UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” ARAD

FACULTATEA DE DREPT

LECTOR UNIV. DR. IUSTIN STANCA

ASISTENT UNIV. TRAIAN TUDOR STANCA

MODULUL 1

SOCIOLOGIE – NOŢIUNI GENERALE

►PENTRU UZUL STUDENŢILOR ANULUI I

FACULTATEA DE DREPT◄

SOCIOLOGIE – NOŢIUNI GENERALE

Surse utilizate:
- Curs sociologie juridica
- Fascicolă
- Scheme, Grafice
- Retroproiector
 2

OBIECTIVE FUNDAMENTALE DE ÎNVĂŢAT:

- Conceptul de sociologie;
- Obiectul, sfera cercetărilor şi ramurile sociologiei generale;
- Corelaţia sociologiei cu alte ştiinţe;
- Curente sociologice;

1. DEFINIŢIA SOCIOLOGIEI.

Prima parte a conceptului, respectiv “socio” se regăseşte ca atare în limba latină şi

semnifică a uni, a lega, a însoţi, a împărtăşi. La rândul său, acest termen se corelează cu
alţii, din aceeaşi limbă, mai precis cu “socius” – tovarăş, părtaş, aliat, prieten -, cu
“socialis” – făcut să trăiască în societate, sociabil – şi cu “societas” – întovărăşire,
asociaţie, comunitate, tovărăşie, unire, toate desemnând, practic, ceea ce se regăseşte sub
genericul de societate.
Al doilea termen, logos = ştiinţă, studiu.
Reunirea celor doi termeni într-unul singur a fost realizată, pentru prima dată, în
anul 1838 de către francezul Auguste Comte, în al său “Cours de psilosophie positive”
(1830-1842), pentru autor “sociologie” reprezentând studiul pozitiv al faptelor sociale.
În formă concisă, sociologia este “în sensul cel mai general, ştiinţă a socialului” sau
“ştiinţa legilor fenomenelor sociale1”.
Un set distinct de definiţii dezvoltă acele elemente necesare conturării a ceea ce
semnifică, la rândul lor, concepte de “societate”, “social”, “fenomene sociale” – precum şi
primele nuanţări privind metodele proprii de cercetare ale acestei discipline ştiinţifice.
Pentru Armand Cuvillier “Sociologia poate fi definită: ştiinţa pozitivă a faptelor
sociale.
Ca ştiinţă pozitivă, ea pleacă de la fapte şi se deosebeşte deci de toate studiile care
nu sunt decât construcţii conceptuale, ca de exemplu, filosofia istoriei, filosofia socială,
economia politică sau ştiinţa dreptului, care, aşa cum au fost concepute de teoreticienii
clasici, nu invocă faptele decât cel mult ca pe o mărturie, cu titlu de simple exemple…
1
Dictionnaire de Sociologie, par Joseph Sumpf Hugues. Librairie Larousse, 17, rue du Montaparnasse, Paris VI, p. 199
 3

Ca ştiinţă a faptelor sociale, ea cere un răspuns la întrebarea: ce este <<socialul>>?

…
Sociologia este ştiinţa grupurilor umane reale şi concrete, adică înrădăcinate în
1
istorie ”.
La rândul său, Jan Szczepanski consideră că “sociologia este ştiinţa despre
colectivităţile umane, mai precis, obiectul cercetărilor acesteia îl constituie fenomenele şi
procesele de apariţie a diferitelor forme de viaţă colectivă a oamenilor, structurile acestor
colectivităţi, fenomenele şi procesele care intervin în aceste colectivităţi, care derivă din
interacţiunea reciprocă a oamenilor (unul asupra celuilalt), forţele coercitive şi forţele care
dispersează aceste colectivităţi, mutaţiile şi transformările care survin în cadrul lor2”.
În opinia lui Georges Gurvitch, sociologia reprezintă, într-o formulare concisă, “o
ştiinţă care studiază fenomenele sociale totale în totalitatea aspectelor şi mişcării lor,
captându-le în tipuri dialectizate microso-ciale, grupale şi globale, în curs de constituire
sau de destrămare” iar, într-o formulare mai detaliată, “este tipologia calitativă şi
discontinuistă – fondată pe dialectivă – a fenomenelor sociale totale astructurale,
structurabile şi structurate pe care ea le studiază în profunzime în acelaşi timp la toate
palierele, la toate nivelurile şi în toate sectoarele pentru a urmări mişcările lor de
structurare, destructurare, restructurare şi de destrămare, găsindu-le explicaţia în colaborare
cu istoria3”.
Expresia din definiţia lui Georges Gurvitch, conform căreia sociologia “este
tipologia calitativă şi discontinuistă a fenomenelor sociale totale astructurale, structurabile
şi structurate” se referă, practic, la trei tipuri sociologice, pe care autorul le nominalizează
şi le redă explicit semnificaţia.
În primul rând, este vorba de tipurile microsociologice, cele mai abstracte,
astructurale, care se actualizează, se combină şi se confruntă în sânul fiecărui grup şi al
societăţii globale, cu o repetiţie frecventă în cadrul sistemului macrosociologic.
Urmează, apoi, tipurile de grupări particulare, care constituie colective reale, dar
parţiale, care sunt structurate sau structurabile, aşa cum ar fi genurile următoare, rezultate
din repetiţia acestor tipuri în diferite cadre globale – clanul în societăţile arhaice, familia în
societăţile patriarhale şi menajul în societăţile actuale.
În fine, tipurile de clase sociale şi de societăţi globale, sunt întotdeauna structurate
şi reprezintă macrocosmosuri de grupări particulare care nu se repetă decât cu titlu de
excepţie.

APLICAŢIE PRACTICĂ
1. Cine a folosit pentru prima dată termenul de sociologie?
- Armand Cuvillier.............................................................1
- Auguste Comte................................................................1

1
Armand Cuvillier, Obiectul şi metodele sociologiei în Sociologia franceză contemporană, antologie întocmită de ion Alunaş şi
Ion Drăgan, Editura Politică, Bucureşti, 1971, p. 24-28
2
Jan Szczepański, Noţiuni elemntare de Sociologie, Editura Ştiinţifică, 1972, p.10
3
Georges Gurvitch, Obiectul şi metoda sociologiei, în Sociologia franceză contemporană, cit. p. 11
 4

- Émile Durkheim..............................................................1
2. Sociologia, ca ştiinţă a faptelor sociale, are în vedere că:
- răspunde la întrebarea: Ce este „socialul”?.....................1
- pleacă de la fapte.............................................................1
3. Sociologia este:
- ştiinţa legilor şi fenomenelor sociale...............................1
- ştiinţa care studiază influenţa mediului
social asupra dreptului şi viceversa...................................2
- ştiinţa grupurilor umane, reale şi concrete.......................3
- ştiinţa care studiază fenomenele sociale totale
în totalitatea aspectelor şi mişcării lor................................4
4. În cadrul tipurilor de grupuri particulare, Georges Gurvitch încadrează:
- macrocosmosurile de grupări particulare
care nu se repetă decît cu titlu de excepţie..........................1
- colectivele reale, dar parţiale, structurate
sau structurabile....................................................................2
- familia în societăţiile patriarhale........................................3
5. Descrieţi unul din fenomenele sociale actuale, care preocupă opinia publică
românească!

2. OBIECTUL, SFERA CERCETĂRILOR ŞI REMURILE SOCIOLOGIEI.

Perimetrul obiectului sociologiei generale, sferei de cuprindere a cerce-

tărilor sale şi ramurilor acoperitoare poate fi privit din mai multe unghiuri de vedere şi
criterii de departajare.
1. Din perspectiva constituirii şi dinamicii în timp a sociologiei, Traian
Herseni1 subliniază că dacă pe vremea lui Auguste Comte sociologia avea două părţi
principale – statica socială, care se ocupa de studiul stărilor sociale şi dinamica socială,
preocupată de activităţile sociale, adăugându-li-se, mai târziu, cinematica socială, care
studiază schimbările sociale, s-a ajuns ca în zilele noastre sociologia să fie marcată de
procese tot mai active de diferenţiere şi diviziune interioară, apărând o multitudine de
ramuri ale acesteia.
În secolul XX, sociologia, în integralitatea ei, deci inclusiv ramurile sale au fost
concepute pe două nivele distincte de cercetare, cu denumiri diferenţiate.
Prima, microsociologia, care studiază relaţiile interpersonale şi grupurile mici în
care oamenii se cunosc şi colaborează direct, “faţă în faţă”, microsociologia făcând
legătura între sociologie şi psihologie, prin intermediul psihologiei sociale sau
psihosociologiei.

A doua, macrosociologia vizează nivelul de o natură mai complexă,

1
Traian Herseni, Sociologie, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 45
 5

prevalent instituţional şi organizaţional şi abordează relaţiile impersonale, oficiale, legale,

mai puţin intime şi grupurile mari – aşezări, regiuni, intreprinderi, popoare, confederaţii,
etc. – situându-se, astfel, între sociologie, politologie şi ştiinţele juridico-administrative,
prin sociologia politică, juridică şi administrativă.
Criteriul istoric în stabilirea obiectului sociologiei a fost invocat, explicit, şi de către
Theodore Caplow în următorii termeni: “din punct de vedere istoric cea dintâi preocupare a
sociologiei a fost studiul evoluţiei sociale, dar raţiunea de a fi a sociologiei şi mijlocul prin
care a ajuns să fie subiect academic respectabil a fost studiul problemelor sociale – viciul,
crima şi mizeria”1.
După criteriul domeniilor propriu-zise de cercetare,Jan Szczepanski,
concepe structurarea sociologiei contemporane în trei categorii de discipline sociologice
particulare:
a). Discipline care cercetează instituţiile sociale, cum ar fi familia, instituţiile de
educaţie, politice, juridice, economice, industriale îndeosebi, alte instituţii din sfera
activităţii umane, religioase şi instituţiile care apar în diferite grupuri sau colectivităţi.
b). Discipline care cercetează diferite tipuri de colectivităţi şi grupuri umane, cât şi
tot felul de grupuri mici şi domenii sociale; colectivităţi teritoriale – satul, oraşul şi altele;
categoriile profesionale, păturile şi clasele sociale sau castele; grupele sociale sau
organizaţiile create pentru realizarea anumitor sarcini; colectivităţi create pe baza posedării
unei culturi comune, etc.
c). Discipline care cercetează fenomene şi procese sociale, cum ar fi fenomenele de
devianţă socială – alcoolismul, infracţionalitatea, prostituţia -, procesele mobilităţii şi ale
stabilităţii sociale (deplasarea persoanelor în spaţiul geografic şi trecerea lor în alte
colectivităţi sau dintr-o pătură sau clasă socială în alta); fenomenele şi procesele care
rezultă în urma răspândirii în masă a unor valori culturale şi a informaţiilor difuzate prin
mass-media; conflictele care au loc în societate pe diferite motive – rasiale, etnice, politice;
urmările sociale ale proceselor demografice – prelungirea vieţii umane, explozia sau
implozia demografică, urmările sociale ale bolilor şi condiţiile sociale ale apariţiei lor1.
Încercând o definiţie analitică a obiectului şi problematicii sociologiei, Ion
Iordăchel2 este de părere că sociologia, ca ştiinţă unitară, studiază:
a). Structurile fundamentale ale formaţiunilor sociale şi dinamica acestora, ceea ce
presupune: evidenţierea nivelelor de organizare structurală şi, în primul rând, a
nivelelor macro, medii şi microsociale. Sociologia grupurilor mici, ca ramură a
sociologiei, aduce o contribuţie hotărâtoare la cercetarea microstructurilor, la
înţelegerea locului acestora şi al colectivităţilor medii în ansamblul social
macrostructural; studiul genezei structurilor şi proceselor sociale, a continuităţii şi
discontinuităţii cadrelor sociale, a dezvoltării lor ascendente, a raporturilor complexe
de cauzalitate şi determinare.
b). Condiţiile mediului natural (umanizat) şi social, denumit în sociologie
morfologia socială, ale căror analize au permis dezvoltarea de ramuri sociologice adecvate,
1
Theodore Caplow, The Sociology of Workm NâMinessota Univ., 1964, p. 31
2
Ion Iodăchel, Introducere în socilogie, Academia „Ştefan Gheorgiu”, Bucureşti, 1974, p. 83-84
 6

unele constituindu-se ştiinţe de graniţă, cum sunt sociologia geografică, demografia şi

ecologia socială (aceasta din urmă divizându-se în sociologia mediului urban, sociologia
mediului rural, etc.).
c). Ansamblul structurilor care condiţionează activitatea materială variată şi, în
primul rând, activitatea productivă, pe această coordonată dezvoltându-se sociologia
relaţiilor social-economice, care se divide în sociologia industrială, rurală, urbană,
sociologia muncii, sociologia pieţii, etc.
d). Ansamblul instituţiilor suprastructurale, a structurilor spirituale, ideologice,
simbolice, departajându-se aici, după caz, sociologia politică, sociologia dreptului, religiei,
moralei, artei, limbajului, educaţiei, mass-media, etc.
e). Ansamblul structurilor psihosociale, studiat interdisciplinar din perspectivă
psihologică, psihosocială şi sociologică şi care vizează probleme referitoare la: raportul
structurilor sociale totale cu fenomenele psihosociale totale; psihosociologia interpersonală
şi intergrupală, psihologia grupurilor şi claselor sociale, psihosociologia personalităţii,
relaţiile interumane, etc.
f). Ansamblul structurilor, tipurilor de civilizaţie şi cultură istorice şi, în special, a
celor care coexistă în interiorul structurilor sociale contemporane, studiat complex şi
interdisciplinar de sociologia istorică, antropologia socială (culturală), etnologie.
Pentru Jan Szczepański, de pildă, “sociologia generală, pe baza datelor, a
generalizărilor, a legităţilor stabilite în cercetările particulare, doreşte să creeze teoria care
să cuprindă ansamblul de fenomene care apar în societăţi. De asemenea, sarcina ei este de
a stabili noţiunile”.1
În optica acestui autor, sociologia generală a dezvoltat două teorii cu o sferă
generală, care asigură pentru disciplinele particulare ale sale aparatul noţional, directivele
generale de cercetare, ipotezele de orientare, permiţând folosirea în diferitele discipline a
anumitor scheme explicative, amănunţite.
Concret, este vorba, pe de o parte, de teoria structurilor sociale, a cărei menire este
de a încerca să generalizeze rezultatele cercetărilor efectuate asupra diferitelor tipuri şi
forme ale vieţii colective a oamenilor şi să stabilească, în acelaşi timp, legile sale generale.
Mai precis, ea studiază elementele grupurilor şi colectivităţilor de orice natură, principiile
alcătuirii acestora, subordonarea reciprocă a elementelor componente din cadrul
colectivităţilor şi forţele care indică funcţionalizarea lor, coeziunea internă a grupurilor şi
forţele ce o facilitează ori care conduc la destrămarea lor.
Pe de altă parte, autorul vorbeşte despre teoria transformărilor, care generalizează
rezultatele cercetărilor efectuate asupra fenomenelor şi proceselor care au loc în diferite
grupuri şi colectivităţi, pornind de la descrierea desfăşurării proceselor şi transformărilor în
dinamica evoluţiei lor. Se exemplifică, aici, problematica creşterii sau dispariţiei
infracţiunilor în timp.
Într-o manieră similară, dar dintr-o altfel de perspectivă, procedează şi Cătălin
Zamfir, pentru care sociologia, este “o ştiinţă a socialului, ca formă generală de existenţă a
vieţii umane, cât şi o ştiinţă a societăţii globale, a organizării şi dinamicii sale, a
1
Jan Szczepański, op. cit., p. 16-17
 7

subsistemelor din care se compune societatea globală şi a relaţiilor atât cu sistemul global,
cât şi cu celelalte subsisteme ale acestuia”, deci “o disciplină ştiinţifică multiplu
structurată…”.2
Structurarea de referinţă este văzută pe trei nivele distincte.
Primul nivel este dat de o teorie generală a socialului (teorie a organizării sociale)
care tratează fenomenele sociale (economic, politic, juridic) prin prisma doar a
caracteristicilor lor sociale, făcând abstracţie de conţinutul lor concret.
Al doilea nivel îl reprezintă o teorie a societăţii globale – macroso-
ciologia - concepută, din nou, ca o teorie a tipurilor de societate, “a marilor tipuri de
organizare a societăţilor globale”, care are un impact important pentru înţelegerea fiecărui
fenomen social particular, a fiecărui subsistem.
Sociologiile de ramură (sociologia industrială, sociologia familiei, sociologia
economică, la care noi mai adăugăm sociologia juridică, etc.) este al treilea nivel al
sociologiei, tradus în teorii ale diferitelor componente, subsisteme ale societăţii globale,
atât ca fenomene sociale, cât şi subsisteme ale societăţii globale, care analizează şi
influenţele reciproce dintre aceste componente şi subsisteme.
Relaţionarea dintre sociologie (recte sociologia generală – n.ns.) şi sociologiile de
ramură este surprinsă, printre altele, de autor şi sub expresia “Tocmai datorită poziţiei sale,
este adesea în situaţia de a coordona şi integra eforturile multidisciplinare, fără însă a se
elimina cercetarea sociologică autonomă, cu logica ei”.

APLICAŢIE PRACTICĂ
1. Din perspectivă istorică, dinamica socială, ca parte principală a sociologiei, se
ocupa de studiul:
- stărilor sociale.....................................................................1
- activităţilor sociale..............................................................2
- schimbărilor sociale ...........................................................3
2. Macrosociologia, ca nivel distinct de cercetare al sociologiei secolului XX
studiază, cu predilecţie:
- relaţiile interpersonale şi grupurile mici.............................1
- relaţiile impersonale, oficiale, legale..................................2
3. Disciplinele sociologice particulare care, în opinia lui Jan Szczepańki, cercetează
tipurile de colectivităţi şi grupuri umane, au în vedere:
- instituţiile juridice................................................................1
- instituţiile politice................................................................2
- instituţiile religioase.............................................................3
- satul .....................................................................................4
- oraşul ...................................................................................5
- categoriile profesionale.......................................................6
- clasele sociale......................................................................7
- procesele mobilităţii sociale................................................6
 8

3. CORELAŢIA DINTRE SOCIOLOGIE ŞI ALTE ŞTIINŢE.

Parcurgerea atentă a structurii ideatice a sociologiei ca ştiinţă şi disciplină

universitară, regăsită în “Tabla de materii” formulată de Alex Inkeles, permite
surprinderea existenţei unor termeni, de genul “personalitatea individuală”, “economia”,
“dreptul”, “istorie”, “cultură”, “educaţie”, etc., care, chiar la nivelul simţului comun sunt
percepuţi ca aparţinând, de facto şi de drept, unor discipline specializate care aparţin
categoriei largi de ştiinţe sociale, cum ar fi psihologia, economia politică, dreptul, istoria,
ş.a.
În consecinţă, se ridică fireasca întrebare: de ce sunt nominalizate aceste
concepte şi suportul lor acoperitor în fapte, fenomene şi procese sociale şi la obiectul şi
problematica de studiu ale sociologiei?, urmată imediat de o alta: dacă, totuşi, se
localizează şi aici, care sunt raţiunile şi, mai mult, cu ce diferă perspectiva de abordare a
acestora în sociologie faţă de cea a disciplinelor specializate? La acest fel de întrebări ne
propunem să răspundem într-o manieră succintă şi generală.
O astfel de privire, de ansamblu, într-un asemenea peisaj am reţinut-o
sintetizare făcută de Cătălin Zamfir, în afirmaţiile că sociologia poate fi definită după două
mari poziţii: - definiţia în sens restrâns, potrivit căreia “sociologia reprezintă o ştiinţă a
formelor sociale ale activităţii umane”, ceea ce-i conferă o distincţie principală, absolută în
raport cu celelalte ştiinţe sociale, a căror menire ar fi de a studia conţinuturile variate ale
acestor forme sociale.
Cu alte cuvinte, sociologia se ocupă de caracteristicile generale, abstracte ale
comportamentului social, ale relaţiilor sociale, grupurilor şi colectivităţilor, fiind astfel o
ştiinţă a socialului şi nu a realităţii sociale, care reprezintă obiectul altor discipline.
Pe de altă parte, definiţia în sensul larg al sociologiei, care înglobează atât
dimensiunea de ştiinţă a socialului, cât şi cea de ştiinţă a societăţii globale face ca distincţia
dintre aceasta şi celelalte ştiinţe sociale să fie relativă şi istorică.
Pornind de la premisa că societăţile omeneşti sunt studiate, în afară de
sociologie, de ştiinţele istorice, etnografice, economice, politice, juridice, culturale,
lingvistice, pedagogice, de unele ramuri ale biologiei, igienei şi medicinei, ale
antropologiei, psihologiei, pedagogiei, filosofiei, Traian Herseni, la rândul său, emite un
punct de vedere, potrivit căruia unele dintre aceste ştiinţe sau discipline se deosebesc foarte
uşor de sociologie, pe când altele ridică probleme speciale.
În cazul primei categorii este vorba de acele ştiinţe sau discipline care nu
studiază societatea ca atare şi nici vreo formă distinctă de “socialitate” – comunităţi,
grupuri, asociaţii, uniuni, confederaţii, etc. -, ci numai activităţi sau produse sociale
particulare, şi autorul face trimitere, în acest sens, la patru exemple. Economia politică
studiază numai activităţile economice ale societăţii şi nu societatea ca atare. Ştiinţele
demografice studiază numai populaţia, cele juridice numai instituţiile juridice, iar cele
 9

culturale numai cultura materială sau spirituală, numai limba, arta, educaţia, morala,
ştiinţa.
Referitor la categoria ştiinţelor care ridică probleme în departajarea lor de
sociologie, sau viceversa, se fac trimiteri la cele care manifestă tendinţa de a se ocupa de
întreaga societate, mai precis la ştiinţele istorice – în principal la istoria universală, instoria
socială şi istoria civilizaţiilor -, la cele antropologice – în special antropologia socială -, la
filosofia socială, filosofia istoriei, psihologie şi culturologie.1
Pentru ambele situaţii, însă, există cel puţin un criteriu care permite stabilirea
deosebirilor dintre sociologie şi celelalte ştiinţe sociale şi acesta consistă în aceea că –
spune Traian Herseni – “Pentru sociologie este caracteristic faptul că în general ea se
ocupă de societate ca întreg, ca totalitate, adică de realitatea socială în toată complexitatea
ei. Celelalte ştiinţe sociale izolează, de regulă, unele aspecte sau componente ale societăţii
(economia, politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa, etc.) şi le studiază în structurile,
mecanismele şi legităţile lor specifice sau, cazul istoriei, geografiei, folcloristicii, etc., se
orientează preponderent spre concret, spre individual şi unic.”2
Cât priveşte corelaţia propriu-zisă dintre sociologie şi celelalte ştiinţe sociale
putem conchide următoarele: există, indubitabil, o interferenţă clară între obiectul acestor
discipline şi cel al sociologiei, mai precis al sociologiilor de ramură, numai că le deosebesc
ceea ce Traian Herseni denumea “punct de vedere” în tratare, accentele diferite pe care le
pun fiecare – spre pildă, dacă istoria are tendinţa spre individual, spre particularizare şi
operează direct cu realitatea, sociologia manifestă predilecţie spre universal, spre
generalizare şi are de-a face cu faptele reconstituite sau stabilite de alte ştiinţe, aici de
istorie. Tot aşa, dacă antropologia pune accentul mai mult pe om, iar antropologia culturală
pe cultura ca atare, sociologia se preocupă mai ales de colectivităţile umane, de asociaţiile
şi societăţile omeneşti, de aspectul sociocultural; sociologia, prin excelenţă presupune o
abordare multidisciplinară, datele şi informaţiile, şi nu numai, furnizate de celelalte ştiinţe
sociale particulare servindu-i din plin; la rândul său, sociologia ca metodologie generală a
investigării fenomenelor sociale, ca teorie generală a socialului, ca teorie a societăţii
globale, precum şi sociologiile de ramură reprezintă un sistem de referinţă important
pentru demersul descriptiv-explicativ şi predictiv al celorlalte ştiinţe sociale.

APLICAŢIE PRACTICĂ:
1. Caracteristic pentru diferenţierea sociologiei de celelate ştiinţe sociale, este că,
sociologia:

1
Traian Herseni, op. cit., p. 37-38
2
Idem, p 42
 10

- izolează, de regulă, unele aspecte sau componente ale societăţii (economia, dreptul,
etc.) şi le studiază în structurile, mecanismele şi legităţile lor
specifice................................................................................................1
- se ocupă de societate ca întreg........................................................2
- are în vedere realitatea socială în toată complexitatea ei........................3

4. CURENTE SOCIOLOGICE.

Prin “curent sociologic” se înţelege un ansamblu de idei, opinii, reguli

şi principii, raţionamente, îmbrăţişat în dinamica sociologiei de către un număr de
sociologi sau de către şcolile de sociologie, care le-au orientat activitatea în domeniul
specific al preocupărilor.
După criteriul raporturilor dintre individ şi societate, sociologia clasică şi
prelungirea acesteia în contemporaneitate s-au dezvoltat în două direcţii principale, şi
anume individualismul şi integralismul, pentru ca, din critica limitelor celor două concepţii
fundamentale, contradictorii şi exclusiviste, să rezulte o altă direcţie de încercare de a le
îmbina, sau a le depăşi, materializată în curentele denumite “noologismul” şi,
“fenomenologismul”; direcţie distinctă este cea promovată pe scheletul gândirii marxiste.
Să urmărim, succesiv, parte din direcţiile de referinţă prin prisma unor curente
ale căror linii forte le configurează!

4.1.INDIVIDUALISMUL SOCIOLOGIC are ca teză fundamentală, în jurul

căreia gravitează întreaga construcţie teoretică, rolul primordial al individului în realitatea
socială, sau, în termenii lui Traian Herseni, întîitatea individului, înţeleasă în sensul că “tot
ce se întâmplă în societate se reduce în ultimă analiză la acesta, fie la fiinţa lui individuală,
fie la fiinţele individuale aflate în asociaţie”, cu alte cuvinte, ideea că “individul este o
realitate de sine stătătoare, autarhică, adică suficientă sie însăşi, atât existenţial şi
funcţional, cât şi final... Societatea nu este decât suma aritmetică a indivizilor componenţi,
ea nu aduce nimic esenţial pentru aceştia, nu constituie un plus”1. În alte situaţii, însă,
individualismul sociologic are ca premise de plecare aspecte noi, care, într-un fel sau altul
transced problematica strictă a individului uman, dar se circumstanţiază, totuşi, sferei
reducţioniste.
La rândul său, dimensiunea individualistă se regăseşte în curentele:
mecanicismul, contractualismul, psihologismul şi relaţionismul.

4.1.2.Mecanicismul introduce explicarea reducţionistă a fenomenelor sociale,

tipică unor ştiinţe exacte, cum sunt chimia şi fizica, pe baza concepţiei care statuează un
singur principiu, la baza tuturor fenomenlor lumii, fie el material sau spiritual.

1
Traian Herseni, op. cit. p. 97
 11

Ca şi concepţie filosofică dominantă în secolele 16-18, în sens restrâns

“mecanicismul explică lumea pe baza principiilor şi legilor mecanicii (de unde-i provine şi
denumirea -n.ns.), reducând întreaga diversitate a fenomenelor şi proceselor naturii la
fenomene şi procese mecanice”, iar în sens mai larg se înţelege ca “tendinţă metafizică de a
reduce procesele complexe, superioare, la altele mai simple, inferioare (de exemplu
procesele sociale la procese biologice, procesele biologice la procese fizico-chimice, etc.).
în domeniul vieţii sociale, reprezentanţii săi au mers pe linia formulării, într-o manieră
reducţionistă, a unor explicaţii naturaliste a fenomenelor sociale, bazându-se pe anumite
analogii între fenomenele naturii şi cele sociale”1.
În cazul mecanicismului sociologic, în principiu, este vorba – aşa cum spune
Herseni -, de faptul că “Fenomenele sociale sunt înfăţişate ca şi cum ar fi fenomene fizice,
fără a se ţine seama de deosebirile nu numai cantitative (de grad), dar şi calitative (de
esenţă), intervenite pe parcursul dezvoltării materiei”.

4.1.3.Contractualismul are ca fundament esenţial conceptul de

“contract social”, apărut în secolul al XVIII-lea în cadrul filosofiei sociale şi dezvoltat
plenatr în special prin lucrarea cu acelaşi titlu – “Contractul social” (1762) – al lui Jean
Jacques Rousseau (1712-1778).
Ce reprezintă, în fapt, acest concept sociologic?
Într-o încercare de prezentare sintetică, contractul social desemnează acordul
iniţial, stabilit în mod raţional de oameni aflaţi într-o stare de deplină libertate şi egalitate,
prin care ei renunţă la o parte din drepturile lor individuale în favoarea unei instanţe
supraindivi-duale, fie ea “stat” sau “societate”, cu scopul de a primi de la această instanţă
garanţia exercitării tuturor drepturilor lor individuale.
Pentru Jean Jacques Rousseau, starea naturală, ce a premers starea de societatea, era
cea în care oamenii trăiau izolaţi unul de altul şi, drept urmare, omul era pentru om zeu
(homo homini deus) şi era cel mai fericit, pentru că era liber şi egal cu semenul său.
Totuşi, evoluţia realităţii înconjurătoare şi capacităţile izolate ale fiecărui individ au
devenit insuficiente pentru a-i asigura viaţa, fiind necesară asocierea oamenilor din care să
decurgă acea forţă unită, reprezentată de “voinţa generală” şi “de voinţa tuturor”, care să
asigure în continuare libertatea fiecăruia.
Ori, pentru realizarea unei asemenea asociere era nevoie de un instrument juridic, de
contract, care plasa persoana asociaţilor şi puterile lor sub conducerea voinţei generale şi,
se poate reţine, nu sub conducerea voinţei tuturor, pentru că între cele două tipuri de voinţă
există, o diferenţiere, în sensul că dacă voinţa tuturor este suma voinţelor individuale,
indiferent de obiectivelor lor sau de acordul dintre ele, de unde caracterul ei particular,
voinţa generală este suma voinţelor individuale îndreptate în aceeaşi direcţie, spre
realizarea unor scopuri comune, excluzând, deci,năzuinţele opuse.
Atât în “Contractul social”, cât mai ales în lucrarea “Discurs asupra originii
inegalităţii dintre oameni” (1755), Jean Jacques Rousseau a dezvoltat şi concepţiile sale
privind influenţa nocivă a civilizaţiei asupra omului, inegalitatea dintre oameni, în
1
A se vedea, Dicţionar de sociologie, Coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Ed. Babel, Bucureşti, 1998, p. 345-346
 12

contextul cărora aprecia, printre altele, că dacă omul este “bun de la natură”, ceea ce îl
corupe este societatea prin inegalităţile sociale generate de apariţia proprietăţii private, care
a dus la formarea statului şi, ulterior, la despotism. Inegalitatea nu ar fi altceva decât
încălcarea contractului social încheiat între oameni în perioada trecerii de la starea naturală
la cea “civilă”, care ar trebui înlăturată.
Pe astfel de considerente, Jean Jacques Rousseau susţinea că insurecţia poporului
împotriva despotismului este legitimă şi că acesta trebuie înlăturat şi înlocuit cu
suveranitatea poporului, regăsită sub forma republicii patriarhale, ca tip ideal de stat, în
care cetăţenii să poată aproba direct legile.1
Ideologia lui Jean Jacques Rousseau şi varianta sa a contractului social a stat la baza
ideologiei republicane a Revoluţiei Franceze (1789) şi a Declaraţiei drepturilor omului, iar
controversele actuale în jurul perimării legitimităţii legiuitorilor, în perioadele de la alegeri
şi până la depunerea mandatului, pare să actualizeze cel puţin unele din ideile autorului. Să
ne imaginăm numai şi posibila legiferare a unor reglementări juridice, care nu concordă
voinţei majorităţii alegătorilor.
O viziune exact opusă asupra punctului de plecare, respectiv asupra stării naturale a
exprimat Thomas Hobbes, care o considera starea cea mai nenorocită pentru om, fiecare
fiind o autoritate supremă pentru celălalt, exprimată plastic în formularea homo homini
lupus (omul este pentru om lup), ceea ce a generat un fel de război permanent al tuturor
împotriva tuturor (bellum omnium contra omnes).
Pentru curmarea acestei stări de lucruri ar fi nevoie, din nou, de o înţelegere, o
convenţie între oameni, din care să rezulte o instanţă ce poate fi un stat absolutist
(Leviathan), a cărui existenţă, cum menţiona Spinoza, poate face un rău şi mai mare
oamenilor care nu se conformează înţelegerii.
Originea artificială a contractului social a fost contestată de unii autori, printre care
sociologul francez G. Davy care, în lucrarea “La foi jurée” (1922), bazându-se pe analiza
unui bogat material istoric şi etnografic concluzionează că ceea ce se defineşte contract
social nu este o invenţie a individualismului juridic, ci un produs istoric natural al relaţiilor
interumane, în special de rudenie, deci derivă din legături statutare.

4.1.4.Psihologismul sociologic, pe care îl vom reîntâlni, cu notele de particularitate

şi detaliere, atunci când vom aborda teoriile de inspiraţie psihologică şi psihiatrică relative
la etiologia devianţei şi delincvenţei, exprimă, în fond, orientarea idealistă care consideră
fenomenele psihice individuale sau de grup ca factori determinanţi ai vieţii sociale sau că
fenomenele sociale sunt, în esenţă sau în mod primordial, fenomene psihice sau manifestări
ale acestora.2
Totuşi, în contextul dat, menţionăm axarea orientărilor pe explicarea faptelor,
fenomenelor şi proceselor sociale, după caz, fie pe derivaţii ale instinctului sexual
(sociologia psihanalitică), pe instincte în general, pe fenomene şi funcţii psihice, de genul
1
A se vedea, Contract Social, în Dicţionar de socilologie (coordonatori Cătlin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu), Ed. Babel,
Bucureşti 1998, p. 135
2
A se vedea, Psihologism în: Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 571
 13

dorinţei, sensibilităţii, simpatiei şi altor factori psihici ai integrării sociale, pe interese,

imitaţie, pe fenomenele ce ţin de psihologia mulţimilor, a comportamentelor colective –
panică, contagiune socială, ş.a. -, pe relaţiile socioafective – atracţie, repulsie, indiferenţă –
dintre oameni, cu menţiunea că atunci când este vorba de relaţii sociale, acestea sunt
văzute exclusiv prin prisma psihologiei, deci prin subiectivitate.

4.1.5.Relaţionismul, spre deosebire de psihologism, aşa cum remarcă Traian

Herseni, înglobează “toate sistemele sociologice care concep viaţa socială ca o sumă de
relaţii obiective (nepsihologice) între indivizi”1, fie ele interindividuale, fie interpersonale.
Încadrarea relaţionismului în termenul mai larg al individualismului se bazează pe
ideea că relaţiile dintre indivizi nu au, totuşi, o existenţă de sine stătătoare, deoarece
depind, în final, de persoanele implicate. Chiar şi în astfel de condiţii se poate, şi chiar este
necesar a se investiga aceste relaţii sociale de către sociologie, cu atât mai mult, cu cât
natura lor nu se reduce la cele două părţi între care se derulează.
La rândul său, relaţionismul îşi găseşte expresia în mai multe concepţii sociologice,
printre care se înscriu acţionalismul şi interacţionismul simbolic.
a)Acţionalismul îl întâlnim definit în două sensuri – unul larg şi altul restrâns.
Dicţionarele sociologice reţin că, în sens larg, acţionalismul “defineşte un grup de
concepţii sociologice relativ diferite, a căror notă comună o constituie promovarea
principiului acţiunii sociale (s.ns.) ca punct de plecare al oricărei cercetări sociologice” şi
faptul că “societatea nu este considerată un dat natural, ci un produs istoric, creaţie
colectivă, instituţiile şi faptele sociale în general fiind doar sedimentări ale acţiunilor
sociale”. Singurele elemente active din societate ar fi, în aceste condiţii, acţiunile sociale şi
interacţiunile indivizilor, al căror produs ar da ceea ce se denumeşte “sistemul social”.
Indivizii sunt cei care, urmărind realizarea unor scopuri precise, în baza acestora îşi
definesc situaţia în care acţionează şi “proiectează sisteme de relaţii sociale pe care le
modifică permanent, redefinindu-le sau schimbându-le semnificaţia"2.
În sens restrâns, acţionalismul este atribuit concepţiei lui Alain Touraine care, în
lucrarea “Sociologie de l’action” (Sociologia acţiunii - 1965), consideră că orice acţiune
socială presupune un sistem de relaţii în care sunt plasaţi actorii, un sistem simbolic în care
ei comunică şi orientările actorului faţă de scopurile create prin însăşi acţiunea sa.3
Cel mai bine pentru surprinderea esenţei acţionalismului, mai precis a sociologiei
acţiunii, sociologiei interacţioniste ni se par a fi, însă, raportările la două principii pe care
le enunţă Raymond Boudon în a sa Introducere în Tratatul de sociologie, pe care l-a
coordonat.
Primul principiu al sociologiei acţiunii este că orice fenomen social, indiferent de
natura lui, trebuie considerat ceea ce este, şi anume produsul unor acţiuni, credinţe sau
comportamente individuale, principiu desemnat prin expresia “individualism

1
A se vedea, Traian Herseni, op. cit., p. 113
2
A se vedea, Acţionalism, în Dicţionar de sociologie (Coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), Eitura Babel, Bucureşti,
1998, p. 14
3
Idem.
 14

metodologic”1, autorul citat resimţind nevoia de a face, însă, distincţie între noţiunile de
individualism în sens sociologic şi individualism metodologic.
Dacă o societate este individualistă în sens sociologic aceasta înseamnă că pentru ea
antonomia individului este socotită o valoare dominantă. În schimb, individualismul
metodologic presupune doar faptul că, pentru explicarea unui fenomen social, trebuie
regăsite cauzele individuale, adică înţelese motivele pe care le au actorii sociali de a face
ceea ce fac sau de a crede ceea ce cred.
Cu remarca din urmă se intră, practic, în cel de-al doilea principiu al sociologiei
acţiunii, definit de Raymond Boudon în accepţia de “principiul de raţionalitate”, potrivit
căruia o explicaţie completă a fenomenului social impune evidenţierea cauzei – sensului –
acţiunilor sau credinţelor al căror efect este, mai precis explicarea unui fenomen social
presupune “determinarea comportamentelor individuale care îl produc şi posibilitatea de a
înţelege aceste comportamente”. Cu alte cuvinte, este vorba de acel moment al analizei,
intitulat comprehensiune, şi care pune accentul pe decelarea sensului, înţelegerea sensului
acţiunii.
b).Interacţionismul simbolic are drept premisă centrală accentul pus
pe interacţiune şi pe semnificaţiile şi simbolurile vehiculate în cadrul acesteia de către
actorii sociali în legătură cu lucrurile şi ceilalţi indivizi.
Sintetic, investigarea interacţionist-simbolică a realităţii sociale admite trei
premise subsidiare; “a. oamenii se raportează la lumea socială pe baza semnificaţiilor pe
care aceasta le are pentru ei; b. semnificaţiile se constituie şi se dezvoltă în procesul
interacţiunii sociale; c. interpretările date semnificaţiilor variază în condiţiile interacţionale
ale situaţiilor concrete în care oamenii sunt implicaţi”.2

4.2.INTEGRALISMUL SOCIOLOGIC, spre deosebire de indivi-dualismul

sociologic, care conferă rolul primordial individului în realitatea socială, pune accentul fie
pe societate în integritatea sa, concepută ca ceva ce depăşeşte suma indivizilor componenţi,
fie pe aspectele structural-funcţionale ale acesteia, traducându-se, după caz, în accepţiile de
sociologism, structuralism şi funcţionalism. Să le urmărim pe rând!

4.2.1.Sociologismul, în sens larg, înglobează, în viziunea sociologului român Petre

Andrei, toate teoriile despre societate care nu o concep numai ca o sumă de indivizi, ci ca o
realitate exterioară acestora şi constrângătoare pentru ei. În această accepţie orice fenomen
social trebuie raportat la “totul”, la ansamblul social, cauzele acestuia fiind sociale, deci
care nu ţin de acţiunile indivizilor.
În sens restrâns, termenul de sociologism este atribuit concepţiei sociologice a lui
Emile Durkheim şi discipolilor săi, după care există şi trebuie făcută o distincţie între
individ şi societate. Socialul nu ar fi altceva decât o ordine de fapte sociale, ordine
reprezentată, la rândul său, de ansamblul reprezentărilor colective, o sinteză a

1
Raymond Boudon, op.cit. p. 28
2
A se vedea, Dicţionar de sociologie (Coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti 1998, p. 304
 15

reprezentărilor colective, o “conştiinţă a conştiinţelor” care îşi pierde caracterul psihic şi

devine o realitate supraorganică, preexistentă conştiinţei indivizilor.
Pentru Emile Durkheim, un fapt social îşi are cauza, întotdeauna, în alt fapt social.
Faptul social, în opinia autorului citat, nu se poate defini prin gerenalitatea sa în
interiorul societăţii, ci numai prin caracteristici distinctive faţă de alte fapte care nu au
această particularitate de “social”, şi anume prin: 1. Exteriorizarea faţă de conştiinţele
individuale; 2. Acţiunea coercitivă pe care o exercită sau este succeptibil să o exercite
asupra acestor conştiinţe însele.
Dintr-o altă perspectivă, faptul social se departajează de celelalte fapte prin aceea că
are o independenţă faţă de manifestările sale individuale şi că se generalizează fiindcă este
social deoarece este general.1

4.2.2.Structuralismul este considerat, dintr-un unghi de vedere, ca înmănunchind

orientări eterogene, ca teorie comună mai multor ştiinţe umane şi vizează “înţelegerea
faptului uman pe care-l studiază ca un ansamblu de elemente care se determină unul pe
celălalt în funcţie de legile generale ce guvernează natura şi funcţiile lor”.2
Mai explicit, structuralismul, ca teorie sau teorii, explică sistemele prin structurile
lor şi uneori le reduc în mod exclusivist la structurile respective.
Ca metodă de analiză, structuralismul pune în evidenţă structuri stabilite prin
procedee formale, metode cât mai exacte, obiective, similare celor utilizate de către
ştiinţele naturii.
Punându-se în evidenţă integralitatea sistemelor, a obiectelor concepute ca sisteme,
ca ansambluri organizate de elementele ce pot fi recompuse şi transformate prin procedee
distincte, se evidenţiază că structurile reprezintă tipuri sau modele ideale, fondate exclusiv
pe raporturile care unesc componentele (diferenţe, opoziţii, corelaţii), indiferent de natura
lor substanţială.
Detaliind, reţinem că, în accepţia tradiţională, structura este configurarea (alcătuirea,
aranjarea) elementelor componente ale unei totalităţi, iar în accepţia modernă este
modalitatea de construire a unui sistem, modelul abstract care explică “schema” sa de
funcţionare şi principiile ce stau la baza coeziunii sale interne, cum ar fi cazul în speţă
privind sistemul social, realitatea socială. În această ultimă variantă, esenţialul este că nu se
mai explică nici totalitatea plecând de la elementele componente, nici elementele pornind
de la totalitate, ci se explică atât părţile componente cât şi “funcţionarea” întregului prin
relaţiile dintre elementele sistemului dat, apropiindu-se de ceea ce se cheamă
funcţionalism.

4.2.3.Funcţionalismul sociologic studiază faptele sociale în totalitatea lor şi în

interrelaţiile părţilor acestora, urmărind aspectele funcţionale în complexitatea lor.
Funcţia, la rândul său, nu este altceva decât proprietatea unor fenomene, care
coexistă în acelaşi context, de a se influenţa, de a se potenţa în manifestarea lor, pe măsură
ce intră în raporturi reciproce, sau o contribuţie a unui element, adică pentru menţinerea,
prezervarea societăţii, a ordinii sociale.
 16

Aşa, de exemplu, Talcott Parssons, sub denumirea de structural-funcţionalism, a

introdus între anii 1950-1960 un model de analiză al cărui punct de pornire a fost sistemul
social, cu cerinţele sale funcţionale indispensabile, structurate în patru tipuri universal
valabile, şi anume: realizarea scopului; adaptarea; menţinerea modelului valoric şi
integrarea.

4.3.SOCIOLOGIA MARXISTĂ.

Spre deosebire de curentele anterioare, sociologia marxistă – generic sub care se

regăseşte, în principal concepţia lui Karl Marx (1818-1883), dar şi completările ulterioare
ale acestuia -, introduce teze fundamentale cu totul noi, răsturnând, practic, premisele şi
substanţa ideatică de ansamblu de până la vremea sa, cele cu o semnificaţie specială fiind,
pentru contextul dat:
- nu conştiinţa determină existenţa, ci existenţa socială a oamenilor
determină conştiinţa lor socială;
- fenomenele sociale nu trebuie explicate prin conştiinţa oamenilor, ci prin
condiţiile materiale, de producere a lor prin alte fenomene sociale;
- societatea, ca sistem, este rezultatul interdependenţei obiective între
elementele, subsistemele acesteia – economic, politic, juridic, moral,
religios, ş.a. -, fiecare interacţionând activ unul cu celălalt;
- în ultimă instanţă, economicul reprezintă factorul determinant în societate,
sau, mai exact, baza economică determină, în final, suprastructura;
- modul de producţie, înţeles ca mod de organizare socială a activităţii
productive, determină profilul general al organizării sociale, societatea
globală, definită formaţiune socială;
- nivelul şi caracterul forţelor de producţie determină tipul relaţiilor de
producţie;
- sursa schimbării sociale este rezultatul contradicţiei între nivelul şi
caracterul forţelor de producţie, evaluate şi rămânerile în urmă ale relaţiilor
de producţie;
- revoluţia socială – proces de schimbare, radicală, structurală socială;
- lupta de clasă pentru preluarea şi controlul puterii politice, etc.
 17

APLICAŢIE PRACTICĂ:

1. Urmărind aserţiunile de mai jos, în funcţie de specificul acestora, vă rugăm să le

introduceţi la categoria de curent sau subcurent sociologic de care aparţine fiecare,
în funcţie de caz!
Sociologism Individualism Integralism Relaţionism Structuralism Acţionalism

- rolul primordial în rea-

litatea socială revine
societăţii în integralitatea
sa...................................................1 2 3 4 5
6
- societatea este o realita-
te exterioară indivizilor
şi ocnstrângătoare pen-
tru ei.............................................. 1 2 3 4 5
6
- orice fenomen social
trebuie raportat la „to-
tul”, la ansamblul so-
cial................................................ 1 2 3 4 5
6
- înţelegrea faptului u-
man studiat ca un an-
samblu de elemente ca-
re se determină unul pe
celălat, în funcţie de legi-
le generale ce guvernea-
ză natura şi funcţiile lor................ 1 2 3 4 5
6
- viaţa socială este o
sumă de relaţii obiective
(nepsihologice) între in-
 18

divizi............................................. 1 2 3 4 5
6
- rolul primordial în rea-
litatea socială revine
inidvidului..................................... 1 2 3 4 5
6

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
- Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 29-31
- Armand Cuvillier, Obiectul şi metoda sociologiei, în: Sociologia franceză contemporană.
Antologie întocmită de Ion Alunaş şi Ion Drăgan, Editura Politică, Bucureşti, 1971, p. 24-
28
- Émile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 57
– 68
- Traian Herseni, Sociologie, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucreşti, 1972, p. 37-38,
45, 97-100, 104-105, 113
- dr. Iustin Stanca, Sociologie juridică, Editura Concordia, Arad, 2000, p.7-36, - - Jan
Szczepańki, Noţiuni elementare de sociologie, Editura ştiinţifică, 1972, p. 10-17