Proiectele modernizarii inst Ro.

1866-1914

Monarhia- s-a instaurat in prima jumatate a sec 19, in programele politice ale „partidei
nationale”. A fost reluata in cadrul rezolutiilor adunarilor ad-hoc-1857 si pusa in practica
dupa detronarea lui Cuza, at cand la 10 mai 1866, carol I de Hohenzoler a fost proclamat ca
principe de catre parlament. In prima parte a domniei 1866-1881 Carol s-a preocupat d
consolidarea institutiilor, a castigat independenta statului, a crescut prestigiul Ro.pt ca si-a
luat titlul de rege, iar Ro devine regat. A doua domnie 1881-1914- s-a cont moderniz
institutiilor statulu, a asigurat stabilitate politica mai ales dupa intoarcerea rotativei
guvernamentale (1895). Punct de vedere – in per 1866-1914, monarhia a jucat un rol d
arbitru al vietii politice, reusind sa consolideze institutiile si sa asigure stabilitate politica.

Parlamentul- inceputul reg parlamentar a fost pus de regulamentele organice. Conventia

de la Paris introd parlamentul unicameral, iar puterea legislativa era detinuta d domnitor,
adunarea electiva si comisia centrala. Prin statutul dezvoltator al conventiei de la paris s-a
introdus un parlament bicameral (SENATUL). Constitutia din 1866 aseza bazele
sistemului parlamentar modern care se caracteriza prin preponderenta domnitorului in
procesul legislativ (domnul elaboreaza proiecte de legi, are drept de veto absolut)

Guvernul- la 22 ian s-a infiintat primul guvern al Ro . Conform const din 1866,
domnitorul exercita impreuna cu guvernul puterea executiva. Guvernul era responsabil in
fata parlamentului pt activitatea desfasurata. Exista un element specific in sensul in care se
forma guvernul, dupa care se dizolva parlamentul si se organizau alegeri parlamentare,
astfel, executivul impunea legislativul.

Justitia- in perioada lui Cuza s-au pus bazele justitiei moderne prin aparitia codului civil,
codului penal si prin infiintarea in 1861 a curtii de casatie si justitie.

Biserica- in 1885, bis ortodoxa si-a proclamat independ religioasa fata d patriarhia d la
Constantinopol. Se emitea legea clerului mirean si a seminariilor prin care preotii erau
salarizati de la stat sau de la comunitatea locala.

Armata-in timpul lui Cuza s-a modernizat armata, prin legea organizarii puterii armate. In
1872 s-a adoptat o noua lege, potrivit careia cresteau efectivele militare, se stabilea un nivel
d instruire superior, armata era administrata direct d ministerul de razboi.

3.6. Partide si grupari politice. Pluralismul a fost o trasatura a sistemului politic

din Romania in aceasta perioada. Viata politica a fost dominata de Partidul National
Liberal constituit in 1875 si de Partidul Conservator, infiintat in 1880. Ambele au
participat la guvernarea tarii si, cu toate deosebirile de idei, au actionat in vederea
modernizarii societatii romanesti. In viata politica au mai existat si disidente liberal-
radicale, conservatoare, partide de orientare social-democrata sau socialista.

Liberalii. Reprezentand indeosebi burghezia, liberalii ii aveau ca reprezentanti de

seama pe I. C. Bratianu, C. A. Rosetti, D.A. Sturdza, Ion I.C. Bratianu. Ei se pronuntau
pentru respectarea regimului parlamentar constitutional si „domnia legilor”, fiind adeptii
politicii „prin noi insine”. Deosebirile de opinii au determinat cristalizarea unor grupari
sau dizidente. Astfel, s-au afirmat liberalii radicali condusi de Ion C. Bratianu si C.A.
Rosetti care sustineau libertatea presei, largirea dreptului de vot prin formarea unui
colegiu unic de alegatori, reforma agrara radicala. In cadrul P.N.L., in 1884, s-a creat
gruparea radicala condusa de C.A. Rosetti, iar dupa moartea sa de Gheorghe Panu, care
milita pentru introducerea votului universal, impozit progresiv pe venit, reforma agrara si
o legislatie eficienta a muncii; in 1886 s-au desprins tinerii liberali condusi de Nicolae
Fleva. Dupa 1895, s-a constituit gruparea condusa de P.S. Aurelian, numita „drapelista”
dupa oficiosul acestuia, „Drapelul”. Totusi, aceste disidente nu au afectat decisiv unitatea
partidului: dupa 1890, odata cu afirmarea tinerilor politicieni in frunte cu Ion I. C.
Bratianu, partidul si-a consolidat pozitia. In 1913, in programul liberal au fost inscrise
doua reforme importante: reforma agrara (vizand crearea unei proprietati mijlocii
puternice) si reforma electorala (acordarea dreptului de vot pentru stiutorii de carte).
Principalele publicatii liberale erau „Romanul”, „Vointa nationala” si „ Viitorul”.

Conservatorii. Din randul acestora faceau parte marii proprietari de pamant,

intelectuali, elemente ale burgheziei comerciale si bancare. Adepti ai politicii „pasilor
marunti”, ei se straduiau sa mentina vechile traditii politice si marea proprietate. Intre
liderii de seama s-au remarcat Lascar Catargiu, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Gheorghe
Gr. Cantacuzino. Publicatiile centrale conservatoare erau „Timpul”, „Conservatorul”,
„Epoca”. Acest partid nu a fost ocolit de fuziuni sau disidente: in 1907, conservatorii s-au
unit cu junimistii condusi de Petre Carp, iar in 1908 gruparea lui Take Ionescu a parasit
partidul si a infiintat Partidul Conservator Democrat, promotor al accelerarii ritmului de
modernizare a tarii. De asemenea, Nicolae Filipescu impreuna cu adeptii sai au parasit
Partidul Conservator in 1915, datorita politicii lor filoantantiste.

Alte orientari politice. Pe scena politica au aparut si alte orientari politice, dar de mai mica
intindere. Dupa 1890 s-a incercat constituirea unui Partid Taranesc, evidentiindu-se
Constantin Dobrescu Arges, Vasile Kogalniceanu, Ion Mihalache. Eforturile acestora s-au
concretizat in octombrie 1895, atunci cand s-a constituit Partida Taraneasca. Aceasta va
avea, insa, o existenta efemera, un adevarat Partid Taranesc constituindu-se abia dupa
Primul Razboi Mondial.

6. MAREA UNIRE DIN 1918

Romanii din teritoriile aflate sub dominatie austro-ungara (Bucovina, Transilvania,

Banat), incurajati de intrarea patriei-mame in razboi (august 1916), sperau intr-o
apropiata intregire. Aceasta speranta s-a pastrat, in ciuda insucceselor militare din toamna
anului 1916 si a masurilor severe luate de autoritatile austriece in Bucovina si de cele
maghiare in Transilvania (suspendarea unor publicatii romanesti, urmarirea si arestarea
fruntasilor miscarii nationale, interzicerea activitatilor politice s.a.). Obligati sa se
inroleze in armata austro-ungara, numerosi ardeleni si bucovineni au trecut linia frontului
la fratii lor romani, dovedindu-si astfel credinta in implinirea idealului Marii Uniri. In
mai/iunie 1917, un contingent de ostasi ardeleni si bucovineni - fosti prizonieri in Rusia-
s-a inrolat in armata romana.

Actiunile vizand infaptuirea Romaniei Mari s-au intensificat in 1918, cand in

Europa centrala si de sud-est au aparut o serie de factori favorizanti: afirmarea ideii
autodeterminarii popoarelor, in urma revolutiei bolsevice din Rusia (1917) si a publicarii
celor 14 puncte ale presedintelui american Wilson (ianuarie 1918); victoriile militare ale
Antantei; izbucnirea revolutiilor de la Viena si Budapesta (octombrie 1918); esuarea
incercarilor Curtii de la Viena de salvare a imperiului austro-ungar (la 3/16 octombrie
1918, imparatul Carol I a lansat manifestul „Catre popoarele mele credincioase”, in care
propunea federalizarea Austro-Ungariei, dar aceasta initiativa nu a avut succes); mutatiile
produse de razboi in mentalitatea colectiva. Au existat o simultaneitate si o convergenta
de actiune in directia realizarii Marii Uniri. Astfel, eforturile diplomatice si militare ale
statului roman s-au impletit cu actiunile pentru autodeterminare nationala ale romanilor din
teritoriile aflate sub dominatie straina. Realizarea Romaniei Mari, prin unirea Basarabiei,
Bucovinei si Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul actiunii romanilor in
conjunctura favorabila de la sfarsitul primului razboi mondial, cand dispareau de pe harta
Europei Imperiul Tarist si cel Austro-Ungar. Unirea cu Regatul Romaniei a acestor teritorii
a fost posibila in contextul afirmarii pe plan international a principiului autodeterminarii si
a celui al nationalitatilor.

6.1. Basarabia

a) Autonomia. In fruntea miscarii pentru autonomie, s-a aflat Partidul National

Moldovenesc, creat pe 3 aprilie (martie, pe stil vechi) 1917 si avandu-l in frunte pe Vasile
Stroescu. Incepand cu aprilie 1917, in Chisinau si in celelalte centre urbane s-a trecut la
organizarea unor intruniri unde se discuta despre atitudinea ce trebuia adoptata in noul
context determinat de revolutia rusa. Ideile fundamentale erau obtinerea autonomiei,
mentinerea ordinii, alegerea unor organe reprezentative ale populatiei romanesti,
infaptuirea reformelor economico-sociale: la intrunirea delegatilor cooperativelor satesti
(6/19 aprilie 1917) s-a solicitat autonomia administrativa, religioasa, scolara si economica
pentru Basarabia; cu ocazia marii adunari de la Odessa, din 18 aprilie / 1 mai 1917, la
care au participat peste 10.000 de militari romani, precum si numerosi profesori, preoti si
studenti, s-a hotarat formarea „cohortelor ostasesti” pentru mentinerea ordinii publice
tulburata de trupele rusesti in dezagregare; congresul preotimii organizat la Chisinau pe
19 aprilie / 2 mai -20 aprilie / 3 mai 1917 a solicitat formarea unui „Inalt for cu atributii
legislative si executive”; dascalii basarabeni cereau introducerea alfabetului latin in
scoala.

Daca in primavara anului 1917 predomina ideea de autonomie a Basarabiei in cadrul

statului federativ rus (atitudine determinata de teama de Rusia si de urmarile in planul
mentalitatii produsa de indelungata stapanire tarista), treptat, sub impulsul unui puternic
proces de redesteptare nationala a devenit predominanta aspiratia unirii cu Romania.
Procesul de redesteptare nationala a fost incurajat de diversi factori: rolul mobilizator al
gazetei „Cuvant moldovenesc” care-i chema pe basarabeni la „desteptare din somnul de
moarte”; hotararea voluntarilor ardeleni si bucovineni de a lupta in armata romana pentru
infaptuirea Marii Uniri (manifestul de la Darnita, 13/26 aprilie 1917); contributia
intelectualilor din Ardeal, Bucovina si vechiul Regat (refugiati in Basarabia) la tiparirea
unor carti si abecedare in limba romana, organizarea cercurilor de istorie, geografie si
cantec romanesc, editarea ziarului „Ardealul” sub redactia lui Onisifor Ghibu (octombrie
1917); intalnirile soldatilor basarabeni cu romanii din celelalte teritorii, pe front, in spitalele
de raniti, in lagarele de prizonieri.

Tendintele Ucrainei de a-si extinde stapanirea asupra acestei provincii au avut ca

rezultat, in vara anului 1917, intensificarea miscarii pentru autonomia Basarabiei.
Partidul National Moldovenesc s-a straduit sa dea coerenta actiunilor populatiei dintre
Prut si Nistru si sa apere Basarabia atat de pretentiile nationalistilor ucraineni, care
doreau s-o integreze intr-o Ucraina independenta, cat si de bolsevicii rusi, care incercau
s-o castige de partea revolutiei proletare. In octombrie 1917 se desfasoara la Chisinau
„Congresul ostasilor moldoveni” care a proclamat „autonomia teritoriala si politica a
Basarabiei' si a decis constituirea unui organ reprezentativ al Basarabiei numit Sfatul
Tarii, avandu-l ca presedinte pe Ion Inculet . Puterea executiva era exercitata de Consiliul
de directori generali, care il avea in frunte pe Petre Erhan. Realizarea deplina a
autonomiei isi gasea expresia in proclamarea Republicii Democratice Moldovenesti (2
decembrie 1917), membra cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse.

b) Unirea cu Romania. In lunile urmatoare, insa, situatia Basarabiei se agraveaza.

Destramarea armatei ruse, intensificarea agitatiilor bolsevice amenintau securitatea politica
si militara a teritoriului ramas neocupat. Pentru a pune capat anarhiei create pe teritoriul
Basarabiei, Consiliul de directori generali a cerut guvernului roman sa trimita trupe.
Acestea au restabilit ordinea si prestigiul Sfatului Tarii (ianuarie 1918). In consecinta, la 13
ianuarie 1918, guvernul Rusiei Sovietice a intrerupt relatiile diplomatice cu Romania si i-a
sechestrat tezaurul, care fusese transportat la Petrograd inainte de ocuparea Bucurestiului.
In noile conditii, Sfatul Tarii a hotarat independenta Republicii Democratice Moldovenesti
(24 ianuarie 1918). Ultima etapa a autodeterminarii Basarabiei s-a realizat prin actul din 27
martie 1918. Sfatul Tarii a hotarat cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu Romania. In
Actul citit de deputatul Ion Buzdugan erau formulate „bazele” pe care se realiza unirea:
Sfatul Tarii urma sa functioneze pana la infaptuirea reformei agrare; Basarabia isi pastra
autonomia provinciala; drepturile minoritatilor trebuiau respectate; aceasta provincie era
reprezentata in Consiliul de Ministrii de doi ministrii fara portofoliu, iar in parlament de un
numar proportional cu totalul populatiei din acest teritoriu; erau garantate drepturile si
libertatile cetatenesti. Rezultatul votului a fost comunicat presedintelui Consiliului de
Ministri, Alexandru Marghiloman, aflat la Chisinau. Prin Decretul regal nr. 842/22 aprilie
1918, regele a promulgat actul Unirii.

6.2. Bucovina

a) Autonomia. Inca din perioada razboiului, refugiatii din Transilvania si Bucovina

erau organizati in Asociatia Romanilor Bucovineni si Transilvaneni. Aceasta a sustinut
intrarea Romaniei in razboi alaturi de Antanta.
 Situatia s-a  complicat dupa semnarea pacii de la Brest-Litowsk (18 februarie
1918). Asupra provinciei ridica pretentii Ucraina. Ca raspuns la Manifestul adresat de
imparatul Carol I (3 octombrie 1918) privind organizarea federalista a Austro-Ungariei,
deputatii romani din Clubul Parlamentar din Viena au transformat acest organism in
Consiliul National Roman din Austria, avandu-i in conducere pe Constantin Iosipescu-
Grecul si pe liderul socialist George Grigorovici. La 9 octombrie 1918, C.N.R. a cerut
oficial, in numele natiunii, dreptul la autodeterminare si a exprimat dorinta de secesiune.
Deputatii ucraineni, bazandu-se pe sprijinul trupelor ucrainene, s-au opus, deoarece ridicau
pretentii asupra nordului Bucovinei. La 11/24 octombrie 1918, un grup de intelectuali de la
Universitatea din Cernauti, condus de profesorul Sextil Puscariu, a scos ziarul „Glasul
Bucovinei”, care a influentat puternic constiinta colectiva; voluntarii bucovineni, fosti
militari in armata austro-ungara, aflati in Basarabia, au exprimat sprijinul pentru unire. La
initiativa lui Sextil Puscariu, la 14 octombrie 1918 s-a convocat o adunare nationala la
Cernauti, care s-a proclamat Adunare Constituanta. Aceasta a hotarat „unirea Bucovinei
integrale” cu celelalte provincii romanesti din imperiu intr-un stat national independent. Tot
atunci s-a format Consiliul National, ca organism reprezentativ, si un Birou Executiv,
condus de Iancu Flondor.

Situatia Bucovinei s-a complicat in aceasta perioada. Adunarea Ucraineana,

sustinuta de Aurel Onciul (fost deputat roman in Parlamentul austriac), actiona pentru
incorporarea nordului Bucovinei. In aceste imprejurari, Consiliul National a solicitat
sprijinul armatei romane. Guvernul roman a aprobat, la 23 octombrie 1918, intrarea unei
divizii in Bucovina si a informat guvernul austriac in privinta acestei decizii. La 12
noiembrie 1918, Consiliul National a votat „Legea fundamentala provizorie asupra
puterilor Tarii Bucovinei”. Faza autonomiei se incheia, trecandu-se la etapa a doua.

b) Unirea cu Romania. Prin integrarea Bucovinei la Romania, urma sa se asigure

acestei provincii conditiile necesare unei dezvoltari progresive. Tratativele purtate cu
reprezentantii guvernului de la Iasi au dus la convocarea Congresului General al
Bucovinei pentru data de 15 noiembrie 1918. Intrunit la data stabilita, Congresul a votat
in unanimitate unirea neconditionata a Bucovinei cu Romania. La aceasta hotarare au
aderat locuitorii germani si polonezi. Evreii si ucrainenii au refuzat sa participe. Unirea
Bucovinei cu Romania a fost consfintita de regele Ferdinand prin Decretul-lege din 18
decembrie 1918.

6.3. Transilvania

a) Autonomia. In Transilvania, miscarea pentru autodeterminare a avut un caracter

popular mai accentuat. Ea s-a bucurat de adeziunea unanima a populatiei romanesti. In
1918, emigratia romana din Transilvania, Bucovina si Regatul Romaniei si-a intensificat
activitatea in vestul Europei. La 20 septembrie 1918, s-a format, la Paris, Consiliul
National pentru Unitatea Romanilor, recunoscut de guvernele francez, englez si italian, ca
reprezentant al tuturor romanilor.

In Transilvania, in septembrie 1918 si-au reluat activitatea cele doua forte politice
romanesti: Partidul National Roman (P.N.R.) si Partidul Social-Democrat (P.S.D.).
Romanii au anuntat oficial hotararea de autodeterminare prin Declaratia de la Oradea din
29 septembrie 1918, elaborata de cele doua partide. Aceasta este o declaratie de principii
in care se regasesc principalele componente ale conceptului wilsonian de autodeterminare
pe baza principiului nationalitatilor: libertatea natiunii, separarea politica de Ungaria,
asumarea suveranitatii natiunii in teritoriul sau national, plebiscitul. Declaratia era
adresata Parlamentului Ungariei, unde a fost citita de catre deputatul Alexandru Vaida-
Voevod pe data de 5/18 octombrie 1918. Aceasta declaratie a capatat valoarea unei
proclamatii de independenta. La 18 octombrie 1918, se constituia, la Budapesta, Consiliul
National Roman Central (C.N.R.C.), ca organ politic unic al romanilor din Transilvania,
alcatuit din cate sase membri din fiecare partid (P.N.R. si P.S.D.). El a devenit centrul de
coordonare al miscarii nationale din Transilvania, mutandu-si sediul la Arad in 21
octombrie / 3 noiembrie 1918.

In noiembrie, in intreaga Transilvanie s-au format, dupa modelul C.N.R.C., consilii

si garzi nationale locale. Acestea au preluat controlul politic si administrativ in intreaga
provincie, reusind sa mentina ordinea in Transilvania. La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C.
adresa o nota ultimativa guvernului ungar, cerand „intreaga putere de guvernare”. In acest
context, s-au desfasurat la Arad in 13-14 noiembrie 1918 tratativele cu reprezentantii
guvernului ungar, conduse, din partea romana, de Iuliu Maniu. Acestia au recunoscut
organismele politice romanesti, dar au oferit romanilor doar autonomia administrativa a
Transilvaniei, dupa modelul cantonal elvetian. Propunerea partii ungare a fost respinsa,
Iuliu Maniu declarand categoric ca dorinta romanilor era „despartirea totala” de Ungaria.

b) Unirea cu Romania. Manifestul Catre popoarele lumii adresat de C.N.R.C., la 5

noiembrie 1918, lumii civilizate demonstreaza opiniei publice mondiale ca unirea
Transilvaniei cu Romania este vointa intregii natiuni romane. C.N.R.C. a decis, in acelasi
timp, convocarea unei mari adunari care sa dea expresie vointei romanilor transilvaneni.
La 7 noiembrie 1918, s-a publicat textul convocarii, la Alba Iulia, a Adunarii Nationale a
Romanilor pentru 18 noiembrie 1918. Manifestarea a avut un caracter plebiscitar. La
Adunarea Nationala de la Alba-Iulia, au participat peste 100.000 de oameni si 1.228
delegati alesi. Adunarea, deschisa de Gheorghe Pop de Basesti, a adoptat in unanimitate
declaratia solemna. Decizia de unire a Transilvaniei cu Romania a fost insotita de un
program de innoiri ce a directionat dezvoltarea ulterioara a tarii. In Rezolutia unirii,
careia i-a dat citire Vasile Goldis, se preciza ca:

La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat National (cu rol de for legislativ), care a
desemnat ca organ executiv Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Prin Decretul nr.
3631 din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu Romania.
Astfel, se desavarsea formarea Romaniei Mari. Noul stat romanesc, avand o suprafata de
295.049 km2 si o populatie de peste 18 milioane locuitori, a fost recunoscut pe plan inter-
national prin tratatele de pace incheiate la Paris in anii 1919-1920.