Perspectiva cognitivistă asupra raţionamentului

1. Circumscrierea teoretică a problematicii raţionamentului

2. Forme ale raţionamentului

1. Circumscrierea teoretică a problematicii raţionamentului

Studiile care vizau problematica raţionamentului, adică a modului în care mintea
umană ajunge la informaţii noi din combinarea celor deja existente, au fost considerate
fie apanajul logicii, fie al cercetărilor din domeniul psihologiei. Datorită conexiunilor
strânse dintre filosofie şi psihologie, s-a relevat faptul că această “exclusivitate”
constituie o punere greşită a problemei, neajungându-se prin acest mod de gândire la nici
o soluţie. Soluţia, însă, a venit din partea neuroştiinţelor care defineau un sistem cognitiv
(deci şi pe cel uman) ca fiind acel sistem fizic ce posedă două proprietăţi – de
reprezentare şi de calcul - subliniind faptul că, pentru un sistem cognitiv, nu
caracteristicile fizice ale mediului sunt esenţiale, ci capacitatea sa de a-şi reprezenta
mediul şi de a efectua calcule cu aceste reprezentări. Pornind de la această observaţie, se
definesc patru niveluri de analiză a unui sistem cognitiv (Miclea, 1994):
- nivelul cunoştinţelor se referă la ansamblul de cunoştinţe de care dispune
subiectul, la scopul şi intenţiile sale, atunci când rezolvă o sarcină;
- nivelul computaţional cuprinde procesările realizate de sistemul cognitiv, în
scopul transformării datelor problemei (input) în soluţie (output);
- nivelul reprezentaţional-algoritmic se referă la modul în care subiectul îşi
reprezintă input-ul şi output-ul, precum şi la modul în care aplică anumiţi
algoritmi pentru obţinerea soluţiei. Important este faptul că o anumită
reprezentare reclamă folosirea unui anumit algoritm şi nu a altuia (M. Miclea,
1994, p. 34);
- nivelul implementaţional se referă la procesele neurobiologice care au loc în
cursul rezolvării sarcinii respective.
 Aşadar, un sistem cognitiv se poate cunoaşte, analizând intenţiile şi cunoştinţele
sale, prelucrările realizate pentru a ajunge de la datele problemei la soluţie, modul în care
îşi reprezintă sarcina şi algoritmii de efectuare a acesteia, precum şi aspectele
neurobiologice.
Revenind la “disputarea” raţionamentului ca obiect al cercetărilor din logică sau
psihologie şi ţinând cont de cele patru niveluri de analiză a sistemului cognitiv uman, se
consideră că :

• logica încearcă să descrie şi să explice raţionamentul la nivelul computaţional de

analiză (calcule de transformare a premiselor în concluzii, relaţiile dintre acestea);

• psihologia acţionează la nivelul cunoştinţelor şi la nivelul reprezentaţional-

algoritmic, studiind influenţa pe care cunoştinţele de care dispune subiectul o au asupra
inferenţelor realizate, modul în care acesta îşi reprezintă premisele în concluzii şi modul
efectiv de realizare a raţionamentului.

2. Forme ale raţionamentului

Prin raţionament, gândirea derivă noi cunoştinţe, pornind de la cunoştinţe date.
Raţionamentul se mai numeşte şi “inferenţă mediată”, deoarece trecerea de la
cunoştinţele anterioare la cele noi nu se face direct, ci prin intermediul altor judecăţi.
Tradiţional, raţionamentul se împarte în două categorii majore – inductiv şi deductiv –
forma fundamentală a celui din urmă fiind silogismul.

2.1. Raţionamentul deductiv - modele explicative

Încercarea de a descrie şi explica principiile cognitive care fundamentează
deducţia, s-a concretizat în trei tipuri principale de modele:
a. modelul factual în care deducţia este privită ca şi proces bazat pe cunoaşterea
factuală;
b. modelul sintactic care asimilează deducţia cu un proces sintactic bazat pe
reguli ale logicii formale;
c. modelul semantic care concepe procesul deductiv ca pe unul semantic, bazat
pe modele mentale.
 Primul model are la bază teoria lui Anderson (A.C.T. Theory) şi a lui Newell
(SOAR Theory) privind arhitectura sistemului cognitiv. Conform acestei concepţii,
capacitatea de inferenţă deductivă are la bază memorarea unor inferenţe precedente,
precum şi existenţa în memoria de lungă durată a unor proceduri, adică a unor reguli de
condiţie - acţiune. Când acţiunea este repetată suficient, ea devine o regulă cu conţinut
specific. Acest model nu poate explica, însă, abilitatea de a raţiona în cazul inexistenţei
unei anumite proceduri stocată mnezic, minimizând, într-un fel, capacitatea subiectului
de a construi noi proceduri acţionale în memoria de lucru.

Cel de al doilea model se fundamentează pe studiile de epistemologie genetică

conduse de Piaget şi Inhelder a căror concluzie viza ideea după care a raţiona nu este
altceva decât calcul propoziţional, gândirea deductivă supunându-se unor reguli formale
de inferenţă. Rips (1994), bazat pe afirmaţia precedentă, merge până la avansarea ipotezei
după care putem vorbi despre un sistem deductiv în care regulile formale de inferenţă
sunt nu numai bază pentru deducţie, ci pentru întreaga arhitectură cognitivă.

Cel de al treilea model are ca principali susţinători pe Johnson-Laird, Byrne,

Schaiken. Studiile lor pornesc de la paradoxul fundamental al raţionalităţii, şi anume
persoanele care fac dovada unui demers eronat în sarcinile de raţionament sunt persoane
care, în cele mai multe cazuri, reuşesc în raţionamentele cotidiene. Acest paradox i-a
făcut pe cercetători să considere că suntem raţionali în principii, dar facem erori în
practică. Acest model explică modul în care subiecţii extrag concluzii din premise ca
fiind tributar manipulării unor modele mentale ce reprezintă situaţiile descrise în premise.
Dacă deducţia depinde de aceste modele, atunci întregul proces este unul semantic,
deoarece construcţia sa presupune acordare de sens şi semnificaţie. Inferenţa deductivă
nu este o "sintaxă" cum dorea să demonstreze modelul precedent, ci este legată de
anumite proceduri semantice. Structura modelului mental corespunde situaţiei descrise în
premise, după cum "între obiectele din realitate (şi proprietăţile acestora) şi obiectele
mentale (şi relaţiile dintre ele) există relaţii izomorfice" (Johnson-Laird, 1983, p.423).
 Rips (1990) se întreabă dacă nu cumva preocupările cercetătorilor privind
problematica raţionamentului n-ar trebui să se orienteze către identificarea mecanismelor
cognitive pe care le fundamentează deducţia, subliniind, astfel, caracterul limitativ al
reducerii acesteia la alte mecanisme psihologice.
Raţionamentul deductiv silogistic
În cazul raţionamentului deductiv de tip silogistic, se porneşte de la o judecată, iar
pe baza unor reguli stabilite, este derivată o nouă judecată, prin intermediul unei a treia
judecăţi. Judecăţile anterioare se numesc premise, din combinarea lor rezultând cea de a
treia judecată, numită concluzie. Cele două premise care se combină pentru a rezulta din
ele o concluzie sunt legate printr-un element comun denumit “termen mediu” care, prin
eliminare, nu se va regăsi în concluzia dedusă. Fără a intra în detaliile studiului pe care
logica îl realizează asupra silogismului, amintim doar cele două trăsături fundamentale
ale unei deducţii (Didilescu şi Pavelcu, 1968):
- operaţia logică se realizează exclusiv în planul conceptelor;
- concluzia derivă cu necesitate din premise.
Dacă logica se concentrează asupra calculelor de deducere a unor concluzii, M.
Miclea (1994) arată că psihologiei îi revine sarcina de a:
- explica modul în care premisele şi concluziile sunt reprezentate de către
subiect;
- explica procedura efectivă de transformare a premiselor în concluzii;
- explica influenţa cunoaşterii implicite asupra procesului deductiv.
Pentru o analiză corectă a procedurii prin care subiectul transformă premisele în
concluzii, trebuie îndeplinite cel puţin două cerinţe metodologice (Johnson-Laird,1978):
- subiecţii trebuie să derive ei înşişi concluziile din premise, nu doar să aleagă
concluzia corectă dintr-un set de concluzii propuse de cercetător;
- judecata trebuie exprimată în limbaj natural, nu sub forma unor simboluri
logice;
- scopul nefiind de a afla mecanismul comun mai multor subiecţi de realizare a
unui silogism, ci identificarea erorilor, trebuie analizate procesările efectuate
pentru fiecare silogism în parte.
 De Soto & Handel (1965), referindu-se la silogism, arată că acesta reprezintă o
problemă verbală în care informaţia privind ordinea setului de itemi de-a lungul unei
dimensiuni este dată în serii de premise. Fiecare premisă descrie ordinea a doi itemi
adiacenţi; subiectul trebuie să ordoneze, astfel, întregul set de itemi, prin combinarea
informaţiilor cuprinse în premise. Astfel, ordinea itemilor devine un aranjament spaţial.
Ipoteza ordonării spaţiale a fost extinsă de către Huttenlocker (1968), pentru a explica
dificultăţile diferitelor forme silogistice. S-a demonstrat existenţa unei paralele între
modul în care subiecţii "aranjează" un spaţiu cu obiecte reale şi modul în care aceştia
ordonează itemii unor premise comparabile. Subiecţii îşi reprezintă ordinea itemilor,
folosind echivalenţe mentale ale aranjamentului spaţial. De aici, s-a dedus necesitatea
studierii legăturilor existente între demersul deductiv şi abilităţile verbale şi spaţiale ale
subiectului.
Studiile realizate asupra capacităţilor mentale tratează cele două tipuri de abilităţi
- verbală şi spaţială - ca fiind separate. Huttenlocker arată că există multe faţete, aspecte
cuprinse în sfera abilităţilor verbale (vocabular, înţelegere verbală, raţionament verbal,
fluenţă verbală) şi este posibil ca acestea să varieze independent unul de celalalt , făcând
obiectul unor diferenţe individuale. Pe de altă parte, abilităţile spaţiale (manipularea unor
reprezentări analogice spaţiale) au şi ele o structură complexă, incluzând aspecte, ca
găsirea unor figuri ascunse, rotaţii mentale, etc.
Thurstone (1941) şi mai târziu Shepard (1986) demonstrează un fapt interesant: în
cazul rezolvării unor silogisme, deşi subiecţii activează şi manipulează predominant
reprezentări propoziţionale (abilităţi verbale), capacitatea de a rezolva acest tip de sarcină
corelează mai degrabă cu abilităţile spaţiale decât cu cele verbale.
Higgins şi Huttenlocker (1972) arată că abilitatea de a reprezenta şi transforma
informaţia pornind de la inputul lingvistic este separată de capacitatea de a reprezenta şi
transforma informaţia spaţială. Ambele tipuri, însă, sunt implicate în gândire şi asigură
succesul în sarcini cognitive.

2.2. Raţionamentul inductiv

 Inducţia, având un sens ascendent, constă în extragerea unor principii şi legităţi
pornind de la cunoştinţe şi date particulare. Luând ca şi criteriu conţinutul inducţiei, se
diferenţiază 3 tipuri de raţionament inductiv:
a. de inducere a unor caracteristici sau proprietăţi;
b. de inducere a unor reguli;
c. de inducere a unor structuri.

Inducerea proprietăţilor constă în procesul de generalizare a unuia sau mai multor

atribute constatate în cazul unor exemplare la toţi membrii categoriei. De pildă, dacă
vedem în mod repetat că cei care câştigă premiul Nobel pentru pace sunt bărbaţi,
inducem propreitatea aceasta, de aici rezultând faptul că „toţi câştigătorii premiului Nobel
pentru pace sunt bărbaţi”. Inferenţa realizată printr-un astfel de mecanism de inducţie nu
este în mod necesar şi validă, ci conţine o cotă de improbabilitate, deoarece pot exista
elemente ale categoriei vizate care să nu deţină propietatea indusă, caz în care vorbim
despre o generalizare forţată.
Inducerea unei proprietăţi de la unii membrii ai categoriei la întreaga categorie prezintă
un aspect pozitiv ce ţine de economia de timp: gîndirea în categorii ca unităţi de maximă
generalitate ce reunesc elemente pe baza unor similarităţi face economie de timp şi efort
voluntar. Pe de altă parte, însă, este o gândire prejudiciată, fenomen pe care Fiske îl
denumeşte "avariţie cognitivă", deoarece nu întotdeauna putem vorbi despre o
omogenitate a realităţii; în timp, propietăţile unui element se pot schimba, astfel încât
acesta să nu mai împărtăşească calităţi comune cu cele ale membrilor categoriei de care
aparţine.

Inducerea unei reguli se referă la generarea unui număr mare de combinaţii care satisfac
regula respectivă. Aspectul important aici este că aceste reguli pot fi induse în mod
explicit, conştient sau implicit, inconştient.
Un exemplu de inducţie de regulă explicită ar fi cel în care se dă spre rezolvare sarcina
următoare:
12A34B56C78D
în acest caz, răspunsul corect este că după fiecare două numere consecutive urmează o
literă în ordine alfabetică.

Wason, studiind erorile care pot apărea în cazul unei sarcini de inducere a unei reguli,
observa că cea mai frecventă greşeală care se instalează este ignorarea de către subiect a
informaţiei care contravine ipotezei.

Inducerea unei structuri, cea mai complexă formă a raţionamentului inductiv, se bazează
pe abilitatea subiectului de a reliefa o reţea de legături între elementele unei mulţimi,
această reţea constituind o structură care apoi este aplicată la o nouă situaţie.
Să considerăm următorul exemplu (Miclea, 1994, p. 440):

Avocatul este pentru clientul său ceea ce medicul este pentru:

a. Bolnav; b. Medicină.

Sarcina subiectului este de a opta pentru una dintre variantele de răspuns considerată ca
fiind unica soluţie corectă din punct de vedere logic. Se observă că rezolvarea acestei
sarcini reclamă abilitatea de a descoperi relaţiile, deci structura, dintre primii doi termeni
daţi şi de a o induce asupra următorilor. Se constată că structura generală a unei inducţii,
precum şi principiile care o guvernează (stabilirea similitudinilor şi transferul) sunt
asemănătoare raţionamentului analogic. Identificarea relaţiilor din cadrul structurii,
precum şi transferul către problema - ţintă sunt influenţate de schemele cognitive ale
subiecţilor, adică de modul în care aceştia îşi reprezintă informaţia iniţială şi pe cea
finală.