FACTORII PERTURBATORI ÎN EVALUAREA ŞCOLARĂ ŞI

MODALITĂŢI DE CORECTARE A ACESTORA

În procesul aprecierii sunt implicaţi factori care ţin de elevi şi factori care ţin de cadrul
didactic. Se consideră că există o deosebire între personalitatea profesorului şi cea a
examinatorului.
V. Pavelcu aprecia că „arta de a examina comportă calităţi foarte deosebite de acelea
pe care le necesită arta de a preda”.
Multe cercetări s-au concentrat asupra subiectivităţii notării, ca principală sursă de
distorsiune în evaluarea procesului didactic. Situaţiile cele mai des întâlnite, ca fiind situaţii
generatoare de erori în procesul notării sunt: Efectul „Pygmalion”, Efectul „halo”, ecuaţia
personală a examinatorului, efectul de contrast, efectul de ordine şi eroare logică.
Efectul „halo”. Aprecierea se realizează prin extinderea unor calităţi secvenţiale la
întreaga conduită didactică a elevului. Aprecierea unui elev la o anumită disciplină se face
potrivit situaţiei obţinute la alte discipline. Efectul are ca bază psihologică faptul că impresia
parţială iradiază, se extinde asupra întregii personalităţi a elevului. Pentru diminuarea
consecinţelor negative presupuse de acest efect se poate apela la mai multe modalităţi
practice: recurgerea la examene externe în care sunt atraşi profesori de la alte şcoli,
extinderea lucrărilor cu caracter secret care asigură anonimatul celor apreciaţi.
Se pot identifica două variabile ale „efectului halo”: „efectul blând” – caracterizat
prin tendinţa de a aprecia cu indulgenţă persoanele cunoascute comparativ cu cele
necunoscute şi
„eroarea de generozitate” – care intervine când educatorul are anumite motive de a se
manifesta cu o anumită indulgenţă: tendinţa de a prezenta o realitate la modul superlativ,
dorinţa de a masca o stare de lucruri, etc.
Efectul „Pygmalion” constă în fenomenul influenţării aprecierii rezultatelor obţinute
de elevi de părerea pe care profesorul şi-a format-o despre capacităţile acestuia. Ca în
mitologia greacă, ideile şi opiniile evaluatorului determină apariţia fenomenului.
Predicţiile profesorilor nu numai că anticipă, dar şi facilitează apariţia
comportamentelor invocate.
Încrederea în posibilităţile elevilor şi convingerea manifestă că sunt capabili de reuşite
reprezintă modalităţi de diminuare sau anihilare a consecinţelor acestui efect.
Reproducem un pasaj care constituie biografia „Efectului Pygmalion”, pentru a
ilustra relaţia program – efect în planul educaţiei.
„După spusele poetului Ovidiu, Pygmalion era un talentat sculptor din insula
Cipru; era, se pare, un misogin. Hotărâse să nu se căsătorească niciodată şi să se dedice în
întregime artei sale. Astfel, s-a gândit să-şi consacre tot geniul şi talentul ca să facă statuia
unei femei. Îi trebui multă vreme şi multă grijă în mânuirea dălţii ca să facă statuia de
fildeş ce avea să fie o desăvârşită operă de artă. Când veni ziua în care nu mai avu ce
îmbunătăţiri să aducă sculpturii sale, creatorul avu parte de o soartă ciudată: se îndrăgosti
nebuneşte şi fără leac de forma ce ieşise din mâinile sale.
Statuia de fildeş era atât de desăvârşită, încât părea vie. Ea rămânea însă
nemişcată. Pygmalion o săruta, o mângîia, o lua în braţe, o copleşea cu daruri, dar era în
van; iubea un obiect neînsufleţit şi era deznădăjduit.
Afroditei, zeiţa greacă a iubirii şi e fecundităţii, nu îi trebui mult timp ca să afle despre
această neobişnuită pasiune. Căci Pygmalion o rugă să îl ajute să întâlnească o tânără

1
care să semene cu statuia. Afrodita ştia ce îşi doreşte el şi, ca să îi arate că vrea să îi
îndeplinească dorinţa, ea transformă statuia într-o femeie vie.
Pygmalion o luă de soţie pe tânăra femeie şi îi dădu numele de Galateea. Din
unirea lor s-a născut un băiat, Pafos, care a dat numele său cetăţii favorite a Afroditei
”(Hamilton, 1962).
Nouăsprezece secole mai târziu, piesa lui G.B. Shaw, publicată la Londra în 1912 şi
jucată pentru prima dată la Paris în 1923, exploatează tema legendară a lui Pygmalion.
Bernard Shaw îşi alege ca erou un tânăr şi bogat profesor de fonetică, care întâlneşte o
florăreasă drăguţă ce vorbeşte cu accent de periferie. Îşi propune să îi predea regulile
limbajului frumos şi corect şi să facă din ea o lady. Ceea ce îi şi reuşeşte, de altfel,
profesorului Higgins: obiectivul său devine realitate. Eliza Doolittle devine o desăvârşită
lady, fermecătoare, bogată şi
bine educată. Va fi prezentată înaltei societăţi şi i se va oferi o viaţă nouă. La un moment dat,
când un tânăr se îndrăgosteşte de ea, Eliza dezvăluie ambivalenţa sentimentelor sale: „...
diferenţa dintre o adevărată doamnă şi o florăreasă nu e felul în care se poartă ea, ci felul în
care este tratată. Pentru profesorul Higgins, eu voi fi întotdeauna o florăreasă, pentru că el
mă tratează ca pe o florăreasă şi întotdeauna o să mă trateze aşa. Dar pentru
dumneavoastră (Pickering), ştiu că pot fi o femeie cumsecade, pentru că dumneavoastră mă
trataţi ca pe o doamnă şi întotdeauna mă veţi trata aşa”.
DEFINIŢII ALE LUI PYGMALION
În educaţie:
Autorealizarea profeţiilor
În 1968, Rosenthal şi Jacobson introduc noţiunea de efect PYGMALION pentru a
desemna autorealizarea profeţiilor interpersonale. Pentru aceşti autori, aşteptările unui
profesor cu privire la educaţia unui elev se pot dovedi, inconştient, exacte doar pentru că ele
există în realitate.
Aşteptările profesorului
West şi Anderson (1976) au definit aşteptările ca pe o atitudine sau un comportament
natural şi spontan faţă de anumiţi elevi.
Pentru Good şi Brophy (1984), aşteptările profesorului sunt o previziune despre
performanţele prezente şi viitoare ale elevilor, făcută pe baza comportamentului acestora în
clasă.
Efectul Pygmalion
După Marc (1984), efectul Pygmalion creează o situaţie în care o atitudine, aceea a
profesorului sau a adultului, modifică o conduită, aceea a elevului.
De asemenea, efectul Pygmalion poate fi interpretat ca fiind procesul prin care un
profesor îşi formează aşteptări pe baza primei impresii pe care i-o face un elev. Până la urmă,
în mod conştient sau nu, această impresie va influenţa felul în care îl va trata pe acest elev.
De asemenea, un anume comportament faţă de anumiţi elevi poate afecta comportamentul şi
educaţia acestora.
Ecuaţia personală a examinatorului
Fiecare profesor îşi structurează criterii proprii de apreciere. Unii folosesc nota în chip de
încurajare, de stimulare a elevului, alţii recurg la note pentru a măsura obiectiv sau pentru a
constrânge elevii în a depune un efort suplimentar. O trăsătură aparte a efectului este exigenţa
diferită pe care o manifestă examinatorii.
Efectul de contrast apare prin accentuarea a două însuşiri contrastante care survin
imediat în timp şi spaţiu. De multe ori, acelaşi răspuns primeşte o notă mai bună dacă
urmează după un răspuns mai slab, sau una mediocră dacă urmează după un răspuns excelent.
Efectul de ordine se caracterizează prin aceea că, din cauza unor fenomene de
inerţie, cadrul didactic menţine cam acelaşi nivel de apreciere pentru un set de răspunsuri

2
care, în realitate, prezintă anumite diferenţe calitative. Examinatorul are tendinţa de a nota
identic mai multe lucrări diferite, dar consecutive, fără necesarele discriminări valorice.
Eroarea logică constă în substituirea obiectivelor şi parametrilor importanţi ai
evaluării prin scopuri secundare, cum ar fi acurateţea şi sistematicitatea expunerii,
conştiinţiozitatea elevului.
Unele din aceste erori sunt facilitate de specificul disciplinei la care se realizează
evaluarea. Obiectele de învăţământ riguroase, exacte, se pretează la o evaluare mai obiectivă,
pe când cele umaniste predispun la aprecieri marcate de subiectivitatea educatorului.
Constantin Cucoş evidenţiază încă doi factori perturbatori în evaluarea şcolară efectul
tendinţei centrale şi efectul de similaritate.
Efectul tendinţei centrale. Se manifestă prin conduita profesorului de a evita
extremele scalei de notare din dorinţa de a nu greşi şi de a nu deprecia elevii. Majoritatea
notelor acordate se înscriu în jurul valorilor medii, nerealizându-se o discriminare mai
evidentă între elevii medii, pe de o parte, şi cei foarte buni sau slabi, pe de altă parte. Efectul
se manifestă mai ales la profesorii începători şi la disciplinele socioumane.
Efectul de similaritate. Profesorul are tendinţa de a-şi valoriza elevii prin raportarea
la sine (prin contrast sau prin asemănare), normele proprii constituind principalele criterii de
judecare a rezultatelor şcolare. Cu acest prilej el activează fie propria experienţă şcolară (ca
fost elev sârguincios, disciplinat, etc.), fie experienţa de părinte ce îşi judecă proprii copii.
Profesorii care au o experienţă de foşti „premianţi” vor manifesta un plus de exigenţă
comparativ cu cei care nu au strălucit la diverse materii. Profesorii care au copii cu
performanţe foarte înalte vor avea tendinţa să-i evalueze şi pe elevii săi cu acelaşi grad de
aşteptări.
Pentru corectarea şi eliminarea acestor erori din apreciere – notare se impune o
metodologie de evaluare adaptată complexităţii procesului de învăţământ prin:
a) multicorectarea;
b) reducţia scalei de notare;
c) „ajustarea” notelor;
d) creşterea ponderii evaluării formative;
e) corelarea evaluării formative cu cea sumativă;

e) asigurarea anonimatului probelor scrise;

f) introducerea unor bareme de notare;
g) utilizarea probelor standardizate şi testelor docimologice;
h) prelucrarea statistico – matematică a rezultatelor, reprezentarea grafică şi
interpretarea lor adecvată, decelarea cauzelor;
i) dezvoltarea la elevi a capacităţii de autoevaluare, prezentarea criteriilor şi
a grilelor de corectare;
verificarea ritmică a elevilor şi informarea operativă asupra lacunelor sau progreselor
înregistrate.