Comentariul poeziei „Moartea lui Fulger” de

George Coşbuc
George Coşbuc a trăit între anii 1866 şi 1918 şi a fost poet şi traducător al unor mari
creaţii din literatura universală. Cele patru volume de versuri coşbuciene: „Balade şi idile"
(1893), „Fire de tort" (1896), „Ziarul unui pierde-vară" (1902) si „Cântece de vitejie" (1904),
aduc în peisajul literar posteminescian, o poezie plină de vitalitate, cu structuri şi conţinut
preponderent clasice.

"Moartea lui Fulger" a fost publicată în 1893,este o baladă cultă şi are ca temă
ceremonialul înmormântării, cu grave rezonanţe de bocet popular, ilustrat prin tulburătoarea
dispariţie prematură a unui erou. Epicul nu se constituie într-un subiect propriu-zis, ci este
construit prin gradarea secvenţelor ritualice, care ilustrează intense trăiri emoţionale ale
personajelor. Se manifestă astfel, în acest poem, lirismul obiectiv, adică poetul işi obiectivizează
sensibilitatea trăind orice emoţie prin personajele care întruchipează simţirea poporului român,
credinţele şi ritualurile străbune ce fac parte din practica înmormântării.

Titlul ilustrează un moment esenţial din existenţa umană, moartea, iar numele tânărului,
Fulger, ne trimite la ideea unei vieţi scurte, dar care a  strălucit puternic asemenea fenomenului
naturii precizat atât de direct.

Această creaţie monumentală se organizează în jurul a două coordonate: spaţiul rural

arhaic şi timpul etern .Cântăreţ al iubirii idilice şi al solarităţii, poet al satului sem-pitern,păstrat
în suflet din orizontul copilăriei), rapsod al poporului nostru, tribun al luptei pentru libertate şi
versificator neîntrecut, George Coşbuc este o figură importantă a poeziei româneşti. Din creaţia
lui se vor nutri reprezentanţii vechiului pământ din inima ţării dacice: O. Goga, L. Blaga, A.
Cotrus, Ioan Alexandru.

Balada „Moartea lui Fulger" face parte dintr-o proiectată epopee naţională, alături de
„Nunta Zamfirei".Ambele evocă momente cruciale din existenţa comunităţii tărăneşti (moartea,
respectiv, nunta, cu ritualurile specifice),după cum şi George Călinescu afirmă: „Celebrele
balade «Nunta Zamfirei» şi «Moartea lui Fulger» sunt numai superficial epice. Ele corespund, cu
o tehnică nouă, poemelor «Călin» şi «Strigoii» ale lui Eminescu, sunt adică reprezentări ale
nunţii şi înmormântării, a două ceremonii capitale din societatea umană".

Din punct de vedere compoziţional. „Moartea lui Fulger" este alcatuită din 40 de strofe
a câte şase versuri . Balada cuprinde mai multe momente:Sosirea solului care aduce trupul lui
Fulger (strofele 1-3);Durerea sfâşietoare a părinţilor celui mort (strofele 4-16);Desfăşurarea
ceremonialului funerar (strofele 17-19);Confruntarea de idei dintre mama şi bătrânul sfetnic
(strofele 19-40).
Începutul baladei este dominat de imaginea solului călare, care aduce, de pe câmpul de luptă,
trupul străpuns de suliţe al lui Fulger:„În goana roitului un sol, Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind, Şi zările de-abia-l cuprind, Şi-n urma-i corbii croncănind Aleargă
stol."

Un amănunt portretistic („şi-n capul gol") face din grăbitul sol un Mesager al morţii.
Amplificată prin gradaţie ascendentă (versurile III si IV), imaginea acestuia acoperă zarea, ca la
un sfârşit de Univers; sugestia funebră potenţată prin croncănitul stolurilor de corbi cotropeşte
parcă totul în jur.
Ca şi în „Nunta Zamfirei", cei care iau parte la acest eveniment par a fi eroi de basm.În realitate,
obiceiurile sunt ţărăneşti, tema baladei fiind evocarea unui moment solemn din viaţa
comunităţii rurale.
Cu toate că sunt puţine, elementele care ţin de fabulos (părinţii lui Fulger sunt împăraţi, spaţiul
nu este fixat, eroul prindea cu mâna „fulgerul din cer") au rolul de a atesta caracterul universal
al morţii ca eveniment.

Tot în primul moment, întâlnim ecouri ale mitului „marii călătorii": îmbrăcat în strai alb,
de argint, Fulger este „dalbul de pribeag" căruia i se va înlesni, prin ritual, calea în altă lume.
Un alt amănunt conţinut în versul: „Dar roş de sânge e-albul tort" arată că mortul este un tânăr
ţăran.   Vestea dispariţiei celui drag îi loveşte crunt pe bătrânii săi părinţi. Rămas „fără de glas"
şi „pierdut", craiul simte că tot ceea ce fusese raţional şi statornic de la facerea lumii se clatină:
„Dar mâne va mai fi pământ? / Mai fi-vor toate câte sunt?”. Moartea unui tânăr fiind împotriva
legilor Universului, ea afectează însăşi esenţa acestuia: „De dragul cui să mai trăieşti, / Tu,
soare sfânt?"Exprimată prin imagini vizuale şi motorii („Cu vuiet s-a izbit un pas ), prin
aglomerări verbale şi prin interogaţii sfăşietoare, durerea tatălui capătă semnificaţii
universale.Impresionantă este şi durerea mamei: „Suflet pustiit", cu ochii secaţi de lacrimi şi
alergând prin palatul acum gol, crăiasa este o ipostază a „măicuţei bătrâne" („Mioriţa") şi a tu-
turor mamelor care-şi caută fiii dispăruţi în moarte.

Strofele XII-XVI cuprind cuvinte care nu sunt nici ale mamei, nici ale autorului. Ele
amintesc de un cântec ritual („Cântecul cel mare"), în care rudele şi vecinii i se adresează celui
mort dându-i sfaturi pentru calea cea lungă.În aceste strofe apar şi obiectele rituale menite să
înlesnească „marea călătorie" a celui plecat: colacul de grâu („Merinde ai colac de grâu"), banul
(menit a îmbuna „vameşii" lumii de dincolo), făclia de ceară (care-i va lumina drumul).

Repetarea epitetului ornant („Dai zare negrelor poteci / în noaptea negrului pustiu")
stilizează tabloul dominat de culorile alb şi negru şi-i conferă o rece solemnitate.Evocarea
convoiului funerar constituie un spectacol măreţ, de doliu universal „Aşa era de mult
popor/Venit să plângă pe-un fecior / De împărat". Enumeraţia „Şi popi şirag...", „Şi-oşteni în
şir", "Şi sfetnici şi feciori de crai / Şi nat de rând", repetarea lui „şi" cumulativ şi a verbului „a
plânge" subliniază participarea afectivă a mulţimii la durerea familiei.

Ultima parte a baladei condensează înţelepciunea populară, în dialogul dintre crăiasă şi

un sfetnic bătrân.Din cuvintele mamei răzbate o filozofie a nimicului care aminteşte de
cuvintele Ecleziastului:„ Să fii cât munţii de voinic, Ori cât un pumn să fii de mic, Cărarea mea şi-
a tuturor
E tot nimic".Răspunsul sfetnicului are caracter gnomic: fiecare om are o soartă („Ne doare c-a
fost scris aşa"), toţi suntem supuşi rotaţiei lumii şi misterului morţii. Viaţa este „o luptă" în
cadrul căreia vitejii sunt separaţi de cei laşi.Dăruită oamenilor de către Dumnezeu, viaţa se
cuvine a fi acceptată în limitele hărăzite de destin.

În ultima strofă, în cuvinte solemne, „glasul" întrupat din mormânt exprimă mesajul
autorului: moartea unui om nu schimbă viaţa lumii, aşa cum o ramură ruptă din codru nu
înseamnă moartea acestuia.