
Asigurarea se poate încheia pe minimum 15 zile, pe 20 zile, pe o lună, sau pe
mai multe luni, pe un an precum şi perioade de cîte un an.
7. Teritoriul asigurat.
Asigurarea este valabilă numai în afara teritoriului României, numai în ţările
membre ale Sistemului Carte Verde ale căror iniţiale prevăzute în documentul Carte
Verde sunt nebarate: Albania (AL), Andora (AND), Austria (A), Belgia (B), Belarus
(BY), Bosnia – Herţegovina (BIH), Bulgaria (BG), Croaţia (HR), Cipru (CY), Cehia
(CZ), Danemarca (DK), Elveţia (CH), Estonia (EST), Finlanda (FIN), Franţa (F),
Germania (D), Grecia (GR), Islanda (IS), Iran (IR), Irlanda (IRL), Israel (IL), Italia
(I), Letonia (LV), Lituania (LT), Luxemburg (L), Macedonia (MK), Malta (M),
Maroc (MA), Marea Britanie (GB), Moldova (MD), Olanda (NL), Norvegia (N),
Polonia (PL), Portugalia (P), Serbia şi Muntenegru (SCG), Slovacia (SK), Slovenia
(SLO), Spania (E), Suedia (S), Tunisia (TU), Turcia (TR), Ucraina (UA), Ungaria
(H).
139
Despăgubirile se acordă în condiţiile şi în limitele stabilite prin legea care reglementează asigurarea
obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule în vigoare la
data accidentului în ţara în care s-a produs accidentul.
180
Concluzii :
1. Cartea Verde anexată la poliţa RCA se utilizează în situaţiile în care se fac
deplasări cu autovehiculul înscris în poliţa Carte Verde în:
¾ Toate statele membre ale Uniunii Europene: Austria, Belgia,
Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa,

Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg,
Malta, Marea Britanie, Olanda, Plonia, Portugalia, Slovacia,
Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria;
¾ Ţările care au aderat la Asociaţia Europeană a Liberului Schimb:
Elveţia, Islanda, Norvegia, Liechtenstein;

¾ Andora şi Croaţia, ca ultime ţări semnatare ale Acordului
Multilateral de Garantare;
¾ După 01.01.2007, Bulgaria;
¾ Statele cuprinse în sistemul Carte Verde mai puţin statele anulate
prin barare.
2. Răspunderea asigurătorului, prevăzută în documentele Carte Verde eliberate

pentru Cipru, este limitată la aria geografică a acestuia, care este sub controlul
Guvernului Republicii Cipru.
3. Răspunderea asigurătorului, prevăzută în documentele Carte Verde eliberate

pentru Statele Unite ale Serbiei & Muntenegru, este limitată la aria geografică, care
este sub contrulul Consiliului Miniştrilor al Statelor Unite ale Serbiei & Muntenegru.
4. Numai pentru persoanele care vizitează Marea Britanie şi Irlanda de Nord este
solicitată semnătura altor persoane care pot folosi autovehiculul.
10.2.2. Clauzele contractuale

1. Încheierea contractului.
Poliţa se încheie în baza unei cereri formulate în scris de asigurat prin completarea
chestionarului care împreună cu toate celelalte declaraţii scrise ale asiguratului, fac
parte integrantă din poliţă. Concomitent cu emiterea acestei poliţe de asigurare,
asigurătorul va elibera pentru fiecare autovehicul asigurat documentul Carte Verde
181
denumită astfel, după culoarea imprimatului. Asigurarea este valabilă exclusiv pentru
autovehiculele şi riscurile specificate în aceste documente.
În raporturile internaţionale, documentul Carte Verde este singurul care atestă
valabilitatea teritorială a asigurării şi perioada de valabilitate a acoperirii prin
asigurare.
2. Intrarea în vigoare a răspunderii asigurătorului.
Asigurarea intră în vigoare la datele specificate în poliţa de asigurare şi
documentul internaţional Carte Verde. Răspunderea societăţii de asigurare începe din
momentul ieşirii autovehiculului de pe teritoriul României, dar nu înainte de plata
primei de asigurare. Ea încetează în momentul reintrării acestuia pe teritoriul
României, dar nu mai târziu de ora 24 a ultimei zile de valabilitate înscrise în
documentul Carte Verde eliberat în baza poliţei de asigurre.
Poliţa este valabilă numai însoţită de documentul internaţional Carte Verde
eliberat în baza ei.
3. Obligaţiile părţilor.
a) Obligaţiile asigurătorului.
Asigurătorul se obligă în schimbul primelor de asigurare încasate pentru această
poliţă la producerea evenimentului asigurat să despăgubească terţele persoane
păgubite din ţara respectivă, ca urmare a culpei şoferului autovehiculului asigurat.
Pretenţiile care pot fi emise faţă de societatea de asigurări pentru despăgubiri se
sting după 2 ani de zile de la data producerii accidentului.
b) Obligaţiile asiguratului:
b 1) până la producerea evenimentului asigurat
1. să verifice corectitudinea datelor înscrise de către asigurător în poliţa şi în
documentele internaţionale de asigurare Carte Verde.
să nu facă nici o modificare şi nici să altereze în vreun mod poliţa sau
documentele internaţionale de asigurare Carte Verde.
b 2) în caz de producere a riscului asigurat:
1. să ia în funcţie de împrejurări măsuri pentru limitarea pagubelor;
2. să înştiinţeze imediat organele de cercetare, cele mai apropiate de locul
producerii accidentului cerând întocmirea actelor cu privire la cauzele,
împrejurările producerii accidentului, la pagubele provocate şi la vinovaţii de
producerea accidentului;
182
3. să înştiinţeze neîntârziat Biroul Asigurărilor de Autovehicule prevăzut pe
verso documentului internaţional Carte Verde din ţara unde s-a produs
accidentul.
4. să comunice asigurătorului 140 , în scris, pretenţiile formulate de cei păgubiţi
şi să pună la dispoziţia acestuia orice acte primite în legătură cu accidentul;
5. să pună la dispoziţia asigurătorului, în termen de maxim 4 zile lucrătoare de
la sosirea în ţară, dar nu mai târziu de 15 zile de data producerii accidentului,
declaraţia conducătorului autovehiculului asigurat, a eventualilor martori şi
actele primite în legătură cu accidentul (de la poliţie, pompieri, procuratură,
etc.);
6. să se apere în proces ţinând seama şi de eventualele indicaţii scrise ale
asigurătorului.
Asigurătorul va recupera despăgubirile plătite terţilor de la asigurat, de la
conducătorul autovehiculului, prepus al asiguratului, dacă acesta îi sunt
imputabile următoarele:
a. Accidentul a fost produs cu intenţie;
b. Accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate
de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca
infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au
produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni
săvârşite cu intenţie;
c. Accidentul a fost produs în timpul încercării de sustragere a
autorului, de la urmărire, în urma săvârşirii cu intenţie a unei
infracţiuni;
d. Persoana răspunzătoare de producerea daunei a condus
autovehiculul fără consimţământul asiguratului;
e. Autovehiculul condus de asigurat, persoană fizică nu avea certificat
de înmatriculare valabil sau altă autorizaţie de circulaţie valabilă;
f. Autovehiculul, în momentul producerii unui accident este condus
sau acţionat de asigurat, fără să posede permis de conducere valabil
pentru categoria respectivă de autovehicule sau permisul de
conducere este retras, anulat, reţinut pentru anulare sau suspendat;
140
Potivit condiţiilor de asigurare Alliantz Tiriac în termen de maximum 4 zile lucrătoare de la data
accidentului.
183
g. Persoana care conducea autovehiculul şi a produs accidentul avea
în sânge o îmbibaţie alcoolică care depăşeşte limita legală sau era
în stare de ebrietate ori se afla sub influenţa băuturilor alcoolice;
h. Persoana care conducea autovehiculul şi a produs accidentul s-a
sustras de la recoltarea probelor biologice necesare stabilirii
alcoolemiei ori a părăsit locul accidentului, în situaţii în care acest
fapt nu este permis potrivit dispoziţiilor legale;
i. Asiguratul nu a luat măsurile necesare, uzuale pentru limitarea
pagubei, numai pentru partea din pagubă care s-a mărit;
j. Pagube produse prin accidente sau incendii ca urmare a unor
defecţiuni tehnice ale autovehiculului, dacă revizia tehnică nu era
efectuată;
k. Documentul internaţional Carte Verde emis pentru autovehiculul
implicat în accident a fost falsificat, facându-se uz de acesta;
l. În orice altă situaţie în care se constată comiterea unor infracţiuni
sancţionate ca atare de legile în vigoare.
Despagubirile plătite în valuta liber convenabilă de asigurător se recuperează

în aceeaşi valută sau în lei, la cursul de schimb în vigoare la data recuperării.
Asiguratul răspunde faţă de asigurător pentru prejudiciile aduse prin acte care
ar împiedica exercitarea dreptului de regres împotriva terţelor persoane răspunzătoare
de producerea daunei ori de mărirea acesteia pentru partea de daune care s-a mărit .
Dacă asiguratul renunţă la drepturile sale de despăgubire faţă de terţii
răspunzători, dă descărcare sau face o tranzacţi, etc., despăgubirea ce s-ar cuveni
asiguratului se va reduce în mod corespunzător cu prejudiciul rezultat din aceasta
pentru dreptul de regres. Dacă plata a fost deja efectuată, asiguratul este obligat să
înapoieze despăgubirea.
Asiguratul şi asigurătorul pot aduce de comun acord modificări la
poliţa de asigurare şi o pot rezilia oricând în cursul valabilităţii acesteia, modificările
sau rezilierea intând în vigoare de la data convenită în scirs între părţi. În cazul
denunţării sau rezilierii poliţei, revederile acestei se vor aplica tuturor cazurilor de
daună survenite inainte de denunţare sau reziliere, până la lichidarea definitivă a
acestora, Primele de asigurare încasate pentru perioada rămasă până la expirarea
poliţei se restituie dacă nu s-au plătit despăgubiri pe perioada de asigurare.
184
Asigurătorul emite un supliment la poliţa iniţială, care face parte din aceasta şi
dacă este cazul emite un alt document internaţional Carte Verde, anulându-l pe cel
iniţial.
Respectarea întocmai a obilgaţiilor ce-i revin asiguratului precum şi
corectitudinea declaraţiilor şi răspunsurilor din chestionar sunt o condiţie ce precede
orice răspundere a asigurătorului.
4. Constatarea daunelor şi plata despăgubirilor.
Figura 10.1. Schema relaţiilor ce se stabilesc în cadrul sistemului de asigurare

Carte Verde
185
Consiliul Birourilor
1 1
Arbitri numiţi
13 13
9, 11
Birou emitent
plătitor Birou gestionar
10 12
Corespondent 8
2 6 9
(mandatar) 7
Membru
10
3
5 4
Asigurat Terţul prejudiciat
1. Relaţii ce se stabilesc între Consiliul Birourilor Asigurătorilor de

Autovehicule, cu sediul la Londra, din 2006 la Bruxel şi Birourile constituite
în fiecare ţară ce a aderat la sistemul de asigurare Carte Verde.
2. Emiterea şi furnizarea certificatelor de asigurare către membrii Biroului
constituit la nivelul unei ţari care a aderat la sistem;
3. Distribuirea certificatelor de asigurare ce atestă existenţa asigurării şi emiterea
poliţei de asigurare, ce atestă acoperirea răspunderii şi distribuirea lor către
clienţii societăţii (asiguraţi);
4. Producerea evenimentului asigurat din greşeala sau din vina asiguratului;
5. Înştiinţarea societăţii de asigurare asupra producerii evenimentului;
6. Înştiinţarea Biroului emitent asupra producerii evenimentului;
7. Înştiinţarea Biroului gestionar asupra producerii evenimentului;
186
8. Investigarea circumstanţelor producerii accidentului;
9. Informarea Biroului emitent ori a membrului acestuia asupra producerii
riscului asigurat, iar ulterior asupra modului de soluţionare a pagubei;
10. Autorizarea dată unui mandatar al Biroului gestionar ori corespondent al
Biroului emitent în vederea gestionării pagubei;
11. Înştiinţarea privind acoperirea pagubei;
12. Regularizarea despăgubirii;
13. Soluţionarea divergenţelor dintre Birouri de către arbitrii numiţi de Consiliul
Birourilor.
În fiecare stat care a aderat la sistemul Carte Verde societăţile care se ocupă de
asiguratea de răspundere civilă înfiinţează în comun un Birou. Acest Birou, în
calitatea sa de membru al Consiliului Birourilor Asigurătorilor de Autovehicule
are un dublu rol: de Birou emitent şi de Birou gestionar
În caliatate de Birou emitent (sau Birou plătitor) emite şi furnizează certificate
de asigurare membrilor săi (societăţi de asigurare ce fac parte din Biroul
Respectiv), pentru a fi completate de către aceştia şi eliberate asiguraţilor lor,
conform articolului 4 din Convenţie. Tot aici se prevede posibilitatea ca membrii
unui Birou să poată distribui, cu acordul Broului, certificate de asigurare pentru
asiguraţii lor din orice ţară în care sunt stabiliţi şi unde nu există Birou sau unde
este nevoie să se asigure asistenţe automibiliştilor în tranzit.
O persoană fizică sau juridică devine asigurat în momentul în care devine
titulară a unui certificat de asigurare Carte Verde şi aceasta intră în vigoare. Odată
cu contractarea asigurării, pe lângă certificatul de asigurare se emite şi o poliţă de
asigurare, eliberată de asigurător unui asigutar, ce atestă acoperirea ce rezultă din
folosirea unui autovehicul în afara graniţelor naţionale. Aşadar, certificatul de
asigurare exprimă dovada existenţei asigurării, iar poliţa de asigurare acoperirea
răspunderii.
Articolul 7 din Regulamentul Sistemului Carte Verde prevede:
¾ Fiecare birou va fi responsabil pentru tipărirea Carţilor Verzi sau va
autoriza membrii săi să le tipărească.
¾ Fiecare Birou va autoriza membrii săi să elibereze Carţi Verzi
asiguraţilor lor numai pentru vehicule înmatriculate în oricare din
ţările pentru care are competenţă;
187
¾ Orice membru poate fi autorizat de către Biroul său să elibereze Cărţi
Verzi asiguraţilor săi în orice ţară în care nu există un Birou cu
condiţia că acel membru să fie stabilit în acea ţară. Acastă opinie este
limitată la vehiculele înmatriculate în ţara respectiva;
¾ Toate Cărţile Verzi se consideră a fi valabile pentru cel puţin 15 zile de
la data intrării în vigoare. În cazul în care o Carte Verde este eliberată
pentru o perioadă mai mică, Biroul care a autorizat eliberarea Cărţilor
Verzi va garanta faţă de Birourile din ţările pentru care este valabilă
Cartea Verde acoperirea pentru o perioadă de 15 zile de la începerea
valabilităţii sale;
¾ Dacă un acord esmnat între două Birouri este rezliat toate Carţile Verzi
eliberate în numele său pentru utilizare pe teritoriile lor vor fi nule şi
fără valoare îndată ce rezilierea devine efectivă;
¾ Dacă un acord este reziliat sau suspendat, perioada de valabilitate a
Cărţilor Verzi eliberate în numele Birourilor interesate pentru
utilizarea pe teritoriile lor, va fi determinată de Consiliul Birourilor.
Potrivit art. 8 din acelaşi Regulament: „orice solicitare de confirmare a
valabilităţii a unei Carţi Verzi identificate trimisă prin fax sau e-mail unui Birou de
către Biroul ţării în care s-a produs accidentul sau de către oricare alt agent numit în
acest scop, va primi un răspuns definitiv în termen de 3 luni de la cerere. În cazul în
care nu se primeşte un răspuns, atunci la expirarea acestei perioade, Cartea Verde va
fi considerată a fi valabilă”.
Caracteristica fundamentală a cărţii internaţionale de asigurae pentru
autovehicule o constituie faptul că la trecerea frontierei, Carte Verde procură o
asigurare de răspundere civilă în condiţiile prevăzute de legislaţia privind asigurarea
obligatorie din ţara unde se află autovehiculul.
Articolul 5 din Convenţie respectiv art. 9 din Regulamentul General al
Sistemului Carte Verde prevede ca fiecare Birou să convină că toate certificatele de
asigurare eliberate sub autorizaţia sa, pentru a fi folosite în ţara celeilalte părţi cu care
semnează Convenţia tip, chiar dacă erau false, eliberate neautorizat sau modificate
ilegal, să fie considerate certificate de asigurare valabile, conform legislaţiei din ţara
respectivă. Cu toate acestea, garanţia Biroului nu se va aplica acolo, unde Cartea
Verde se referă la un vehicul care nu este înmatriculat legal în ţara acelui Birou.
188
Pe lângă faptul că acţionează ca „Birou emitent”, fiecare membru al
Consiliului Birourilor Asigurărilor de Autovehicule acţionează şi ca „Birou
gestionar”, pe această bază el răspunzând în ţara sa proprie pentru gestionarea şi
regularizarea daunelor în conformitate cu prevederile Convenţiei şi legislaţiei sale
naţionale (art. 3, lit. h).
Biroul gestionar este, astfel abilitat ca în momentul în care este înştiinţat de
producerea unui accident în care este implicat un asigurat să procedeze la investigarea
circumstanţelor producerii accidentului în scopul gestionării cazului. Apoi acesta
trebuie să informeze imediat Biroul plătitor sau membrul acestui Birou care a eliberat
certificatul de asigurare de toate pagubele. Orice omisiune de a face acest lucru nu va
fi totuşi reţinută împotriva lui.
În vederea regularizării pagubelor, Biroul gestionar va acţiona conform
legislaţiei, dispoziţiilor legale din ţara sa, care implică plata despăgubirii. În vederea
gestionării pagubei el poate abilita un mandatar al său în acest sens, fiind însă
răspunzător pentru acţiunile acestuia şi fiind obligat să înştiinţeze Biroul emitent
pentru a primi consimţământul acestuia. Nerespectarea acestei prevederi poate
determina Biroul emitent să nu-i ramburseze decât o parte din valoarea ce i se
cuvenea: ”un Birou nu poate din proprie iniţiativă sau fără consimţământul scris al
asigurătorului sau al Biroului plătitor să încredinţeze rezolvarea cererii de despăgubire
unui agent care este interesat din punct de vedere financiar în acea reclamaţie în
virtutea vreunei obligaţii contractuale. Dacă el va încredinţa reclamaţia, fără a avea un
astfel de consimţământ, dreptul său de recuperare va fi limitat la jumătate din suma
recuperabilă în caz contrar, Biroul gestionar este autorizat să lichideze orice cerere de
despăgubire pe cale amiabilă sau să accepte primirea oricărui act procesual juduciar
sau extrajuduciar ce poate implica plata despăgubirilor.
Toate cererile de despăgubire vor fi gestionate de către Birou, cu autonomie
deplină, în conformitate cu prevederile legale şi reglementare aplicabile în ţara
producerii accidentului cu privire la răspundere, despăgubirea părţilor vătămate şi
asigurarea obligatorie, în cel mai avantajos mod pentru asigurătorul care a eliberat
Cartea Verde sau poliţa de asigurare, sau dacă este cazul în folosul Biroului interesat.
Biroul va avea competenţă exclusivă în toate problemele de interpretare a legii
aplicabile în ţara în care s-a produs accidentul (chiar şi atunci când se referă la
prevederile legale ce se aplică în altă ţară) şi în plata daunei. Respectând ultima
189
prevedere, Biroul, la cererea expresă, va informa asigurătorul sau Biroul interesat
înainte de a lua hotărârea definitivă 141 .
Articolul 7 din Convenţie prevede recomandarea ca înainte de a lua o decizie
finală Biroul gestionar să consulte Biroul plătitor privind acoperirea pagubei, iar în
cazul în care poliţa de asigurare prevede posibilitatea plăţii unei despăgubiri peste
limita prevăzută de legislaţia ţării în care se produce accidentul, trebuie să primească
acordul partenerului său pentru plata acestei despăgubiri. Nu se cere consimţământul
asigurătorului dacă legea aplicabilă impune Biroului obligaţia de a lua în
considerare garanţiile contractuale ce depăşesc astfel de limite şi condiţii prevăzute
de legea asigurării obligatorii de răspundere civilă faţă de terţi ce decurge din
utilizarea autovehiculelor din ţara în care s-a produs accidentul 142 .
Există situaţii când Biroul plătitor poate să solicite Biroului gestionar să lase
gestiunea accidentului în care este implicat un asigurat al său în seama unui
corespondent specificat, un membru anume al Biroului gestionar, o organizaţie din
ţara Biroului gestionar specializată în domeniu. Excepţie constituie Birourile ţărilor
din afara Europei pentru accidente produse în afara Europei care nu pot să facă
asemenea solicitări, în calitate de Birouri plătitoare.
a) Fiecare Birou va stabili condiţiile în care va acorda, va refuza sau va retrage
nominalizarea sa pentru corespondenţi stabiliţi în ţara pentru care are
competenţă. Cu toate acestea, nominalizarea va fi acordată automat atunci
când va fi cerută în numele unui membru al unui alt Birou pentru orice unitate
a acestui membru stabilită în ţara Biroului care a primit cererea, cu condiţia ca
această unitate să fie autorizată să practice asigurarea de răspundere civilă
auto.
b) Birourile din statele membre ale Comunităţii Econimice Europene se obligă,
ca atunci când primesc o astfel de solicitare, să nominalizeze în calitate de
corespondenţi în ţara lor reprezentanţii pentru reclamaţii deja numiţi de
asigurătorii celorlalte state membre conform Directivei 200/26/EEC. Această
aprobare nu poate fi retrasă atâta vreme cât corespondentul respectiv işi
păstrează calitatea de reprezentant pentru reclamaţii conform Directivei
amintite numai dacă nu încalcă în mod serios obligaţiile sale.
141
Articolul 3, 3.4 din Regulamentul General al Sistemului Carte Verde
142
190
c) Numai un Birou va avea autoritatea, la cererea unuia din membrii săi, de a
trimite unui alt Birou o cerere pentru nominalizarea unui corespondent stabilit
în ţara acelui Birou. Această solicitare va fi trimisă prin fax sau e-mail şi
susţinută cu dovada că acel corespondent propus acceptă nominalizarea cerută.
Biroul interesat va acorda sau va refuza nominalizarea cerută în termen de 3
luni de la data primirii solicitării şi va aduce la cunoştinţa Biroului care a făcut
cererea, precum şi corespondentului interesat hotărârea sa şi data de la care
aceasta va intra în vigoare. În cazul în care în termenul stabilit nu se primeşte
nici un răspuns, se va considera că cererea a fost acceptată şi că nominalizarea
va intra în vigoare la expirarea acelei perioade.
d) Când un Birou este informat că unul dintre membrii săi decide să renunţe la un
corespondent, el va înştiinţa imediat Biroul care l-a nominalizat, iar acesta va
avea libertatea de a stabili data de la care nominalizarea va înceta.
Atunci când un Birou care a solicitat nominalizarea unui corespondent hotărăşte

să revoce aprobarea sau când este informat că un corespondent doreşte să i se
retragă nominalizarea, el va informa imediat Biroul care a trimis solicitarea pentru
nominalizarea corespondentului.
e) Corespondentul va gestiona toate cererile de despăgubire în conformitate cu
prevederile legale sau cu reglementările aplicabile în ţara în care s-a produs
accidentul cu privire la răspundere, despăgubirea părţilor vătămate şi la
asigurarea auto obligatorie, în numele Biroului care l-a nominalizat şi în
numele asigurătorului care a cerut nominalizarea sa. Cererile de despăgubire
sunt cele făcute ca urmare a accidentelor produse în acea ţară şi care implică
vehicule asigurate de asigurătorul care a cerut nominalizarea.
f) Biroul care îşi dă acordul său faţă de un corespondent îl recunoaşte ca fiind
competent în exclusivitate să gestioneze şi să lichideze daunele în numele
Biroului şi pe socoteala asigurătorului care a cerut nominalizarea lui. Biroul va
informa părţile vătămate despre această competenţă şi va trimite
corespondentului orice avizări legate de astfel de daune. Totuşi, poate oricând
şi fără nici obligaţie de a-şi justifica decizia, să preia gestionarea şi plata unei
daune de la corespondent.
g) Dacă, din orice motiv, Biroul care a dat nominalizarea este solicitat să
despăgubească vreuna din părţile vătămate în locul corespondentului, el va
191
recupera direct de la Biroul prin care a fost trimisă solicitarea pentru
nominalizare.
I. Biroul gestionar purtând denumirea de „Birou de asistenţă” realizează
gestionarea şi regularizarea pagubelor în numele membrului care a emis
certificatul de asigurare, condiţiile lichidării unei asemenea daune fiind
supuse aprobării acestui membru (art. 10 din Convenţie)
II. Corespondentul este liber să convină cu asigurătorul care a solicitat
nominalizarea sa, condiţiile de rambursare a sumelor plătite părţilor
vătămate şi metoda de calcul a taxelor de gestiune. Totuşi cele convenite
nu vor fi obligatorii pentru nici un Birou. Dacă un corespondent nu poate
obţine rambursarea plăţilor pe care le-a făcut în avans în numele
asigurătorului care a solicitat nominalizarea sa, el va recupera sume
respectivă de la Biroul al cărui membru este asigurătorul în cauză.
Când un Birou, sau agentul pe care l-a numit, a lichidat toate pretenţile de
despăgubire făcute ca urmare a aceluiaşi accident, va trimite, într-o perioadă de
maximum un an de la data ultimei plăţi făcute în favoarea unei părţi vătămate,
prin fax sau e-mail, către membrul Biroului care a eliberat Cartea Verde sau poliţa
de asigurare sau, dacă este cazul, către Biroul interesat, o cerere pentru rambursare
specificând următoarele:
a) Sumele plătite ca despăgubire părţilor vătămate fie ca plată pe cale
amiabilă, fie ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti;
b) Sumele plătite pentru servicii externe în gestionarea şi lichidarea fiecărei
pretenţii de despăgubire şi toate costurile speciale ce au fost suportate
pentru o acţiune judiciară care ar fi fost plătite, în circumstanţe similare, de
orice asigurător înfiinţat în ţara în care s-a produs accidentul;
c) O taxă de gestionare pentru a acoperi toate celelalte cheltuieli calculate
conform regulilor aprobate de Consiliul Birourilor.
Când cererile de despăgubire ce decurg din acelaşi accident sunt lichidate fără
a se plăti nici o despăgubire, se pot pretinde:
• Sumele plătite pentru servicii externe în gestionarea şi lichidarea
fiecărei pretenţii de despăgubire şi toate costurile speciale ce au
fost suportate pentru a acţiune juduciară care ar fi fost plătite, în
192
circumstanţe similare, de orice asigurător înfiinţat în ţara în care s-
a produs accidentul;
• O taxă minimă de gestiune fixată de Consiliul Birourilor.
Cererea de rambursare va specifica că sumele datorate sunt plătibile în ţara şi
în moneda naţională a beneficiarului, fără taxe, în termen de 2 luni de la data cererii
şi că, expirarea acestei perioade, se vor aplica de plin drept penalităţi de întârziere de
12 % pe an la suma datorată calculate de la data cererii până la data primirii remiterii
de către banca beneficiarului.
Cererea de rambursare mai poate să specifice şi că sumele exprimate în
moneda naţională sunt plătibile în Euro, la rata de schimb oficială din ţara Biroului
solicitant valabilă la data cererii.
Cererile de rambursare nu vor incluse, în nici o circumstanţă în:
- Plăţi pentru amenzi,
- Cauţiuni,
- Sau alte penalităţi financiare impuse asiguratului care nu sunt
acoperite prin legea asigurării obligatorii de răspundere civilă faţă
de terţi ce decurge din utilizarea vehiculelor din ţara producerii
accidentului.
Se vor trimite la cerere, dar fără a întârzia rambursarea, documente
justificative, inclusiv dovada obiectivă că despăgubirea datorată părţii
vătămate a fost plătită. Acolo unde nu a fost prezentată nici o cerere de
despăgubire dintr-un accident, nu poate fi pretinsă nici o taxă de gestiune 143 .
Eventualele litigii apărute între părţi se vor rezolva pe cale amiabilă, în caz
contrar litigiul va fi rezolvat de forul competent în autoritatea căruia se găseşte sediul
legal al asigurătorului sau de către Comisia de Arbitraj.
Decizile arbitrilor vor fi definitive şi obligatorii pentru birouri, consiliul
Birourilor va stabili taxele pentru arbitri şi costurile reclamate. Responsabilitatea
pentru numirea arbitrilor revine preşedintelui Consiliului de Nominalizare limba
engleză şi franceză.
Fiecare birou garantează că membrii săi vor rambursa orice sumă cerută de
către Biroul ţării în care s-a produs accidentul sau de către agentul pe care l-a numit în
143
193
acest scop. Dacă un membru nu face plata cerută în termen de 2 luni, Biroul de care
aparţine acest membru va face el însuţi rambursarea, după primirea unei chemări în
garanţie făcută de Biroul ţării în care s-a produs accidentul sau de agentul care a fost
numit în acest scop.
Biroul garant va face plata într-o lună de zile. La expirarea acestui
termen, se vor datora de plin drept penalităţi de întârziere 12% pe an la suma datorată
calculate de la data cererii de chemare în garanţie şi până la data primirii remiterii de
către banca beneficiarului.
Chemarea în garanţie va fi făcută prin fax sau e-mail într-o perioadă de 12 luni
de la data trimiterii cererii de rambursare. La expirarea acestei perioade fără a fără a
prejudicia vreo penalitate de întârziere pentru care poate fi răspunzător,
responsabilitatea Biroului garant va fi limitată la suma cerută de membrul său plus
penalităţile de întârziere de 12 luni calculată la o rată a penalităţii de 12% pe an.
Nu va fi admisibilă nici o cerere de chemare în garanţie dacă aceasta va fi
făcută mai târziu de 2 ani după trimiterea cererii de rambursare.
I. Cât priveşte BAAR, el are obligaţia de a menţine fondul comun Carte
Verde, destinat garantării:
a) rambursării către birourile gestionare din străinătate a sumelor plătite
de acestea cu titlul de despăgubiri pentru pagube produse de asiguraţii de
răspundere civilă Carte Verde ai societăţilor de asigurare membre BAAR;
b) şi în calitate de birou gestionar naţional, de a plăti sumele datorate
către terţe persoane păgubite, în România ;
c) deconturilor corespondenţilor nominalizaţi, neonorate în termen de 2
luni de către societăţile de asigurare din străinătate, respectiv de birourile
emitente care au eliberat documentele de asigurare Carte Verde.
II. Fondul comun Carte Verde s-a păstrat la o bancă autorizată de Banca
Naţională a României.
III. El dispunea de următoarele resurse financiare:
a) Contribuţia iniţială 144 a asigurătorilor emitenţi de documente
internaţionale Carte Verde;
b) Contribuţii lunare şi speciale ale asigurătorilor emitenţi de documente
internaţionale Carte Verde.
144
Contribuţia iniţială nu poate fi mai mică de 1,5% din volumul total de prime încasate la poliţa Carte
Verde în anul 2001 de către fiecare societate membră a BAAR,
194
Contribuţia lunară procentuală, nu poate fi mai mică de 6% din total volum
lunar de prime brute încasate pentru poliţe Carte Verde încheiate în perioada
de raportare de către fiecare societate membră BAAR.
În cazul în care resursele Fondului Comun Carte Verde sunt insuficiente
pentru garantarea rambursării către birourile gestionare din străinătate a sumelor
plătite de acestea cu titlul de despăgubiri pentru pagube produse de asiguraţii de
răspundere civilă Carte Verde ai societăţilor membre BAAR poate dispune plata către
societăţile membre a unei contribuţii speciale cu titlul de garanţie, în funcţie de
necesităţi, stabilind cuantumul efectiv, precum şi termenul de plată a acesteia.
BAAR recuperează de la asigurătorii emitenţi de documente internaţionale
Carte Verde sumele plătite din fond în numele şi pentru contul acestora, iar la
propunerea Consiliului director, Adunarea generală a BAAR poate stabili împotriva
respectivilor asigurători:
- Suspendarea temporară a mandatului privind dreptul de a elibera
documente de asigurare internaţională Carte Verde, perioada în care
societăţii în cauză îi este interzis să încheie asigurări Carte Verde direct
sau prin intermediari;
- Excluderea din BAAR şi retragerea mandatului privind dreptul de a elibera
documente de asigurare internaţională Carte Verde .
Sumele recuperate vor reîntregii Fondul Comun Carte Verde.
Dicţionar:
„Accident” înseamnă orice eveniment care cauzeauă pagubă sau vătămare ce pot
cădea sub acopeririea asigurării obligatorii de răspundere civilă faţă de terţi ce
decurge din utilizarea autovehiculelor, conform legii în care se produce;
„Asigurat” înseamnă o persoană a cărei răspundere civilă este acoperită printr-o
poliţă de asigurare la care se referă un certificat de asigurare valabil;
„Asigurător” înseamnă orice societate autorizată să practice asigurarea obligatorie de
răspundere civilă faţă de terţi ce decurge din utilizarea autovehiculelor;
„Birou” înseamnă o organizaţie înfiinţată de asigurători şi recunoscută de guvernul
ţării sale ca organizaţie ce îndeplineşte cerinţele şi dispoziţiile specificate în
Recomandările de la Geneva;
„Birou gestionar” înseamnă biroul (şi/sau un Membru al acestui birou care
achiziţionează sub autoritatea sa) care este responsabil, în propria sa ţară, de
195
gestionarea şi lichidarea daunelor, conform dispoziţiilor acestei convenţii şi a legii
sale naţionale;
„Birou naţional al asigurătorilor” organizaţie profesională care este membră a
Consiliului Birourilor şi care a fost constituită conform Recomandărilor nr. 5 în ţara în
care este stabilit;
„Birou plătitor” înseamnă biroul (şi/sau un Membru al acestui birou)sub autoritatea
căruia a fost eliberat un Certificat de asigurare şi care este responsabil pentru
îndeplinirea obligaţiilor faţă de Biroul gestionar;
„Birou de servicii – Birou de asistenţă” înseamnă biroul care este autorizat să
gestioneze şi să lichideze o pretenţie de despăgubire în conformitate cu dispoziţiile
Convenţiei interbirouri;
„Carte Verde” înseamnă certificatul internaţional de asigurarea auto care este
conform cu oricare dintre modelele aprobate de către Consiliul Birourilor;
„Cerere de despăgubire (reclamaţie)” înseamnă orice reclamaţie sau mai multe
reclamaţii prezentate de o parte vătămată în urma aceluiaşi accident;
„Certificatul de asigurare” înseamnă Cartea Internaţională de Asigurare a
Autovehiculelur (Carte Verde) în modelul sau unele din modelele aprobate de către
Consiliul Birourilor;
„Consiliul Birourilor” înseamnă organizaţia de care trebuie să aparţină toate
Birourile şi care este responsabilă pentru administrarea şi activitatea sistemului de
asigurare internaţională auto de răspundere civilă (cunoscut sub denumirea de
„Sistemul Carte Verde”);
„Corespondent” înseamnă orice asigurător sau altă persoană numită de unul sau mai
mulţi asigurători, cu aprobarea Biroului ţării în care persoana este stabilită, pentru a
gestiona şi a lichida cererile de despăgubire făcute în urma accidentelor care s-au
produs în acea ţară şi care implică vehicule pentru care asigurătorul sau asigurătorii în
cauză au eliberat o poliţă de asigurare;
„Membru” înseamnă orice asigurător care este membru al unui Birou;
„Partea vătămată” înseamnă orice persoană îndreptăţită să pretindă despăgubire
pentru orice pierdere (pagubă) sau vătămare cauzată de un vehicul;
„Poliţă de asigurare” înseamnă un contract de asigurare obligatorie eliberat de un
membru, ce acoperă răspunderea civilă ce decurge din utilizarea unui vehicul;
„Pretenţia de despăgubire (reclamaţie)” înseamnă una sau mai multe pretenţii de
despăgubire ca urmare a unui accident, împotriva asiguratului, sau a asigurătorului
196
sau împotriva Biroului de gestionare, răspunderea pentru care se cere să fie acoperit
prin asigurare după legea ţării în care accidentul s-a produs şi sub rezerva condiţiilor
şi limitărilor conţinute în poliţa de asigurare şi ca acestea să fie cele permise prin
această lege;
„Vehicul” înseamnă orice autovehicul desemnat pentru călătorie terestră şi propulsat
prin putere mecanică, dar care nu merge pe şine, precum şi orice remorcă, cuplată sau
nu, dar numai acolo unde autovehiculul sau remorca face obiectul asigurării
obligatorii în ţara în care este folosită.
Capitolul 11
Managementul riscului în asigurări

11.1. Elemente generale ale conceptului de risc
11.2. Asigurarea – alternativă a protecţiei de risc
11.2.1. Argumente şi fundamente ale protecţiei de risc prin asigurări
11.2.2. Concepte de riscuri în arealul asigurării
11.3. Riscul pe forme de asigurări
11.3.6. Exceptarea unor riscuri
11.4. Gestiunea şi managementul riscurilor în asigurări
11.4.1. Indentificarea şi analiza riscurilor
11.4.2. Controlul riscurilor
11.4.3. Prevenirea şi reducerea riscurilor
11.5. Caracterul dinamic al raportului risc – asigurare
11.6. Concluzii
Riscul este o componentă universală a existenţei umane. 145

Problematica riscului şi incertitudinii a preocupat atât pe specialişti cât şi pe
practicieni şi desigur pe oamenii de rând de-a lungul timpului. Desi, specialiştii nu
au căzut de acord asupra unei definiţii universale, există elemente comune în toate
definiţiile: nedeterminarea (incertitudinea) şi pierderea.
Noţiunea de eveniment incert este implicită în toate definiţiile riscului:
rezultatul trebuie să fie pus sub semnul întrbării. Când se spune că există risc, atunci
trebuie să existe cel puţin două rezultate posibile. Dacă ştim cu certitudine că se va
produce o pierdere, atunci nu există risc. 146
145
Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-Essentials of risk management and Inssurance, ediţia
a II 2001 p. 4
146
Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-op. cit p. 5
197
11. 1. Elemente generale ale conceptul de risc
Termenul de risc este definit în diverse moduri ca: şansa pierderii,

posibilitatea pierderii, incertitudini, dispersia actuală faţă de rezultatele aşteptate sau
probabilitatea unui rezultat diferit faţă de cel aşteptat.
Definiţia riscului precizează că riscul este o situaţie a lumii reale în care există o
expunere de adversitate. Mai exact riscul este definit astfel:
Riscul este o situaţie în care există posibilitatea unei deviaţii, adverse faţă de
un rezultat care este aşteptat sau sperat. 147
Se poate observa în primul rând că în această definiţie riscul este o situaţie a
lumii reale, este o combinaţie de circumstanţe din mediul înconjurător. Se observă,
de asemenea, că în această combinaţie a circumstanţelor există posibilitatea pierderii.
Când se spune că un eveniment este posibil, se înţelege că el are o probabilitate între
0 şi 1. Nu este nici imposibil, dar nici cert. De asemenea se observă că nu există
cerinţa ca posibilitatea să fie măsurată, ci numai să existe. Indiferent că suntem sau nu
capabili să determinăm gradul de risc, probabilitatea rezultatului advers trebuie să fie
între 0 şi 1.
Evenimentul nedorit este descris ca o ,,deviaţie adversă faţă de un rezultat
dorit care este aşteptat sau sperat’’. Referirea la un rezultat dorit care este fie aşteptat,
fie sperat presupune atât expunerea individuală la pierdere cât şi pe cea colectivă.
Individul speră că adversitatea nu se va produce, dar este posibilitatea ca această
speranţă să nu se îndeplinească. De regulă riscul şi
incertitudinea erau privite în comparaţtie cu certitudinea. Siguranţa în mai bine era
asociată cu certitudinea, iar previziunea de înrăutăţire a unei situaţii date, cu riscul sau
incertitudinea unei schimbări de atitudine, de timp, de mentalitate 148 . O apreciere
generală evidenţiază faptul că dezvoltarea socială şi creşterea economică au marcat
în timp evoluţii ascendente, prioritar sub incidenţa riscurilor şi a incertitudinii şi
doar secvenţial sub incidenţa certitudinii.
În domeniul financiar cea mai potrivită abordare a riscului este cea de
eveniment viitor şi probabil, a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi.
Economia clasică, şi în particular Schumpeter, a plasat noţiunea de risc în centrul

analizelor sale, dar a limitat totdeauna definiţia sa la riscul de antrprenor. Astfel, s-a
putut evidenţia că toate noile forme de risc care caracterizează societăţile industriale
avansate (poluarea, catastrofele legate de obiectele produse de om, vulnerabilitatea
sistemelor complexe), devin din ce în ce mai mult elemente constitutive ale riscului
de antreprenor şi că pe de altă parte, bunurile sunt economice sau materiale fiind
direct afectate. Înca de la
începutul civilizaţiei, oamenii au înfruntat posibilitatea pierderii. Între timp multe din
riscurile ce i-au ameninţat pe strămoşii noştri, au dispărut, acestea fiind înlocuite de
noi riscuri ce însoţesc progresul tehnologic. Multe dintre riscurile ce ameninţă o
organizaţie în prezent erau necunoscute generaţiei precedente. Unele din aceste riscuri
se datorează schimbărilor din mediu legislativ. Ele includ răspunderea potenţială
pentru o mulţime de noi infracţiuni: Infracţiuni ecologice, violenţa la locul de muncă
etc. Alte riscuri ce au însoţit apariţia erei tehnologiei informaţionale rezultă din
problemele specifice calculatoarelor, scurgerea de informaţii confidenţiale şi fraudele
efectuate cu ajutorul calculatoarelor. Cotidianele contemporane indică ameninţarea
147
Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-op. cit p. 8
148
Gheorghe Negoescu, Risc şi incertitudini în economia contemporană, Editura Alter-Ego Cristian.
Galaţi, 1995, p.5
198
simultană a primejdiilor moderne şi a celor vechi-calamităţile naturale. Primejdiile
caracteristice erei nucleare au fost dovedite de incidentul din anul 1979 de la instalaţia
nucleară din insula Three Mile din Pennsylvania şi de accidentul de la centrala
Chernobyl al Uniunii Sovietice din aprilie 1987.
Pagubele provocate de calamităţile naturale sunt evidenţiate de Uraganul lui
Andrew cu daune foarte mari, de inundaţiile de proporţii biblice ce au distrus Vestul
Mijlociu al Statelor Unite în 1993 şi de cutrmurele din California şi Kobi, Japonia din
1993 şi 1994.Pagube foarte mari au fost provocate de tsunami în decembrie 2004,
când o mare parte din ţările din sud-estul Asiei au suferit pierderi de vieţi omeneşti şi
pagube materiale deosebite.S.U.A. a suferit de asmenea deosebite pagube materiale şi
de vieţi omeneşti ca urmate a unor uragane puternice ca spre exemplu Katrina şi
uraganul Rita. Dacă unele
pierderi sunt mai puţin spectaculoase, este doar pentru faptul că ele afectează un
singur individ sau o singură organizaţie. Dar pentru partea care suferă pierderea, ea
este tot la fel de devastatoare.
Alternative ale tratării riscului
Dacă riscurile au fost identificate şi evaluate, următorul pas este alegerea
tehnicilor care ar trebui folosite ca alternativă pentru a trata fiecare risc. Aceasta
implică probleme de luare a deciziilor, şi mai precis care decizie trebuie luată pentru
tratarea unui anume risc. Alegerea alternativei presupune abordarea unei strategii
care are ca finalitate optimul decizional pentru tratarea riscului. Pentru alegerea
alternativei unui risc s-au folosit numeroase strategii care s-au dovedit unele mai
productive decât altele. Literatura teoriei deciziilor sugerează că există trei categorii
de situaţii care implică luarea deciziilor, bazându-se pe cunoaşterea pe care cel care ia
decizii o are în legătură cu posibilele rezultate. Prima este luarea deciziilor cu
certitudine, care defineşte situaţia în care rezultatul fiecărei alegeri este cunoscut . A
doua este luarea deciziilor cu riscuri, în care rezultatul este nesigur, dar sunt
disponibile estimări de probabilitate pentru diferite rezultate. In final, luarea
deciziilor cu incertitudine înseamnă ca probabilitatea de cunoaştere a fiecărui rezultat
este necunoscută. 149
Tratarea riscurilor implică analiza unor alternative şi luarea decziilor de
management al riscului. Scopul urmărit îl constituie argumentarea celei mai bune
decizii. S-au sugerat variate strategii pentru această fază a mecanismului managerial
de risc, între care: folosirea unei funcţii de utilitate marginală(reală sau ipotetică),
drept bază pentru luarea unor decizii legate de risc;folosirea unei analize cost-
beneficii în procedurile adoptate pentru reducerea pierderilor, mai precis în
optimizarea raportului dintre reţinere şi transfer al riscului, prin achiziţionarea unei
poliţe de asigurare.
Factori generatori de risc
În esenţă factorii generatori de risc se clasifică astfel:

- forţele naturii;
- omul luat ca individ dar şi ca grup sau societate ;
- dezvoltarea ştiinţifică-tehnologică.
Concret riscurile pot fi:
- independente de om, precum calamităţile naturale, seceta, uraganele,
cicloanele, inundaţiile, cutremure de pământ, îngheţul, grindina, incendiile,
149
Emmett j. Vaughan, Therese M. Vaughan-Op. cit. p. 68
199
alunecările, surpările, prăbuşirile de teren, erupţiile vulcanice, ploile torenţiale,
avalanşe de zăpadă, etc.
- dependente de om, legate de comportamentul omului şi de activitatea sa :
1. acte ca: neglijenţă, superficialitatea, iresponsabilitatea, pot să provoace sau
să favorizeze înregistrarea de accidente grave, incendii, explozii, electrocutări,
arsuri, etc.;
2. săvârşirea de acţiuni delictuale: furt, spargere, jaf, crime, etc.
3. pe coordonata economică, generatoare de crize, şomaj, inflaţie, greve,
conflicte sociale etc.
- Cercetările ştiinţifice au luat o amploare deosebită. Efortul de cercetare se
amplifică tot mai mult, pe multiple planuri: număr de persoane implicate în cercetare,
angrenajul bazei materiale utilizate în activitatea de cercetare, efortul financiar şi
valutar solicitat, în continuă sporire de la un an la altul. Desigur, prin rezultatele
sale, ştiinţa, cercetarea ştiinţifică pune la dispoziţia societăţii, şi indirect individului,
noi pârghii şi elemente de progres tehnic şi tehnologic care favorizează existenţa şi
dezvoltarea individuală şi social-umană, iar pe un plan mai larg, contribuie la
creşterea economică. 150 Nu se poate ignora însă faptul că cercetările ştiinţifice,
amplificând procesul de cunoaştere într-un domeniu sau altul, generează o serie de
riscuri, vizând realizarea cercetării şi efectele sale. Aceste riscuri sunt: accidentele,
îmbolnăvirile, explozia unor instalaţii şi componente ale acestora, poluarea mediului
etc.
Tehnologiile sunt într-o evoluţie continuă. Complexitatea lor este în creştere.
Procesele de retehnologizare impuse de tranziţia la economia de piaţă, în ţara noastră,
complică şi mai mult situaţia, menţinând o serie de riscuri şi generând altele noi.
Între acestea reţinem: avariile accidentale, incendiile, accidentele şi altele.
Economia în general, economia unităţilor economice în special sunt factori
generatori de risc, în oricare dintre momentele procesului reproducţiei sociale
producţia, repartiţia, schimbul şi consumul.
Sistemul de riscuri în asigurări
Sistemul de riscuri în societate şi în economie evidenţiază complexitatea

manifestării diferitelor grupe de riscuri, dupa cum urmează:
1. Riscurile generale 151 sau comune atestă ideea că, în fapt, omul se
află sub influenţa unor pericole variate, care pot fi generate de forţele naturii, de
folosirea tehnicii sau de anumiţi factori sociali şi economici.
Forţele naturii pot declanşa calamităţi cu puternice efecte distructive între
care: grindina, ploile torenţiale, inundaţiile, seceta, îngheţul, cutremurele de pămînt,
incendiile, trăsnetul alunecările de teren, prăbuşiri etc. Asemenea efecte distructive
afectează bunurile, şi după caz, oamenii. Dar, o serie de cauze naturale stau la baza
deceselor, bolilor, sau îmbătrînirii oamenilor ori afectează culturile agricole şi starea
de sănătate a animalelor.
Dintre calamităţile naturale foarte păgubitoare şi cu o arie largă de
răspândire pe glob, putem cita: seceta, uraganele, inundaţiile, cutremurele de
pământ, incendiile şi accidentele.
- Seceta loveşte zone importante ale continentului Africii, vestul şi centrul
S.U.A., o parte din America de Sud, importante regiuni ale Chinei, Mongoliei,
150
Lazăr Cistelecan-Asigurări, curs, Universitatea ,, Petru Maior’’, Târgu-Mureş p. 53
151
Lazăr Cistelecan-Op.cit. p. 49
200
Indiei, iar în ţara noastră sunt afectate judeţele din Dobrogea estul Moldovei,
Muntenia şi Oltenia.
Efectele secetei sunt drastice, constând în diminuarea sau compromiterea
recoltelor în zonele calamitate, creşterea mortalităţii animalelor şi implicit
îmbolnăvirea populaţiei în special copii.
- Inundaţiile se produc, de regulă, primăvara în regiunile temperate şi
reci, ca urmare a topirii zăpezii, şi vara în regiunile cu climat tropical sau musonic.
Ele pot avea ca efect ieşirea râurilor din matcă şi revărsarea lor, distrugerea digurilor
sau barajelor, afectarea şoselelor, a căilor ferate, a culturilor agricole, a locuinţelor
şi chiar a unor localităţi întregi.
- Cutrmurele de pământ se produc se produc în număr de peste 100 de
mii anual, pe întreg glob pământesc, dintre care cele mai multe nu pot fi percepute în
mod nemijlocit de oameni şi acestea nu au efecte distructive. Totuşi, unele dintre ele
consituie fenomene dintre cele mai temute, având urmări dezastruoase, prin
pierderile umane şi pagubele materiale pe care le provoacă. Cutremurele de prăbuşire
şi cele vulcanice sunt violente, dar afectează zone restrânse. In schimb, cutremurele
tectonice sunt cele mai importante prin aria de acţiune şi efectele distructive.
- Incendiile au constituit, de-a lungul timpului, pericole care au produs
mari pagube materiale şi au curmat adesea vieţi omeneşti. Cauzele au fost, dar sunt
şi astăzi, diverse, trăsnete, scurtcircuite electrice, neglijenţe, acţiuni criminale,
având ca efecte pagube materiale şi de vieţi omeneşti, uneori incalculabile şi de
neânlocuit.
- Accidentele sunt evenimente aleatorii care periclitează viaţa, sănătatea şi
integritatea corporală a oamenilor, aflaţi în diverse locuri şi ipostaze-la domiciliul
acestora, la locul de muncă, în deplasarea lor către diverse locuri şi scopuri. Există o
gamă variată de accidente: profesionale sau de muncă, de transport, de trafic rutier
etc. Este de remarcat faptul că cele mai multe accidente de muncă se produc în
ramurile prelucrătoare şi extractive, apoi în agricultură, în silvicultură, pescuit etc.
Ştiinţa şi tehnica în dezvoltarea lor pot asigura nu numai creşterea

producţiei sau amplificarea unor activităţi dar, în anumite cazuri, pot genera
accidente şi avarii afectând funcţionalitatea unor maşini şi instalaţii sau viaţa
oamenilor.
Omul prin activitatea sa economică, socială ori prin comportamentul său pe
plan social, poate uneori să genereze riscuri pentru semenii săi . O serie de factori
social-economici, dintre care fac parte crizele, şomajul, conjuncturile econmice
nefavorabile şi altele, pot genera efecte negative asupra existenţei social-umane.
2. Riscul de ţară are un conţinut complex a cărui determinare presupune
luarea în considerare a trei grupe de indicatori analitici, de creditare şi de piaţă, cum
ar fi: fluxul de informţii, gradul de îndatorare, rata de acreditare, riscul politic de
neplată, datoria externă, accesul la finanţare externă pe temen scurt şi lung, accesul
la pieţele externe etc.). 152 Riscul de ţară reflectă gradul de
performanţă economică şi de stabilitate politică a unei ţări.
3. Riscul în operţiuni cu devize are câmp de manifestare în sfera relaţiilor
de comerţ exterior, de import şi export vizând mărfurile, prestaţiile de servicii externe
şi lucrările executate în străinătate. Riscul poate fi generat de operaţiile de translare şi
moneda naţională, a indicatorilor filialei, sucursalei sau agenţiei, din străinătate
152
Lazăr Cistelecan-Op. cit. p. 50,I.Văcărel, F.Bercea, Asigurări şi reasigurări, Editura
Markeret&Expert, Bucureşti, 1993, p.17 şi următoarele
201
evidenţiaţi în valută străină. Riscul apare atunci când din operaţia de translare rezultă,
pentru societate, pierderi.
4. Riscul economic se referă într-o primă instanţă la impactul evoluţiei
cursului valutar asupra profitului pe termen lung al societăţii exportatoare. Într-o altă
ipoteză riscul economic poate avea câmp de manifestare şi în tranzacţiile interne pe
termen lung, cu preţuri dinainte stabilite, deci fix.
5. Riscul contractual reflectă măsura în care riscul şi incertitudinea se
impun a fi abordate în contextul unui raport de corelaţie între fenomenele naturale,
fenomene economice şi sociale, fenomene juridice. Formele de manifestare ale
riscului contractual sunt variate (fiind generate de neexecutarea de către una din părţi,
a obligaţiilor contractuale din cauză de forţă majoră).
6. Riscul de faliment însoţeşte orice activitate economică şi se
caracterizează prin ,,incapacitatea societăţii de a se adapta în timp, şi la cel mai mic
cost, la variaţia condiţiilor de mediu’’. În esenţă riscul de faliment este o formă a
riscului economic, impunându-se o analiză a lui din două puncte de vedere:
a) al societăţii falimentare, cu intenţia de a prezerva şi într-o oarecare măsură de a
salva patrimoniul, în interesul acţionarilor ;
b) al creditelor, participanţi la masa falimentară, care urmăresc, în limita
creanţelor acceptate, îndestularea, existând însă riscul neândestulării unora.
7. Riscul de investiţii constituie un fapt ce nu poate fi ignorat. O investiţie
pe termen lung înseamnă o cheltuială de fonduri financiare şi mijloce materiale,
sigură, pentru un viitor ce conţine elemente de incertitudine.
În domeniul investiţiilor riscul apare, în principiu, în ipostaze variate ca: risc
de proiect, generat de evenimente care periclitează realizarea la termen, calitativ sau
ca volum al obiectivului, riscul nerealizării speranţei matematice de profit generat de
investiţie; riscul de senzitivitate a proiectului de investiţii, la modificarea factorilor de
influienţă în procesul exploatării obiectivului economic.
Structura sistemului de riscuri nu este imuabilă. Între timp, multe din
riscurile care i-au ameninţat pe strămoşii noştri, au dispărut, acestea fiind înlocuite de
noi riscuri ce însoţesc progresul tehnologic. Multe din riscurile care ameninţă o
societate în prezent erau necunoscute generaţiei precedente. Unele din aceste riscuri
se datorează schimbărilor din mediu legislativ. ele includ răspunderea potenţială
pentru o mulţime de noi infracţiuni: infracţiuni ecologice, hărţuirea sexuală şi
violenţa la locul de muncă. Alte riscuri care au însoţit apariţia erei tehnologiei
informaţionale rezultă din problemele specifice calculatoarelor, scurgerea de
informaţii confidenţiale şi fraudele efectuate cu ajutorul calculatoarelor. Bandiţii şi
piraţii care ameninţau în trecut comercianţii sunt înlocuiţi cu ,,hackerii’’care comit
acte de vandalism şi jaf electronic. Primejdiile caracteristice erei nucleare au fost
dovedite de incidentul din anul 1979 de la instalaţia nucleară din insula Three Mile
din Pennsylvania şi de accidentul de la centrala Chernobyl al U.R.S.S. din aprilie
1997. 153 Pagubele provocate de calamităţile naturale sunt evidenţiate de Uraganul lui
Andrew, de inundaţiile de mari proporţii din 1993 din S.U.A., cutrmurele de pământ
din California şi Kobi, Japonia din 1993 şi 1994, tsunami din dec. 2004 care a
produs mari pagube Thailandei şi altor ţări învecinate, uraganele ,, Katrina’’ şi
,,Rita’’ de date foarte recente. Bombardarea Centrului de comerţ internaţional din
1993, a celor două turnuri,, Gemenii’’ din S.U.A. din septembrie 2001 sunt dovezi
că nu numai natura este cea care poate cauza moarte şi distrugere ci şi oamenii.
153
Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-op. cit. p. 14
202
11. 2. Asigurarea –alternativă a protecţiei de risc
Aversiunea vis a vis de risc, căutarea unei mai mari securităţi pare să
constituie o caracteristică cvasiuniversală a comportamentelor umane. Aproape toate
societăţile cunoscute au dezvoltat instrumente, norme, instituţii răspunzând acestei
nevoi. Mecanismele specifice de gestiune ale riscului sunt în mod evident
nenumărate şi variate în funcţie de epocă, cultură, de clasele sociale. Aceste
mecanisme pot fi grupate în patru categorii. În prima categorie putem clasa acţiunile
de prevenire şi precauţie . A doua categorie de acţiuni o constituie întrajutorarea
riscurilor. Din a treia categorie de acţiuni fac parte cele care se caracterizează prin
partajul riscurilor, iar din a patra categorie fac parte acţiunile de transfer al riscului
între agenţi. 154
Prevenirea este considerată adesea, o formă evidentă de autoasigurare.
Modalitatea cea mai evidentă de a evita urmările riscului este de a alege dintre
deciziile posibile cele care sunt mai puţin periculoase. Educaţia joacă în cadru acestui
subiect un rol primordial. Dar, cel mai adesea prudenţa este o caracteristică de
comportament. De fapt ideea de autoasigurare regrupează un ansamblu disparat de
comportamente care prezintă două caracteristici comune:unele rezultă dintr-o situaţie
de incertitudini şi au ca obiect reducerea riscului, şi în mod invers anumite
comportamente calificate în mod obişnuit ,,prudente,, pretind mai mult decât simpla
riscofobie.
Întrajutorarea riscului sau mutualizarea . Accidentul este forma cea mai
apropiată a riscului suportat de fiecare dintre noi. Dacă ne gândim la întâmplările
neprevăzute din viaţa cotidiană coliziunile automobilelor, furtuni, catastrofe naturale
şi multe alte întâmplări acestea afectează nivelul nostru actual şi viitor de viaţă.
Întrajutorarea constă în a regrupa un număr mare de riscuri independente în interiorul
unei structuri comune. Gestiunea colectivă a riscurilor desface constrângerile la nivel
individual şi permite individului să ia parte la ocazii interesante fără a fi temători la
imperative de risc minimal. Dimpotrivă, absenţa acoperirii împotriva anumitor
riscuri, sau costul excesiv al acesteia, poate frâna individul în participarea lui la
diverse acţiuni.
Partajul riscurilor sau repartiţia riscului. Anumite riscuri sunt prin natura lor
de importanţă majoră. Catastrofele naturale sunt un exemplu tipic. O furtună, un
cutremur, o erupţie vulcanică pot distruge totalitatea imobilelor dintr-o anumită zonă
producând astfel pagube foarte mari. În faţa unui risc de acest fel, soluţia se găseşte
în repartiţia riscului. soluţia se găseşte în repartizarea riscurilor unui număr mare de
agenţi astfel încât fiecare să suprte o mică parte din risc. În zilele noastre, acoperirea
marilor riscuri prin societăţi de asigurare reia, sub forme sigure, specifice,
moştenirea navigatorilor italieni. În general, riscurile cele mai mari, diverse
catastrofe, sunt acoperite de pool-uri, acestea cuprinzând mai mulţi asigurători.
Pierderile mari suferite ca urmare a unor dezastre sunt în general acoperite de
asigurători, care la rândul lor, peste un anumit nivel al costurilor sunt desdăunaţi de
societăţile de reasigurare.
Transferul riscului între agenţi. O ultimă soluţie constă în transferul riscului
între agenţi într-o manieră mutual avantajoasă. Subscriera unui contact de asigurare
pe lângă o companie de asigurare este un exemplu cunoscut şi o situaţie des
ptacticată.
154
Pierre-Andre Chiappori –Risque et Assurance Editura Dominos p. 15
203
Din punct de vedere al individului asigurarea poate fi definită ca fiind un
sistem economic prin care individul înlocuieşte un mic cost sigur, prima, cu o
pierdere financiară mare, nesigură, care ar exista în cazul în care asigurarea nu ar fi
încheiată 155 .
Funcţia de bază a asigurării este de a crea un echivalent de risc, care este
siguranţa. Asigurarea nu diminuiază incertitudinea personală, chiar dacă evenimentul
se întâmplă, dar reduce probabilitatea pierderii financiare conectată cu evenimentul.
Din punct de vedere al individului, achiziţionarea unei asigurări elimină nesiguranţa
în ceea ce priveşte pierderea financiară. Indiferent, dacă riscul pentru care s-a
încheiat asigurarea nu a produs nici un eveniment neplăcut, prima de asigurare nu se
restituie. Dar, deşi riscul nu s-a produs în perioada de scadenţă a poliţei, persoana
asigurată primeşte în schimbul primei de asigurare promisiunea despăgubirii dacă
prejudiciul are loc.
Pe lângă eliminarea riscului la nivelul individului prin transfer, mecanismul
asigurării reduce riscul pentru societate ca un întreg. Riscul societăţii de asigurări nu
este numai o însumare a riscurilor transferate de fiecare individ. Societatea de
asigurări este capabilă să facă ceea ce persoanele nu pot şi aceasta este de a prezice în
limite destul de amănunţite suma pentru pierderile care vor apărea.
Din punct de vedere social, asigurarea reprezintă un instrument economic
pentru reducerea şi eliminarea riscului prin procedeul de a combina un număr
suficient de expuneri omogene într-un grup pentru a face ca pierderile să devină
anticipabile pentru grupul respectiv ca întreg. 156
Din punct de vedere teoretic este posibil să fie asigurate toate variantele de
pierderi, dar unele dintre ele nu pot fi asigurate la un preţ rezonabil. Din considerente
practice, asigurătorii nu pot accepta toate riscurile pe care unele persoane sau firme
vor să le transfere asupra lor. Pentru ca un risc să fie asigurat trebuie să îndeplinească
patru trăsături ,,ideale “, redate mai jos:
a) Trebuie să existe un număr suficient de mare de expunere omogene pentru
ca pierdeile să fie anticipabile în mod rezonabil. Un mare număr de unităţi
măreşte operarea unui plan de asigurare prin estimarea mai exactă a
viitoarelor pierderi.
b) Pierderea produsă de către risc trbuie să fie măsurabilă. Atunci când există
o pierdere aceasta trebuie să fie corect dimensionată.
c) Pierderea trebuie să fie întâmplătoare sau accidentală. Pierderea trebuie să
fie dincolo de posibilitatea de control a asiguratului.
d) Pierderea nu trebuie să fie catastrofală. Principiile asigurării se bazează pe
noţiunea de pierderi cotate, ideea de bază constă în faptul că numai un
procent mic va fi la un anumit timp afectat de risc.
Administrarea riscului prin asigurare este, în consecinţă, o activitate subscrisă
sferei serviciilor, pe piaţa specifică acestui tip de serviciu operaţiunile de vânzare –
cumpărare având caracter curent.
11. 2. 1. Argumente şi fundamente ale protecţiei de risc prin asigurări

În viaţa oamenilor, indiferent câtă grijă ar exista, nu se pot evita unele
evenimente legate de integritatea fizică a unor persoane, protejarea bunurilor sau
succesul în anumite acţiuni întrprinse. Se pot produce unele evenimente negative care
implică traume psihice şi pierderi financiare semnificative. Cu toate aceste riscuri,
155
Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-op. cit. p. 42
156
Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-Op. cit. p. 44
204
oamenii doresc să se bucure de propriile lor locuinţe, să conducă maşini, să zboare
cu avionul, să navigheze, fără a se teme de potenţialele probleme, care pot apărea.
Rolul asigurării este acela de a oferi oamenilor securitate, acela de a-i ajuta pe cei
câţiva care suferă o pagubă sau care sunt implicaţi în accident. 157
Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă
persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi sau în cea de afaceri. Prin urmare
există riscuri comerciale şi riscuri personale. Riscurile comerciale includ riscuri
precum incendii, furturi sau răspundere legală. Fiecare persoană se poate confrunta
cu riscuri personale, în situaţia în care bunurile sale sunt distruse, sau devine
răspunzător legal în urma unor acţiuni neglijente. Prin urmare, asigurarea are rolul de
a acoperi consecinţele financiare ale unor evenimente nedorite de către persoane sau
organizaţii, a căror cauză este denumită risc.
Asigurătorii nu acceptă riscurile speculative care pot conduce la câştiguri
financiare. Riscurile asigurabile caracterizează acei asiguraţi care pot suferi pierderi.
Asigurarea compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil.
Fondurile pentru compensarea financiară a asiguratului sunt create de asigurător din
primele plătite de persoanele sau organizaţiile care au cumpărat asigurări.
În schimbul primelor alocate acestor fonduri, asigurătorul acceptă riscul unor
despăgubiri semnificativ de mari, în cazul în care deţinătorul poliţei va suferi un
prejudiciu. Astfel, se poate afirma că asigurarea reprezintă o metodă de transfer al
riscului, iar asigurătorii sunt aceea care îşi asumă riscul. 158
Fiecare deţinător de poliţă trebuie să contribuie la fond în mod proporţional cu
probabilitatea de risc, precum şi cu valoarea probabilă a efectelor acestuia.
Premizele esenţiale ale asigurărilor sunt: existenţa riscului, existenţa
comunităţii de risc şi mutualitatea în suportarea pagubelor.
Existenţa riscului este neîndoielnică. În cazul în care avem un risc comun
pentru mai mulţi subiecţi aceştia se pot constitui în comunităţi de risc, pentru că
persoanele fizice sau juridice acţionează pentru apărarea intereselor comune.
Comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare la constituirea
fondului de asigurare la dispoziţia unei organizaţii specializate. Membrii comunităţii
de risc, asiguraţii, consimt să contribuie la suportarea în comun la pagubele pe care le
va produce anumie fenomene, tocmai din cauză că fiecare este expus, cu o anumită
probabilitate, riscului.
Asigurarea oferă, avantajul că membrii comunităţii‚afectaţi de producerea
riscului asigurat, primesc de la fondul de asigurare, cu titlu de despăgubire, sume
care pot depăşi de câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv.
Fondul de asigurare constituit din primele plătite de asiguraţi capătă o formă
bănească. Chiar dacă unele societăţi de asigurare din străinătate practică despăgubirile
sub formă de prestaţie în natură, ca spre exemplu organizarea funerariilor în cazul
asigurărilor de deces, acordarea de asistenţă medicală în cazul asigurărilor medicale
sau de accidente, fondurile constituite de acestea au tot expresie bănească, numai că
în loc ca indemnizaţia de asigurare să fie înmânată sub formă de numerar
beneficiarului sau unui terţ, ea se foloseşte de organizaţia de asigurare pentru
suportarea cheltuielilor afernte prestaţiei în natură, la care s-a angajat prin contract.
Cei intersaţi apelează la serviciile oferite de asigurare dacă prima pe care ar
trebui să o achite este suficient de redusă, comparativ cu mărimea pagubelor pe care
157
Dan Anghel Constantinescu-Asigurări şi reasigurări Editura tehnică Bucureşti 1998 p. 11
158
Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan, op. cit. p. 51
205
ar trebui să le suporte dacă s-ar produce evenimentul respectiv. În cazul în care prima
este prea ridicată, asigurarea îşi pierde atractivitatea pentru poteţialii clienţi.
11. 2. 2. Concepte de riscuri în arealul asigurărilor
Apariţia distribuţiei sau transferul riscului a fost determinată de anumite

circumstanţe. Domeniile în care s-a impus distribuţia riscului ca o necesitate sunt:
navigaţia, agricultura, comeţul, întrajutorarea membrilor unei comunităţi şi
acoperirea cheltuielilor de înmormântare.
Transportul şi navigaţia
Când bunurile sunt transferate dintr-un loc în altul, creşte probabilitatea
apariţiei riscului. Deoarece pe timpul transportului pe ape pot surveni unele
evenimente generatoare de pagube, pentru comercianţi, s-a impus la început
redistribuirea mărfurilor pe mai multe nave, astfel încât paguba prin scufundarea unei
nave să fie cât mai mică. Ulterior riscul de daună a fost transferat în schimbul
achitării unei prime, separat de cheltuielile implicate de transport. Deşi reprezentau
tranzacţii individuale, aceste activităţi erau atât de înrudite, încât deseori erau
încheiate în momente şi locuri apropiate. În unele oraşe s-a creat o tradiţie în
domeniul asigurărilor, astfel încât acestea aveau reputaţia unor pieţe active. Primele
contracte de asigurare pentru activitatea de transport s-au încheiat în Italia, apoi ca
urmare a dezvoltării economice aceste centre s-au mutat în nord-vestul Europei.159
Agricultura
Este un bun exemplu de activitate umană ce implică riscuri. Recoltele sunt
supuse intemperiilor şi acţiunii paraziţilor. Pentru a diminua aceste riscuri agricultorii
au folosit ca metodă de distribuţie a riscului la început, metoda împărţirii terenurilor
în loturi mai mici cu amplasarea acestora în diverse locuri. Ulterior, agricultorii au
utilizat de asigurarea recoltelor atât la stadiul de cultură cât şi pe timpul
comercializării acestora ca metodă de distribuţie a riscului.
O formă incipientă de asigurare de viaţă au practicat primele Asociaţii de
înmormântare, al căror scop era acela de a acoperi cheltuielile de înmormântare a
membrilor grupului. Acest cost ar fi fost mare dacă ar fi fost suportat numai de
familiile membrilor decedaţi. Împărţit la membrii contribuabili acest cost a devenit
minor.
Traficul internaţional aerian a evoluat spectaculos în ultimii ani, navele
aeriene şi aeroporturile moderne atrăgând mulţi oameni impresionaţi de rapiditatea şi
eleganţa călătoriilor aeriene. Astfel riscul de catastrofă aeriană sau pierdere totală s-
au dezvoltat apreciabil. Evenimentele de natură politică şi economică stimulează
schimbări considerabile în domeniul evaluării riscului.
De mare importanţă pentru societatea actuală sunt prevenirea şi diminuarea
pagubelor produse de riscuri la bunuri, a căror producere poate duce la pierderi
materiale directe, atât pentru construcţii cât şi pentru bunurile aflate în acestea şi la
pierderi indirecte, consecinţa celor imediate, care de multe ori produc pierderi
incalculabile. Riscuri ca incendiu, trăsnet, explozie, cădere de corpuri pe clădiri,
cutremur, inundaţie, furtună, grindină, pagube materiale produse de greve şi
tulburări civile, pagube materiale produse de furt prin efracţie şi acte de tâlhărie şi
altele sunt cele mai frecvente întâlnite în viaţa de zi cu zi. Ca urmare, foarte multe
societăţi de asigurare pun sub protecţia asigurărilor, construcţii şi bunuri pentru
riscurile menţionate mai sus.
159
Dan Anghel Constantinescu. Asigurări şi Reasigurări, Editura tehnică, Bucureşti1998p. 25
206
De asemenea bunurile destinate transportului intern şi uneori extern,
autovehiculele, sunt supuse şi ele unor riscuri ca: avarii accidentale produse ca
urmare a ciocnirii, lovirii sau izbirii cu alte vehicule sau cu orice alte corpuri mobile
sau imobile, aflate în afară sau în interiorul autovehiculului, răsturnării, derapării,
zgârierii, căderii în prăpastie sau apă, căderii pe autovehicule a unor corpuri,
incendiu, trăsnet, explozie, ploaie torenţială, grindină, inundaţie, furtună,
cutremur de pământ, prăbuşire sau alunecare de teren, greutatea stratului de zăpadă
sau gheaţă şi altele. 160
Activitatea comercială este, prin definiţie, supusă unor riscuri variate. În
fiecare an, zeci şi sute de companii din toată lumea dau faliment rămânând cu mari
datorii faţă de parteneri. De multe ori motivul îl reprezintă insolvabilitatea
cumpărătorilor lor, care face imposibilă recuperarea sumelor investite.
Pe de altă parte, dacă în trecut se putea vorbi de afaceri iniţiate sau derulate
cu capital propriu, în prezent acest lucru este foarte greu. Persoanele fizice,
companiile şi chiar ţările apelează la credite, derulând tranzacţii sau investiţii
folosind credite.
Deşi creditul înseamnă în primul rând încredere, este totuşi necesară o
protecţie a creditorilor pentru riscul de a nu recupera sumele date cu împrumut.
Frecvenţa riscului de pierderi financiare a impus apariţia de asigurări ale riscurilor
financiare, pentru acoperirea piederilor de bani ale creditorilor.
Din punct de vedere al tehnicii asigurării, riscul este caracterizat prin
probabilitatea de producere a evenimentului respectiv şi prin volumul acestuia. Riscul
poate constitui element al unei asigurări numai dacă îndeplineşte anumite condiţii
juridice, tehnice şi economice, condiţii care stau la baza unui risc asigurabil, după
cum urmează:
a. Riscul trebuie să fie posibil, întrucât în caz contrar, asigurarea este lipsită de
interes economic, deci inutilă.
b. Riscul trebuie să fie real şi să prezinte un grad de periculozitate pentru
asigurat.
c. Riscul trebuie să aibe caracter incert, deci să se producă întâmplător, adică
factorii implicaţi în asigurare să nu poată cunoaşte şi influienţa producerii lui,
în timp şi spaţiu. Tocmai de aceea în tehnica asigurărilor facultative s-a
instituit o perioadă de carenţă, respectiv o perioadă de siguranţă care
cuprinde un număr de zile bine precizat, de la încheierea asigurării până la
data începerii răspunderii asigurătorului pentru producerea riscului asigurat.
Excepţia se referă la riscul de deces care deşi constituie un eveniment sigur,
producerea lui in cazul fiecărei persoane în parte, este incertă .
d. Riscul trebuie să fie independent de voinţa asiguratului. Deci pericolul de
distrugere a bunurilor, de sacrificare a animalelor nu trebuie să vină din
partea asiguratului.
e. Riscul trebuie să prezinte extensie teritorială cât mai mare fapt care permite
constituirea mai facilă a fondului de asigurare şi practicarea unor prime de
asigurare mai mici.
f. O condiţie impusă pentru cuprinderea în asigurare a unui risc o constituie
caracterul licit al raţiunii de a promova perfectarea unui contract de
asigurare. 161
160
Violeta Ciurel-Asigurări şi reasigurări-Abordări teoretice şi practici internaţionale Ed. All Beck
2000, p. 311
161
Lazăr Cistelecan –Op. cit. p55
207
Un eveniment asigurat prin poliţa de asigurare de bunuri trebuie să includă un
risc acoperit. Analiza acestui element propriu unui eveniment asigurat necesită
înţelegerea conceptului de riscuri specificate, a termenului,, toate riscurile”, a
conceptului de diferenţe de condiţii (DIC) sau al altor termene asociate.
Conceptul,, riscuri specificate’’. Riscul reprezintă cauza producerii unei
pagube. Când o poliţă enumeră sau numeşte pericolele pe care le asigură, se
consideră că utilizează metoda riscurilor specificate. De exemplu o poliţă cu riscuri
specificate poate menţiona focul, fulgerul, explozia, vântul, inundaţia, fumul,
coliziunea cu aparate de zbor sau vehicule sau alte pericole care sunt identificate prin
nume sau descrise în amănunt. Simpla enumerare a pericolelor nu înseamnă că poliţa
intenţionează să acopere orice pagubă asociată uneia sau mai multor pericole.
Dimpotrivă, excluderile poliţelor limitează fără excepţie acoperirea prin restrângerea
semnificaţiei unor riscuri sau a tuturor riscurilor. 162
Anumite pericole primesc o definiţie foarte precisă. Altele sunt menţionate
în mod simplu, caz în care interpretarea finală cade în sarcina tribunalului.
Metoda pericolelor specificate are efectul de a atribui asiguratului sarcina de
a dovedi . Pentru a obţine o despăgubire, asiguratul trebuie să dovedească că paguba
este rezultatul unui risc acoperit. Dacă asiguratul nu poate să furnizeze o astfel de
dovadă, asiguratul nu este obligat în mod legal la plata pagubei. În cele mai multe
cazuri acest lucru nu se pune în discuţie, deoarece cauza pagubei este evidentă. În
altele, totuşi, este foarte dificil de a dovedi cauza pagubei, dacă partea care are
sarcina de a dovedi nu reuşeşte să o facă.
Conceptul,, toate riscurile’’. Asigurarea,, toate riscurile’’este descrisă ca o
acoperire contra tuturor pericolelor, cu excepţia celor care sunt în mod special
excluse. Această caracterizare este simplistă şi inexactă. Diferite poliţe acoperă toate
riscurile de daună fizică sau toate riscurile de daună directă, fără ca diferenţele dintre
ele să fie evidente. Expresia ,,toate riscurile’’ este des folosită în limbajul
asigurătorilor pentru a descrie cea mai largă formă de protecţie contra pierderii sau
avarierii bunurilor.
Conceptul,, diferenţe între condiţii’’. Termenul de diferenţe între condiţii
se referă la conceptul utilizat în anumite poliţe care acoperă doar acele pericole care
nu sunt acoperite prin alte poliţă.
O poliţă DIC poate exclude toate acele pericole care se găsesc în mod obişnuit
în poliţa de asigurare de bunuri, ca de exemplu focul, furtuna coliziunea cu vehicule
sau aparate de zbor, explozia şi altele. Ceea ce rămâne este o acoperire pentru
diferenţa dintre riscurile asigurate de poliţa ,,toate riscurile’’şi pericolele excluse.
Printre alte lucruri, această diferenţă poate include acoperirea contra pagubei sau a
deteriorării cauzate de cutremur, inundaţie, contaminare, prăbuşire. Poliţa de
asigurare pentru procesarea electronică a datelor este o altă formă de protecţie care se
bazează pe conceptul ,,difernţe între condiţii’’. Prin contractul de închiriere obişnuit,
laboratorul răspunde pentru producerea anumitor pagube cauzate de anumite pericole.
Dacă se utilizează metoda ,,diferenţe între condiţii’’, poliţa de asigurare pentru
procesarea electronică a datelor aparţinând chiriaşului prevede acoperirea doar a
acelor pagube ce nu sunt prevăzute în contract.
11. 3. Riscul pe forme de asigurări
162
Dan Anghel Constantinescu- Asigurări şi Reasigurări, Editura tehnică, Bucureşti 1998, p100
208
În asigurările generale se practică asigurări personale şi asigurări comerciale.
În asigurările personale se oferă protecţie multor riscuri de bunuri şi răspundere, la
care este expusă o gospodărie, iar în cadru asigurărilor comerciale se oferă protecţie
unor riscuri la care sunt expuşi agenţii economicişi alte organizaţii.
Asigurările personale privesc protecţia gospodăriei sau gospodăriilor unei
familii în care regăsim asigurarea locuinţei şi a anexelor acestora, asigurarea
bunurilor din locuinţă, pentru riscuri multiple ca spre exemplu furtuni, uragane,
inundaţii, cutremure, alunecări de teren, incendii, avarii accidentale la instalaţiile
electrice şi sanitare şi multe alte riscuri, funcţie de forma de asigurare pentru care
optează asiguratul. De asemenea asigurările personale privind gospodăriile
asiguraţilor includ şi riscul de răspundere civilă ca urmare a vătămării corporale a
unei terţe persoane, sau avariei unui bun aparţinând altei persoane, pentru care
asiguratul este considerat răspunzător.
Dintre riscurile acoperite frecvent de asigurători cele mai semnificative sunt
acelea care rezultă din dreptul de proprietate, de păstrare sau folosinţă a unui
automobil. Unele sunt riscuri care se adresează bunurilor, cum este reducerea
probabilă a valorii unui automobil, ca urmare a coliziunii cu un alt automobil sau
obiect. Altele sunt riscuri de răspundere civilă, ca de exemplu posibilitatea vătămării
corporale a pietonilor sau pasagerilor aflaţi în alte autovehicule sau posibilitatea
avarierii unei alte maşini într-un accident.
În cadrul asigurărilor personale întâlnim uneori, mai rar, acoperirea riscurilor
la care este supusă o ambarcaţiune. Ambarcaţiunile reprezintă o investiţie
considerabilă, a cărei valoare poate fi redusă prin pagube materiale sau distrugere.
Ambarcaţiunile, respectiv motoarele, echipamentul şi mobilierul pot fi pierdute,
deteriorate sau distruse de pericolele de pe uscat, la fel ca şi de aşa zisele pericole ale
mării.
Asigurări pentru agenţi economici şi organizaţii . Acestea privesc o gamă largă
de riscuri multe dintre ele putând fi asigurate. Agenţii economici se confruntă, în
general, cu riscuri care fac obiectul asigurărilor de bunuri sau de răspundere civilă.
Dintre riscurile asigurate putem reţine incendiu, fulgerul, explozia, ploi
torenţiale, alunecări de teren, ciocniri, loviri, izbiri, cu diverse obiectesau
autovehicole etc. De asemenea agenţii economici pot încheia asigurări pentru riscul
pierderii de venit în cazul producerii unui eveniment cauzat de riscuri asigurate. De
exemplu, producerea unui incendiu cauzează pagube materiale pentru eliminarea
cărora asiguratul, agent economic îşi întrerupe activitatea o perioadă de timp, funcţie
de mărimea pagubelor suferite. Asigurarea pierderii de venit acoperă astfel de
pierderi, cauzate de întreruperea temporară a activităţii.
Alte riscuri cauzatoare de pagube sunt infracţiunile, delicte comise de
persoane din afară, furt, jaf şi altele sau delicte comise de angajaţi, ca spre exemplu
incorectitudinea angajatului .
Agenţii economici şi alte organizaţii se confruntă cu riscuri de răspundere
civilă sprcifice activităţilor derulate. Alte riscuri de răspundere civilă pot interveni în
contractele sau angajamentele aflate în derulare.
Unii specialişti ca spre exemplu medicii, chirurgi, stomatologi, farmacişti şi
alte cadre medicale, contabilii, arhitecţii, juriştii se confruntă, în desfăşurarea
activităţii lor, cu riscuri mari de răspundere profesională. Asigurările de răspundere
profesională acoperă răspunderea profesională impusă asiguraţilor datorită actelor,
erorilor sau omisiunilor în exercitarea profesiunii lor.
209
Asigurarea joacă un rol important în protejarea bunurilor, mobile şi imobile,
de care cineva dispune. Persoana asigurată trebuie să aibe un interes patrimonial cu
privire la bunul asigurat. De asemenea, persoana asigurată trebuie să aibe interes
asigurabil. O persoană are interes asigurabil dacă producerea unui eveniment
asigurabil poate cauza o pierdere financiară sau un prejudiciu. În cazul asigurării de
bunuri, prin interes asigurabil se înţelege valoarea pecuniară a bunului, expusă
pierderii, sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat sau beneficiar, ca
urmare a producerii evenimentului asigurat, urmare acţiunii unui risc. 163
În asigurările de bunuri există o clasificare a riscurilor în :
- Riscuri civile, asociate clădirilor care servesc ca locuinţe şi birouri, şi
bunurile aflate în acestea.
- Riscuri comerciale şi industriale asociate clădirilor care servesc ca unităţi de
producţie şi comercializare a bunurilor aflate în acestea.
De asemenea riscurile se mai pot clasifica şi în:
- riscuri financiare;
- riscuri nonfinanciare.
Riscurile financiare implică relaţia dintre un individ sau o societate şi un bun
sau un venit aşteptat care poate fi pierdut sau prejudiciat.
Persoana care nu deţine ceva de valoare şi care nu urmăreşte îmbunătăţirea
acestei situaţii nu înfruntă riscuri financiare.
Riscurile pot fi:
-risc static
-risc dinamic
Riscurile dinamice sunt acelea care se datoresc schimbărilor din economie.
Schimbările din economie referitoare la nivelul preţurilor, gusturile
consumatorilor, veniturilor şi productivităţii sau tehnologiei pot cauta pierderi
financiare agenţilor economici.
Riscurile statice implică acele pierderi care ar avea loc chiar dacă nu ar exista
schimbări în economie.
Riscurile se pot împărţi şi în:
- riscuri fundamentale;
- riscuri particulare.
Riscurile fundamentale implică pierderi care sunt neimputabile, impersonale,
în ceea ce priveşte originea şi consecinţa. Ele sunt riscuri colective, cauzate în cea
mai mare parte de fenomene economice, sociale şi politice. aceste riscuri afectează
mari segmente sau chiar toată populaţia. Şomajul, războiul, inflaţia, cutremurele şi
inundaţiile sunt riscuri fundamentale.
Riscurile particulare implică pierderi cauzate de evenimente individuale care
sunt resimţite mai degrabă de indivizi decât de întreaga colectivitate. Incendierea
unei case sau jaful unei bănci sunt riscuri particulare.
Riscurile se pot împărţi şi în:
-riscul pur;
-riscul speculativ.
Riscul pur este folosit pentru a desemna acele situaţii care include doar şansa
pirderii sau inexistenţa ei. Unul din cele mai bune exemple ale riscului pur este
163
Marinică Dobrin, Paul Tănăsescu-Teoria şi practica asigurărilor, Editura economică 2002, p. 62
210
posibilitatea pierderii proprietăţii. O persoană care cumpără automobile, de exemplu,
imediat este ameninţat de posibilitatea ca ceva să strice sau să distrugă autoturismul.
Riscul speculativ descrie o situaţie în care există o posibilitate de prejudiciu, dar, de
asemenea, şi o posibilitate de câştig. Jocul de noroc este un bun exemplu de risc
speculativ 164 .
În general, societăţile de asigurări acordă despăgubiri în caz de pierdere sau
avariere a bunurilor asigurate produse de: incendiu, trăsnet, explozie, ploaie
torenţială, grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ, prăbuşire
sau alunecare de teren, greutatea stratului de zăpadă sau de gheaţă etc.
Pentru clădiri sau construcţii se mai acordă despăgubiri şi :
- în cazul în care datorită iminenţei unui incendiu, a unor inundaţii,
prăbuşiri sau alunecări de teren, a fost necesară demolarea sau demontarea
clădirii asigurate sau mutarea ei în alt loc.
- în cazul în care, ca urmare a unei inundaţii, prăbuşiri sau alunecări de
teren, a devenit imposibilă folosirea unei clădiri şi este necesară demontarea
sau mutarea acesteia din loc.
- pentru cheltuielile reclamate de curăţirea locului unde s-a produs paguba.
Pentru alte bunuri decât clădirile, se mai acordă despăgubiri şi pentru pentru
pagubele produse ca urmare a:
- carbonizării şi topirii acestora.
- avariilor accidentale produse de instalaţii de gaz, apă, canal sau încălzire
centrală
- demolării, demontăriisau mutării în alt loc a clădirii în care se află
bunurile asigurate, sau a unor clădiri învecinate, în cazul iminenţei unui
incendiu, inundaţii, prăbuşiri sau alunecări de teren.
- pierderii sau dispariţiei bunurilor asigurate.
Unele societăţi de asigurare oferă asigurări pentru bunuri şi în cazul riscului de
avarii accidentale. În astfel de asigurări se acoperă riscuri, cum ar fi ruperi sau
deformări în timpul funcţionării, ciocniri sau izbiri cu alte corpuri, explozie, lipsa
apei din cazane sau recipiente, acţiunea curentului electric şi altele asemenea.
În ceea ce priveşte furtul prin efracţie sau tâlhărie, unele societăţi de asigurare le
tratează ca riscuri de sine stătătoare, altele le asigură în mod complementar prin plata
unei prime corespunzătore, în timp ce altele le refuză.

Asigurarea de persoane oferă soluţii pentru problemele financiare cauzate de
moarte sau de accident. În asigurările de persoane, riscul reprezintă acel eveniment
legat de persoana fizică a asiguratului a cărui producere poate duce la vătămarea
corporală, îmbolnăvirea, decesul sau supravieţuirea acesteia. 165
Riscul poate fi determinat de pericol sau de hazard. De exemplu, la asigurările
de sănătate putem întâlni :
- Hazarduri naturale sau clasice. Orice slăbiciune fizică a unui om sănătos
asociată cu un mediu viciat poate determina o îmbolnăvire.
- Hazarduri morale. Acestea trebuie înţelese ca tendinţe ale oamenilor de a
consuma produse ce pot favoriza apariţia unor boli. 166
Asigurările de persoane reprezintă o măsură de prevedere şi, în acelaşi timp, de
economisire, pentru persoanele fizice şi pentru familiile lor, ce are rolul de a diminua
164
Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-Op. cit. , p. 14
165
Dan Anghel Constantinescu-Op. cit. , p. 205
166
Cristina Ciumaş-Economia asigurărilor-Ediţia a II-a 2003 p. 179
211
efectele financiare ale pierderii totale sau parţiale a capacităţii de muncă datorate
apariţiei unei boli sau unor accidente, atingerii unei anumite limite de vârstă,
decesului. Sumele asigurate sau indemnizaţiile care se acordă în asigurarea de
persoane suplimentează sumele oferite de asigurările sociale şi asistenţă socială,
permiţând asiguratului sau familiei acestuia să depăşească situaţiile de criză şi să-şi
continuie stilul de viaţă obişnuit.
Contrar asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă, unde valoarea indemnizaţiilor
nu poate depăşi cuantumul pagubei produse, în asigurările de persoane principiul
despăgubirii nu se aplică, viaţa şi sănătatea oamenilor neputând fi evaluate în bani.
În asigurările de persoane, riscul asigurat este un eveniment viitor posibil, dar
incert, la care sunt expuse viaţa ori integritatea fizică a inei persoane. Incertitudinea
se referă la posibilitatea producerii evenimentului, de exemplu un accident, sau
numai la momentul survenirii sale, de exemplu, decesul, care este un fapt inevitabil,
dar care nu se cunoaşte când se va produce. Astfel, putem spune că, în asigurările de
deces, riscul asigurat nu este reprezentat de decesul asiguratului, ci de durata incertă
a vieţii persoanei asigurate. Înainte de iniţierea procedurilor de încheiere a
contractului, riscul trebuie determinat cu precizie, căci numai astfel asigurătorul
poate aprecia posibilitatea acoperirii riscului şi, în caz afirmativ, cuantumul primei.
Pentru a obţine toate datele necesare în legătură cu riscul, asiguratul trebuie să
răspundă în scris, la întrbările cu privire la împrejurările esenţiale referitoare la risc
formulate de asigurător în cererea de asigurare. Ca obligaţie suplimentară a
asiguratului în legătură cu riscul asigurat, legislaţia prevede că, dacă împrejurările
esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul
trebuie să comunice schimbarea, în scris, asigurătorului. 167
Pentru a fi acoperit, riscul trebuie să fie independent de fapta intenţionată a
asiguratului, a beneficiarului sau a prepuşilor acestuia.
Asigurările de persoane se pot clasifica în funcţie de riscul asigurat, fapt ce
permite reliefarea caracterului specific al riscului, în : 168
Asigurări de supravieţuire. Asiguratul intră în posesia sumei asigurate numai în
cazul în care este în viaţă la expirarea contractului. Dacă însă acesta a decedat înainte
de expirarea termenului de valabilitate a contractului, asigurătorul este eliberat de
angajamentul luat prin contract şi nu mai are nici o obligaţie faţă de moştenitorii
asiguratului. La acest tip de asigurare riscul este supravieţuirea la expirarea
contractului.
Asigurări de viaţă variabilă . Asigurarea de viaţă variabilă cu prime de asigurare
fixe se caracterizează prin aceea că nivelul primelor de asigurare este constant, iar
componenta de capital se dezvoltă astfel încât devin posibile chiar unele împrumuturi.
Ideea de bază a asigurării de viaţă variabile este aceea că se pot obţine beneficii
suplimentare printr-o serie de investiţii favorabile, acest surplus de beneficii
contrabalansând influienţa inflaţiei de-a lungul anilor asupra sumei asigurate. În acest
caz riscul investiţiei este plasat asupra proprietarului poliţei de asigurare.
Asigurarea de viaţă universală . Deşi nu are o istorie foarte lungă, asigurarea de
viaţă universală a reuşit să se impună pe piaţa produselor de asigurare, datorită
avantajelor pe care le are. O parte din riscul de deces şi o parte din riscul
investiţional este transferat posesorului poliţei de asigurare, dar societatea de
asigurări este cea care va decide cum vor fi investiţi banii şi cea care garantează o rată
minimă de rentabilitate.
167
Dan Anghel Constantinescu-Op. cit. p. 215
168
Dan A. Constantinescu, Marinică Dobrin, Paul Tănăsescu –Asigurări şi Reasigurări, Ed.
bucureşti 1999, p. 211
212
Asigurările de deces. Acest tip de asigurare protejează asiguratul împotriva
riscului de deces. Această asigurare asigură riscul de deces indiferent de data la care
survine acesta. Cele două asigurări de viaţă-de supravieţuire şi de deces-acoperă
fiecare în parte câte un singur risc, creând astfel impresia că una din părţi este
totdeauna pierdantă. În realitate, supravieţuirea şi decesul constituie riscuri
alternative, nu se pot produce niciodată simultan.
Asigurările mixte de viaţă. Această formă de asigurare acoperă ambele riscuri prin
intermediul unui singur contract, astfel încât asiguraţii au câştig de cauză în ambele
situaţii: în cazul decesului asiguratului, beneficiarii asigurării intră în posesia sumei
asigurate pentru deces, iar în caz de supravieţuire, asiguratul încasează personal
suma asigurată prevăzută în contract.
Asigurările de accidente. Asigurările de accidente urmăreşte protejarea
persoanelor fizice de consecinţele nefaste ale unor evenimente neprevăzute care le
poate afecta viaţa, integrtatea corporală sau capacitatea de muncă. Persoanele
accidentate vor primi cu titlu de indemnizaţie o sumă pentru acoperirea cheltuielilor
de îngrijire medicală, refacere şi compensare a pierderii de venit.
Asigurarea de boală. Asigurarea de boală are drept obiectiv protejarea
persoanelor care au suferit o incapacitate temporară de muncă determinată de boală.
Asigurările de sănătate sunt o altă componentă a asigurărilor de persoane. Rolul
acestor asigurări este deosebit de important şi anume acoperirea totală sau parţială a
cheltuielilor cu ocrotirea sănătăţii, diferenţa fiind suportată de stat sau de individ,
după caz. Aceste asigurări pot fi contractate numai în mod facultativ, fie individual,
fie în grup ţinându-se seama de managementul riscurilor legate de sănătate.
Asigurarea de sănătate permanentă. Acest tip de asigurare urmăreşte să elimine
sărăcia, adesea asociată cu o incapacitate de muncă de durată, provocată de un
accident sau o boală.

Sunt asigurări care înglobează riscuri legate de viaţa persoanei asigurate.
Asigurările de viaţă sunt de mai multe tipuri funcţie de riscurile pe care le suportă. În
general asigurările de viaţă oferă acoperire pentru riscul de deces, pentru riscul de
supraveţuire şi pentru riscuri de accidente ale asiguratului.
În cazul asigurărilor de deces asiguratul este protejat împotriva riscului de
deces. Decesul este un eveniment viitor şi sigur, dar incert ca dată, fapt ce permite
asigurătorilor elaborarea unor diverse forme de asigurare care să satisfacă cele mai
diferite preferinţe. Această asigurare acoperă riscul de deces indiferent de data la care
survine acesta. Pentru a beneficia de o asemenea protecţie, asiguratul se angajează să
plătească prime toată viaţa, existând posibilitatea ca plata primelor să se realizeze
până la o anumită dată stabilită de asigurat, cum ar fi de exemplu ieşirea la pensie etc.
În cazul asigurărilor de supravieţuire, asigurătorul se obligă să plătească
asiguratului suma asigurată, cu condiţia ca acesta să fie în viaţă la sfârşitul perioadei
pentru care s-a încheiat asigurarea. În perioada de valabilitate a asigurării, asiguratul,
plătind primele datorate, acumulează o sumă de bani la dispoziţia asigurătorului,
sumă de care poate dispune la expirarea contractului. Asiguratul intră în posesia
sumei asigurate numai dacă la sfârşitul perioadei stipulate în contract este în viaţă.
Dacă însă acesta a decedat anterior expirării perioadei de valabilitate a contractului,
asigurătorul este eliberat de angajamentul asumat prin contract şi nu mai are nici o
obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului. Primele de asigurare plătite de asigurat pe
parcursul valabilităţii contractului, rămân de drept asigurătorului, după decesul
prematur al asiguratului.
213
Asigurările de accidente. Înprezent, percepţia riscurilor pe care societatea
trebuie să le înfrunte s-a transformat profund. O serie de riscuri apar mai întâi ca fiind
insezizabile sau foarte greu perceptibile, aşa cum a fost cazul riscului de poluare, al
sângelui contaminat. Ca reacţie la asemenea fenomene, lumea contemporană a
evoluat, de la una a prevenirii către o lume a prevenirii şi precauţiei, cu un accent din
ce în ce mai mare către componenta de precauţie. 169 Precauţia oamenilor se
concretizează în luarea unor măsuri de protecţie, una dintre ele fiind contractarea de
asigurări de accidente. Asigurarea de accidente urmăreşte protejarea persoanelor
fizice de consecinţele nefaste ale unor evenimente neprevăzute care le poate afecta
viaţa, integritatea corporală sau capacitatea de muncă. Persoanele accidentate vor
primi cu titlu de indemnizaţie o sumă pentru acoperirea cheltuielilor de îngrijire
medicală, refacere şi compensare a pierderii de venit. În caz de invaliditate
permanentă, asigurătorul datorează asiguratului întreaga sumă asigurată sau o parte
din aceasta, în funcţie de gradul de invaliditate dobândit în urma accidentului suferit.
La expirarea contractului, asiguratorul poate să accepte reînnoirea acestuia
pentru o nouă perioadă, sau să o refuze, dacă persoana accidentată a suferit un grad
ridicat de invaliditate, care i-a redus total sau parţial capacitatea de muncă.
Accidentele cuprinse în asigurare sunt următoarele elemente subite, provenite
din afară şi fără voinţa asiguratului, ca spre exemplu: explozia, prăbuşirea de teren,
lovirea, înţeparea, tăierea şi altele asemenea, căderea, alunecarea, atacul din partea
altei persoane sau a unui animal, trăsnetul, acţiunea curentului electric, arsura,
degerarea, intoxicarea subită, asfixierea din cauze subite, cele produse ca urmare a
circulaţiei mijloacelor de transport, de funcţionarea sau folosirea maşinilor,
aparatelor, instrumentelor, sculelor sau armelor. 170

Asigurările de răspundere civilă s-au constituit ca o a treia ramură în cadrul
sistemului asigurărilor alături de asigurările de bunuri şi de persoane. Asigurarea de
răspundere civilă are un rol economic, acela de a proteja patrimoniul asiguratului,
dar are şi un însemnat rol social, acela că persoanele care au suferit prejudicii să fie
despăgubite. 171 Riscul în asigurările de răspundere civilă, îl constituie răspunderea
persoanei vinovate pentru fapta comisă şi pentru prejudiciu cauzat din culpa sa.
În asigurarea obligatorie de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să
plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii
faţă de terţele persoane păgubite şi cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.
Spre deosebire de asigurările de persoane şi de bunuri unde culpa asiguratului în
producerea riscului asigurat duce la decăderea acestuia din dreptul de a fi despăgubit
şi-n unele cazuri la rezilierea contractului, la asigurările de răspundere civilă culpa
asiguratului este o condiţie de bază în angajarea răspunderii civile şi drept urmare a
plăţii despăgubirii datorate terţilor păgubiţi. Asigurătorul acoperă prejudiciile produse
de asigurat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a). asiguratul a săvârţit o faptă care contravine normelor legale, spre exemplu
producerea unui accident de către conducătorul unui autovehicul prin nerespectarea
regulilor de circulaţie;
169
Nicolae Constantin Lungu - Asigurări de Viaţă şi modernizarea acestora, Editura Sedcom Libris,
Iaşi 2000
170
Dan Anghel Constantinescu –Asigurări şi Reasigurări, Culegere de probleme şi studii de caz .
Bucureşti 1999, p.211
171
Cristina Ciumaş-Economia Asigurărilor, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, p. 191
214
b) trebuie dovedită existenţa unui prejudiciu, a unei pagube produse de asigurat
unei terţe persoane;
c) se impune existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului
şi prejudiciul adus terţei persoane păgubite;
d) este necesar să se poată constata culpa, vinovăţia asiguratului care a săvârşit
fapta ilicită.
Dacă una din condiţiile arătată mai sus nu este îndeplinită, înseamnă că de fapt
nu sunt îndeplinite toate elementele ce definesc răspunderea civilă iar pagubele
rezultate nu pot fi acoperite prin asigurare.
Convenţia între asiguraţi, persoanele păgubite şi asigurători are caracter total,
necondiţionat, definitiv şi atinge toate pretenţiile decurgând din pagubele care erau
sau puteau fi cunoscute la data rezilierii convanţiei între părţi.
În cazul în care nu s-a realizat convenţia şi despăgubirile se stabilesc prin
hotărâre judecătorească, asigurătorul va acorda despăgubiri fără a mai fi necesară
încuviinţarea asiguratului, în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi investită
cu formula executorie.
Nu constituie risc şi nu se acordă despăgubiri pentru pretenţiile formulate de
terţe persoane faţă de asigurat ca urmare a neexecutării de către acesta a unor obligaţii
neexistente, şi nici în cazul în care prejudiciul a fost provocat cu intenţie sau din
neglijenţa gravă de către asigurat.
11. 3. 6. Exceptarea unor riscuri

Sfera riscurilor este vastă şi se amplifică în mod continuu. Multe riscuri sunt
reţinute de către purtătorii de risc şi sunt acoperite din rezervele şi resursele acestora.
O parte din riscuri sunt asigurabile şi deci transferabile asigurătorilor. dar şi
asigurătorii se află sub incidenţa riscurilor. Ca urmare, aceştia selectează chiar şi
riscurile asigurabile. Aşa se explică exceptarea unor riscuri.
Stipulaţiile legale prevăd că nu se datorează despăgubiri dacă evenimentul
asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat şi/sau de beneficiar, ori de către un
membru din conducerea persoanei juridice asigurate172 . Dacă nu se prevede astfel în
condiţiile de asigurare, această regulă se aplică şi în cazul în care evenimentul asigurat
a fost produs cu intenţie de către:
- persoane fizice majore care în mod statornic locuiesc şi gospodăresc
împreună cu asiguratul sau beneficiarul;
- prepuşii asiguratului sau ai beneficiarului.
În materia asigurărilor, spre deosebire de dreptul comun, culpa atrage
decăderea asiguratului din beneficiul indemnizării numai dacă este expres precizată în
condiţiile de asigurare. De exemplu:
1. Condiţiile de asigurare contra incendiului consideră cazuri de culpă care
atrag exonerarea asigurătorului de la plata despăgubirii, folosirea focului
deschis, a unei surse de lumină cu flacără deschisă în încăperi în care sunt
depozitate sau manipulate produse inflamabile sau uşor inflamabile. De
asemenea sunt excluse evenimente ca spre exemplu:război, invazie sau
acţiunea unui duşman extern, război civil revoluţie, rebeliune, insurecţie,
confiscare, expropriere, naţionalizare, rechiziţionare, sechestrare,
distrugere sau avriere din ordinul unei autorităţi publice sau guvern,
catastrofe, precum explozii atomice, radiaţii, poluare, contaminare.
172
Cristina Ciumaş-Op. cit. -p. 70
215
2. Tasarea terenului de fundaţie, formarea de crăpături în terenul fundaţiei
sau la terenul din vecinătatea clădirii, datorită variaţiei de volum a
terenului ca urmare a contracţiei, îngheţului, umflării sau dezgheţului.
3. La asigurarea bunurilor nu se acordă despăgubiri în caz de război,
invazie, acţiune a unui duşman extern, război civil, revoltă, revoluţie,
insurecţie, grevă, grevă patronală, tulburări civile, reacţii nucleare,
radiaţii nucleare, contaminare radioactivă, confiscare, conspiraţie,
rechiziţionare, distrugere sau avariere din ordinul oricărui guvern de drept
sau de fapt sau de orice autoritate politică, încetarea totală sau parţială a
lucrului.
4. La asigurarea bunurilor în timpul transportului terestru se consideră culpa
asiguratului de a fi încărcat în acelaşi mijloc de transport împreună cu
bunurile asigurate unele materiale inflamabile, lichide acide sau materiale
toxice, dacă pagubele produse bunurilor au provenit din cauza acestui
mod de încărcare.
5. În asigurarea autovehiculelor pentru furt, asiguratul se află în culpă dacă
în timpul cât autovehiculul nu este folosit, conducătorul îl părăseşte
lăsând cheia în contactul de la bord şi portierele neîncuiate.
6. În asigurarea autovehiculelor, asiguratul se află în culpă dacă a condus
autovehiculul fără permis de conducere, în stare de ebrietate etc.
7. Culpa asiguratului;
Aşadar, exonerarea asigurătorului are loc atunci când există o legătură
cauzală între fapta asiguratului şi producerea riscului asigurat.
Riscul, fiind un eveniment incert, posibil şi viitor poate afecta bunurile,
capacitatea de muncă a oamenilor, sănătatea şi viaţa acestora. Factorii de risc pot
îmbrăca aspect fizic când se referă la caracteristicile fizice a bunului asigurat,
calitatea bunului la data expunerii la risc şi poate avea şi aspect moral atunci când se
referă la cultură, tradiţii, atitudini de răzbunare înclinaţii pentru furt şi altele.
Asigurătorii îşi creează o bază de date proprii ca urmare a multiplelor analize pe care
le efectuează, în vederea selectării pe de o parte a riscurilor pe care le pot transferaîn
responsabilitatea lor, funcţie de criterii bine stabilite ca spre exemplu frecvenţa
riscurilor, amplitudinea fenomenelor cauzatoare de pagube, amplasarea teritorială a
bunurilor şi persoanelor pentru care preiau riscurilşe în asigurare, iar pe de altă parte
rezultatele analizelor efectuate sunt necesare pentru stabilirea nivelului primei de
asigurare.
11. 4. Gestiunea şi managementul riscului în asigurări

Gestiunea riscului poate fi definită ca orice acţiune conştientă care reduce
frecvenţa, mărimea sau caracterul imprevizibil al pierderilor datorate unui accident.
Controlul riscului are rolul de a conserva resursele unei organizaţii sau ale societăţii în
ansamblu. Se previn astfel pierderile, se reduce mărimea acestora şi se diminuiază
perioada lor de refacere. Diferitele persoane sau elemente ale unei proprietăţi,
precum şi organizaţiile protejate prin intermediul controlului riscului, sunt avantajate,
deoarece ele rămân neatinse şi procesul de producţie se poate desfăşura normal
Formele de protecţie a oamenilor şi a bunurilor împotriva acţiunii forţelor
distructive ale naturii şi a accidentelor constau în evitarea şi prevenirea riscurilor,
limitarea pagubelor generate de riscuri, crearea unor rezerve pentru acoperirea
pagubelor şi preluarea riscurilor de către un terţ.
Prevenirea sau evitarea riscurilor, a celor asigurabile în special, presupune o
bună organizare a patrimoniului unităţilor economice, asigurarea pazei şi integrităţii
216
bunurilor, crearea condiţiilor de siguranţă în funcţionarea instalaţiilor şi
echipamentelor tehnice, realizarea unor acţiuni zoo-veterinare, promovarea unor
măsuri de asigurare a sănătăţii publice şi desigur a unor condiţii de creştere a loialităţii
fiecărui angajat faţă de economia şi interesele firmei.
11. 4. 1. Identificarea şi analiza riscurilor, componentă a gestiunii riscurilor

Problematica riscului în general, şi a riscului în asigurări în special, este
complexă. În acest context, în prim plan, se pune problema identificării riscurilor.
Rezolvarea revine prioritar deţinătorilor de bunuri şi avere, persoane fizice şi juridice,
în calitate de proprietari. Identificarea expunerii la risc este similară căutării unor
obiecte care au fost rătăcite sau ascunse. În general este expusă riscului proprietatea
alcătuită din bunuri mobile şi imobile. O clasificare a categoriilor de bunuri este
următoarea:
Bunuri imobile :
¾ terenuri;
¾ clădiri;
¾ alte structuri;
Bunuri mobile:
¾ maşini şi echipamente care includ:
¬ echipamente de procesare a datelor;
¬ vehicule;
¬ altele.
¾ mobilier pentru clădiri industriale şi administrative;
¾ bunuri circulante:
¬ conturi în bancă;
¬ materii prime, materiale de inventar;
¬ timbre;
¬ lichidităţi.
În fond, managerii societăţilor comerciale şi regiilor publice sunt răspunzători
de gestiunea acestora. În această idee precizările Legii 31/1990 sunt clare:
,,administratorii trebuie să ia toate măsurile pentru funcţionarea normală a societăţii şi
gospodărirea patrimoniului acestora în condiţii profitabile’’. Acest fapt implică
organizarea constructivă şi funcţională a societăţii de aşa manieră încât să poată fi
identificaţi, pe cât posibil, factorii de risc-incendii, avarii accidentale, furturi,
alunecare de teren, coleziune, cutremur, ploaie, grindină, poluare, eroare umană,
secetă, suprasarcină electrică, explozie, transport, vandalism, temperaturi extreme,
etc, . Sub acest aspect, identificarea oricăror riscuri ce planează asupra activităţii
economice, a bunurilor etc. constituie în acelaşi timp obligaţia fiecărui angajat în
parte.
Pe de altă parte, societăţile de asigurare sunt interesate în identificarea
riscurilor, pentru necesităţi de analiză statică şi atragere a unora dintre ele în
asigurare.
Analiza riscurilor are un caracter obiectiv. Din punct de vedere al asiguraţilor
analiza riscurilor constituie argument pentru a lua măsuri de protecţie a bunurilor şi
averii, ca şi pentru a promova diferite forme de asigurare. Din punct de vedere al
societăţilor de asigurare analiza riscurilor, în timp şi spaţiu, poate servi atragerii în
asigurare a unor riscuri, stabilirii primelor de asigurare şi, nu în ultimul rând,
promovării unor acţiuni pentru realzarea unor asigurări eficiente cu costuri cât mai
mici.
217
11. 4. 2. Controlul riscurilor-pârghie managerială
Controlul riscului poate fi definit ca orice acţiune conştientă care reduce
frecvenţa, mărimea sau caracterul imprevizibil al pierderilor datorate unui accident.
Definiţia controlului riscului prezintă trei aspecte importante.
În primul rând, controlul riscului se concentreză asupra daunelor şi nu asupra
sumelor de bani plătite pentru refacere.
În al doilea rând, efectul unei anumite tehnici de control al riscului poate fi
măsurat numai din perspectiva unei entităţi determinate. Spre exemplu, pietonii sunt
supuşi accidentării de către automobile, iar şoferii sunt expuşi răspunderii în cazul
unor asemenea accidente.
Un al treilea aspect important al definiţiei controlului riscului este acela că o
anumită măsură de control realzează un control efectiv numai pentru un anumit tip de
risc. 173
Controlul riscului are rolul de a conserva resursele unei societăţi în ansamblu.
Se previn astfel pierderile, se reduce mărimea acestora şi se diminuează perioada lor
de refacere. Diferitele persoane sau elemente ale unei proprietăţi, precum şi
organizaţiile protrjate prin intermediul controlului riscului, sunt avantajate, deoarece
ele rămân neatinse şi procesul de producţie se poate desfăşura normal. În caz de
avarii, acesta poate fi repus în funcţiune într-o perioadă scurtă de timp. Controlul
riscului poate fi uneori supraapreciat, caz în care cheltuielile cu aplicarea măsurilor
de siguranţă, raportate la reducerea numărului de accidente sau a severităţii acestora,
se pot dovedi nejustificate. Foarte adesea societatea este constrânsă la adoptarea unei
anumite politici în domeniul în domeniul controlului riscului, deoarece statul obligă,
uneori, la luarea unor măsuri de siguranţă, cum ar fi protejarea angajaţilor împotriva
accidentelor, sau protejarea mediului împotriva poluării. 174
Definit pe larg, controlul riscului constă în acele tehnici care sunt în măsură să
minimalizeze, prin costuri minime, riscurile la care este expusă o companie. Aceste
tehnici include evitarea riscului şi diferite abordări privind riscul din perspectiva
prevenirii pierderilor şi a controlului eforturilor.175
Evitarea riscului
Din punct de vedere tehnic, evitarea se face atunci când se iau decizii care fac
ca riscul posibil să nu se transforme în risc real. Evitarea riscului ar trebui să se ia în
evidenţă atunci când s-ar putea întâmpla dezastre catastrofale şi atunci când riscul nu
poate fi minimalizat sau transferat. Deşi evitarea este necesară uneori, aceasta e mai
degrabă o metodă negativă. Dacă această metodă se utilizează prea mult atunci firma
nu-şi poate desfăşura activitatea.
Reducerea riscului
Metoda constă în reducerea posibilităţii de existenţă a riscului, sau reducerea
gravităţii pierderilor care au loc. Pentru a se deosebi le putem numi,, prevenirea
pierderilor’’şi,, controlul pierderilor’’. Prima se axează pe prevenirea existenţei
pirderilor, iar cele care ţin de controlul pirderii se referă la reducerea nivelului de
severitate al pierderii.
Finanţarea riscului
173
Dan Anghel Constantinescu, Marinică Dobrin, Radu Odiaţiu Stănel Niţă-Op. cit. p. 12.
174
Dan Anghel Constantinescu, Marinică Dobrin, Radu Odiaţiu, Stănel Niţă-Managementul riscului
în asigurări Bucureşti 1999 p. 11
175
Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan-Op. cit. p. 23
218
Constă în tehnicile menite să garanteze existenţa resurselor financiare necesare
acoperirii pierderilor care deja au avut loc. De fapt, toate riscurile posibile care nu
pot fi reduse sau evitate trebuie, prin definiţie să fie transferate sau reţinute. Deseori
aceste metode pot fi combinate, astfel o parte a pierderii se reţine şi alta se transferă.
Împărţirea riscului
Această metodă constă în împărţirea riscului, adică atunci când există un
aranjament între parteneri pentru a împărţi riscul. Această metodă este văzută ca o
metodă specială de transfer sau reţinere a riscului. E o metodă de transfer pentru că
riscul unui individ se transferă asupra unui grup de indivizi, şi este o metodă de
reţinere deoarece riscurile unui număr de persoane sunt reţinute colectiv. Apariţia
unei pierderi datorate unui anumit risc este imposibilă, atunci când riscul respectiv
este evitat.
Specialiştii în managementul riscului reduc la zero probabilitatea de a suferi o
pierdere, atunci când ei elimină sau decid să nu desfăşore o anumită activitate.
Practicată în mod adecvat, evitarea riscului este singura tehnică de management al
riscului, necesară şi suficientă. O expunere evitată în totalitate nu necesită pe mai
departe măsuri de control sau de finanţare a riscului.
Multe societăţi au un manager care este responsabil cu programul de siguranţă
al societăţii, sub toate aspectele. Unele pot avea un departament cu atribuţii în
siguranţă, iar altele ar putea avea un program de protejare a proprietăţii. În funcţie de
natura şi scopul operaţiunilor desfăşurate de societate, eforturile de control a riscului
pot implica multe sau toate din următoarele:
¾ Siguranţa angajaţilor
¾ Controlul şomajului
¾ Controlul intern –necinstea angajaţilor
¾ Securitatea computerzată
¾ Expunerile în timpul tranzitului
¾ Expunerile proprietăţii-pierderi directe
¾ Expunerile proprietăţii-pierderi indirecte
¾ Obligativitatea controlului riscului
¾ Siguranţa vehiculelor motorizate
¾ Antiterorism
¾ Planificarea dezastrelor 176
Această expunere succintă a controlului riscurilor indică încercarea de
descriere a măsurilor specifice de control a riscului, care ar putea fi o parte a efortului
de management a riscului.
Chiar dacă conducătorul societăţii nu are responsabilităţi directe în efortul de
control al riscului, are totuşi o responsabilitate implicită de monitorizare a eficienţei
eforturilor de control a riscului.
11. 4. 3. Prevenirea şi reducerea (acoperirea) riscurilor - aspecte ale

managementului riscurilor
Prevenirea presupune orice măsură care reduce frecvenţa riscurilor fără a
afecta în mod necesar mărimea daunelor. Ea diferă de evitarea riscului deoarece nu
elimină în totalitate probabilitatea de a înregistra pierderi.
176
Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan Essentials of Risk Management and Insurance Ediţia a
11p. 86
219
Prevenirea riscului reduce frecvenţa acestora fără a afecta în mod necesar
mărimea daunelor. Prevenirea riscului se diferenţiază de evitarea riscului, deoarece
nu îl elimină în totalitate şi este distinctă de reducerea riscurilor deoarece aceasta se
concentrează pe diminuarea mărimii daunelor, nu pe diminuarea probabilităţii sau a
frcvenţei de producere a acesteia.
Prevenirea riscurilor, a celor asigurabile în special, presupune o bună
organizare a patrimoniului unităţilor economice, asigurarea pazei şi integrităţii
bunurilor, crearea condiţiilor de siguranţă în funcţionarea instalaţiilor şi
echipamentelor tehnice, promovarea unor măsuri de asigurare a sănătăţii publice şi
desigur a unor condiţii de creştere a loialităţii fiecărui angajat faţă de economia şi
interesele firmei.
Prevenirea riscului de incendiu impune respectarea reglementărilor legale
privind proiectarea şi realizarea construcţiilor, amplasarea lor conform normelor de
evitare a incendiilor.
Prevenirea inundaţiilor a impus şi va impune, în continuare, ample lucrări de
regularzare a unor râuri, îndiguiri, de creare a unor baraje de acumulări cu funcţii
multiple.
Riscurile rutiere, în creştere, pot şi trebuie să fie prevenite prin măsuri care
vizează îmbunătăţirea parametrilor de funcţionare a autovehiculelor prin creşterea
capacităţii de frânare a autovehiculelor, creşterea calităţii pneurilor, refacerea
drumurilor şi modernizarea lor, iluminatul drumurilor pe timp de noapte şi altele.
Reducerea riscurilor se referă la diminuarea mărimii acestora. Prin măsurile
de reducere a riscurilor se are în vedere diminuarea mărimii acestora. Se întâlnesc
două mari categorii de măsuri cu privire la reducerea riscurilor care includ măsuri pre
şi postpierdere.
11.5. Caracterul dinamic al raportului risc-asigurare

Evoluţia pieţei concurenţiale, accelerarea privatizării, fluctuaţia preţurilor şi
inflaţia galopantă au determinat conducerea societăţii să înmtreprindă an de an o serie
de măsuri care au vizat cuprinderea în asigurare a unor bunuri şi riscuri noi,
introducerea unor noi forme de asigurare, îmbunătăţirea condiţiilor de asigurare şi a
tarifelor practicate.
Astfel, au fost lansate pe piaţă produse care au venit în întâmpinarea
solicitărilor agenţilor economici, precum asigurarea facultativă a managerului
pentru cazuri de accidente, care se pot întâmpla în timpul desfăşurării activităţii de
servici la locul de muncă sau în timpul deplasării în interesul serviciului, în delegaţii
sau la şi de la domiciliul managerului la locul de muncă.
O altă formă de asigurare impusă de noile condiţii economice este asigurarea
facultativă de construcţii-montaj şi a răspunderii constructorului privind riscurile
de accidente ale salariaţilor în timpul actvităţilor desfăşurate precum şi riscul
răspunderii constructorului pentru construcţia propriu-zisă privind respectarea
proiectelor şi a termenelor de execuţie.
Legat de activitatea agricolă s-a impus cuprinderea în asigurare a culturilor
agricole şi a rodului viilor, asigurarea culturilor de legume şi asgurarea pomilor
fructiferi privind unele riscuri legate de fenomene naturale cauzatoare de pagube.
În cazul asigurărilor de răspundere civilă generală au fost puse sub protecţia
asigurărilor riscuri legate de activitatea notarilor publici, a avocaţilor, a brokerilor
asigurări, a contabililor autorizaţi şi experţi contabili, a medicililor şi a personalului
medical acreditat precum şi a altor categorii socio-profesionale a căror activitate în
desfăşurare poate provoca daune .
220
De asemenea, ca urmare a cererilor crescânde de acordare de credite de către
sistemul bancar atât cetăţenilor cât şi unor societăţi, s-a impus crearea unor convenţii
pentru asigurarea garanţiilor la credite comerciale pentru clădiri, bunuri,
echipamente tehnologice, electronice, viaţă, precum şi la credite ipotecare sau la
procurarea de autoturisme şi a bunurilor de consum.
Portofoliul de asigurări cu caracteristici ale protecţiei de risc la S.C.Alianz-

Ţiriac
Tabelul nr.1
Nr. Caracteristici ale protecţiei de risc
crt. Clasa-Produsul
Omogene Cu Cu Buchet Secv.
suplim. compl.
1 Asigurări - de prot. şi invest. x x
de viaţă – de prot. şi econom. x x
- de prot. şi planif. x x
2 Asigurarea START x x x
3 Accidente de persoane x
4 Asig. de accid. a cond. auto şi a x
pers. transp.
5 Asigurarea facultativă a x x
autovehiculelor CASCO
6 Clădiri x x x x
7 Asigurarea complexă a x x x
gospodăriilor
8 Asdigurări agricole x x
9 Asig. de R. C. ptr. pagube auto x x
10 Asig. de R. C. a producător. x
11 Asig. de R. C. a prestatorului de x
servicii
12 Asig. de R.C. a proprietarului x
spaţiului comercial
13 Asig. de R.C. a unit. turistice şi x
hoteliere
14 Asig. de R.C. a soc. de alim x
publică
15 Asig de R. C. a unit. de service x
auto
16 Asig. de R.C. a saloanelor de x
igienă şi frumuseţe
17 Asig. de R.C. a chiriaşului faţă x
de proprietar
18 Asig. de R.C. a societ. de x
transport călători, turişti
19 Asig. de R.C. a societ. specializ x
221
în transp. de bani
20 Asig. de R.C. a agentului ec. x
faţă de angajaţi
21 Asig. de R.C. profesională x
decurgând din practica med.
22 Asig. de R. C. prof. a farmac. x
23 Asig. de R. C. a avocaţilor x
24 Asig. De R. C. a notarilor x
25 Asig. de R.C. prof. a exp. x
contab. şi a contab aut, a eval.
şi exp. tehnici memb. ANEVAR
26 Asig. de R.C. prof. a arhit. şi x
ing. construcţii
27 Asig. de RC. prof. a cadrelor x
did. şi pedagogilor
28 Asig. de R. C. prof. a medicilor x
veterinari
29 Asig. de R.C. prof. ptr. agenţii x
de turism
30 Asig. de R.C. prof. op. arhivă x
electron. de garanţii reale
imobiliare
31 Asig. de R.C. a transp. în calit. x
de cărăuş ptr mf. transp.
32 Asig. de R. C. a transp. in calit. x
de cărăuş ptr. mf. transp. cu
autov. pe terit. României
33 Asig. de R.C. oblig. ptr. pagube x x
prod. terţilorpri accid. de autov.
34 Asig. de R. C. ptr. pagube prod. x
terţilor prin accid. de autov.
excedent peste limitele răsp. la
asig. obligatorie
222
Portofoliul de asigurări cu caracteristici ale protecţiei de risc la S.C.UNITA
S.A.
Tabelul nr.2
Nr. Clasa-Produsul Caracteristici ale protecţiei de risc
crt. Omogene Cu Cu Buchet Secv.
suplim. Compl.
I Asigurări de viaţă x x x x x
Asig. mixtă de viaţă cu acumulare de x
capital UNITA DECENIUM
1 Asig. de viaţă cu prot. simplă/extinsă x x
2 Asig. de pensie viageră cu acumulare de x
capital
3 Asig. de viaţă cu trageri la sorţi-SUCCES x
4 Asig. de viaţă cu protecţie Variabilă- x
PUŞCULIŢA
5 Asig. de viaţă ptr beneficii De credite x
bancare
II Asigurări de persoane altele decât cele de x
viaţă
6 Asig de accidente x
7 Asig. de accid ptr. călători în transp. urban x
8 Asig. de accid. ptr. cond. aut. şi pers. din x x
int. autov.
9 Asig med. ptr. călătoriiîn străinătate x x
10 Asig. de asist. med. de urgenţă ptr. x
cetăţenii str. pe terit. României
III Asigurări generale-non viaţă
11 Asig. de avariişi furt a auto CASCO x x
12 Asig. bunurilor ptr. daune prod. în timpul x x
transp. Maritim şi terestru CARGO
13 Asig. Completa a Locuinţelor x x
14 Asigurarea clădirilor şi a construcţiilor x x x
15 Asig. Bunurilor mobile. x
16 Asig. Bunurilor casabile x
17 Asig. De avarii la maşini, utilaje şi instal. x
18 Asig. Lucr. de constr. Montaj şi a răsp. x x x
Constructorului
19 Asig. Oblig. De R. C. A. x
20 Asig. De R.C.A. cu valab. în afara terit. x
223
României
21 Asig. De R. C. A transp. Auto în calit de x x
cărăuş ptr mf. Transportate-C. M. R.
22 Asig. De R. C. Profesională. x
23 Asig. De R.C. generală x
24 Asig. Fac. Tip,, Buchet’’ptr. transp. în x
regim internaţ.
25 Asig. priv. ramb. chelt. de repatriere şi a x

sumelor achitate de turist în cazul insolv.
sau a falim. firmei de turism
26 Asig. cred. în cazul cedării în leasing a x
autovehicul.
Portofoliul de asigurări cu caracteristici ale protecţiei de risc la S.C.ARDAF S.A.
Tabelul
nr.3
Nr. Clasa-produsul Caracteristici ale protecţiei de risc
suplim. compl
I Asigurări de viaţă
1 Pensii private x
2 Căminul Life x x
3 Capital x
4 Succesor credit x
5 Hora x
6 Zestre x
II Asigurări non-viaţă
7 Asig. de sănătate x
8 Avarii x x x
9 Clădiri şi conţinut x x
10 Asig. de accidente x
11 Riscuri financiare x x
12 Răspundere civilă x
13 Carte verde x
14 CMR x
15 Lucr. constr. montaj x x x
16 Transport mărfuri x x
17 Animale şi culturi x x
224
Portofoliul de asigurări cu caracteristici ale protecţiei de risc la S. C.
GENERALI ASIGURĂRI
Tabelul
nr.4
suplim. compl.
I Asigurări de viaţă
1 Generali Practic Plus x
2 Generali Clasic Plus x
3 Orizont x x
4 Majorat x
5 Focus Plus x x
6 Asig. de viaţă şi accid. cu x
ramb. primelor
7 Employee Benefits x
II Asigurări generale
8 Eurocasa x x
9 CASCO x x x
10 Asist Plus x
11 Medic Gold x
12 Asigurarea agricolă x x
13 Asig de călăt. în străinăt. x x
14 Asigurări generale ptr. x x x
pers. juridice
Portofoliul de asigurări cu caracteristici ale protecţiei de risc la S. C. B.C. R.

ASIGURĂRI
Tabelul nr.5
225
crt Omogene Cu Cu Buchet Secv.
suplim compl.
I Persoane fizice
1 Asigurarea de avarii şi furt a x x x x
autovehiculelor
2 Asigurarea clădirilor şi a bunurilor x x x
3 Asigurarea medicală ptr. x
călătoriile în străinătate
4 Asig. pe term. limitat de deces x
5 Asig. supl. de invalid. perman. x
din accident
II Persone juridice
6 Asig. de avarii şi furt a autov. x x
7 Asig. banilor şi val. din seifuri x
8 Asig. clădirilor şi a bunurilor x x
9 Asig. echip. electron. , bunurilor x x
pe timpul transp. (CARGO)
10 Asg. de avarii accid. la maşini, x
utilaje şi instal.
11 Asig. accidente persoane x x
12 Asig. lucr. de constr. -montaj x x
13 Asig. de R. C: profesională a: x
- medicilor x
- avocaţilor x
- notarilor publici x
- executorilor bancari x
- exp. contabili şi contab. autor. x
- managerilor x
- proiectanţilor x
14 Asig. de R:C. a pretat. de serv.
- unitate de service auto x
- unit. hoteliere şi turistice x
- tranportatorii-ptr. pag. prod. x
călăt. prin accid. de transp.
15 - transportatorii în calit. de cărăuş x
16 Asig. de R. C. a producătorului x
17 Asig. de pierderi financiare x
datorate întreruperii act.
Referitor la structura portofoliului de asigurare a societăţilor de asigurare

prezentate mai sus, putem afirma faptul că, datorită gamei diversificate de asigurări şi
implicit a riscurilor selectate şi preluate de acestea, dar şi ca urmare a desfăşurării
unei activităţi corecte de dimensionare a pagubelor produse de aceste riscuri, în anul
2007, societăţile de asigurare a căror portofolii au fost prezentate s-au situat în
primele 10 societăţi de asigurare din punct de vedere al volumului primelor de
asigurare brute subscrise cât şi ca urmare a rezultatelor financiare obţinute la finele
anului. 177
177
Institutul Naţional de Statistică al României-Raportul Comisiei de Supraveghere pentru anul 2004
226
Redăm mai jos caracteristicile protecţiei de risc la cele 6 societăţi de
asigurare:
Tabelul nr. 6
Societatea Caracteristici ale protecţiei de risc
Omogene Cu supliment. Cu Buchet Secvenţial
complem.
ASIROM 60 19 17 3 35
Alianz-Ţiriac 35 6 4 3 2
UNITA 28 9 3 3 -
ARDAF 16 5 4 1 -
GENERALI 14 3 6 - -
ASIGURĂRI
BCR 25 6 3 - 2
ASIGURĂRI
În tabelul nr.7 se poate observa implicarea celor mai mari

companii de asigurare în preluarea riscurilor la asigurările de bunuri:
Riscurile asigurărilor de bunuri
Tabelul nr. 7
Compania Asig Asig. Asig Asig. Asig. Asig. Asigban. Asig
. pt. maş, . ap. loc. bun. mărfuri şi altor de
clăd. inst. elect din val. pierdere
util. ron. loc a prof.
echip.
Asirom da da da da da da da da
AIG Life Romania nu nu nu nu nu nu nu nu
Alianz-Ţiriac da da da da da da da da
Unita da da da da da da nu nu
Generali Asigurări da da da da da da da da
BCR Asigurări da da da da da da da da
Ardaf da da da da da da da da
Asirag da da da da da da da nu
Nederlanden nu nu nu nu nu nu nu nu
După cum se observă în tabelul nr.7 sunt societăţi de asigurare cu o puternică

amprentă selectivă în preluarea riscului.
227
11. 6. Concluzii
Riscul nu are caracter permanent şi nu apare în acelaşi loc. Frecvenţa apariţiei
riscurilor foloseşte la definirea unui orizont de aşteptare pentru producerea unui risc
viitor. Societăţile de asigurare sunt interesate permanent de evoluţia economică,
socială şi de anumite fenomene ale naturii, generatoare a noi categorii de riscuri şi de
adoptare a unor forme de asigurare cu cuprinderea acestora în sistemul de protecţie pe
care-l oferă.
Aşa cum am arătat în prezentul capitol, managementul riscului se defineşte ca
fiind un ansamblu de măsuri, pârghii şi tehnici de identificare, control, analiză,
prevenire şi reducere a riscurilor. Înfăptuirea unui asemenea ansamblu de măsuri,
pârghii şi tehnici referitoare la riscuri implică evident societăţile de asigurare,
societăţile antreprenoriale, şi în mod specific, persoanele. Pornind de la
responsabilităţile managerilor societăţilor comerciale şi regiilor publice cu privire la
gestionarea cu eficienţă a întregii activităţi economice, precum şi a deţinătorilor de
bunuri şi avere, se impune luarea unor măsuri şi abordarea unor thnici astfel încât să
poată fi identificaţi factorii de risc cauzatori de pagube materiale. Identificarea
riscurilor cu care se poate confrunta conducerea unei societăţi pe parcursul derulării
activităţii sale constituie obligaţie pentru fiecare angajat în parte. Pe de altă parte,
societăţile de asigurare sunt implicate în procesul de identificare al riscurilor în
vederea analizării acestora şi efectuarea unor oferte reciproc avantajoase atât
persoanelor fizice deţinătoare de bunuri, persoanelor juridice, dar şi lor înşile.
Cu privire la încadrarea temporară, măsurile de control ale riscului sunt
clasificate în funcţie de momentul aplicării lor: dacă sunt aplicate înainte de accident,
la momentul accidentului sau dup[ accident. Măsurile de control a riscului pre-
eveniment ţintesc prevenirea riscului şi incud un spectru larg de măsuri de protecţie şi
de proceduri gândite pentru a evita apariţia unor accidente.
Măsurile simultane cu evenimentul sunt menite să minimalizeze pierderile şi
avariile când accidentul nu a putut fi prevenit, iar măsurile de control post-eveniment
se concentrează pe minimalizarea pagubelor care rezultă din apariţia unei pierderi.
În această categorie sunt incluse măsuri de salvare care sunt menite să
minimalizeze prejudiciile. Managementul riscului în asigurări ţine seamă de toate
cele trei faze de apariţie a riscului şi ia măsuri de protecţie prin asigurare numai în
cazurile care sunt îndeplinite condiţiile de protecţie iar expunerea la risc este relativ
minimă. După cum se cunoaşte apariţia riscurlor are două mari cauze. Pe de o parte
forţele naturii generatoare de riscuri foarte diverse şi imprevizibile ca mărime, iar pe
de altă parte forţele umane fie ca interes individual deosebit, fie ca urmare a
progresului tehnic. Analizate cu minuţiozitate, atât ca frcvenţă de apariţie cât şi ca
dimensiune a pagubelor produse de aceste riscuri, societăţile de asigurare au pus sub
protrcţia asigurărilor o paletă foarte diversificată de bunuri, de oameni, atât în
calitate de salariaţi supuşi unor riscuri de accidente la locul de muncă, de salariaţi
implicaţi în factorii decizonali posibili cauzatori de daune financiare, sau de simpli
228
cetăţeni proprietari ai averilor personale. De
asemenea, societăţile de asigurare, preiau de la cetăţeni răspunderile financiare ale
acestora pentru prejudicii produse altor persoane fie sub forma unor pagube materiale
fie prin acte decizionale mai puţin inspirate cauzatoare de prejudicii financiare sau
chiar cauzatoare de afecţiuni fizice şi psihice.
Societăţile de asigurare practică un management al riscului care să asigure un
echilibru optim al veniturilor din prime cu valoarea totală a indemnizaţiilor de
despăgubire, deoarece cotaţiile de prime se stabilesc pe baza riscurilor medii şi nu a
riscurilor de vârf. În acest fel se evită o concentrare a cererii de asigurare în zona
riscurilor cu probabilitate crescută de manifestare, deci nefavorabile pentru
asigurător.
Dat fiind efortul istoric susţinut al asigurătorilor în prevenirea şi controlul
pierderilor, nu este surprinzător că societăţile de asigurare rămân una din cele mai
intens folosite surse de de asistenţă în prevenirea şi controlul pagubelor. În unele
domenii de asigurare, inspecţiile de risc efectuate de asigurători sunt atât de apreciate
încât oferă mare siguranţă şi încrederea viitorilor asiguraţi.
Asigurătorii conduc activitatea de control a pagubelor atât pentru propriile
interese, cât şi ca un serviciu pentru asiguraţi. calitatea managementului în asigurări
este obţinerea unor profituri, prin reducerea mărimii pagubelor ca urmare a luării
unor măsuri adecvate momentului producerii riscului, sau a prevenirilor acestora, sau
a limitării lor. La fel de important este ca un specialist în controlul pagubelor al
asigurătorului poate uneori să planifice modalităţi de îmbunătăţire a experienţei
pierderilor la un grad care să permită asigurătorului să iasă în avantaj la un contract
care altfel ar fi inacceptabil.
Deşi asigurarea reprezintă doar una dintre tehnicile disponibile pentru a
acţiona în legătură cu riscurile cu care se confruntă individul sau firma, multe dintre
deciziile de management a riscului aleg asigurarea. De aceea, este necesară
precizarea unor principii a managementului riscului la cumpărarea asigurării. În
general, se comit greşeli la cumpărarea asigurării, în sensul că se poate cumpăra prea
mult sau se poate cumpăra prea puţin. Prima, care este potenţial mai costisitoare,
constă în cumpărarea protecţiei pentru pierderi pentru care ar fi mai ieftină asumarea.
Pe de altă parte, se poate pune sub protecţia asigurării, riscuri mici şi neesenţiale,
care pot lăsa individul sau firma expuse la pierderi financiare imposibile de suportat.
Cu toate că majoritatea firmelor şi a indivizilor investesc mult în oferirea unui
program de asigurări adecvat, riscurile critice sunt uneori ignorate, lăsând goluri în
tiparul general de protecţie, în timp ce riscuri lipsite de importanţă sunt asigurate,
cheltuindu-se cu primele de asigurare sume care ar fi putut fi utilizate în alt scop.
229
Bibliografie
1. Aubert Jean-luc, L’assurance-vie et les assurances de personnes, Presses

Univesitaires de France, 1982.
2. Cistelecan L., Cistelecan Rodica, Asigurări comerciale, Editura Dimitrie

Cantemir, Tg. Mures, 1996.
3. Cistelecan L., Implicaţii ale globalizării în asigurări, Revista Finanţe Bănci

Asigurări, nr.1 din ianuarie 2002.
4. Cistelecan L., Bobos Eugenia, Piaţa asigurărilor în SUA (III), Revista Finanţe
Bănci Asigurări, nr.9, din luna septembrie 2003.
5. Cistelecan L., Bancasigurare, realităţi şi perspective, Revista Finanţe Bănci

Asigurări, nr.10, din luna octombrie 2004.
6. Cistelecan L., Bancasigurare, în lume, Revista Finanţe Bănci Asigurări, nr.11-

12, din lunile noiembrie-decembrie 2004.
7. Ciurel Violeta, Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici

internaţionale, Editura ALLBECK, Bucuresti, 2000.
8. Ciumas Cristina, Asigurările internaţionale – arhitectura şi problematica la

debutul mileniului III, Editura INTELCREDO, Deva, 2001.
230
9. Constantinescu D. A., Mariana Minculescu, Liliana Radoi - Sisteme
informaţionale în asigurari – Bucureşti 1998.
10. Dan Anghel Constantinescu-Asigurări şi reasigurări Editura tehnică Bucureşti

1998.
11. Dan Anghel Constantinescu –Asigurări şi Reasigurări, Culegere de probleme

şi studii de caz, . Bucureşti 1999.
12. Dan Anghel Constantinescu, Marinică Dobrin, Radu Odiaţiu, Stănel Niţu –
Managementul riscului în asigurări Ed. Bucureşti 1999.
13. Dan Anghel Constantinescu, Marinică Dobrin-Op. cit.
14. Emmett J. Vaughan, Therese M. Vaughan –Essentials of risk management

and insurance, Ediţia a II 2001.
15. Negoescu Gh. , Risc şi incertitudini în economia contemporană, Editura Alter-

Ego Cristian. Galaţi, 1995.
16. Pierre-Andre Chiappori –Risque et Assurance Editura Dominos.
17. Ramniceanu I. - Asigurarile de Stat in Republica Socialista Romania, Editura

DACIA 1984.
18. Văcărel I., Bercea F., Asigurări şi reasigurări, Editura Markeret& Expert,
Bucureşti, 1993.
19. Legea privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor

comercialedin domeniul asigurărilor, nr.47 din 16 iunie 1991, publicată in
Monitorul Oficial al României nr.151, Partea I, din 19 iulie 1991.
20. Legea privind asigurările şi reasigurările în România, nr.136 din 29

decembrie 1995, publicată in Monitorul Oficial al României nr.303, Partea 1,
din 30 decembrie 1995.
21. Legea societăţilor de asigurare şi supravegherea asigurărilor nr.32, publicată

în Monitorul Oficial, nr.148, Partea I, din 12 decembrie 2002.
22. Legea nr. 32/2000 a societăţilor de asigurare si supravegherea asigurărilor

publicată în Monitorul Oficial nr.148 din 10 aprilie 2000.
23. Legea nr. 76/2003, penrtru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000
privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor. Publicata în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2003.
24. Legea 381, asigurări agricole.
25. Decretul 345 din 19 august 1949 pentru înfiinţarea Societăţii unice generale
de asigurări Sovieto-Română pe acţiuni, Publicată în Buletinul Oficial nr.54
din 20 august 1949. Emitent: Marea Adunare Naţională.
231
26. Decretul nr.470 din 20 decembrie 1971 al Consiliului de Stat al Republicii
Socialiste România, privind organizarea şi funcţionarea Administraţiei
Asigurărilor de Stat, publicat în Monitorul Oficial nr.161, din 28 decembrie
1971.
27. Decretul nr.471 din 20 decembrie 1971 al Consiliului de Stat al Republicii

Socialiste România, publicat în Monitorul Oficial nr.161, din 28 decembrie
1971.
28. Hotărârea Guvernului României privind înfiinţarea unor societăţi comerciale

pe acţiuni în domeniul asigurărilor, nr. 1279/1990 din 8 decembrie 1990,
publicată in Monitorul Oficial al României nr.145 din 17 dec.1990.
29. Hotărârea Guvernului României privind atribuţiile Oficiului de supraveghere

a activităţii de asigurare şi reasigurare, nr.574 din 23 august 1991, publicată
in Monitorul Oficial al României nr.182, Partea I, din 11 septembrie 1991.
30. Ordinul nr 3108/2003 pentru modificarea şi completarea Normelor privind

informaţiile şi documentele cerute pentru autorizarea brokerilor de asigurare,
puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor nr. 4/2001.
31. Ordinul nr. 3106/2003 pentru modificarea şi completarea Normelor privind

limita minimă a capitalului social vărsat, respectiv a fondului de rezervă
liberă vărsat al asigurărilor, puse în aplicare prin Ordinul nr. 6/2002.
32. Ordinul nr. 3101/2003 pentru punerea în aplicare a Normelor privind

registrul asigurărilor şi brokerilor de asiguarare.
33. Normele nr.1/2001 privind cuantumul şi termenul de plată a taxei de

funcţionare datorate de asiguratori şi de brokeri de asigurare; publicate în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.394 din 18 iulie 2001.
34. Normele nr.2/2001 privind informaţiile şi documentele cerute pentru

autorizarea asiguratorilorşi criteriile pentru aprobarea acţionarilor
semnificativi şi a persoanelor semnificative ale asiguratorilor, publicate în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.501 din 24 august 2001. Normele
au fost modificate prin Ordinul Preşedintelui CSA nr.4/2001, publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.43 din 22 ianuarie 2002.
35. Normele nr.3/2001 privind clasele de asigurări care pot fi practicate de

scocietăţile de asigurare; publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.501 din 24 august 2001.
36. Normele privind informaţiile şi documentele cerute pentru autorizarea

brokerilor de asigurare, puse în aplicare prin Ordinul Preşedintelui CSA
nr.4/2001 şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.556 din 6
septembrie 2001.
37. CEEA annual report.
232
38. The Life Insurance Association of Japan, The Marine and Fire Insurance
Association of Japan, Incorporated and Okurazimukyokai.
39. Administratia Asigurărilor de Stat din România - Materiale teoretice pentru

învăţământul profesional în asigurări, ediţia II-a, Bucuresti, noiembrie 1970.
40. Statistica societăţilor anonime din România, vol XXI, 1939.
41. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor din România, Raport pe anii 2001-

2003, Bucureşti.
42. Raportul Comisiei Naţionale de Statistică, la data de 01 iulie 2000;
43. Comisia de Supraveghere a Asigurarilor- Evoluţia pieţei de asigurari.
44. Alte surse de pe internet.
233

Asig Reasig

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Asig Reasig

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

UNIVERSITATEA “ALMA-MATER” SIBIU

Facultatea: Ştiinţe Economice, Sociale şi Politice

1.1.Coordonate istorice ale asigurărilor

3.1. Subiecte ale asigurării

4.1. Conţinutul şi aspectele juridice

5.1. Conceptul, structura, caracteristicile, operatorii şi parametrii pieţei

6.1. Conceptul şi necesitatea reasigurării

7.1. Obiectul asigurat

8.1. Subiecţii asigurării

9.1. Conţinut şi elemente introductive

11.1. Elemente generale ale conceptului de risc

1.2.Coordonate istorice ale asigurărilor

1.1. Coordonate istorice ale asigurărilor

Asigurările s-au născut din nevoia de protecţie a omului împotriva calamităţilor

1.1.1. O privire retrospectivă a asigurărilor în România

Tabelul nr. 1.1. – Lista societăţilor de asigurare nationalizate la 11 iunie

1.2. Scurtă privire asupra cercetării domeniului asigurării

2.1. Conceptul de asigurare

Asigurarea constituie un sistem de relaţii economice, care implică aportul

b) generate de om, legate de comportamentul omului şi de activitatea sa:

Elementele abordării financiare este arătat prin faptul că:

2. O a doua funcţie, care este caracteristică asigurării, care s-a dezvoltat în

3. A treia funcţie a asigurărilor este funcţia financiară, fiind apreciată una

2.3. Premisele asigurări

2.4. Clasificarea asigurărilor

BUNURI PERSOANE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Facultative Facultative Obligatorii Facultative

-Asigurări de incendiu - - Asigurări de -Asig.de

obligatorie şi carte verde)

12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport naval

13. Asigurări de răspundere civilă generală

14. Asigurări de credite şi garanţii

15. Asigurări de pierderi financiare

16. Asigurări de protecţie juridică

17. Asigurări de asistenţă turistică

acordă: despăgubiri financiare, în natură şi mixte.

• Daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor;

• Daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau

• Daune survenite la mijloace de transport aerian

• Daune survenite la mijloace de transport fluvial;

• Daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte bunuri transportate.

• Daune suferite de propretăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în

• Daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decît bunurile cuprinse în

• daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv

fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului).

• Cheltuielile cu procedura judiciară şi alte cheltuieli, cum ar fi: recuperarea

de la domiciliu ori de la locul de şedere permanentă.

Elemente tehnice ale asigurărilor

3.1. Subiecte ale asigurării

3.1. Subiecte ale asigurării

asigurătorului de către asigurat sau de contractantul asigurării, cu acordul

3.2. Obiecte ale asigurării

asigurare tocmai pentru riscurile defavorabile asigurătorului, care acceptate

situaţii foarte periclitate: când îmbătrânesc sau se îmbolnăvesc, când

pentru marea parte a populaţiei.

3.4. Interesul pentru contractarea asigurării

3.5. Suma asigurată

3.6. Prima de asigurare

Prima de asigurare se calculează şi se stabileşte având în vedere de doi

În procesul de calcul al primei de asigurare sau a preţului asigurării, în arealul

Pg.p. - Pagubă parţială

3.9. Durata sau perioada de asigurare

4.1. Conţinutul şi aspectele juridice