MORALA curs I -

23.02.2010 -

Norma moralităţii

Pe lângă principiile general acceptate ce regelmeteză comportamentul

omului ca fiinţă morală (binele ca realitate absolută sau răul că absenţa a
binelui) avem nevoie de reglementări mult mai precise, de repere concrete.
Aceste repere vin fie din interiorul naturii umane, fie sunt exterioare omului; ele
nu au alt rol decât acela de a regelemta comporttamentul omului ca fiinţă
morală.
Când vorbim de normă ne gândim la o relatiate care constituie modul de
funcţionare a ceva. Orice normă se impune cu autoritate , adică impunându-ţi
că trebuie să faci sau nu ceva, şi acest caracter imperativ al normei are drept
obiectiv calitatea faptelor omeneşti (inclusiv gândurile omului), mai précis,
norma de drept obiectiv (ca fapta omenească să fie una bună). Dacă cineva
vrea să fie bun trebuie să acţioneze într-un anumit mod, adică să respecte
anumite norme, dar în egală măsură acea normă trebuie să afecteze gândirea
omului pentru că fapta să nu fie un accident, ci produsul firesc al unei voinţe
educate. Reiese din cele spuse mai sus că norma este absolut necesară şi
astfel, ea reprezintă o anumită valoare, sau anumite valori. Atunci când ne
comportăm în funcţie de norme trebuie să avem în vedere această valoare care
stă în spatele normelor ce determină comportamentul nostru.
Concret, o normă în funcţie de care trebuie să acţionam se prezintă sub
forma negativă (tu nu trebuie să faci cutare sau cutare) sau sub formă
pozitivă (tu trebuie). Caracterul prohibitiv sau stimulativ al normei este
detreminat de valoarea pe care trebuie să o aibă fapta respectivă şi nu de
capriciul cuiva care doreşte împiedicarea liberului comportament al omului.
Dacă este dată o normă în spatele ei există o anumită viziune. Ea
operează mult mai adânc decât normă în justitiţie. Aşadar, trebuie să existe o
adevărată loialitate, o corespondenţă reală între faptă şi scopul acesteia, care
trebuie să fie totdeauna valoros. Orice normă autentică urmăreşte realizarea
unei valori, de unde (sau de la care) orice valuare tinde să fie normativă. Altfel,
în lumina adevărului curăţ un sfânt preferă să moară decât să comită cel mai
mic păcat. Nu normă ca atare este scopul faptelor omeneşti, ci valuarea la care
trimite norma. Valoarea faptei este cea care trasează regulă de conduită şi
masară comportamentului meu.

[ dacă comunic cu cineva şi vreau să îi zic adevărul înseamnă că

adevărurile sunt normative; ceea ce presupune o valoare. Valorile presupun
ceva care mă conduce spre undeva sau cineva anume, ccea ce corepsunde
foarte bine vocaţiei mele. Tudor Vianu, toate valorile sunt subsumate valorilor
sfinţeniei. ]

Comportamentul uman trebuie să aibă nişte caracteristici foarte precise

(ne imaginăm un sfânt care preferă să moară ca martir decât să comită cel mai
mic păcat). Nu norma ca atare este scopul omenesc şi ceea ce presupune
norma, valoarea. Aceasta trasează regulă de conduită şi măsura
comportamentului.

[ vb de faptă bună şi norma care îmi impune să fac faptă bună, în spatele
acesteia trebuie să fie o valoare; în spatele normei sta fapta, iar aceasta tebuie
să fie determinată de valoarea care o determina ]

Norma nu este o formă de constrângere arbitrară a libertăţii uname, ci

mai degrabă o chemare, o solicitare, o invitaţie, pornită din partea unei
autorităţi (în cazul nostru valoarea (perspectiva normei) care are autortiate,
adică Dumnezeu Însuşi) care se adresează libertăţii umane. Este vorba despre o
invitaţie exigentă de a păstra şi cultiva valoarea pe care o presupune valorea
faptei sau pe care o reprezintă realizarea faptei respective. Astfel, putem spune
că norma este o modalitate exigentă prin care libertatea este salvată, nu este
lăsată să se rispiească şi capătă o direcţie, care este în firea lucurilor, care se
înscrie în normalite.
O normă care nu va putea fi fundamentată pe o valore şi care nu va
statua sau stabili o datorie valabilă nu va avea nici o putere. În orice precepte,
porunci, în orice norme şi în orice exigenţe trebuie să fie împlinită o valuare
care dă perspectivă întregii personalităţi implicate, în care să fie cuprinse o
valoare care solicita voinţa.

Există norma generală a moralităţii?

Este de dorit că normele moralităţii existente să fie sintetizate în jurul

unei norme fundamentale pentru a se justifica celelate norme mai mărunte
(detalii ale ei). Asta înseamnă că valorile tutror normelor morale să fie
fundamentate în valorea unică şi absolută care pentru noi sunt Dumnezeu şi
Împărăţia Sa. În această privinţă exista puncte de vedere intre filozofi şi eticieni.
Filososful va pleca de la ideea că există pentru toată lumea o numită
exigenţă morală recunoscută de toată lumea şi general valbilă pentru toţi.
(Kant)
Consatantin Noica către Steinhard - noi (adică filozofii) stăm în faţa
Domnului în picioare iar voi staţi în genunchi, diferetiind între cei religioşi şi
filozofi.)
În ceea ce priveşte valoarea moralităţii, filozofia porneşte de la faptul că
există la toţi o obligaţie morală cu un anumit conţinut şi exigenţă valabilă şi
recunaoscută în mod general. Filozoful vă face inventarul normelor datoriilor
înregistrate de conştiinţa umană, va analiză forma acestora, forţa, puterea şi
pornind de aici se va interesa de fundamentul ultim al datoriei morale, de
normă în calitate de obligaţie sau în calitate de lege (sau ca obligaţie ,sau ca
lege)
Pentru a răspunde la această problemă nici un filozof nu a putut pune în
practică punctul de vedere potrivit căruia datoria morală este legată de fiinţă,
ea căutând stabilirea unei armonii între fapta şi natura celui care săvârşeşte
fapta. Orice filozof care scoate din calcule pe Dumnezeu ajunge la axioma
cunoscută, potirivit căreia omul trebuie să acţioneze potrivit naturii, rezultă că
norma fundamentală a moralităţii este natura, Adevărul.
Trebuie avut în vedere că la fiinţele nepersonale acţiunea acestora este
deretminată de natura celui care acţionează cât şi de raporturile acetsei fiinţe
cu mediul. La nivel unam, însă, natara este o normă valabilă, care se impune.
Norma naturii se impune în mod valabil, dar se impune unei fiinţe libere,
conştiente şi cu putere de judecată (omului). Acesta poate recunoaşte norma
naturii sale sau o poate refuza. După ce a cunoscut-o, el poate asculta de ea
sau să nu îi dea nici o atenţie, nefiind precum celelate fiinţe pe care le
consideră fără raţiune şi legate de natură.
Omul poate deduce conţinutul normai morale din realtia constineita (nu
doar bilogica) pe care acesta o are cu celelate ralităţi.
[ J.J. Rousseau - la toate fiinţele nepersonale care se determină în mod
direct, în funcţie de instincte, sau toate fiinţele nepersonale la care faptele sunt
determinate în mod direct de natura acestora şi de raporturile cu mediul, putem
aplica în mod direct sintamga, “omul trebuie să acţioneze conform naturii”
(Soloviov- nu au ruşine)
Lucian Blaga – când animalul se naşte, orice experienţă se înscrie într-un
angrenaj special care constituie motivaţia comportamentului lui…]
 La nivel uman, fiinţa sau natura constituie o normă valabilă care se
impune, care este adevărata natură umană, sau norma naturii se impune în
mod valabil şi universal la om ? ?
Ştim că omul e fiinţa pe care o definim că liberă şi această calitate îi dă
posibiltatea ca acesta să recunoască să sau nu recunoască norma naturii, după
ce a cunscout exigentele naturii, normei, omul poate să o asculte sau să nu îi
dea nici o atenţie, deosebindu-se radical de fiinţele de sub nivelul uman, care
sunt legate necesar şi cauzal de ritmurile naturii. Omul poate deduce conţinutul
normei moralităţii sale pornind de la propria sa natura şi de la relaţia pe care
acesta o are cu celelalte finite, deci de la reltia conştientă, organică, biologică,
ca la animale, sau poate să facă şi invers în libertatea lui. El poate să se
constituie pe sine propia lege, sau propiul criteriu. Măsura omului este a tuturor
lucrurilor (aşa spuneau anticii). În o anumită privinţă putem vb de o autonomie
şi de o autoreglare a comportamentului uman. Asta se constată pornind de la
faptul că natura trebuie să fie norma moralităţii, dar care natura? Asta de acum
sau cea de altă dată?
Animalele se conduc după instincte
[ Paulescu “Instinte, patimi şi conflicte” – instinctul are întotdeauna o
finalitate bună, instinctul de foame, de sete, de reproducere creează
întotdeauna bună despoziţie,
--data de endorfine--, omul poate transforma instinctual în plăcere şi poate
discerne între plăcere şi finalitatea bună --o anumită plăcere te poate distruge--,
se pune întrebarea care e finalitatea la care omul poate răspunde? ]

Natură este norma moralităţii, astfel ajungem la conceptul autonomiei

(faţă de natură eu sunt autonom - afirmând asta şi posibiltatea acesteia şi
dreptul ei la autoreglementarea comportamentului său, nimeni nu-l va putea
împiedica pe om să-şi umeze voinşa sa în numele dreptului său absolut la
autodeterminare, mai presus de normă fundamentală a moralităţii.)
Transmiţând normă moralităţii, voluntară şi fundamentată pe natura sa,
omul va decădea de foarte multe ori şi va ajunge sub nivelul posibliţătilor
naturii, astfel, nu se poate conserva, ci doar să se corupă. Dintr-o ordine a
lucrurilor rezultă o normă a moralităţii obligatoii, este nevoie de o lege, care să
fie ceva mai mult decât ceea ce natura prin sine îmi sugerează, sau ordinea din
natură îmi sugerează. O normă considerată superioară nu poate disciplina viaţa,
decât dacă nu este expresia sugestiei naturii, ci a voinţei unui Legislator care
este dincolo de voinţa strict omenească.
[ Sfântul Grigorie de Nyssa - dacă îl lăsăm pe om în limitele naturii, el
este liber, dar el are posibilitate să ajungă spiritual până şi în trup, sau poate să
ajungă să fie carnal până şi în suflet. - De aici deducem că natura poate fi luată
 drept normă a moralităţii (punct de vedere ce face carieră în periaoda iluminista
–nu aveau ce să pună în locul lui Dumnezeu) ]
Dacă vom căuta fundamentul caracterului obligatoriu al normelor care
trebuie să detemine caracterul uman, autoreglemantarea comportmantului şi
autonomia omului trebuie să cedeze în faţă (să accepte) teonomiei. Iar legea
naturii trebuie să fie înglobata, cuprinsă, în legea şi în rânduiala stabilită de
Dumnezeu, Creatorul, Însuşi. Conţinutul normei moralităţii nu se descoperi în
mod deplin şi în taotă măreţia sa decât pornind din momentul în care omul
reucunoaşte puterea lui Dumnezeu. Aceasta e concluzia când filozoful abordează
norma moralităţii.
Dacă filozoful nu recunoaşte drept norma ultimă decât raţiunea sau
conştiinţa călăuzită de raţiune al cărei obiect rămâne fiinţa creată, singura
accesibilă raţiunii sale, chiar dacă vede această raţiune în o relaţie anume şi cu
Dumnezeu, teologul în schimb va revendica dept norma subiectivă a moralităşţi
, credinţa, că starea de spirit fundamentata raţional pe revelaţia lui
Dumnezeu, va recunoasşte drept norma Voinţa lui Dumnezue şi Împărăţia Sa.
Asta nu exclude puterea raţiunii, raţiunea, natură sau realitatea naturii, ci
utilizează toate posibiltatile raţiunii umane, iluminate de harul primit prin
credinţă, toate posibilităţile naturii umane, dându-i perspective noi şi complexe
prin ceea ce numim credinţa. (Sunt filozofi care iau pe Dumnezeu ca autoritate
a moralităţii, dar acesta este un Dumnezeu-Concept, limitat, care dă autoritate
sistemlui lui, care este unul exclusiv natural…
Sf. părinţii în sec. IV vedeau în călugărie o viaţă filozofică).

Obiectul credinţei nu este omul şi creatura, ci Dumnezeu. Prin urmare,

înainte, se cauta detalii cu privire la modul în care trebuie să se comporte în
cutare sau cutare ocazie creştinul. Şi care are drept criteriu sau normă a
moralităţii, voinţa lui Dumnezeu = norma generală a moralităţii.
Domnul descoperă voinţa Sa în reveltatie, mai ales în formă ei culminanta
de manifestare, în Mântuitorul Iisus Hristos. Adevărul e transmis de Biserică, în
calitate de Păstrătoare a acestei revelaţii. Norma imediată a moralităţii este
voinţa lui Dumnezeu, revelaţia în Hristos şi reprezentarea de către Biserica.
Aşadar având în vedere această normă a moralităţii, putem spune că o faptă
este bună, nu pt faptul că noi am recunsocut în ea valorile sale intrinseci, ci pt
faptul că Dumnezeu ne-o cere. Faptul că Dumnezeu ne cere săvârşirea unei
anumite fapte, garantează bunătatea intimă faptei respective, dincolo de orice
raţionament omenesc. Aici se pune problema convingerii profunde a omului,
potrivit căreia ceea ce este cerut de Dumnezeu este bine în sine şi pentru noi şi
nu doar calificat ca atare, denumit bine prin raportarea la voinţa divină.
 [ una este să fac o faptă pt că aşa cere Dumnezeu, alta este deplină
încredere în El, ca Persoana cu care dialoghez, El ştie foarte bine ceea ce îmi
este trebuincios şi ceea ce mă vătăma]
Rezultă că poruncile Lui Dumnezeu sunt expresia Voinţei Sale şi devin
norme înţelepte în cel mai înalt grad, fără să fie un fel de decret abstract sau
dispoziţie capricioasă a cuiva. Toate exigenţele poruncilor divine au o unitate
specifică determinate de Voinţa lui Dumnezeu şi nu de ierarhizarea lor în
funcţie de exigenta generală a unei valori, adică odată cu accepatarea
termenului “valoare” pentru Voinţă divină, aşa acceptăm toate normele şi toate
exigenţele acestor valori, nu facem distincţie în a accepta anumite exigente şi
altele nu.
[ risc mare= privire selectivă a normelor moralităţii; Înaltul Antonie- la
Sfântul Ioan Scărarul, scara este paradoxala: eşti pe prima treaptă, iar etapa
următoare sări pe toate celelalte-)

Ontologia – este bună fapta care corespunde normei ??

Principiul potrivit căreia vă fi bună fapta care se încadrează în mod
armonios în ierarhia valorilor, prin urmare norma moralităţii consta în
respectarea ierarhiei valorilor, preferându-se întotdeauna valorile cele mai
înalte. Raul consta în răsturnarea ierahiei valorilor şi în instituirea unei alte
ordini, unei ierahrii false. În ierarhia valorilor toate vlorile au locul lor bine
determinat dar trebuie să fim gata să sacrificăm valorile mai mici în avantajul
celor superioare. Valorile dispuse în ierarhia prestabilită formează un întreg.
Atunci când o valoare nu este luată în socoteala trebuie să reţinem că este
afectat întregul edificiu axiologic; ca ierarhia valorilor să aibă putere de lege
este nevoie ca în vârful acestei ierarhii şi deasupra lor să se afla Dumnezeul cel
Viu al valorilor, adică Persoana şi Fiinţa absolută a lui Dumnezeu (Sfinteina=
atribut al lui Dumnezeu)

Ordinea naturală poate fi cvriteriu al moralităţii. Prin o.n. înţelegem

ordinea metafiyica şi intelectuală cosntituita de ansamblu raporturilora
ontologice pe care le au între ele şi prin natura lor toate cele ce există.
Respectând într-un fel ierarhia naturilor sau modul lierarhiyat de existent al
celor ce exsita. Respectând aceasta ierarhiyare în funcţie de raporturile natural
care leagă un om de alt o, pers de membrii fam sale sau leagă omul de
societatea în care există.
Acest ptc de vedere apare ca un punct care ar vedea toate cele ce există
în relatae într-o anunita ordine, apropiinde-se de pct de vedere al lui Kant legat
demaxima după care trebuie să se conducă omul. Datoricta exitentei multiplelor
forme de dezordineeyxotenete în lume nu putem invoca ordidea supreama a
lumii drept normă a moralităţii.

Natura omenească, criteriulal normei moralitatii.

Norma supremă = dezvoltarea armonioasă a facultăţilor umane (evoluţia
omenirii moraliste). Din punctul de vedere axiologic referitor la normă
moralităţii, conduita esenţială, consta în de terminarea ierarhiei valorilor, în
cazul de fatza problema fundamentală = definirea omului. Ce este omul ?
Omul este definit în un anume fel interiorul unui sistem filozofic, altfel
este denumit în alt sistem filozofic (de ateu de pildă sau de credincios, sau de
ştiinţă sau de Biserică)
Pt cel care îl vede pe om ca fiinţa care nu-şi găseşte senul exclusive în el
însuşi, norma moralităţii va urmări înainte de toate voinţa lui Dumnzeu şi relaţia
pe care omul trebuie să o aibă cu acest Dumnezeul. Prin urmare omul poate să
fie normă a moralităţii atâta vreme cât el va fi fidel propriei sale naturi având
conştiinţa ca natura lui depinde în mod absolut de Voinţa lui Dumnezeu, adică
nu propria lui natura îl menţine în limitele unei existenţe normale ci faptul că se
găseşte cu natura lui cu tot, sub auspiciile Creatotului şi Mântuitorului sau.
Propia să natura nu îl menţine închis în universal material sau cultural sau
social, ci această îl predispune şi îl deschide spre ceea ce îi oferă Dumnezeu. De
unde deducem  credinţa nu distruge norma moralităţii prezentate de filozofie
ci lărgeşte acesta perspectiva aşa încât conţinutul normei să devină mai clar şi
mai sigur.
Ca şi cugetare filozofică, teologia ar fi putut să facă norma moralităţii să
depindă mai mult de obiect, fie mai mult de subiect. Atunci când urmăreşte să
depindă mai degrabă de obiect, adică de o serie de valori obiective se va
fomula în felul următor: datoria generală a creştinului este aceea de a
cultiva şi sluji toate valorile naturale care ţin de Împărăţia lui Dumneze
ca o modalitate de cinstire a lui Dumneze Însuşi. În felul acesta ordinea
preferinţelor va fi urmatorea: Dumnezeu şi Împărăţia Lui, apoi valorile
naturale, dar cu precizarea ca naturalul se va supune supranaturalului
“căci ce îi va folosi omului dacă va câştiga lumea ..” MT 16 , 26.
Atunci când omul urmarester să depindă de subiectul uman, norma
moralităţii se exprimă în felul următor: creştinul în sentimentele şi
actiunle sale va dezvolta şi cultivă toate puterile sale bune folosind
harul lui Dumnezeu şi va birui prin bine toate forţele rele, toate
obstacolele înrădăcinate în el . Sub acest aspect, creştinul va putea
spune că el însuşi este norma moralităţii sale, sau a propiei sale
moralităţi, dacă va lau în calcul trăsăturile generale ale fiinţei sale,
adică dacă va lau în calcul unitatea dintre suflet şi trup, modul său de
a fi la nivelul individual şi comunitar, dar mai ales calitatea lui de mădular
al truopupui mistic al lui Hriostos(natura să crvata şi recreate prin baia sf.
Botez). În felul acesta poutem să dăm dreptate şi celor care vin din spaţial
filosofic sau al nuni religii formulate filosifisc şi spun că raţiunea pate fi norma
moralităţii. Pt a acecepta raţiunea ca normă a mopralitatii tebuie ca rat să fie
dreapta, însă ştim că de cele mai multe ori ne înşelăm în acesta
privinţă(raţiunea ne joca festă…). Orectitudinea raţiunii o poate asigura
conştiinţa, dar şi în zone aceasta se cionsta exitenata constinetie eronate. Astfel
nu putem avem o raţiune drapta, din cauza faptului că o conştiinţă exclusiv
obiectivă este eronată.

Calitatea sa de mădular al trupului mistic al lui Hristos , în ultimă instanţă

natura să creată sau conştiinţa ca natura sa este creată de Dumnezeu,
mântuită prin Hristos şi chemată la desavarasire prin chemarea Duhului Sfânt în
Biserică. Aşa se formulează norma moralităţii: Ordine în care el însuşi
trebuie ca să respecte o ordine în ceea ce priveşte facultăţile sale şi normele
sale.
Omul, ca dealtfel orice fiintia omenească, nu paote fi măsura şi norma
absolută a faptelor sale excluzând pe Dumenzeu din viaţa lui; va trebui să
urcăm până la o normă prima nesupusa unei alte norme, adică până la
Dumnzeu de la care fiecare creatură primeşte fiinţă şi odată cu fiinţa şi valorea
să. În calitate de creator a toate Domnul pune pecetea Sa pe orice creatură. În
om pune chip sau, iar pe creştin îl cuprinde în dragostea să filială.
Fiecare creatură devine o normă pt libertatea umană datorită puterii pe
care o are orice om creat după Chipul lui Dumnezeu, de a descoperi sensul
profund al fiecărei realităţi create şi de a îi dă sentiment, trăire. Creaţia întrega
putând să devină normă a moralităţii numai din această şi în această
perpspectiva. Astfel, creaţia îi apare omul în lumina credinţei ca o reţea de
semne prin care Domnul îi vorbeşte, în care Dumnezeu i se descoperă omului.
Natura umană poate să fie normă a moralitaiti, numai în cazul în care este
înţeleasă ca realitate creată de Dumnezeu şi raportată continuu la Dumnezeu.

Morala -2 02.03.2011

Norma moralităţii –continuare-

 Omul, normă a moralităţii

În antichitate Sofocle spunea că măsura tuturor lucrurilor este omul. Apoi

întreaga lume antică s-a concentrate pe această idée.
Omul antic intuia în om ceva mai mult decât ceea ce se observă. Astfel
omul devenea etalon al tuturor lucrurilor. Rezultă că şi omul poate fi norma
amoralităţii. Asta pt că ocupă o poziţie cu totul specială în cadrul ordinii morale.
Fie subiectul moralităţii, agentul faptelor sale morale şi găsindu-se în o relaţie
continua cu mediul său înconjurător. Grecii au numit omul microcosmos. În
această calitate el cuprinde în sine întregul edificiu al lumii şi reflecta în sine
edificiul lumii. (Nu reflecţie, ci reflectare)
Totodată recunoscând în om calitatea de fiu al lui Dumnezeu, acesta
depăşeşte în importanţa toate celelate creaturi, el însuşi putând fi normă a
moralităţii. A se retine- numai în măsura în care va avea conştiinţa că este
chip al lui Dumnezeu şi este chemat la asemănarea cu Dumnezeu, doar aşa
poate să îşi asume această calitate de normă a moralităţii. În calitate de creator
al lumii şi omului, Domnul rămâne norma supremă şi ultima normă a moralităţii,
Măsură pe care nimeni nu a măsurat-o vreodată şi Binele Suprem, criteriul
suprem în ceea ce priveşte binele şi răului; săvârşirea binelui şi evitarea raului,
omul nu poate fi criteriul bienlui şi răului.
[Omul când savarsete binele sau raul…intra în un amestec existenţial (Sf
Grigorie de Nyssa)]
Omul manifesta în lume calităţile modelului sau, numai în măsura în care
are conştiinţa acestui model şi în care le reflectă pe acestea în lume.
[(Animalitatea tebuie disciplinata - Soloviov)]
Domnul fixează pt creaturile sale o anumită ordine, iar chipului său, i-a
fixat anumite norme obligatorii în funcţie de care va dăinui în exitenta dar va
putea să se şi desăvârşească, sau funcţie de care ar trebui să se
desăvârşească, urmând desăvârşirea divină MT 5,42 (“Fiţi dar voi desăvârşiţi
precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este”). Domnul nu a făcut omul
doar pentru ca să dăinuie în veşnicie, ci că în interiorul acestei dăinuiri să fie
ceva mai bun şi în felul acesta, eu, confirm că în mine sunt confirmate calităţile
modelui meu.
Numai în măsura în care omul e conştient de porunca desăvârşirii, de
vocaţia desăvârşirii sale, făcând tot ceea ce îi stă în putinţă spre a realiza
asceasta desăvârşire poate fi socotită normă a moralităţii.
 Mântuitorul ca normă a moralităţii

Omul este chip al lui Dumnezeu, al nevăzutului Dumnezeu, Fiul s-a făcut
om, Domnul nostru Iisus Hristos. Prin înomenirea Sa, Fiul lui Dumnezeu ne-a
rascumprarat, ne cuprinde în Sine prin botez, ne face fii ai lui Dumnezeu prin
har şi prin includerea în trupul Său mistic, Biserica. El este şi modelul
supranatural al moralităţii. Prin noua creaţie cu care suntem instituiţi prin botez,
avem posibilitatea de a avea o viaţă nouă, viaţa Lui, atât ca exemplu, “Cine Mă
va vădi pe Mine de păcat?”(în 8,46) cât şi ca putere, prin harul Duhului Sfânt.
[Omul tebuie să reflecte în el harul …??]
Mantuitotul îndeamnă pe ucenici să fie următorii săi, ori a urma Lui
înseamnă mai întâi să Îi fi ucenic, ceea ce presupune să primeşti harul prin
Sfintele Taine şi prin exersarea virtuţilor, să asculţi cu promtptitudine învăţătura
sa, să înveţi şi pe alţii cele primite de la Învăţătorul tău Mt 19, 28, În 15, adică
să trăieşti în Biserică şi în rânduielile Sale, pentru că aici se păstrează revelaţia
lui Dumnezeu.
Revelaţia lui Dumnezeu este cea prin care în ambianţa Duhului Sfântul
Domnul ne transmite normele Sale şi învăţătura Mântuitorului. A fi următor al
Lui este a fi mădular al Biserici şi să accepţi normele de viaţă, adică normele
după care funcţionează trupul msitic al lui Hristos, adică Biserica. În Mântuitorul,
Chipul nevăzutului Dumnezeu şi omul desăvârşit se ragasesc reunite în o
sinteză minunată,numită atât norma teoretică a moralităţii, adică preceptul,
porunca, cât şi cea practică, fapta. Fapta concretă confirma calitatea normei
moralităţii. Mt 11.
El este norma moralităţii şi numai urmărea lui Hristos plină de credinţă şi
de dragoste ne face să accedem pe deplin la această norma de comportare
stabilită pentru noi înşine. La rândul nostru, noi cunoaştem norma asemănării
cu Dumnezeu pe măsură ce realizăm în noi, sau prin măsura în care înţelegem
că modul nostru de comportare este unul care urmează lui Hristos. Iubeşti şi
cunoşti, cunoşti şi iubeşti [- părinţii bisericii].
Asemănarea lui Dumnezeu şi angajarea urmării caii lui Hristos sunt cele
două principii echivalente care încununează orice normă a moralităţii omeneşti
şi de care depinde orice teologie morală.
 Norma generală a moralităţii şi normele parţiale

O precizare necesară spre a nu ajunge la riscul de a nu vedea pădurea din

cauza copacilor.
Există o normal generală a moralităţii care recurge din modul general de
a fi, aşa cum există norme parţiale care decurg din anumite împrejurări
concrete în care taim.
În cazul normelor determinate de modul concret de comportare apare
pericolul ca separate de valorile, pe care au misunea să le păstreze, normele
morale pot fi luate ca formule cu valoare intrinsecă, formule normative.
Exemplu: Tu nu vei minţii..putem stabili ce este minciună, putem stabili cazuri
în care este minciuna şi unde nu este minciuna şi putem acţiona în consecinţă
după un barem pe care ni l-am propus fără să luăm în calcul spre exemplu
loialitatea pe care trebuie să o dovedim faţă de oricine. La fel şi cu celealte
porunci, cu postul, cu rugăciunea, putem ajunge la o serie de încurcături, la a
absolutiza aceste norme.
***********************
Cel care nu ia în calcul decât formulele normative fără să se intereseze de
valorile care dau fundament formulelor respective, va ajunge repede la o
moralitate moartă, sau moralista. El va crede că a împlinit dacă a împlinit în
mod formal un anumit cuantum de exigente morale în funcţie de care va
aştepta răsplata, un cuantum de norme foarte generale, norme care datorită
generalităţii lor se exprima sub forma negativă. În realitate valorile exprimate
prin formule sunt mult mai bogate decât formulele însele în care se exprima
valorile respective, desigur este nevoie de normele parţiale, pentru orice
domeniu care corespunde naturii omului care gândeşte prin intermediul
anumitor categorii. Dar aceste norme parţiale, au meritul de a introduce în
domeniul valorilor, meritul de a stabili anumite limite, dar nu trebuie să ne
blocăm în fata normelor, trebuie lăute în considerare de fiecare dată, valorile
care se exprima prin formulele respective.
Trebuie să ne conformăm totdeauna normelor dar trebuie să înţelegem
dincolo de legile generale, bogăţia individuală a personalităţii, valorile proprii
ale acesteia. Pentru că nu numai fiinţa în general este cea ce constituie norma
valabilă a conduitei nostre, ci mai ales modul nostru de a fii în structura noastră
unică, specifică şi specială reprezintă esenţialul; avem responsabilitatea când
căutam norma moralităţii să privim şi forma şi fondul. Văzând aşa lucrurile
putem realiza că numai contactul viu cu realitatea, în cazul nostru întâlnirea
reală cu Hristos Cel viu şi etern, ne va apăra de o viziune prea strictă, uneori
prea legalista şi mult prea superficială, în ceea ce priveşte norma moralităţii.
 [dacă nu am conştiinţa ca eu sunt în o relaţie vie cu Hristos cel viu mă pot
consola cu gândul că împlinesc o serie de exigente şi asta e suficient, dar astfel
pe El îl lasa pe dinafară. Pentru omul religios lucrurile se schimbă, el căutând
întâlnirea reală cu El, norma văzută a moralităţii]

Legea divină

-Legea vesnica-

Ce înseamnă lege? -de retinut-

În drept şi în politică prin lege înţelegem o regulă obligatorie stabilită de o

autoritate suverană care guvernează raporturile dintre oameni în interiorul şi în
interesul unei societăţi. În filozofie şi în etică, în morala, prin lege intelgem o
regulă de acţiune căreia trebuie să ne conformăm, pe care trebuie să ne-o
asumăm spre a realiza binele moral. În ştiinţă, prin lege se intelge un anumit
raport măsurabil, universal şi constant, stabilit între fenomenele naturale (lg.
gravitaţiei).
Pe noi ne interseaza abodarea etică, filozofică. În sens juridic şi moral
legea stabileşte o obligaţie, are semnificaţia de regulă, care pune în rânduiala
ceva, care determină spre o anumită rânduiala, ceea ce ar risca să se manifeste
în dezordine
[(Kant – în moralitate trebuie să facem de aşa maniera ca maxima voinţei
tale să devină norma universală de comportament ?????? )]

Pentru creştini lumea a fost creată absolut liber şi Domnul a dat lumii un
sens, un scop fixat din veşnicie de Domnul; scopul se împlineşte treptat, în
timp. Potrivit învăţăturii creştine, Domnul nu e numai creatorul, ci şi scopul
acesteia, prin El şi pentru El s-au făcut toate şi spre El se îndreaptă toate (Rm
11, 36); rezultă că din veşnicie Domnul are un plan cu lumea pe care a creaţo şi
pe care o conduce spre scopul ei ultim. Acest plan pe care lumea îl urmează
invederea implinrii scopului său ultim este norma, regulă pentru întreaga
creaţie şi pentru orice creatură. Acest plan din veci al Domnlui, cu lumea şi cu
omul se numeşte lege veşnică. Voinţa Domnului de a duce lumea spre
desăvârşire, sau expresie veşnică a trăirii spre asemănarea cu El, care face
posibilă creaţia şi existenţa lumii, Legea veşnică face ca toate făpturile să fixeze
ordinea fixată lor de înţelepciunea lui Dumnezeu. Legea veşnică nu trebuie
confundată cu provdinta divină, dat fiind faptul că în legea veşnică sunt fixate
principiile generale după care să se conducă acţiunile creaturilor, faptele lor. În
timp ce providenţa conduce în mod detaliat la realizarea acestor principii, cu
alte cuvinte, providenţa presupune existena legii vescnice.
Domnul imprima planul Său veşnic ficarei creaturi în mod corespunzător
cunatura ei încât aceasta să existe potrivit raţiunii modului ei de a fii.
Planul există din veci dar sepune în apilcare odată cu creaţia. Legea
veşnică nu se confunda cu Fiinţa lui Dumnezeu, dar nu e saparata de El, ca un
fel de “moira”(destinul,
-fatum- din Latină, de care şi zeii se temeau) antică. Lg veşnică este atât
condiţia existenţei lumii create şi condiţia primordială pentru existenţa ordinii
morale. Asigură ordinea naturală fizică pentru fiinţele iraţionale şi legea morală
pentru cele raţionale. Din vechime omul a avut conştiinţa unei legi vescnice şi a
fomulat-o în forme diferite.
[există o serie de puncte în legea fizică care dacă s-ar deplasa sau modica
ar fi o tragedie pentru cele existente; există o serie de constante aşadar care ne
fac să gândim la un plan veşnic al lui Dumnezeu, sau exitenta unui Plan, dar
acest plan trebuie să fi avut un creator al acestui plan]
În ceea ce ne priveşte, urmând tradiţia disciplinei morale, putem semnala
anumite însuşiri ale legii veşnice:
-lg veşnică se extinde asupra ordini fizice şi asupra celei morale. Dacă
fiinţele iraţionale nu au conştiinţă acestei legi, omul ia act de existnra legii
vesncie încât putem spune că fer. Agustin ca legea veşnică este raţiunea divină
sau voinţa lui Dumnezeu care porunceşte că ordinea naturală să fie păstrată şi
care opreşte ca aceasta să fie încălcată. (în lucrarea “Contra Fastum”??)
-lg veşnică are caracter universal, adică se extinde asupra a tot ceea ce
există creat, material său spiritual, raţional său spiritual.
- lg veşnică este absolut necesară, necesitatea ei rezulta din faptul că
lumea există şi că nu exista întâmplător şi că lumea are un sens care trebuie
împlinit.
- lg veşnică este imutabila şi neschimbabila pt că este expresia voinţei lui
Dumnezeu, aşa că în ps 147, 6 “lege le-a pus peste care nu vor trece”
 Def (de reţinut): lg veşnică este planul din veci al lui Dumnezeu, în
funcţie de care lumea a fost creată şi există şi în fucntie de care se conduc
toate făpturile în vederea înnoirii scopului lor. Ea este izvorul legii moralre şi a
tuturor legilor după care exista întreaga realitate creată şi ea stă la temelia
ordinii morale.
La baza legii morale este o lege veşnică căreia nu îi scapa nimic. Lg
veşnică nu se confunda cu providenţa sau cu Dumnezeu Însuşi şi nu se
confunda cu predestinaţia, de aici rezulta că sunt realităţi care funcţionează
prin firea lor, şi se mişca cu responsabilitate, în felul acesta ele îşi manifesta
propria lor libertate. Dacă înţelegem libertatea drept un mod de exerciţiu care
porneşte de la stăpânirea de sine putem să intelgem de ce nu confundam
legea veşnică cu predestinaţia. Presupunând existenta lg veşnice nu sumtem
provocaţi să credem că nu mai e de făcut nimic, ci omul îşi are felul său de
exersare a libertăţii care îi dă specificitate, în această exersare participa la
planul Lui Dumnezeu care îl defineşte.

Curs 3

Legea Morală Naturală

Toate făpturile sunt supuse unei legităţi. Dacă toate făpturile se supun
unei legităţi universale, fiecare cu propriul mod de a fi, adică sunt supuse în
mod pasiv (Pr. Stăniloae) lg veşnice, omul participia la această lege veşnică,
sub 2 forme:
Amândouă deopotrivă importante
- fizic, sau biofizic, biologic, biochimic omul se supune în parte în mod pasiv
lg veşnice, cum sunt supuse toate celelate finite
[pătimeşte cele ale firii – pr Stăniloae, preluând pe Sfântul Maxim
Mărturisitorul].

- personal, unde operează nu numai lg fizico-chimice ci şi lg morală.

Domnul descoperă omului aceasta lg morala, prin porunci prin sfaturi prin
îndemnuri , prin chemări, şi chair prin oprelişti, aşa încât acesta să
înfăptuiască binele şi să evite raul. Lg m confirma faptul că omul este o
fiinţă liberă, nu doar o fiinţă prinsă în angrenajul în care sunt prinse toate
 celelalte fiinţe create (naştere creştere, moarte), şi fi autodeterminare,
confirmarea lui ca fiinţă personală.
Cele două nivele, pătimind efectele legitivitatii lg veşnice (solidaritate cu t.
celelalte fiinţe create), lg morala este tot la fel de importantă, ca fiinţa care
are vocaţia ieşirii din spaţiul mundan, un alt fel de existenţa decât a acelora
dinaintea lui.

Def.: Lg m nat este capacitatea data de Domnul fiinţei umane încât aceasta
să înfăptuiască binele şi să evite raul. Lg m este şi forma prin care omul
participa conştient prin firea să şi la lg veşnică. (prin reacţia pasivă şi activă)
[în franceză vb –participe de, participle a- lg veşnică  participe de]

Alta def. : lg m nat constituie totalitatea dispoziţiilor morale pe care

Domnul le-a împărtăşit fiecărui om în faptul creaţiei, prin câte în mod firesc
acesta săvârşeşte binele şi evită raul. Lg aceasta se numeşte naturală pt că
reprezintă suma dispoziţiilor morale pe care Domnul le-a pus în firea
fiecăruia dintre noi , odată cu actul creaţiei, Prin urmar lg m nat are un
caracter subiectiv, dar asta este fundamentata pe obiectivitatea lg veşnice,
ca realitate exterioară, dar cu efecte directe, în fiecare realitate creată. Lg m
nat tine de natura omenească încât omul nu poate renunţa la această lege şi
să mai poată fii om, sau omul nu poate fi gândit în calitate de om fără ca
asupra lui să opereze lg m nat. Lg m nat nu exista în om ca un cuantum de
idei f précis formulate, ci ca un cuantum de înclinări şi predispoziţii, care au
drept obiectiv cunoaşterea cu uşurinţă a adevărurilor morale fundamentale.
Lg m nat nu este indentica cu conştiinţa morală. Aceasta este organul prin
care se cunoaşte lg m nat, organul subiectiv, se manifestă punctual că
judecata a valorilor morale a faptelor noastre sau ale altora, în timp ce lg m
nat este un cuantum de predispoziţii datorită cărora evoluează în mine
conştiinţa morală, prin care omul are simţul moral, nu doar simt, ci
simţământ.
Constinta morala este subiectivă, manifestata punctual, lg m nat are o
realitate obiectivă, realitate impersonală şi permanentă.
Domnul a rânduit ca în actul creaţiei să se descopere omului voinţa sa,
aşezând mai întâi în fiinţa noastră, germenii conştiinţei fireşti a ceea ce este
bine şi ceea ce este rău. Lg m nat este lg propriei noastre naturi, ea nu este
ceva străin de om, ci îi este tot atât de proprie pecat îi sunt proprii toate
celelate lg în funcţie de care omul exista ca fiinţa fizică. Era este o reflectare
la nivelul funcţiilor şi manifestărilor personale ale omului, la nivelul lg
veşnice, aşa cum această se manifestă ca legitate universală în funcţie de
care exista ceea ce există.
 Existenţa lg m nat se constată în mod concret în modul de
autodeterminare a omului în funcţie de bine sau de rău , în faptul că în mod
firesc el evita raul şi cauta binele. În egală măsură se constată existenţa
acestor lg în modul de funcţionare a constintei morale, aceasta deosebind
binele de rău, de fiecare dată când ne împlinim datoria, dându-ne
sentimentul de bucurie, pace sufletească, după cum dă sentimentul de
vinovăţie, inconfort psihic, sufletesc, atunci când săvârşim raul. La diverse
popoarea, găsim m referinţe, care ne dau mărturie despre existenţa
conştiinţei lg m, până în cele mai vechi forme de cultura umană (sociologia,
etnografia??/..la omul arhaic?)

Mărturii despre existenţa lg m nat în Sfânta Scriptură…--a se retine--

VT
- “Porunca aceasta pe care Ţi-o dau Eu astăzi nu este neanteleasa de tine şi
nu este departe de tine, ea nu este în cer şi nu este nici peste mare,
cuvântul acesta este foarte aproape de tine, el este în gura ta şi în inima ta,
ca să îl împlineşti” (Deut 30,11-14) -> rezulta că omul are capacitatea
firească de a împlini lg m.

- “Cu ştiinţa intelgerii i-a umplut pe ei şi le-a arătat şi cele bune şi cele rele.
Pus-a ochiul Sau peste inimile lor, Pusu-le-a ştiinţa şi legea vieţii le-a dat
înţelepciune” (Isus Sirah 10, 6-12) –de căutat exact menţiunea în Biblie—(16,
6-12??,)
- “Voi punea legea mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie” (Ieremia
30,33)

NT
- “Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea” Mt 7,
12
Aici este înţeleasă lg de aur a moralităţii. În mai toate pop antice găsim
forma asemănătoare de tipul “ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”.
Dar la NT(Mt 7,12) este o răsturnare a unei etici cu care omul antic era
obişnuit…câte voieşti TU, fă altora...
- “Căci păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii,aceştia neavând lege îşi
sunt lorusi lege,c are arată ca fapta legiie ste înscrisă în inimile lor prin mărturia
cosntiintei lor şi prin judecăţile lor care îi vinuiesc sua îi aprobă între ei. În ziua
când dumnezeu va jduecat prin Iisus Hristos cele ale oamenilor” (Rm 2, 14-16)

Însuşirile lg m nat
-Unitatea, data de acelas Dumnezeu. Lg m nat poseda o unitate internă
dincolo de varietatea modului ei de aplicare. Spune asta ţinând cont de faptul
că în adâncul ei exista un element comun care leagă laolaltă toate formele de
manifestare şi de aplicare a acestei legi. Unitatea lg m nat poate fi considerată
sub două aspecte:

a. toate preceptele sau toate formele, exigentele, lg m nat se reduc la acelas

Legiutor, la Dumnezeu

b. toate exigenţele lg m nat, au acelas scop, realizarea ordinii m nat şi acelas

obiectiv, săvârşirea binelui şi evitarea raului.
Unitatea se deduce şi din unitatea neamului omenesc şi din unitatea lui
Dumnezeu care a stabilit o singură ordine divină a lumii.

-Universalitatea lg m nat. Aşadar, lg m nat se extinde asupra întregului neam

omenesc, ca un dat, ca o zestre a naturii umane, dat fiind că natura umană este
pretutindeni şi totodată identică şi unitară, toţi oamenii fiind supuşi ai acestei
legi. În ceea ce priveşte ideile morale fundamentale nu exista deosebiri
fundamentale, nu sunt dependente de treapta de dezvoltate. Toţi fac distincţie
între bine şi rău, pedeapsă şi răsplata.
[însă nu peste tot, binele meu este şi binele altora şi invers. Ţine de
aspectul cultural al lucrurilor, de faptul că el intelge conceptul de bine, altfel
decât îl înţeleg eu. -kamikaze-]

Universalitatea, rămâne o realitate necontestată, dar numai la nivelul

principiilor celor mai generale. Întrucât principiile generale nu sunt receptate
de toţi la fel, exista o varietate de aplicare la caz concret, de unde şi
deosebirile de ordin moral în viaţa popoarelor şi anumitor persoane luate
individual. Aceasta variabilitate nu contrazice universalitatea lg m nat,
aceasta variabiliate este una relativă, dat fiind faptul că moralitatea este
pretutindeni aceeaşi deşi material, concret, ea poate să difere de la o
societate la alta.

- Imutabilitatea, neschimbabilitatea; Când o lg este abordata, se ajunge la

abrogarea acestei legi din consideraţii de ordin extern şi de ordin intern. Adică,
atunci când se schimbă condiţiile de aplicare a legii, când s-a modificat
contextul, lg este anulată, sau eficacitatea legii nu mai este valabilă, inoperabila
 În cea ce priveşte lg m nat, aceasta fiind data de acelas Dumnezeu ea nu
este susceptibila de shimbare, intern sau extern. Imutabilitatea, concret,
rezulta din următoarele consideraţii:
a. datorită adevărului cuprinsului ei, lg m nat porunceşte împlinirea celor
bune şi orpeste săvârşirea celor rele
b. datorită neschimbabilitati Legiuitorului, acelas este Dumnezeu care a dat
legea la începutul creaţiei, acelaşi şi astăzi
c. datorită neschimbabilitati firii umane.

O consecinţă a imutabilităţii este durabilitatea sau valabilitatea lg m nat.

- Lg m nat nu suferă nici o dispensă sau abatere. Dacă Domnul iubeşte

binele şi urăşte raul, El vrea ca omul să facă întotdeauna acelas lucuru, adică să
acţioneze potrivit lg m nat. Domnul prin iubire ţine cont în judecata Sa, ca
natura omenească nu mai este identică cu ceea ce era înainte de păcat. Prin
urmare puterile naturii căzute nu mai sunt suficiente pentru împlinirea
exigentelor lg m nat fără harul lui Dumnezeu. În cazul acesta se explica
îngăduinţa pe care o are Biserica, în cazul avortului şi iertarea lui Dumnezeu,
când este vorba de pocăinţă.
Lg m nat este neschimbabila, dar din cauza anumitor împrejurări, obiectul
ei poate suferi schimbări Domnul ştiind chiar finalitatea îndepărtată a lucrurilor.
Aşa se explică de ce Domnul a îngăduit primilor oameni căsătorii intre fraţi şi
surori, sau între rude apropiate. Această formă de procreare nu presupunea
riscul naşterii cu malformaţii, datorită faptului că, genetic vorbind, omul nu
adunase în el atâtea tare (târât=cu defect, cu lipsuri) câte are în el genomul
uman.
[Sfântul Vasile cel Mare, Scrisoarea 22 – să ierte în orice împrejurare. Să
nu amâni pt a doua zi iertare, că nu cumva în noapte să vă despartă Domnul şi
să fiţi în faţa judecăţii pt că nu ai iertat. Dacă fratele tău a greşit faţă de tine,
dar se pocăieşte şi îşi cere iertare, iartă-l. Metanoia- pocăinţă, părere de rău
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Statui - eu te iert, dar ca să te îndrepţi]

Curs 4 - Morala 10.03.2010

Lg m pozitivă
 (legea morală pozitivă)

Legea este criteriul obiectiv în fct de car se comporta fiinţele raţionale,

sau în funcţie de care exista tot ceea ce există (în funcţie de o legitate, suporta
în mod pasiv lucrare lui Dumnezeu dar oamenii şi îngerii au şi legea m în fct de
care se autodetermina). Cu cât autoritatea unei lg este mai mare cu atât ea
este expresia unei autorităţi mai mari şi are valoarea absolută atunci când ea
vine din partea lui Dumnezeu.
(pt fiinţele raţionale, omeni şi îngeri, a pus lg m nat).
Prin asta Domnul da creaturii primul impuls pt realizarea scopului ei
ultim, implus prin care creatura funcţionează ca autoritate dinamică, nu doar
pătimeşte lucrarea lui Dumnezeu, ci sunt şi proprii autori ai devenirii.
[dacă suntem după Chipul lui Dumnezeu avem şi puterea de a înfăptui
ceea ce El înfăptuieşte în calitate de model al nostru – Sfântul Nectarie]

Lg m nat nu este suficientă pt atingerea scopului nostru supreme, pt ca:

- lg m nat este evidentă în ceea ce priveşte principiile generale, atunci

când se referea însă la cazurile concrete, precizările ei devin mai neclare
mai confuze sau când se încearcă aplicarea principiilor morale
fundamentale la diverse grupuri de oameni, societăţi. De aceea este
necesară o autoritate care să stabilească condiţiile binelui şi răului ,
arătând şi consecinţele care decurg din înfăptuirea binelui sau nu. Prin
urmare, existând autoritatea incontestabilă a unei asemena legi, putem
vb de unitatea necesară a acţiunilor omului în general

- lg m nat conţine m prescripţii numai în forma generală. Pt aplicarea la

cazuri este nevoie de existenţa altor legi, altor realităţi. Ex.: lg m nat
sugerează că pt împlinirea dreptăţii să existe judecători, dar cum să se
facă judecata, ce calităţi să aibă aceştia nu mai prescrie lg m nat, de
aceea e nevoie de alte criterii care să precizeze o serie de amănunte cu
privire la aplicarea anumitor lg.

- în viaţa concretă dispoziţiile lg m nat prevăd sancţiuni insuficiente şi

neprecise. Dacă acest lucru nu este f grav în ceea ce priveşte rap noastre
cu Dumnezeu, nu acelas lucru este atunci când se pune problema
reglementarii rap dintre omeni în societate. De aceea trebuie realizat
faptul că inplinirea normală a raporturilor dintre cetăţeni nu este bine să
 fie lăsat la bunul plac al fiecăruia, oricât de lucida ni s-ar părea persoana
repsectiva, oricât de drepte ar fi socotie, şi oricât de bine intenţionate.
Este nevoie de o altă autortiate, a unei legi care uneori să constrângă,
chiar să sancţioneze pe cei care atentează la bună ordine din societate.

Aşadar este nevoie de o lg pozitivă care se impune în mod categoric, pe

care o percepi, o lg care vine în mod exspres şi voit de la o autoritate
incontestabilă. Lg aceasta pozitivă este destul de complexă, lg civilă, penală,
tine de lg pozitivă, dar nu ne interesează asta, ci lg morala, şi mai précis lg m
pozitivă.
Lg m pozitivă este o lg dată în timp şi promulgata în mod expres de o
anumită autoritate, Dumnezeu, sau o autoritate legitimă a societăţii, având
drept scop, binele comun. Prin urmare lg m pozitivă este dumnezeiasca
atunci când este dată de Dumnezeu şi omenească atunci când este dată de
o autoritate omenească. Este pozitivă fiindcă este data + confirmată în
calitate de lege, în mod expres, pritr-un act de voinţa al cuiva, un act extern
şi public şi totodată pt ca ea cuprinde prescripţii hotărâte precis, evidente cu
privire la acţiunile omului.
Lg m pozitivă are şi ea o serie de caracteristici, însuşirile lg m poz:

- trebuie să vină de la o autoritate legitimă şi competenţă

- nu se poate opune dispoziţiilor unor lg superioare, adică lg m nat, lg
veşnice
- trebuie să urmaresca binele comun, iar în ceea ce priveşte lg pozitivă
omenească ea trebuie să fie posibla

Între lg m nat şi lg m poz exista numite raporturi şi anume:

- obligativitatea -> lg m nat are temeiul în voinţa lui Dumnezeu

concretizata în actul creaţiei. Lg pozitivă are temeiul atâta în voinţa lui
Dumnezeu cât şi în voinţa unei autorităţi omeneşti, Prin urmare atunci
când are temeiul în Dumnezeu nu va fii niciodată împotriva lg m nat, dar
un anumit stat, de exemplu, prin autoritatea respectivă, poate să
contravină lg m nat.

- lg m nat impune numai acte care după natura lor sunt bune, în funcţie de
pricipiile generale. Lg pozitivă omenească poate impune şi acte care prin
natura lor pot fii rele, împotriva bunului simţ şamd.
 - lg m nat se găseşte în firea omului în timp ce lg pozitivă poate fi
cunoscută numai prin informaţie personală, prin experienţă proprie sau
prin mărturii date, aduse, prezentate de alte persoane cu autoritate

- Lg m nat tine de firea omului în timp ce lg m pozitivă nu este legată

indisolubil de firea omului, ci este cunoscută numai pe baza informaţiei
personale sau cunscute de alte pers

- Lg m nat este o lg unitara şi valabilă pt toţi oamenii, pretutindeni şi

oricând în timp ce lg m poz este val numai pt atâţia cărora se prescrie
lucrul acesta, iar în ceea ce priveşte timpul, poate fi obligatoriu numai pt
un anumit timp şi spaţiu, şi în aceeaşi situaţie şi împrejurări care impun
respectivă lege

- Lg m nat după originea ei este dumnezeiasca pe când lg m pozitivă poate

fii şi omenească. Ex: lg morală a VT şi legea ceremonoiala din VT sunt lg
poz dumnezeieşti, iar lg statelor din trecut şi de azi sunt lg positive
omeneşti. Iar legile care alcătuiesc ethosul Bisericii sunt lg poz, unele
dumnezeieşti iar altele omeneşti (lg neschimbabile în privinţa dogmelor)

Lg poz dumnezeiască

Prin conceptul de lg poz dum ne referim la toate lg comunicate omului de

către Domnul prin LEGĂMINTELE (prof. a insistat aici pe acest cuvânt) făcute cu
neamul omenesc. În fct de aceste legăminte, lg poz dum, se împarte în lg VT şi
lg NT (vechiul legământ şi noul legământ)
[testament – scris de o pers înainte să moară. În ceea ce priveşte relaţia
cu Dumnezeu- nu avem de a face cu moarte. A fost tradus din grecescul
“diatiki”??]

Lg VT

Lg m a vt se împarte în lg premozaica şi lg mozaica.

Premozaica cuprinde texte, porunci date de Domnul înainte de Moise dar
în mod special se referă la descoperirea voinţei divine sub forma unei autorităţi
categorice, prezentată patriahilor vt şi în mod special lui Noe şi lui Avraam.
Aceasta voinţa expresă a lui Dumnezeu, căreia îi putem spune şi lege (ref. la
voinţa), cuprinde pe lângă prescripţiile lg m nat, bine şi rău, şi prescripţii
pozitive, descoperite de Domnul primilor oameni prin revelaţie supranaturală,
intervenţie precisă directă şi cu autoritate. Conţinutul acestor lg consta în
deosebirea dintre curate –necurate, interdicţia de a consuma carne cu sânge,
tăierea împrejur, căsătorie levirat..etc.
Apare momentul -Noe- în istorie. După potop Domnul face cu Noe un
legământ prin care se întăresc poruncile déjà cunoscute din generaţiile trecute,
dar care aveau conştiinţa că sunt date direct de Domnul, fiind completate cu
altele noi. Le putem enumera, lg noe :
-oprirea omuciderii
-oprire consum carne crudă
-intarirea autorit omului, sau autorizarea autorităţii omului de a stăpâni
peste toate cele ce sunt pe pământ
-razbunarea omuciderii,
-casatoria din levirat

La aceastea s-au adăugat:

- a nu trăi fără autoritate, a nu huli pe Domnul, a nu cădea în idolatrie,
oprirea incestului (castoria cu un consange), oprirea omuciderii,
interzicerea furtului şi interzicerea consumului cărnii animalelor sufocate
sau găsite moarte în urma atacurilor fiarelor sălbatice, dreptul de a
consuma carne.

Aly legământ pe vremea lui Noe, cel cu Avraam (2800-2500 în. Hristos).
Cu Avraam se face un nou legământ. Acestuia promite că va face din el un
neam ales şi numeros din care va binecuvânta toate neamurile pământului.
Domnul încheie un legământ cu Avraam, pecetluit prin tăierea împrejur.
Totodată îi dă o serie de porunci pe care acesta tebuia să le respecte. În ceea
ce priveşte istoria mântuirii, Avraam – etalonul în ceea ce înseamnă virtutea
credinţei, virtutea fidelităţii faţă de Domnul. Pe vremea lui Noe nu s-a pus
problema aceasta. (Avraam = părintele credinţei, virtutea raportării la
Dumnezeu, fidelitatea faţă de Dumnezeu).
După această lege apare lg mozaica
Ac este legea prin care poporul lui Israel devine realmente un popor ales. Ea
este pozitivă şi supranaturala prin modul său de descoprire şi de comunicare şi
prin scopul urmărit, scop care nu este altul decât împlinirea voinţei lui
Dumnezeu. Aceasta lg urmărea pregătirea pop evreu în vederea primirii
Mântuitorului, lui Mesia, prin :
 -cultivarea virtuţii izvorâte din credinţa izvorâtă din monotheism

--prin conştiinţa păcătoşeniei

---recunoasterea necesităţii că păcatele să fie curăţite prin jertfă,

prin nădejdea într-un mântuitor, rascumpartor, Care să vină din altă
parte decât din interiorul lumii. (* acestea sunt 3 criterii fundamentale, de
reţinut)

[Sfântul Vasile Cel Mare face distincţia dintre “metanoia” şi pocăinţă, părerea
de rău, mâhnire.]
[omul este responsablizat în mod special şi omul este pus să îşi evalueze
altfel existenţa de până acuma. Ideea de jertfă presupune sacrificiu, iar
oferirea acestora presupune, rezulta o rezponsabilizare. Referire la Cain şi
Abel şi oferirea jertfei din ceea ce este mai bun şi mai frumos. Jerta pentru
păcat.]

VT grupează în un ansamblu coerent trei tiprui de legi :

-Lg cultica
-Lg juridică sau politica
-Lg morala
Acest ansamblu de legi constituie esenţa teocraţiei VT, în care religia ca
raportare cultică la Dumnezeu, dreptul şi morală sunt unite în modul cel mai
strâns cu puţină.
[religia nu este doar dispoziţia mea de a crede şi este angajamentul unei
relaţii cu Dumnezeul meu. Lucrurile se schimbă în situaţia pe care o
raportez la tradiţia populară..etc]

Curs 5 Morala 17.03.2010

-momentul Moise-

Legea mozaică este legea prin care poporul Israel devine popor ales. Ea
este supranaturala prin modul în care se descoperă şi prin modul în care se
comunica poporului evreu şi prin scopul său, adică împlinirea voii lui Dumnezeu.
Această lege urmărea pregătirea poporului Israel pentru venirea lui Mesia prin
cultivarea monoteismului şi a virtuţilor izvorâte din aceasta, prin întărirea
conştiinţei păcătoşeniei şi recunoastarea necesităţii unui Mântuitor, curăţirea
prin jertfă.
Vechiul Testament grupează 3 tipuri de legi:
- lege ceremonială, insuficient cultica
- lege politica
- lege morală

Acest ansamblu de legi = esenţa teocraţiei Vechiului Testament, în care

religia, dreptul şi morală sunt unite în modul cel mai strâns cu putinţă. (unite
într-o finalitate unică)
Legea ceremonială, oarecum cultica (pt ca jertfele erau mai degrabă
ceremonii, pe când cultul vine dintr -o stare interioară aparte în care respectul
de Dumnezeu se manifestă printr- un anumit tip de comportare)
[în crt= necesitatea comportamentului evlavios, cultivarea şi a relaţiei
văzute cu Domnul]
Cultul , prin acele ritualuri asigura momoria mereu reînnoita a privilegiilor
poporului evreu, prima alianţa cu Iahve făcută prin Moise.
[M. Eliade – mituri reproduce un fapt concret care s-a petrecut într-un
timp nedeterminat. Ritualul este continuua aducere aminte a respectivului
eveniment]
În acelaşi timp, cultul are şi o semnificaţie simbolică şi tipică, sugerând
împlinirea celor promise de Domnul în epoca mesianică, şi în felul acesta legea
ceremonială împlinea un scop pedagogic, era un îndrumar pt un popor
insuficient de maturizat, de aceea ea presupunea şi prescripitii externe
variate,care preinchipuiau pe Mesia, cum ar fi jertfă de curăţie. Totalitatea
prescripţiilor cultice a legii lui Moise – obiectiv= menţinerea trează a aşteptării
lui Mesia, dezvoltarea conştiinţei păcatului şi a conştientizării ca prin păcat nu
se poate mântui prin el însuşi, prin urmare scopul legii ceremoniale, deşi pe
deoparte era de a amintit poporului evreu ceea ce Domnul făcuse prin Moise pt
el, era pregătirea poporului evreu pt marea operă de răscumpărare a omului
prin Mesia. Venirea lui Mesia şi istituirea Noului Legământ a făcut ca după legea
ceremonială Vechiului Testament , aşa încât a o ţine este … inutil după lege ….
“cele vechi au trecut”( 2 COr 5,17), “legea nu a fost decât umbra” (Evr
10,1)-> Pavel se clasează în plin limbaj platoniv (mitul cavernei), de aceea Sf
Apostol , stihiile slabe şi sărace (Gal 4,9) ale acestei legi nu mai sunt valabile pt
creştini, iar ascultarea de legea cea veche este inutilă, interzisă şi chiar
aducătoare de maorte (FĂ 5 ,10)
 Legea politica- a ţine poporul strâns în jurul credinţei teocratice şi a-l
separa de celelate popoare??? Cultivarea ideii că legile de conducere ale
acestui stat provin direct de la Iahve.
În mod concret legile acestea sunt aplicările pozitive ale legii morale
naturale în viaţa socială, servind la realizarea poporului evreu, dar aceste legi
mai au şi un plus de specificitate care iese din caracterul teocratic al poporului
evreu, adică, o serie de comportamente ale poporului evreu neînţelese astăzi.
(formele de violenţă, puţin înţelese de contemporani)
[tebuie să ne gândim aici la finalitatea lucrurilor, altfel s-ar putea să nu îl
recunoaştem sau distinge faţă de zeii celorlalte popoare. Menţinerea religiei
monoteiste s-a făcut prin mari jertfe.]
Prescripţiile acestei legi au fost absolut obligatorii pt evreu, ca pop al
alianţei cu Domnul, de aceea încălcarea legii politice ducea la încălcarea
alianţei cu Dumnezeu. Pt poporul evreu obligativitatea acestor legi politice,
reglementa raporturile dintre cetăţeni iar pe de altă parte menţinea separaţia.
Obligativitatea acestei legi încetează parţial prin venirea lui Hristos, iar în mod
definitiv prin distrugerea templului în anul 70 după Hristos.
Ca nou Israel şi ca popor al unei noi alianţe, Biserica a preluat
semnificarea duhovnicească a legii civile + mozaice, de aceea iniţial, ucenicii lui
Hristos au respectat o parte din aceste prescripţii, mai ales acelea prevăzute,
sau care se refereau la curăţia prevăzută de lege, dar prin misiunea printre
păgâni Apostolii au înţeles că respectarea strictă a prescripţiilor legii ebraice
erau inutile pentru mântuire. De aceea, încă de la Ierusalim 44, Apostolii au
renunţat la prescripţiile legii iudaice în ceea ce priveşte ceremonialul şi aspectul
politic. Sfântul Pavel condiţiona creştinii veniţi din lumea păgână să nu mai
treacă prin ritualul ebraic ci să renunţe la idolatrie. În interiorul Noului Legământ
cu lumea prin jertfa Domnului, vor fi formulate alte prescripţii din revelaţia NT
prin care se vor reglementa raporturile menirii Bisericilor intreolalalta şi
raporturile acestora cu necreştinii.
Legea morală a Vechiului Testament (ne interesează în mod special) –
echivalează – cu o foarte clară revelaţie a legii morale naturale, dar pe baza
iubirii dintre Dumnezeu şi om aceasta implica o determinare mult mai clară
,mult mai precisă şi o sancţiune mult mai înaltă, care vin direct din partea lui
Dumnezeu. Exigentele legii morale ale Vechiului Testament sunt rezumate în
Decalog în cele 10 porunci, care ne sunt înfăţişate ca expresie a voinţei
absolute a lui Dumnezeu celui Viu, având drept obiectiv menţinerea omului în
starea care să îi dea sentimentul de normalitate cu Dumnezeu şi în acelaşi timp
având drept obiectiv să-l facă pe om să se împărtăşească în mod concret de
viaţă divină (“Păziţi toate poruncile mele , să le ţineţi , căci omul care le plineşte
va trăi prin ele”- Lev 18,5).
 Exod 20, reluate în Deut. cap 5, cele 10 porunci au fost date, şi reprezintă
prima lg scrisă a poporului evreu. Autoritatea decalogului este categoricala, iar
obligativitatea decalogului reiese din
-faptul ca el conţine consecinţele imediate ale principiilor legii morale
-cele 10 porunci sunt expresia pozitivă a voinţei lui Dumnezeu în revelaţie
şi în alianţă cu poporul evreu.
-obligatia specială a decalogului venea din realitatea însăşi a alianţei, a
legământului încheiat de Domnul cu poporul evreu prin Moise. Două din cele 10
porunci din punct de vedere formal nu se găsesc în lg m nat. (“Să nu-ţi faci chip
chioplit, nici alta asemănare”….”Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte
pe ea” – prescripţii speciale , pe care nu le găsim la alte popoare – valoare
absolută şi veşnică, temelia întregii învăţături morale a poporului evreu şi mai
departe a creştinilor.) Aceste două porunci vin să confirme că lg pozitivă nu este
o repetare a lg m nat. Dacă celelalte 8 prorunci să găsesc în lg morala
naturală ,cele două de mai sus scot în evidenţă faptul că Decalogul accentuează
unitatea şi spiritualitatea lui Dumnezeu punând cinstirea lui Dumnezeu mai
presus de toate îndatoririle morale sau făcând din cinstirea lui Dumnezeu
fundamentul şi criteriul pt toate celelalte exigente morale .
[aici poporul evreu se distinge radical de etică popoarelor politeiste ale
antichităţii]
[a avea un Dumnezeu şi a cinsti întâlnirea cu El]
Numai raportându-te corect la Domnul poţi face dovada că te vei raporta
corect faţă de semeni, exigente exprimate şi prin celelalte porunci, Decalogul
este glasul ordinii m nat dar şi glasul ordinii celei veşnice a lui Dumnezeu
exprimată atât pe cale naturală , cât şi pe cale supranaturală.
Cele 10 porunci sunt formulate negativ în genul “Tu nu vei fura,,tu nu vei
…”, pentru că în momentul Sinai, Domnul pune în faţa unei situaţii cu totul
specială, poporul constata comportamentul deosebit al Domnului faţă de el,
raport de normalitate, care se concretizata într-un legământ, în care tu îţi
recunoşti obligaţia, tu ca să–ţi păstrezi relaţia cu mine nu vei face aceea..aceea
şi aceea.
Aceasta arată că nu împlinirea pozitivă a poruncilor face poporul să
ajungă la legământul cu Dumnezeu, cu alte cuvinte la binefacerile viitoare care
decurg din acest legământ. Dimpotrivă, împlinirea poruncilor vine să confirme
faptul că omul, poporul, se găseşte intr- o relaţie de normalitate cu Dumnezeu;
sau, împlinirea poruncilor este dovada punerii în lucrare a unei stări pe care tu
ai experiat-o deja, a perceperii iubirii lui Dumnezeu şi a iniţiativei Lui gratuite.
Omul împlinind poruncile nu se instituie ca un partener egal cu Dumnezeu
după principiul “do ut des”, privilegiile de care se bucura omul sunt de fapt
darul lui Dumnezeu, el poate pierde acestea încălcând poruncile gratuite.
Păstrarea poruncilor este comportamentul liber al unui comun constituent ,ca
normalitatea naturii sale este aceea de a se împărtăşi de darurile lui Dumnezeu.
Formularea negativă a poruncilor sugerează faptul că libertatea omlui este
direct proporţională cu natura lui. Natura lui nu funcţionează normal decât în
interiorul unei anumite moralităţi, păstrând echilibrul în care are posibilităţile
optime de funcţionare . Acelaşi lucru este şi în comportamentul moral.
[încălcarea = forme de cădere din normalitate]
Care este raportul dintre Har şi Decalog ?
Harul, actul de bunăvoinţă a lui Dumnezeu, precede porunca. Nu
porunca este cea care condiţionează raportul normal al lui Israel cu Dumnezeu ,
ci poruncile sunt precedate de proclamarea vestii celei bune. Indicativul
preceda imperativul şi îi dă sens. (). Celor care au fost răscumpăraţi li se cere să
asculte. Eliberarea nu vine la sfârşit, ci vine la început, aici consta originalitatea
religiei lui Israel, motivaţia adâncă a Decalogului. Proclamarea Decalogului nu
este urmată ci precedată de anunţarea libertăţii. Numai după ce Dumnezeu a
proclamat faptele minunate şi l-a făcut părtaş pe Israel al acestor fapte
minunate (plăgile Egiptulu, Marea Roşie, hrana în pustie), Domnul îi oferă
Decalogul şi primeşte asigurarea că acesta îl acceptă. El cere ascultarea, dar
aceasta ascultare trebuie să vină din recunoştinţă şi din iubire. Dacă omul vrea
să păstreze sensul său, să respecte prunca Domnului, aceasta nu trebuie să fie
scoasă niciodată din contextul istoric din care ea a fost proclamata. Separarea
poruncii de legământ, va face ca porunca să-şi piardă sensul cel mai profund,
iar împlinirea va deveni o corvoadă pt cel care aude porunca.
Bunăvoinţa lui Dumnezeu precede exigentele poruncii. Porunca
face parte integrantă din alianţa cu poporul evreu, iar aceasta presupune în
mod esenţial poruncile care tebuie împlinite. Cum va putea exista comuniune
totală între om şi Dumnezeu fără ca omul să recunoască puterea suverană a
Domnului faţă de el? Harul este un dar şi în acelaşi timp este şi exigenta..
Împlinirea legământului cu Dumnezeu este a trăi, după cum este indicat de
Domnul, în comuniune cu El. Legământul lui Dumnezeu este o comuniune
oferită gratuit poporului , până ca acest legământ să fie condiţionat de
împlinirea poruncilor. Dar a trăi împlinind poruncile este dovada că trăieşti
exigentele legământului. Scopul poruncii este păstrarea legământului cu
Dumnezeu şi nu condiţia încheierii acestui legământ.
Se păstrează valoarea .??? datorită faptului că în ele se exprimă în mod
expres legea morală naturală ,iar pe de altă parte datorită faptului că lg m nat a
primit o autoritate cu totul aparte prin intervenţia pozitivă a lui Dumnezeu în
istorie. Pentru că autoritatea legii în Vechiul Testament nu vine numai din
puterea cu care s-a impus legământul Vechiului Testament, ci şi din faptul că
Noul Testament însuşi , Noul Legământ nu a anulat ci a împlinit într-un întreg
mai larg legea veche. Decalogul se împarte în 2 categorii de porunci. Primele 4
statuează raportul omului cu Dumnezeu şi s-ar putea concentra într-una singură
– “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi
din toată puterea da..”( Deut 6,5) reluată apoi în Noul Testament. Următoarele
6 reglementează raporturile drepte care trebuie să existe între oameni, ele pot
fi rezumate într-o singură porunca “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuşi” (Lv 19, 18)
Măsură de aproapele în Vechiul Testament nu avea aceeaşi accepţiune,
se referea numai la evrei, acelaşi neam, iar iubirea de Domnul = frica de
Domnul. În Noul Testament ni se descoperă orizonturi noi ale înţelegerii
poruncilor Vechiului Testament, şi suntem puşi în faţa unui alt nivel de
înţelegere al legi morale naturale.

Lg m a NT

Morala – curs 6 - 24.03.2010

Oamenii au început să devină evlavioşi, dar o evlavie lipsită de autoritate

care să îi reglementeze. Omul are lăuntric un anumit strigat către religiozitate.

Lg m în Noul Testament

Ne propunem să dovedim caracterul de autoritate a Evangheliei şi nu de

simplă istorisire a unor evenimente şi de o raportare sentimentală la aceste
evenimente.
[etosul crestinsimului nu presupune lipsa afectivităţii, dar fără o rigoare a
rânduielii bisericeşti poate duce în zone care părăsesc evlavia creştinismului].
Noul Testament prezintă o morală a noutăţii. Avem o serie de texte din care se
dă impresia că atitudinea faţă de lege, fără de autoritate, responsabilitate, ar fi
ambiguă. Sf. Pavel: Lg Vechiului Testament nu a avut alt rol decât să
prisosească cosntiinta păcatului (Rm 7,8-9). Nu acestei legi îi datoram
eliberarea din păcat şi nu după ea trebuie să umblăm în Duhul lui Hristos (Rm 7,
1-8). Hristos este sfârşitul legii (Rm 10, 4). Odată cu venirea legii încetează
legea ca pedagog spre Hristos (Gal 3,5). (Evrei, 7,18): înlăturarea şi
îmbătrânirea legii. Sf Ioan, opune legii Harul şi Adevărul în Iisus Hristos
(În 1,17).
 Sf. Pavel a fost adeptul ideii că păgânii veniţi la creştinism nu trebuie să
mai fie supuşi rigorii trecerii prin ritualurile iudaice, să nu mai fie tăiaţi împrejur
sau să se opună acelor rigori (FĂ 15,13; Gal 3,2 – de verificat aceste referinţe).
În egală măsură avem texte care scot în evidenţă necesitatea împlinirii
legii : (Isaia 32,1) – Iisus este prezentat drept legiuitor, şi în acest sens da legi
În 15…Mt 28, 20. acestea arată caracterul de lege al Evangheliilor. (Împlinirea
lucrării de răscumpărare a lumii).
Iisus vă spune în mod expre “Nu am venit să stric lg şi proorocii …” (Mt 15
,16) (sau 17 – de căutat) Iacob 2, 8 ; 2,12 infatisaza lg ca pe o ???—de cautat--
Sf. Pavel recunoaşte lg credinţei şi o intelge ca lg a vieţii duhovniceşti, ca
lg a lui Hristos, de aceea se întreabă “Strica-voi legea prin credinţă ?”
Nicidecum, ci prin credinţă, intrarim legea (Rm 3, 31). Şi Mântuitorul şi Apostolii
scot în evidenţă că nu ascultătorii ci împlinitorii sunt cei care …. ?(Mt 7,21);
(Rm 2,13)—de cautat--?
Iisus nu respinge lg mozaica ci adăugirile omeneşti , acele interpretări rabinice
care ajunseseră să fie mai importante decât exigentele lg lui Moise la
contemporanii săi. (Mc 7,5; 7,8. )
Intepretari pe care cărturarii interpretau cu aceeaşi valoare că legea;
Iisus ridică legea la caracterul de mijlocitor; împlinirea aduce Împărăţia lui
Dumnezeu. Unul este mijlocitorul intre Dumnezeu şi oameni. Hristos – “cel care
vrea să se desăvârşească să păzească poruncile”. Împlinirea poruncilor nu
găseşte corespondent adecvat decât în urmărea lui Hristos (Mc 10, 17).
Iisus este singurul intre Dumnezeu şi oameni, nu mai este legea.
Împlinirea aceasta trebuie să mă deschidă să înţeleg că Îl urmez pe Hristos. Lg
pierde caracterul de pedagog în sensul Vechiului Testament; exigentele Noului
Testament sunt cele care mă pun intr- o relaţie vie cu Hristos. Împotriva legii,
apostolii vorbeau de exigenţele legii ceremoniale ale Vechiului Testament, faţă
de care nu mai aveau obligaţii. Nu se neagă caracterul de lg al Noului
Testament ,de autoritate a Noului Legământ, ci se referă la eliberarea de
exigenţele unei religii care nu îşi găsise împlinirea în Hristos, de la Care începe
de fapt noua lege. Nu putem nega caracterul legislativ, exigentele reale ale
Noului Testament. Lg în Noul Testament nu este expusă sub forma unor porunci
exprese ca cele din Vechiul Testament, asta nu micşorează exigentele Noului
Testament. Caracterul de lg , de autoritate a acestor exigente se deduce din
dinfereta de adevăruri generale, idei, îndemnuri, sfaturi, exemple, porunci şi
sentinţe, care se găsesc în toate scrierile Noului Testament. Acestea trebuie
considerate norme indiscutabile pentru viaţa creştinului.
[credinţa este afirmarea comuniunii cu El; găsim în Evanghelie exigente
morale dar avem şi alte formulări care sunt tot atât de exigente..vezi cele 9
fericiri…în Vechiul Testament avem formulări negative pentru cele 10 porunci..
“tu nu vei fura” etc.
Iisus nu foloseşte conceptul de “eudemenos” ci de “macarios”, pentru
“fericiţi”, termen dat celor trecuţi dincolo. Eudemonia- bunăstarea , care se
confunda adesea astăzi cu fericirea. Aici este vorba despre o fericire care mă
face apt pentru veşnicie
De ce se foloseşte în Evanghelii alt concept? Mai ales conceptul
“epiusion” care e greu de tradus. Se lasă un spaţiu de mişcare şi intelgere
foarte amplu astfel încât să nu fie strivită libertatea .

Fiinţa lg Noului Testament

(Gal.6,2) “”, fiind cel prezis, cel aşteptat, Mesia. Hristos e adevăratul
legiutor făcut cu lumea prin Sfânta Cruce. Această calitate de legiutor, a
manifestat prin învăţăturile sale autoritative, cu autoritate absolută, mai ales
prin opera sa mântuitoare. Trupul Său mistic în care intram prin Botez,
funcţionează după rânduiala lui absolută. De aceea orice relaţie a nostra cu
legea trebuie înţeleasă în relaţie cu Hristos cu noua ontologie cu care intru prin
baia botezului.
[Hristos nu a dat un sistem etic şi a instituit o nouă ontologie, în care El
este capul. Începătorul tuturor întru toate. Ca să fiu un memebru viu , trebuie să
mă supun legităţii care face ca acest trup să fie în comuniune cu El]
1.Stăpânul, nu ne porunceşte dinafară, ci din interiorul nostru. Noi
percepem ca aturoritatea Lui este înăuntru acestei noi ontologii. Dacă nu ne
înscriem în interiorul acestei ontologii riscăm să fim daţi afară, este normal să
fie aşa. Împlinirea nu este una exterioară, ci înainte de toate în conştiinţă ca
modul tău de vieţuire te face apt ca şi în tine să pulseze viaţa lui Hristos.[ Harul
Duhului Sfânt - Domnul nu intra în sufletul omului prin împlinirea obsesivă a
legilor, ci trebuie realizată tot timpul acea stare de trezvie,care îmi dă conştiinţa
ca eu mă găsesc într-un organism viu , viu pentru că în el pulsează viaţa lui
Hristos]. Astfel Hristos e viaţa noastră.
2.Legea vieţii este Hristos Însuşi( Rm 8, 2). Fiinţa legii este Harul Duhului
Sfânt, transmis de Hristos Bisericii, cu alte cuvinte .Duhul Sfânt da Bisericii
caracter sacramental. Exigentele legii celei noi capăta caracter sacramental.
Prin împlinirea lor nu mi se dă ceva în schimb, ci împlinirea lor mă face din ce în
ce mai capabil ca în mine să pulseze din ce în ce mai mult viaţa lui Hristos.
Unde este harul este sfinţenia.
3.Legea Noului Testament este o lege a libertăţii (Iacob 1, 25; 2,12); lg
cea nouă este una desăvârşită, pentru că este lg harului Duhului Sfânt, dată
prin Fiul lui Dumnezeu în revelaţia Să. Creştinul nu poate intelge exigentele
acestei lg decât printr-o supunere prin credinţă ,faţă de învăţătura Bisericii care
este mireasa lui Hristos. Lg lui Hristos este legea libertăţii pentru că aşa cum
spune Sf. Pavel în Gal 6,2 este lege a iubirii. Prescripţiile exterioare au menirea
de a păstra autortiatea interioară, unde harul şi adevărul devin puterea care
duce la împlinirea faptelor bune.
4.Lg Noului Testament aduce înnoire ontologică celor care se supun
rânduielilor ei. Noi confirmăm aceasta prin credinţă, prin cuvântul bisericii 
faptul că botezul este moarte şi înviere cu Hristos,care ne introduce în noua
ontologie, trupului lui Hristos ,care are ordinea lui . Sau prin împărtăşirea cu
trupul şi sângele lui Hristos ne hrănim cu trupul Sau nu face o simplă
rememorare. [prin toate celelalte sfinte taine, avem conştiinţa că ne integram
din ce în ce mai mult în ceea ce intelgem lumea transfigurată în care începător
este Hristos cel Înviat. “începător al vieţii”]
5.Lg Noului Testament este desăvârşită pentru că este legea iubirii iar
iubirea este raţiunea, curpinsul şi fiinţa întregului, răscumpărarea neamului
omenesc prin Fiul lui Dumnezeu făcut om (Rm 13, 10; 1 Cor 14; 1 Tim 1,5;.). Din
legea iubirii, lg Noului Testament este o lege a iubirii universale, necesară
tuturor pentru mântuire , deoarece a fost dată de Fiului lui Dumnezeu, începutul
Mântuirii, (Evr 1, 2; 2,3) . În ea toţi cei botezaţi se îmbraca în Hristos (Gal 3,27),
şi devin fraţi între ei.

Care este raportul intre Vechiul Testament şi Noul Testament?

Cele două legi nu se exclud una pe alta ci se împlinesc pentru că amândouă fac
parte din aceea revelaţie supranaturală a lui Dumnezue constituand
fundamentul învăţăturii morală a creştinismului. Cele 2 leig prespun 2 etape ,
de aceea ele trebuie înţelese împreună. Cu intelgerea ca lg Noului Testament
este mai amplă, mai cuprinzătoare. Lg ceremoniale ca re nu mai sunt cerute de
morală creştină au avut rolul şi rostul lor în iconomia mântuirii de unde trebuie
să avem o anumită consideraţie pentru rolul pe care l-a avut în pregătirea
acelor oameni în vederea venirii lui Hristos.
Vechiul Testament preinchipuie jertfă lui Hristos şi au sugerat necesitatea
mântuirii prin jertfă, cultivând ideea curăţiei.
În Noul Testament poruncile au un sens mai înalt arătat de Hristos, El a
aşezat în locul fricii de Dumnezeu, iubirea şi conştiinţa că suntem fiii lui
Dumnezeu, nu doar creaturile.
Iisus în lg Noului Testament nu a dat doar învăţătura ci puterea, harul Duhului
Sfânt, nu a dat doar simbolul ci însuşi Harul care ne ajuta efectiv să împlinim
exigentele legii. Dacă legea Vechiului Testament era valabilă numai pentru
evrei şi doar până la venirea lui Mesia, lg Noului Testament este universală şi
veşnică. Motivaţia împliniri exigentelor legii Vechiului Testament era ascultarea
de atotputernicia lui Iahve, pe când motivaţia împlinirii exigentelor Noului
Testament este relaţia organică care se stabileşte şi care trebuie menţinută
între om şi Dumnezeu în Biserica prin iubire, credinţa şi harul Duhului Sfânt.
[Noul Testament- legământ discret care face începutul noii ontologii,
printr- un act de libertate, omul poate intra în această ontologie, asumanadu-şi
exigentele şi avatanjele noii ontologii] [Sfântul Vasile recomanda o penitentă în
interiorul trupului Bisericii ,nu înafara ei][revigorare a funcţionalităţilor atrofiate]
Iisus a întărit legile fundamentale ale Vechiului Testament condamnând
tradiţiile rabinice, târzii, care prin formalismul lor excesiv ignorau valoarea
reală. Iisus a abrogat toate acele prescripţii care au fost date că îngăduinţa
pentru imaturitatea omului antic, care au fost date datorită inclinării poporului
evreu spre senzualitate şi idolatrie (poligamie…)
Ceremonialele Noului Testament au avut o semnificaţie superioară prin
introducerea jertfelor. Domnul a preinchipuit adevărata jertfă făcută de Hristos.
Diferitele înălţimi au simbolizat curăţia sufletesaca cerută nouă de noua
rânduiala a lui Hristos, credinţa , ascultarea şi virtutea în general au simbolizat
jertfă nesângeroasa instituita de Hristos la Cină cea de taină.
De reţinut:
În mod concret deşi poruncile morale ale Noului Testament şi Vechiului
Testament în fiinţa lor sunt identice, în Noul Testament Iisus le-a interiorizat.
Ex.: Dacă în Vechiul Testament se interzicea uciderea, în Noul Testament Iisus
interzice până şi ura. Dacă în Vechiul Testament nu se interzicea desfrâul , în
Noul Testament Iisus interzice şi pofta. În locul fricii de încălcarea poruncilor,
Domnul a pus iubirea, care trebuie să fie de aceeaşi natură cu iubirea faţă de
Dumnezeu.
Lg Vechiului Testament nu se limitase doar la decalog, dea-lungul anilor
numărul poruncilor crescuse enorm. În vremea lui Iisus erau 613 porunci ceea
ce era o mare povară, dezorientare teribil pentru orice om care voia să respecte
legea. Legea iubirii data de Hristos este uşoară pentru că ea corespunde
inclinării fireşti a omului
Pentru împlinirea exigentelor Noului Testament omul nu este lăsat în
condiţia sau la nivelul naturii sale căzute. Lui i se oferă harul care îl naşte la o
nouă realitate, îl face fiinţă nouă în Hristos şi Biserica, îl introduce într-o nouă
ontologie.
Dacă legea veche era valabilă numai pentru evrei şi numai până la
venirea lui Hristos, legea Noului Testament este pentru toţi oamenii, universală
şi veşnică. Dat fiind faptul că iubirea este o exigentă şi o putere care nu va avea
sfârşit. [Sfântul Pavel]
Curs 7 – Morala 14.04.2010

Legea omenească

În calitate de fiinţa liberă cu raţiune şi libertate, chip al lui Dumnezeu,

omul este capabil să fie propriul lui legiuitor, adică poate să gândească legile şi
le poate impune el însuşi altora, sau lui însuşi, prin autoritatea pe care o are.
[Lg nu este un simplu sfat, faţă de care să ai o atitudine opţională.]

Prin lg înţelegem o hotărâre a raţiunii, fundamentata pe ceea ce este

gândit a fi bine pt societate şi pt fiecare persoană în parte. Prin urmare simplă
voinţă a legiuitorului nu este suficientă ca să existe o lege. În calitate de
hotărâre raţională, pt a putea şi alege, este nevoie ca aceasta să urmărească
binele comun să fie promulgate în mod public, anunţate, să emane de la o
autoritate competenta şi legitimă (4 elemente)
Deşi acorda o importanţă deosebită legii veşnice, adică lg naturale şi
positive date de Dumnezeu, creştinul recunoaşte şi necesitate legilor omeneşti
pt următoarele considerente:
- autoritatea competenta bisericească sau civilă, trebuie să fie exprimată
într-o formă hotărâtă şi obligatorie, dispoziţiile şi urmările concrete, care
derivă din lg dumnezeieşti sau din lg naturală.
[ex:legea iubirii aproapelui. Cum anume să aplica este arata de Biserică, prin
normele de aplicare. Sau porunca postului. Biserica vine şi precizează felul,
timpul, în care noi postim.]
- lg divină urmăreşte corectarea pornirilor rele ale omului. Modalitatea
concretă prin care sunt corectate, interzise şi sancţionate pornirile rele le
va stabili autoritatea legiutoare a societăţii în vederea realizării binelui
comun
[ex: porunca - creşteţi, umpleţi pământul şi va înmulţiţi]
- lg omeneşti sunt absolut necesare pt existenta, ordinea şi bunul mers al
societăţii. Sancţiunile şi recompensele prevăzute de lg omeneşti sunt un
 mijloc pt educarea slăbiciunilor omeneşti şi a inclinărilor spre rău pe de o
parte iar pe de altă parte stimulează fapta cea bună. (scut de apărarea
împotriva răutăţii şi stimulant pt virtute)

Punctul de vedere am moralei crt este acela că toate lg omeneşti tebuie

să se fundamenteze pe lg dumnezeieşti (naturală şi pozitivă), numai aşa lg
omeneşti pot să fie obligatori. Numai în o societate anormală, secularizata şi
fără Dumnezeu, ne vom confrunta cu legi care nu vor ţine cont de lg lui
Dumnezeu.
Ca o lg să fie respectată ea trebuie să împlinească două mari categorii de
condiţii: materiale şi formale.

-cele materiale-

- lg trebuie să impună numai ceea ce este permis din pct de vedere moral.
Nu poate săvârşi ceea ce este păcat. O lg nu trebuie să legifereze un
păcat, din punct de vedere creştin. (prostituţie, avort)

- lg tebuie să ceară numai ceea ce este posibil să fie împlinit de oameni.

Dacă unele exigente par imposibil de împlinit, ele pot fi împlinite prin harul lui
Dumnezeu. Trebuie reţinut că lg nu trebuie să ceară acte eroice. Eroismul nu
este o problemă de mase ci este apanajul unei elite.

[Sfântul Ioan Gură de Aur - spuneau că până şi păgânii râd de noi,

referitor la femeile subintroduse.
Sfântul Vasile cel Mare - o scrisoare către o călugăriţă care depusese voturile şi
îşi găsise un bărbat, la care spune la fel ca şi Sfântul Ioan. - Noi creştinii trebuie
să avem conştiinţa că suntem elita în marea masă a celor indiferenţi la mesajul
lui Hristos-
Creştinul este chemat să fie erou- Pr. Arsenie Papacioc]

- lg trebuie să fie utilă, avantajoasă şi necesară pt bună convieţuire a

oamenilor în societate, implinidu-se în felul acesta, scopul ei
- lg are putere în interiorul limitelor competentei legiuitorului
 - lg trebuie să respecte exigentele distributive, adică să distribuie sarcinile
şi responsabiltatile în mod egal şi după posibilităţile supuşilor de a le
respecta, de a le recepta, şi împlini
- lg nu trebuie să limiteze drepturile fără o reală învoire, sau mai bine zis
fără o reală nevoie de înfăptuire a dreptăţii, a binelui individual şi colectiv

-conditii formale-

-lg trebuie dată de o autoritate legitimă şi competenţă şi să fie

promulgata în mod corespunzător. Dincolo de condiţiile materiale şi formale, lg
omeneşti trebuie să îndeplinească o condiţie fundamentală anume să se
sprinjine pe lg divină. Lg publică, omenească, poate face publică şi sub forme
noi conţinutul poruncilor dumneszeiesti, în situaţiile noi, conţinând aceste
porunci, uneori prin sancţiuni (latura penală). Lg omenească poate să scoată din
lg divină anumite consecinţe, poate aplica condiţiile generale la cazuri concrete,
sau poate adauga noi prescripţii prevăzute de lg divină, cu condiţia ca aceste
noi prescripţii să slujasca împlinirea lg divine. Asta înseamnă că lg omenească,
departe de a fi superflua pt omul crt, va trbui să fie raportată la izvorul tuturor
legilor care este Dumnezeu.
În ceea ce priveşte viaţa morală, aceasta nu poate fi redusă la nivelul
supunerii formale faţă de oamenii şi legile omeneşti, ci în adâncul ei. viaţa
morală trebuie să fie o angajare pe calea urmării lui Hristos, ghidat de practicile
legiuitoare ale instituţiilor omeneşti.
[Fer Augustin- una este umilinţa alta este smerenia. “humus”- conştiinţa
ca monahul trebuie să fie precum pământul pe care calci, care nu spune nimic
când este călcat. Aspectul formal însă trebuie evitat]

Lg omeneşti nu sunt însă desăvârşite, nu au nici claritatea sau

certitudinea lg divine, nu dau certitudinea că supunându-ne lor ne angajăm
automat şi pe calea autenticului bine. Aceasta arată ca supunerea faţă de lg
omenească, ca şi atunci când vb de lg bisericeasca nu este decât o parte a
desăvârşirii morale.
Când vb de lg bisericeasca o intelgem ca pe o parte a funcţiei pastorale a
Bsericii în care lg este apilcata cu iubire. Lg omenească trebuie înţeleasă nu
numai că o cruce, ca pe o cale de a face sacrificii, ca un ghid, călăuza, spre
dreptate. Trebuie înţeleasă ca o susţinere a salbiciunii nostre în vederea
împlinirii poruncii noastre. Este o lucrare de iubire realizată prin şi pentru
comunitate.
Lg omenasca se împarte în lg bisericească şi civilă în fct de autoritatea
care o emite.
 Prin lg bis înţelegem: norma fundamentata şi promulgata de Biserica în
vederea asigurării mântuirii credincioşilor pe de o parte, iar pe de altă parte
pentru bună organizare, funcţionare şi conducere a Bisericii însăşi.
Lg civilă: orice normă sau colecţie de norme, promulgate/a de puterea
legitimă a statului, prin care se urmăreşte atât asigurarea calităţii libere a
cetăţenilor în vederea binelui individual şi comun, cât şi organizarea statului
însuşi în vederea promovării binelui comun.

Curs 8 Morala - 21.04.2010

Obligaţia morală (obl m)

Lg m ne provoacă spre o anumită responsabilitate; efectul legii morale

crează o stare de obligativitate pt conştiinţa omului cu simţ moral. Lg m cere
supuşilor ei ascultare, le impune o anumită constrângere prin acel “tu trebuie
să faci” sau “tu nu trebuie să faci”. În cazul când lg îndeplineşte reg materiale şi
formale, ea impune obligativitatea să fie respectată, impusă mai întâi
conştiinţei noastre. După obligaţia morală, la un prim nivel înţelegem
necesitatea sau constrângerea internă prin care şi pe care ne-o impune legea
de a fi respectată. Această obligaţie interioară de a respecta lg este trăită într-
un sentiment puternic care îl are fiecare om de a împlini exigentele lg morale .
Caracterul imperative al obligaţiei morale este independent de
preferinţele noastre individuale, pe care uneori le poate contrazice. Conştiinţa
morală trăieşte f puternic sentimentul obligaţiei morale încât acest sentiment
al obl m se manifestă după săvârşirea anumitei fapte, în cazul în care fapta e
săvârşita împotriva obl pe care o simţi, după săvârşirea ei nu ai sentimentul de
mulţumire că ţi-ai împlinit responsabilităţile, ci simţi un sentiment al ruşinii, de
ascundere faţă de cel care reprezintă concret şi viu autoritatea lg respective.

Care este fundamental obl m? (de reţinut)

În ceea ce priveşte motviatia porfunda a obl m s-au cosntituit 2 teorii de-a

lungul vremii:
- obl m are autoritate autonomă
 - obl m este heteronoma(data de altcineva)

Susţinătorii primei teorii - la baza obl m se găseşte natura, raţiunea

omenească, diversele necesităţi ale omului, diversele obiective pe care
acesta propune să le atingă, fie drepturile omului.
Susţinătorii celeilalte - la temelia obl m sta un factor exterior omului dar
care are atâta autoritate încât să poată impune omului o anumită lege, adică
încât să facă de aşa maniera ca să respecte legea impusă, factorul acesta
fiind pt unii Dumnezeu, pt alţii societatea, pt alţii Biserica, pt alţii statul.
[adaptarea la mediu] [Blaga - adaptarea la un mediu nu presupune
neapărat evoluţie.]

Fundamentându-se pe faptul că unele fapte sunt oprite de natura noastră

raţională, teologul spaniel Gabriel Vasquez spunea în sec 16 ca puterea obl a lg
m derivă în primul rând din natura omului şi numai în al doiela rând din voinţa
lui Dumnezeu. Vasques se fundamenta pe faptul că omul este creat după Chipul
lui Dumnezeu, dotat cu nişte programe în fct de care funcţionează în calitate de
om. După căderea în păcat rămâne al lui Dumnezeu şi acţionează în consecinţă.
Omul nu poate acţiona în mod corect fără să confirme că acţionează după voia
lui Dumnezeu, acţionând în sensul împlinirii obl m, omul confirma aşadar că se
face expresia voinţei lui Dumnezeu şi că acţionează conform naturii sale
adevărate, nu în numele unei autonomii iresponsabile faţă de vocaţia propriei
sale naturi.
[Vasquez a devenit un pct de referinţă pt eticienii moderni, criticat de romano–
cat + ortodocşi;]
Vasquez exprima pct de vedere în interiorul romano-cat, cu consecinţa
căderii în păcat a primilor oameni. Noi nu negăm că omul a pierdut Chipul lui
Dumnezu, de aici rezulta că poate să îşi cosntituie norme.

Autonomia firii umane după păcatul strămoşesc a dus la pct de vedere

potrivit căruia fundamentul obl m se găseşte în propria noastră voinţă sau în
propria noastră raţiune practică. Cel care a fondat acest pct de vedere a fost
Imanuel Kant, după el obl m heteronoma ar fi incompatibilă cu moralitatea.
[I.K era protestant, venea din un mediu în care chipul lui Dumnezeu a fost
distrus după păcatul originar, pierzând asemănarea şi chipul.]
[el iese însă din contextul protestant care spunea că Dumnezeu inrervine
mereu pt a da porunci, prin revelaţie luând fiecare cuvânt din Scriptură ca
intervenţie al lui Dumnezeu]
[după el exigentele raţiuni practice, acel “es soll”, au caracter obligatoriu,
dar obligativitatea lor necondiţionată îşi are motivaţia exclusivă în propria
noastră raţiune practică sau voinţa / sau înţelepciunea practica “praktische
Vernunft”]
Kant - Raţiunea noastră practică este propriul nostru legiuitor fără să se
supună vreunei autorităţi străine, de aceea Kant exclude dependenta moralei
de religie, doarece după el supunerea faţă de voinţa Domnului ar atenta la
propria noastră libertate, ar confirma heteronomia. Obl m după Kant primeşte
putere necondiţionată, numai dacă este fundamentata exclusiv pe autonomia
voinţei sau a înţelepciunii practice. Ca să susţină asta, Kant a creat conceptul
de “Imperativ Categoric”.
[noi nu spunem că atunci când Domnul intervine în viaţa noastră, aceasta
ar mutila ceva ci că tocmai, să ne aducă la propria noastră natură.]
El are şi conceptual de “Imperativ ipotetic : dacă vreau să fac ceva,
trebuie să acţionez de cutare maniera” – scopul urmărit este determinat de
anumite condiţionări, pe care le accepta.
Imperativul categoric - nu mai presupune opţiune, ci acceptare = dorinţa
care obliga pe oricine, indiferent de înclinaţii, predipsozitii, preferinţe, ambiţii,
pe care această persoană le-ar putea avea. Imp Categ - trebuie să derive în
mod necondiţionat din puterea raţiunii, mai precis din raţiunea practică. El
analizează aici 5 forme :
- formula legii universale: acţionează conform acelei maxime prin care se
spune că trebuie să poţi voii ca ea să devină lege universală
- formula legii naturale: acţionează ca şi maxima comportamentului tău,
sau devine prin voinţa ta lg naturală universală.
[adică, nivelul cel mai înalt al comportamentului tău să devină principiu
universal]
- formula scopului în sine: - acţionează în aşa fel încât să fim de folos
omenirii atât în persoana ta cât şi în persoana oricui altcuiva.
- Formula autonomiei: cea care constituie voinţa oricărei fiinţe raţionale că
pe o voinţă care dă legi universale.
[raţiunea ta practica să se comporte aşa încât, atunci când legiferează,
legea să fie valabilă pt toţi]
- Formula imperativelor scopurilor: cea care oferă un model pt unirea
sistematică a fiinţelor raţionale diferite prin legi comune
[chair dacă uneori părem a fi diferiţi, prin contextul în care trăim, legile le
care ne supunem, toţi avem acelas scop comun, trebuie să gândim acelas
scop, să gândim cu conştiinţa complementarităţii societăţii în care trăim]

Imperativul categoric al lui Kant este impus ca un fel de Dumnezeu al

celor f deştepţi şi dispuşi să asculte exclusiv de raţiunea practică. Lui Kant îi
scapă ca nu toţi oamenii ar puterea să îşi pună filozofic, problema existenţei
lor, iar omul nu este doar raţiune. Un imperativ nu poate fi conceput fără o
fiinţă f concretă care să fie îndreptăţită de a da porunci şi soluţii practice,
mai les când omul cu toată puterea lui de juducata nu este capabil să îşi dea
soluţiile cele mai eficiente comportamentului său real, concret. Omul nu
poate fi gândit în mod absolut drept propriul lui legiuitor şi în acelas timp
propriul lui supus; de acea obligaţia morală impusă de imperativul categoric
nu are forţă necesară să se impună oricărui/ficarui om. În această situaţie se
afla şi obligaţia impusă pe alte temeiuri empirice cum ar fi principiul plăcerii,
neplăcerii, fricii, drepturi naturale, etc. Toate aceastea sunt temeiuri
instabile, fără forţă necesară spre a impune obligaţia morală. Cu alte cuvinte,
atât imperativul categoric cât şi cel ipotetic nu au forţa suficientă de aşa
maniera încât să nu lezeze pe ceilalţi.
[ipotetic: vrei plăcere trebuie să faci asta şi asta; dar plăcerea ta impune
neplăcerea altora…]

Fundamentul Obligaţiei morale crt

Concepţia crt este fundamentata pe faptul că lg m este expresia Voinţei

lui Dumnezeu, Ea nu este concepută independent de Voinţa Domnului. Lg m
face parte din legitatea în funcţie de care omul poate exista în calitate de
om. Omul nu poate exista în calitate de om numai în interiorul fizici sau
biochimiei.
În această legitatea complexă în care lg m îşi are rolul ei important
este expresia voinţei lui Dumnezeu, dacă legile după care cele create rămân
în exitenta şi exprima voinţa lui Dumnezeu, nivel concretizat în lg veşnică,
dacă lg m nat şi lg m nat pozitivă sunt expresia voinţei Domnului însemna că
autoritatea lg se găseşte în Voinţa Domnului şi tot Domnul este cel care vrea
ca omul să aibă responsabilitate faţă de aceste legi, faţă de acest sistem
care face să fim ceea ce suntem. Că voim sau nu voim nu putem, să ne
sustragem imperativului obligaţiei morale, determinat tocmai de
conştientizarea că exist în calitate de om, în interiorul unei legităţi (sistem de
legi) f complexe, în care lg m ocupa un loc f important, ca eu să fiu om şi nu
altceva.
Existenţa legilor oricare ar fi ele asigura ordinea în tot ceea ce există.
Aşadar necesitatea legilor este echivalentă cu necesitatea condiţiilor în care
realitatea exista ca atare. Nesocotirea acestor lg este echivalent cu
sustragerea voită din această ordine în care am fost constituit ca fiinţa,
sustragerea din mediul care exista tocmai pt faptul că există aceste legi. O
sustragere din aceasta îşi are consecinţele ei, dar aceasta presupune alte
consecinţe ??. Din pct de vedere crt obl m este o realitate care face parte din
ordinea firii gândită totdeauna în relaţie cu Dumnezeu, Creatorul şi Binele
Suprem. Înţeles acest Bine Suprem ca Treime de Persoane. Obl este şi în
relaţie cu voinţă Acestuia. Convingerea noastră e ca nesocotirea obl m care
ţine de ontologia noastră, modul nostru de a fi, după lezarea ordinii m, la
rândul ei, va sancţiona drept păcat, orice asemenea lezare.
Având în vedere acestea de mai sus putem de o definiţie mai
clară obl m :
Obl m este necesitatea interioară pe care o simte omul de a împlini
dispoziţiile lg m văzând în ele expresia Voinţei lui Dumnezeu. Privită din
interiorul antropologiei ortodoxe, obl m se fundamentează teonom. La prima
vederea paote fi considerată heteronoma, dar ţinând cont că tot ce există îşi
are voinţa în lucrarea Domnului, ţinând cont de de faptul că voinţa Domnului
nu este potrivnica sau străină firii umane, luând în considerare că firea
umană prin ceea ce este şi prin modul firesc de a acţiona, cauta să
împlinească bienele şi să evite raul, urmează ca teonomia este cel mai firesc
mod de fiinţare a omului. Cu alte cuvinte, obl m fundamentata pe autortiate
lg m, expresia voinţei Domnului, face parte din cel mai firesc mod de
comportare şi existenţa a omului. Privită din partea lui Dumenzeu, obl m este
absolută şi necondiţionată iar privită din partea omului ea este cel mai firesc
mod de reacţie faţă de autoritatea lg m, ea ne face să înţelegem că nu ne
putem opune lg m fără să nu lezăm autoritatea Domnului pe de o parte, fără
să ne îndepărtăm de finalitatea propriei noastre existenţe care este
Împărăţia lui Dumnezeu, fără să riscăm să ieşim din sistem. Potrivit unor
principii cunoscute, nu orice lg m obliga pe toţi oamenii şi nici nu se extinde
peste tot; cea mai mare extindere o au lg dumnezeieşti.
Între Acestea lg veşnică; Cea mai mare extindere la nivelul fiinţelor
raţionale libere o are lg m nat. Lg m pozitivă în pricipiu se extinde asupra
tuturor oamenilor dar în mod practic ea se extinde asupra celor care
recunosc autoritatea revelaţiei supranaturale.
În mod indiscutabil lg m pozitivă se extinde asupra tuturor
membrilor Bisericii. Lg dumnezeieşti se exstind în funcţie de locul fiecăruia în
Biserică, iar lg civile se extind asupra cetăţenilor unui stat.
Supuşii lg m nat sunt toţi oamenii în fct de specificul şi extinderea
legii,
supuşii respectivei lg sunt toate persoanele libere şi responsabile faptelor lor.
Cei care îndeamnă la încălcarea legilor pe cei care nu au
posibilitatea cunoaşterii obiectivelor lg sunt responsabili faţă de orice
încălcare a legii, faţă de cei care au fost puşi în această situaţie.
Morala Curs 9 28.04.2010

Datoria morală (dat m)

Obl m este o necesitate subiectivă interioară de a ne supune legii, tine de

bunul nostru simt natural de a ne supune unei autorităţi care reprezintă un
anumit tip de lege. Ea se găseşte în strânsă legătură cu functiiile conştiinţei
morale, dar încă nu a primit în conştiinţa un conţinut determinant. Când este
vorba să acţionăm obiectual, adică în mod concret şi practic, obl m primeşte în
conştiinţa un conţinut precis şi are o reacţie precisă. În situaţia asta concretă
obl m devine dat m. Lg m creează obl m, care este o motivaţie generală, dar pt
actele omeneşti concrete ea devine dat m. Sau, obligaţia morală, adică
atitudinea naturală faţă de lege devine obligaţie morală când omul se găseşte
în faţa unor situaţii precise, unor anumite obiecte, atitudini.
Def. Datoria este recunoaşterea autorităţii lg în cazuri concrete, de unde
datoria morală este obligaţia morală aplicată la cazuri concrete. Obl m este
premisa necesară faţă de orice dat m , iar datoria este expresia determinantă a
obligaţiei în anumite împrejurări concrete. Există în morala o împărţire a
datoriilor care este destul de complicată. Există o ierarhie în ceea ce priveşte
îndatoririle noastre morale. Împărţirea datoriilor se deosebeşte de domeniul
dreptului, unde împlinirea unor îndatoriri se face uneori prin utilizarea coerciţiei
în timp ce în morala împlinirea datoriilor tine de domeniul conştiinţei, dar ţine şi
de domeniul impinirii binelui moral
[Sfântul Nectarie de Eghina – binele moral – Hristos în Împărăţia Sa; Principiul
moralităţii este Hristos Însuşi]
[Avva Isaia – nu se imlpineste ceva pt că ne e frică ci din dragoste]

A) Există datorii morale naturale şi positive, după cum raportarea noastră

este la lg m nat sau la lg pozitiv. Datoria de a respecta viaţa aproapelui, de anu
ucide, este o datorie naturală. Datoria de a-l iubi pe vrăjmaş este o datorie
positive.
B) Sunt datorii afirmative şi prohibitive. Primele, cele affirmative, sau
imperative, cer în mod expres săvârşirea unei fapte, ele având caracter
imperativ. Ele obliga totdeauna, în toate împrejurările în interiorul unui interval
de timp. Datoriile prohibitive sau negative, opresc savarsir eauneif apte şi sunt
întotdeauna imperative, obligatorii. Exemplu: respectful faţă de aprinti, sau
datoria de a face milostenie, dovadă de datorie negative : tu nu vei ucide, nu
vei fura..etc.
C) Avem datorii necondiţionate(absolute) şi condiţionate: primele, cele
absolute, obliga în mod absolut în toate împrejurările, derivă din virtutea
dreptăţii, iar cele condiţionate, obliga numai cu anumite rezerve sau cu anumite
condiţii, cum ar fi datoria îndreptării frăteşti, a iertării, datoria respectării
anumitor voturi, asumate .
D) Sunt şi datoriri faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de noi
înşine, potrivit direcţiei inc are sunt îndreptate faptele omeneşti. În situaţia
aceasta perimele datoriri sunt cele faţă de Dumnezeu, cele mai importante.
Iisus pune pe o linie de egalitate iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele,
într-o intercondiţionare, coordonare.
E) există datorii individuale şi sociale: aceastea prievesc raporturile cu
noi înşine, cu llumea înconjurătoare ori cu Dumnezeu, ori după cum îl privesc pe
om ca membru al unie familii, al unei Biserici, al unui stat – datorii sociale. Cele
individuale nu se împlinesc în detrimentul celor sociale.
F) Datoriile dreptăţii şi ale iubirii: aşa cum sunt el elegate de virtutea
dreptăţii şi a iubirii, fundamentale pt viaţa scoiala
G) Datorii inferioare şi superioare: datorită valorii morale pe care o
presupun faptele pe care le cer aceste îndatoriri. Avem o întâietate faţă de
poruncile superiare comparatvi cu îndatoririle derivate sau….inferioare?? În
cazul în care am avea de-a face o cu coliziune, între acestea se va rezolva prin
pricipiul, datroriile superioare au întâietate faţă de cle einferioare cu
umratoareer reguli:
- au întâietate datoriile întemeiate pe lg m nat în faţa celor întemeiate pe
lg pozitivă [nu poţi minţii chiar dacă părinţii o cer; ]
- datoriile care purced din o lege dumnezeiasca premerg celor care
purced din una omenească
- datoriile prohibitive premerg celor afirmative, pt că este mai important
să nu săvârşeşti un păcat, decât săvârşirea unei fapte bune.
- datoriile dreptăţii premerg celor ale iubirii. Între responsabilitatea de a-ţi
achita o datorie faţă de celălalt şi datoria de a ajuta pe săraci, eşti obligat să
împlineşti pe prima, pt că nu poţi face milostenie din banii altora.
 - datoriile sigure au întâietate faţă de cele îndoielnice. Dacă două
persoane cer ajutor, vom ajuta pe cea despre care ştim că se afla într-o nevoie
evidenta.
- datoriile care obliga în mod necondiţionat au precădere în faţa celor care
oblige în mod condiţionat. Ex.: decât te închini indolilor este preferabil să pierzi
toate bunurile materiale pe care le ai
- datoriile generale premerg datoriilor speciale. Între datoria de a îţi apăra
patria sic ea de a păstra bunurile persoanlec are ţi-au fost încredinţate trebuie
să fie aplicată prima datorie , a apărării patriei.
- între datoriile considerate de valoare egală trebuie luate în considerare
posibilele consecinţe ale împlinirii acestora. Ex.: între datoria de a îţi ajuta doi
prieteni se iau în calcul urmările p[e care le-ar puter avea ajutorarea unia sau a
celuilalt. Între datoriile de aceiaşi valoare , însă deosebite în ceea ce priveşte
extenisunea obiectului lor, trebuie preferate cele care au o extensiune mai
mare, adică intre îndatoririle faţă de patrie şi cele faţă de mântuire sunt
preferate cele care privesc mântuirea
Din Evul Mediu: Orice datorie îl obligă pe crt în conştiinţa sa prin
raportare la Hristos. Poate fi îndoială în săvârşirea unei fapte sau alta, sau în
ceea ce priveşte legea în legătură cu o faptă sau alta. Această îndoială se
manifestă în conştiinţă, sub formă a două păreri contrare, p părere favorabilă
legiim alta favorabilă libertăţii primare a persoanei. (Libertate primară, pt că
libertatea autentică este una care corespunde împlinirii propriei mele fiinţe.) În
caz de dubiu se pune întrebare când este permis să acţionăm în favoarea
uneiam săvârşind o faptă care după toate aparenţele este interzisă de lege sau
când trebuie să nu facem acea fapta chiar dacă libertatea ne dă certitudinea că
legea ar permite. Legea ne opreşte să facem ceea ce libertatea mea îmi
impunem că fără să săvârşesc această faptă eu sunt imputat în forma mea de
manifestare. În Evul mediu sec 16, în occindent s-au emis o serie de
sisteme probabilistice pornite de la rigorismul extrem până la rasism. În teologia
ortodoxă nu a fost asemenea calcule, pt că s-a insistat pe raportul viu cu Hristos
Mântuitorul.
[Sfântul Pavel : Mintea lui Hristos / a face din El criteriul propriului tău
comportament]
De la Botez avem Harul Duhului Sfânt care ne întăreşte în dragostea Lui
Hristos şi în evaluarea realităţii şi autodeterminarea pt săvârşirea sau
nesavarsirea unei fapte.
[până de curând s-a tot vorbit de raţionalitatea lumii dar omul de ştiinţă
contemporan a tot căutat dovezi ale acestei raţionalităţi, ne pescuind pestim ci
oase de peşti – fosile - . în interiorul acestei raţionalităţi căutam să pescuim
peştii, realităţile vii, dar ştim că aceştia trăiesc în un mediu de unde nu pot să îl
pescuiesc, nu îl pot prinde în mintea mea. Aşa şi aici, în deteminarea morala:
dacă consider că nu am nevoie de inteventia Domnului în viaţa mea, nu am nici
conştientizarea botezului şi pot intra în dilema de ordin moral, dar dacă ştiu că
fac parte din un organism bine determinat, aceasta fiind organismul Bisericii,
care are o etică specială, nu mai este cazul]

Curs-10 Morala 05.05.2010

Conştiinţa Morală
-cm-

Libertatea şi simţul, cunoaşterea valorilor sunt determinante,

responsabile de nivelul şi calitatea înfăptuirii binelui moral, sau de nivelul şi
calitatea accederii noastre la binele moral.
[nu este o abstracţiune şi o realitate la care accedem; o conştiinţa clară
ne îndreaptă spre siguranţă accederii în Împărăţie; Aceasta e posibil în măsura
în care sunt condus de valori autentice conforme cu libertatea mea de persoana
umană.
Mărturisim ca în Hristos, Dumnezeu s-a arătat culminant ?? -- Pr
Stăniloae ]
Delicateţea exigentelor sale- cm da mărturie de nivelul moral la care se
găseşte omul . Morala creştină nu considera că accedem şi înfăptuim binele
moral prin activitatea exclusivă a libertăţii, a cunoaşterii valorilor şi conştiinţei
morale, ci va fi nevoie cu toate aceste aspecte absolute necesare, că
personalitatea cu conştiinţa morală să fie iluminată de normă obiectivă a
moralităţii, care este lg m.
[nu este suficient să am dovada conştiinţei morale, ci criteriul este
iluminarea]
Conştientizarea lui Hristos, instoric, evenimentul, chemarea Lui de a-L
urma supractiveaza prin har puterea conştiinţei morale şi celelalte facultăţi ale
omului în vederea înfăptuirii binelui moral şi accesului la Împărăţia lui Dumnzeu
că Bine Moral. Fără norma absolută a moralităţii, revelaţia Domnului, cm ,
libertatea morală şi celelate facultăţi ale personalităţii, ar rămâne lumânări/
făclii neaprinse, voci fără cuvânt.
Credinţa mărturisită este ca prin conştiinţa morală străluceşte lumina lui
Hristos şi că prin vocea cosntiintei se exprima cuvântul lui Dumnezeu. În limba
romana prin cuvântul “conştiinţa” se determina două aspecte: conştiinţa
psihologică şi cea morala, nu trebuie confundate. (Gewissen pt morala , şi
Bewusstsein pt psihologica- în lb germana; francezii au un singur cuvânt)
[“Despre conştientă filozofică”- Lucian Blaga – titlu impropriu]
Cea psihologică –de retinut- este funcţia prin care omul are posibilitatea
să ia cunoştinţă de trăirile şi de actele sale personale şi să le raporteze la eul
său personal. Stabilind în felul acesta raporturi, pe de o parte între aceste stări
de spirit, forme de manifestare a omului ca fiinţă vie. Între aceste cuvinte şi
fapte şi eul care domneşte în interiorul personalităţii umane. Iar pe de altă parte
stabileşte funcţia aceasta, o serie de raporturi, sau ia act de raporturile
existente intre respectivele trăiri, fapte, respectivele forme de manifestare a
omului ca fiinţă vie.
[ex.: conştiinţa psihologică ne face să percepem că ne e foame sau sete şi
să acţionăm în consecinţă. Astfel îmi permite să stabilesc raporturi între aceste
stări şi altele, sau între ce gândesc şi ce exprim.]
Conştiinţa psihologică informează numai fără să evalueze faptele şi
trăirile noastre. Ea este un prim nivel la care omul ia cunoştinţă de cine este.
Conştiinţa psihologică, acest termen, desemnează fie conştientizarea faptului că
indivizii au propriile lor procese psihice, fie funcţie de control exercitată de
individ asupra propriilor procese psihice.
În primul caz avem în vedere posibilitatea subiectului de a accede în
anumite circumstanţe prin intermediul introspecţiei la conţinuturile şi la
activitatea propriiei sale gândiri, exprimând aceste procese în formă verbală.
În al doilea caz este vorba de conştiinţă înţeleasă ca un fel de dispozitiv
central al gândirii în care subiectul decide, planifica şi supervizează activitatea
altor mecanisme ale formelor sale de manifestare psihică.
În psihanaliza, conştiinţă este funcţia care împreună cu percepţia aparţine
eului intervenind în reglarea raportului cu activitatea şi în constituirea
procesului de cunoaştere.
Sigmund Freud se opune concepţiei, contemporane lui, potrivit căreia
conştiinţa psihologică ar fi esenţa psihismului uman. Adică, conştiinţa ar fi
acuitatea (?) care îi permite omului să ia cunoştinţă de lumea exterioară şi de
ceea ce se petrece în ea, în funcţie de care să îşi condiţioneze comportamentul.
După Sigmund Freud, această conştiinţă nu este decât o parte a formelor de
manifestare psihică a omului şi ea nu are acces la o parte a fenomenelor care
ţin de psihismul uman, numai de anumite fenomene [ceea ce noi numim
conştiinţă nu are acces la ceea ce el spune că este subconştient, inconştient.]
Freud nu da o definiţie conştiinţei, ci spune că ea nu se poate nici explica,
nici descrie, totuşi atunci când vorbeşte despre conştiinţa, fiecare om ştie
imediat din proprie experienţă despre ce anume este vorba.
 [Mintea umană este ca un rege în cetate – Sfântul Grigorie de Nyssa—
trebuie ştiut mereu ce intră şi ce iese prin porţile cetăţii]

Prin firea lui, omul este fiinţă relaţionala. O relaţie reală nu poate fi
posibilă decât cu realităţi dinafară lui. Din momentul acesta începe să se
manifeste ceea ce noi numim conştiinţa morală. Luăm act de realităţile, de
stările psihice pe care le aveam şi începem să le evaluăm.
Cm – funcţia prin care omul se pune într-o relaţie axiologicala, foarte
complexă, cu realităţile din interiorul lui şi cu cele exterioare lui, mai ales atunci
când se pune problema binelui. [“acsia” din greaca- valoare]
Prin conştiinţa psohologica luăm cunoştinţă de noi înşine în timp ce prin
conştiinţa morală luăm cunoştinţă de modul de existenţă în concordanţă sau nu
cu binele moral, sau cu normă obiectivă a moralităţii. Binele moral e evaluat în
funcţie de lg morala înţeleasă ca norma .
Norma subiectiva a moralităţii se găseşte în cm, intimă şi nescrisă. –a se
reţine – Pentru devenirea noastră morală nu este suficient să fac act că am în
mine un criteriu care se constituie norma obiectivă, ci trebuie ca persoana
umană să aibă norma subiectiva în concordanţă cu cea obiectivă. (Omul cu
Dumnezeu)
Definiţie: CM este funcţia sufletească prin care omul raportează
gândurile, cuvintele şi faptele sale nu numai la propriul său eu ci şi la
legea morală. Sau, cm este o funcţie a persoanei umane prin care
aceasta raportează formele sale de comportare, manifestare (în
calitate de fiinţă raţională, liberă şi responsabilă) la principiile lg m
obiective. Mai concret, este funcţia pe care omul raportează formele
sale de manifestare în cazuri concrete la normă obiectivă a moralităţii
respectiv lg m. Dacă prin conştiinţa psihologică luăm act de propriul
nostru mod de a fi, raportăm modul nostru de comportare la ideea de
bine obiectiv, evaluând acest mod de comportare dacă este sau nu în
concordanţă cu exigentele binelui obiectiv. Când vorbim de bine
obiectiv avem în faţă şi binele social, considerat de bine intr- un
context socio-cultural, dar luăm în considerare bienele ca Împărăţia lui
Dumnzeu, ca voinţa lui Dumnezeu.
Curs 11 – Morala 12.05.2010

Libertatea de conştiinţă şi riscul arbitrariului

(lib const şi risc arbtr)

În măsura în care const morala este înţeleasă şi că instanţa sufletească

a cărei calitate nu este în mod continuu evaluată şi confirmată de normă
obiectivă a moralităţii (şi în acest caz apare riscul unor situaţii în care în unele
const morale, sau simplu, conştiinţei, oamenii îşi permit să îşi exprime opoziţia
faţă de orice normă şi valoare constituite în lume, aşa se explică de ce în unele
conştiinţe omul se poate opune legilor statului, tradiţiilor, bunului simţ comun şi
învăţăturilor Bisericii).
[Această tendinţă s-a accentuat mai ales în perioada iluministă, când era
atacată problema lui Dumnezeu şi se cultivă ateismul absolut. Au fost puşi în
faţa faptului că oamenii simţeau nevoia unei referinţe la un anumit absolut, care
nu poate fi negat în om.
Cicero- Deus în novis- s-a exacerbat importanta ştiinţei umane.-
Dumnezeul fiecăruia dintre noi, din noi; ei nu raportau aceasta la normă
obiectivă a moralitarii]

Asistăm la privatizarea conştiinţei morale, extinse asupra propriei

responsabilităţi în sensul că înţeleasă astfel, constantă nu va mai fi obligată să
ţină seama de exigenţele pe care i le impune fiecare persoane, prezenţa sa într-
un anume mediu, mai ales în faţa altor persoane, la rândul lor conştiente de
valoare şi drepturile lor. Tindand cont de faptul că omul nu poate fi om decât în
relaţie cu alte persoane, putem intelge de ce alegerile /determinările/ morale nu
sunt strict, individuale. Pt ca aceste fapte să fie fapte/acte personale va trebui
înţeles că nu putem reduce instanţă modului nostru de comportare nici la
nivelul luării la cunoştinţă de existenţa intenţiilor mele, de anumite necesităţi pe
care le simt, la nivelul la care eul meu ia conştiinţa de ele.
Conştiinţa morală individuală nu poate fi considerată alternativa a normei
moralei obiective, încât să-ţi permiţi ca în numele ei să îţi ceri drepturile la care
nu ai dreptul.
Nu ne putem sustrage de la dialogul raţional şi axiologic cu normă morala
obiectivă şi cu lumea obiectivă în care trăim.
[“acsia” vine de la “ago” = a duce spre]
 Ajungem la convingerea că funcţia aceasta specială a personalităţi numită
const morala, trebuie să fie şi să rămână funcţia spiritului uman prin care se
opreşte tendinţa spre arbitrar în acea zonă a personalităţii umane numită, de
psihologia modernă “Sine”. Această noţiune a fost introdusă în psihologie,
psihanaliza, de Georg Grodeck (medic austriac, 1922). Conceptul a fost preluat
de Freud şi de întreaga psihanaliza, încât astăzi nimeni nu mai contesta
aceasta. Şinele este nivelul interior al psihicului uman, “parte cea mai veche a
psihicului uman”. Şinele ignoră realitatea obiectivă pe care vrea să o domine cu
orice preţ, ignora principiile logice, ignora categoriile fundamentale ale gândirii,
este strict dezorganizata, vrea afirmarea mediului ambiant cu orice preţ şi mai
ales prin libido, afirmare a plăcerii prin libido.
Dacă libertatea de conştiinţă nu presupune decizii luate în urma unui act
de gândire orientate la rândul lui axiologic, adică spre valorile recunoscute ca
atare, acel act nu este deloc o manifestare a libertăţii de conştiinţă, ci sclavie
faţă de ceea ce noi numim “Sine”, faţă de formele primare de manifestare ale
omului.
Libertatea de conştiinţa în societatea contemporană este un fapt care nu
îl putem nega şi pe care îl găsim fundamentat în demintatea persoanei umane,
însă aceasta nu trebuie să fie opusă adevărului şi binelui uman. Cât priveşte
domeniul religios, libertatea de constiina este un drept fundamental al omului.
Orice persoană are gândire şi conştiinţa liberă, nimeni nu poate fi constans să
creadă sau să nu creadă în ceea ce conştiinţa spune că poate să creadă sau să
nu creadă. Libertatea religioasă o putem include în ceea ce numim libertatea
minţii umane responsabile. Dar trebuie ştiut că atunci când ne lovim de
libertatea de conştiinţă nu trebuie să o înţelegem drept libertatea lăsată
conştiinţei de a crede sau a nu crede, sau de a face ceea ce ni se pare în mod
exclusiv că este bine.
Libertatea de const nu trebuie să conducă câtuşi de puţin la relativism,
încât să spunem că toate opiniile şi toate credinţele ar fie egale sau echivalente
una cu cealaltă, încât ar fi imposibil să facem o judecată de valoare, adevărată,
cu privire la această credinţă,a spiratii, de unde diversle eforme de
comportamant în diversele crdinte.
Conştiinţă nu este liberă să caute sau nu adevărul sau binele
personal, acestea fiind consecinţă unei conştiinţe reale. (?????????!!!!!!)
Libertatea de conştiinţă se sprijină pe deoparte pe garanţiile publice,
statuate prin legi, dar pe de altă parte pe protecţia naturală pe care şi-o oferă
omul însuşi, obiecţiunilor propriilor sale conştiinţe, faţă de realităţile în care se
mişca.
Opinia de conştiinţă nu poate fi invocata în cazul de laşitate, sau în ea se
va găsi un anumit subterfugiu spre a scăpa de resposablitatile legitime.
 Nu poate fi invocata împotriva unei legi positive atâta vreme cât această
lege doreşte împlinirea binelui comun. Ea nu poate fi invocata împotriva legilor
dumnezeieşti pozitive şi nici imptoriva lg m nat.
Devreme ce conştiinţa morală îşi extrage prima ei informaţie din lege
divină, opunându-se acesteia, ea se va nega pe ea însăşi. Mai concret,
obiecţiunea de conştiinţă se poate prezenta în 2 cazuri:
-atunci când legea, sau un anumit ordin pe care îl primim, sau dispoziţie,
sunt în mod obiectiv rele, adică atunci când ele contravin exigentelor binelui
comun
-atunci când legea sau ordinul primit, chiar dacă nu sunt în mod obiectiv
rele, rănesc însă convingerile mele, sau atunci când rănesc valorile morale
socotite de subiectul uman f importante, dacă nu chiar superioare ordinilor
respective.
Libertatea şi obiecţiunea de conştiinţă nu trebuie confundate cu libertatea
de opinie, subiectivă şi individualistă, pt ca în felul aceasta vom avea de a face
cu o conştiinţă de-a dreptul eronată.
Concluzie: Conştiinţa psihologică favorizează persoană să ia act de
trăirile sale, de raportarea acestor trăiri la ele însele în respectiva personalitate,
de a raporta lumea la eu-l propriu şi eu-l propriu la lume, are funcţia de a fi bază
pentru formele de manifestare ale conştiinţei morale, prin care comportamentul
conştient al persoanei este raportat la normă morala obiectivă, Voinţa lui
Dumnzeu, la revelaţie. Absolutizarea conştiinţei în detrimentiul raportării la
normă morala obiectivă, poate duce la confuzii intre conştiinţa psihologică şi
conştiinţa morală în care omul să absolutizeze formele de comportament care
nu sunt specifice personalităţii ci sunt specifice nivelului inferior de manifestare
la psihismului uman pe care îl numit “Sine”. Pt existenta conştiinţei morale se
pot fundamenta reacţii ale personalităţii pe care le numim libertate de
conştiinţă, obiecţie de conştiinţă, sau libertate de opinie, toate acesstea
avându-şi motivaţii serioase care pot să fie luate în calcul şi care pot să
determine şi modeleze poziţia etică a omului în societate, dar libertatea
conştiinţei şi obiecţia de conştiinţă nu sunt stări care prin simpla lor forma de
manifestare să se justifice, ele se justifică în situaţia în care conştiinţa morală se
manifestă în toată plinătatea ei şi anume numai în situaţia în care conştiinţa
morală care nu este absolutizata, se raportează la normă morala obiectivă.
Morala – Curs 12 19.05.2010

Conştiinţa Morală

În gândirea antică se debutează cu cosmologie, cu Pitagora se revine la

om, în armonia cu universală. Problema armoniei este problema centrală a
întregului ethos uman, comform Pitagora. Gândirea se întoarce mai mult spre
om, odată cu sofiştii , dintre care a excelat Socrate.
Începând cu secolul 4 , sofiştii considera că valorile morale nu erau
altceva decât convingeri care găseau originea lor în aprobarea cetăţenilor. De
aceea normele morale variau în fct de locuri şi epoci încât era imposibil să le dai
o bază obiectivă. Aveau o bază prin excelenţă socială/sociologică. Spre
deosebire de ceilalţi sofişti, Socrate considera că binele exista în el însuşi,
dincolo de convingerile sociale, este o valoare dincolo de ce spune societate
acum şi aici, tine de ordinea morală obiectivă. Ideea binelui este obiectul
cunoaşterii celei mai înalte şi pornind de la această idee, îşi trag puritatea şi
avantajele celelate virtuţi, cum ar fi dreptate şi celelate virtuţi - spune Gorgias.
Contemplarea binelui este expresia celei mai înalte cunoaşteri, ori
această cunoaştere nu este posibilă decât prin modelarea propriei tale
persoane. Cunoaşterea binelui nu este o ştiinţă a binelui, ci este o relaţie cu
totul deosebită.
Ideea de conştiinţă la Platon, tine de efortul prin care omul învăţa să nu
depindă decât de el însuşi, pt a-şi orienta viaţa. Omul ajunge la această
autonomie atunci când se face creatorul propriei sale filozofii, adică atunci când
îşi făureşte un sistem de gândirea care să îi dea satisfacţie, perspectiva, să îl
împlinească în relaţia cu binele.
Intrând în el însuşi, omul potriveşte cosntiinta de sine, sau, pune în acord,
sau realizează o adecvare a conştiinţei de sine, cu conştiinţa existenţei lumii
ideilor, în special cu conştiinţa existenţei ideii de bine, bine pe care îl percepe
printr-o activitate contemplativă. Platon ne furnizează 2 idei fundamentale :

-constiinta morala purcede de la conştiinţa de sine, obţinută prin

întoarcerea persoanei către ea însăşi, printr-un act de interiorizare

-constiinta morala vine din cunoaşterea valorilor, a ideilor platonice

exterioare, pe care nu şi le da lui însuşi, individual, omul, nu şi le făureşte el
însuşi, ci pe care le atinge, sau la care participa, urmând calea adevărului şi a
contemplaţiei.
 Teologia creştină în mare parte a pus în valoare acest punct de vedere
platonician.
Dacă binele îşi are izvorul în Dumnezeu, el este totodată exterior omului dar şi
interior; fiind exterior, el va fundamenta ordinea morală obiectivă, find interior,
orientează constiina, prin urmare binele este înafara şi în interiorul meu şi ca să
mă mişc în acest bine trebuia să mă mişc în armonia dintre mine şi bine.

Stoicii considera că în om exista o serie de principii de cunoaştere, cărora

Democlit şi Hrisip, le-au numit “sinneidisis” [sân =cu; ], care înseamnă “vedere-
impreuna”. La Democlit conştiinţa morală este asociată cu cunoaşterea prin
intermediul remuşcării pt faptele rele. Pt Hrisip, ceea ce este primodial omului
este constituirea sa ca om şi conştiinţă pe care omul o are despre el însuşi, în
felul acesta Hrisip pune accentul mai mult pe conştiinţă psihologică, în timp ce
Democlit leagă formele de manifestare a conştiinţa morală de sentimental
regretului pt faptele săvârşite.
Stoicii latini începând cu Cicero, traduc cuvântul sinneidisis, prin
“vederea-impreuna”, “impreuna-vedere” a lumii - adică, prin termenul de
“CONŞTIENTĂ” care înseamnă “a ştii cu”, nu “a vedea cu”.
Creştinismul va interpreta sensul cuvântului conştiinţa prin “a ştii
împreună cu” Dumnezeu.
După stoici conştiinţa face ca Logosul să fie prezent în raţiunea umană
sub forma legii morale
Exercitând acest principiu al coerentei, cosmic şi individualizat, omul îşi
va pune în practică înţelepciunea şi prin urmare va ajunge la fericire.
Legile ..să aptrunda în adâncul raţiunii umane. Tot stocii au dat o definite
acestui termen de sinnedeisis.- impreuna-vedere.
Ovidius şi Seneca considera faptul prin care omul poate să aducă ordinea
exterioară în interiorul lui, le considera “deus-in-nobis”. Stoicii sunt cei care au
elaborat doctrina despre logos. Ei au constat că sufelte care se căiesc sunt
nefericite, prin urmare trebuie o armonie, datorită căreia persoană să realizeze
o armonie interioară, şi să se pună în acord cu realităţile cosmice, cu lumea
exterioară. Universul este creat în funcţie de Logos, care îl însufleţeşte printr-o
lege veşnică. Fericirea este posibilă numai prin integrarea în această
raţionalitate universală a lucrurilor. Ajungem la fericire prin funcţia pe care o
avem de avedea împreună realităţile
În spaţiul ebraic, lucrurile sunt mai deosebite, În VT nu există acest
termen formulat de stoici.
Legea era criteriul binnelui şi al răului pt că indica voinţa lui Dumnezue
până în cele mai mici detalii.
 În Evanghelii nu exista termnenul, însă îl întâlnim la Sfântul Pavel, de 20
de ori. De 2 ori în FĂ, pus întotdeauna în gura lui Pavel.
De 3 ori în Evr şi de 3 ori în Ptr. Prin urmare există 30 de referinţe în NT. Nu are
întotdeauna aceea semnificaţie şi poate fi înţeles sub 4 forme:
- conştiinţa morală este universală Rm 2, 14-15
- conştiinţa morală este un martor incoruptibil. În acest sens, orientate
spre legea divină, i-a asimilat prescripţiile acesteia interiorizand-o. Conştiinţa
aceasta, citeşte această lege şi o interptreteaza. Întoarsă spre faptele omeneşti
ea va face aceasta prin binele exprimat prin voinţa divină. În felul acesta
conştiinţă va juca un dublu rol. Pe de o parte receptor al legii şi interpret al
acesteia, iar pe de altă parte judecător al faptelor noastre.
Conştiinţa Rm 9,1; 2 Cor 1 ,12, Fă 24 16; 1 Ptr 3 16; da faptelor o dublă
funcţie, anume că ascultă de legea lui dumenzeu, apoi aplica mesajul care vine
din partea legii Domnului, la legea omului. Harul va reinstaura în conştiinţa ceea
ce păcatul a stricat 2 Cor 1 ,13. Sfântul Pavel va spune că această funcţie va
acţiona şi către fraţii care au o conştiinţă slabă, prin urmare ea acţionează şi
comunitar.
Rm 14, 1 cor
Conştiinţa obliga. Tot ceea ce nu e făcut după conştiinţă este păcat Rm
14,23
Conştiinţă este instanţă ultimă al libertarii morale. Rolul jucat de conştiinţa în
calitatea fucntionarii vieţii creştine este scos în evidenţă de Sf Pavel şi face
aceasta de mai m ori
1 cor 8,7 , 2 tim 2 3 tit 1 15. Moralitatea fiecărui crt se precizează întotdeauna
în fct de conştiinţă, până şi în raporturile cu autorităţile rm 13,2-5. Un al 4 pct
de vedere este acela potrivit căruia conştiinţa trebuie educate. Sf Pavel se
deosebeşte de ceea ce gândeau stoicii, prin aceea că dacă ceilalţi considera că
sinneidisis , este o funcţie prin care pun în armonie binele lumii cu binele din
mine, prin care se priveşte împreună cele dinafară cu cele dinăuntru, deus-in-
nobis; sf pavel vine şi spune că are şi greşeli şi că trebuie educată.
Sf Pavel nu considera că conştiinţă este un câştig imuabil, cu funcţii care
să nu insele niciodată şi o consideră o funcţie care este supusă unei evoluţii, un
dat existenţial, prin urmare un dat variabil. În acest sens vb despre conştiinţa
bună I tim 1,5 ; 3,9 Puritatea conştiinţei importa absenta greşelilor şi o anumită
practica morala inspirată de intenţii corecte. La curăţire funcţiei conştiinţei
credinţa are un loc f important, în sensul încredinţării de realitatea revelaţiei lui
Dumnezeu, încredinţarea în braţele lui Dumnezeu. Prin credinţă este
imbunatatia
Sf Pavel vb şi despre o conştiinţă rea sau , întinata. Vb de o conştiinţă
intoxicată de rău tim 1,15; rm 1,29. 1 tim 4,.2 . evr 9,14. Conştiinţa departe de
a fi una un dues-in-noibids, nu va putea distinge bienele de rău şi din acest
moment poate înceta de a mai fi ghidul vieţii morale. Apostaţii au o conştiinţă
rea 1 tim 4,2; Sf Pavel spune că este o conştiinţă slabă şi anume că care are o
deschidere a spiritului, suficientă pt a distinge binele de rău 1 cor 8. Dacă
constiina variază de la un subiect la altul şi uneori risca să se înşele şi trebuie
educate. Educată prin intermediul părinţilor cu ajutorul preoţilor 1 cor 8, 11-13;
cu concursul societăţii rm 13,5; prin Biserica 1 tim 1, 5

Insistat pe libertate creştină, libertate în sensul general, ce înseamnă liber

arbitru, ce înseamnă libertate creştină

Libertatea morală.

Performanţele conştiinţei morale nu sunt performanţe dacă omul nu este

liber. Libertatea ţine de nivelul funadamental a ceea ce ne defineşte ca fiinţe
personale. Libertatea presupune responsabilitate. A spune că omul are drepturi,
echivalează cu a spune că are responsabilităţi, căci fără responsabilităţi omul ar
fi doar un monument al naturii. Libertatea este înţeleasă variat. Trebuie să
definim libertatea că actele umane libere prin care determinăm de ce şi cine
este omul liber.
Dacă înţelegem viaţa creştină ca demers al omului spre desăvârşire, în
funcţie de modalitatea în care ni s-a modelat firea pentru a fi aptă, de aceasta,
trebuie să determinăm natura firii sale şi să definim libetatea moralei în funcţie
de finalitatea existenţei sale, în funcţie de Dumnezeu, în funcţie de semeni, de
propria biologie. Putem înţelege libertatea umană pornind de la înţelegerea
capacităţii omului de a acţiona în mod liber.
Voinţa este o funcţie a spiritului uman. În sens larg, voinţa este
facultatea spiritului uman prin care omul săvârşeşte acte voluntare. Se referă
nu numai la faptele conştiente, ci la tot ce ţine de motricitatea omului.
Motricitatea omului (tot ceea ce ţine de modalităţile omului de mişcarea, de
manifestarea, de afirmarea faptului că e fiinţă vie): deprinderi, automatisme,
instincte. În sens restrâns voinţa reprezintă funcţia psihică prin care în mod liber
şi conştient pe baza unei deliberări alegem o soluţie din mai multe variante, ea
vizând un scop.
Actul voluntar cuprinde trei momente:
- Deliberarea cu privre la motivele faptei
- Deciza de a săvârşi sau nu fapta
- Executarea hotărârii
Voinţa şi faptele voluntare stau în strânsă legătură cu celelalte funcţii
ale spiritului uman, mijloace de manifestare ale psihicului uman. Nu putem
substitui puterea de judecată voinţei. Aceasta ţine de motricitatea omului. Dacă
actul voluntar ar duce la un anumit scop fără să propună evaluarea cauzelor şi
finalităţilor ar rămâne o funcţie instinctivă şi nu s-ar ridica la nivelul de act
voluntar.
Actul voluntar nu se confundă cu simpla răspundere la stimuli.
Presupune motricitatea reflexivă ca formă de reacţie ce se realizează că
răspuns la o stimulare şi care va solicita un număr restrâns al grupelor
musculare, din punct de vedere al sistemului nervos central, este reacţia
controlată la nivelul măduvei spinării sau a nucleilor motorii din trunchiul
cerebral, programată genetic.
Motricitatea intenţională pune în joc activitatea cortexului, ea
îmbogăţindu-se odată cu maturizarea funcţiei creierului.
În evoluţia motricităţii întâlnim trei etape, avem 3 etape (modul de
manifestare al fiinţelor):
- Vertebrate inferioare. Dincolo de reacţiile reflexe reacţionează
şi la reflexe de tip emoţional, adaptându-se comportamentului
de tip sensibil (de alimentare, de reproducere, faţă de
prădători).
- Mamifere subumane. Specializarea căilor senzoriale şi a ariilor
corticale – elaborarea mediului său, formă elaborată de a
acţiona datorită creierului evoluat, avem trei parametri ai
mişcării.
- Omul. Poate elabora concepte cu privire la mediu, iar
activităţile sale sunt în conformitate cu acestea deşi o parte a
motricităţii observabile este aceeaşi ca şi la mamifere, la om
sistemele de activităţi nu sunt legate unele de altele. În timpul
dezvoltării şi la maturitate ele interferează şi cooperează şi
datorită cooperării se structurează motricitatea intenţională
 specifică omului. La om nu contează ordinea de apariţie a
acestor activităţi, ele interferând în funcţie de intenţionalitate.

18-3-
2009

Libertatea la stoici şi din punct de vedere creştin.

Antichitatea greco-romană şi ebraică au vorbit despre libertate. Tradiţia

iudaică nu a dezvoltat o ideologie despre libertate. Au făcut-o grecii în timpul şi
în interiorul erei creştine.
În literatura greacă, libertatea este calitatea cetăţeanului de a se
exprima în „agora”. Acest privilegiu nu-l avea sclavul său străinul. Era un drept
civic. Cetăţeanul nu poate spune decât adevărul cu privire la ce gândeşte, fiind
liber să exprime enunţuri ale gândirii serioase.
EPICTET întoarce concepţia de libertate dinspre cetăţean înspre omul
obişnuit. Interiorizează concepţia şi-l detaşeză de semnificaţia lui politică.
Libertatea înseamnă că este liber cel care trăieşte cum vrea el, pe care nu
poate nimeni să-l oblige sau să-l constrângă. Este liber cel ale cărui acte de
voinţă sunt fără obstacol, ale cărui dorinţe se împlinesc, ale cărui aversiuni nu
întâlnesc obiectul detestat.
1. Libertatea nu este o stare primită la naştere. Oricare ar fi statutul
social, orice om e chemat să fie liber.
2. Omul devine liber luptând împotriva oricăror forme de sclavie, până şi
împotriva opiniei celuilalt, setei de onoruri. Sclavia cea mai de temut, este
tirania patimilor.
3. Această luptă de eliberare trece printr-o autonomie a puterii de
judecată, adică omul liber este cel ce a ajuns să fie stăpânul opiniilor sale
cu privire la cei din jur.
4. Numai voinţa divină depăşeşte pe cea umană. Înainte de a săvârşi o
faptă omul să întrebe „ce vrea Dumnezeu să fac sau să nu fac?”. Pentru a
fi fericiţi trebuie să potrivim voinţa noastră la a lui Dumnezeu, să voim ce
voieşte Dumnezeu.
Concepţia lui Epictet este optimistă, dar el nu a putut explica ce fel de
libertate are omul câtă vreme e supus destinului implacabil. Destinul ţinea
oamenii prizonieri în implacabilitatea lui.
Creştinismul aduce noutate. Prin moartea şi învierea Sa, Hristos a creat
o nouă ontologie, El Însuşi eliberând pe oameni de povara destinului. Biserica
este spaţiul în care intrând prin lucrarea Duhului Sf. omul recapătă libertate
primordială (cea care favoriza împlinirea naturii).
 În calitate de persoane avem şansa participării la comuniunea fără limite
cu Dumnezeu personal.
Astăzi nu mai realizăm ce a însemnat pentru lumea antică mesajul
evangheliei. Părinţii Bisericii au vorbit despre libertatea omului împotriva
fatalismului antic. Au legat-o de relaţia Dumnezeu-om. După cum ei au apărat
libertatea lui Dumnezeu în Providenţa Să ce conduce lumea, tot aşa Sf. Părinţi
au insistat asupra respectului omului în răspunsul pe care îl dă chemării Lui.
Sf. Părinţi au adus Bisericii argumente ce vor atârna greu în dezbaterile
teologice ulterioare.
Sf. Vasile cel Mare: „Dacă omul nu ar fi liber nu ar avea nici un merit
dacă va săvârşi binele fără a-l voi”.
Sf. Grigore de Nyssa: „Libertatea este asemănarea cu cel care este fără
stăpân şi suveran”. Folosind termenul de asemănare, arată că libertatea
defineşte un anumit statut al omului care se găseşte într-un proces dinamic şi
nu orice fel de mişcare, ci cea în direcţia Celui care prin tine este stăpân şi
suveran.
…=asemenea, ca respectare a tuturor notelor caracteristice.
…=totalitatea notelor caracteristice
…=asemănare, ca proces dinamic (o anumiă devenire ontologică a omului);
funcţionalitatea lui este exprimată prin … un final ce dă sens dinamic
substantivelor, iar verbelor o perspectivă nelimitată în viitor sau trecut.
Omul îşi recapătă acest statut ontologic la Botez, în care procesul de
asemănare cu Dumnezeu devine din nou posibil. Intrarea în noua ontologie
înseamnă restaurarea libertăţii ca mod de a fi în asemănarea cu Dumnezeu.
Suntem restabiliţi la nivel existenţial, de unde calităţile noastre sufleteşti,
trupeşti redevin adecvate procesului de manifestare în noi a celui Suveran –
Dumnezeu.
Ca stare ontologică libertatea se împlineşte continuu conform nivelului
prezenţei în noi a suveranităţii lui Dumnezeu. Punctul de vedere al Bisericii este
paradoxal.
Pe de o parte omul este liber, pe de alta el este fiinţă creată, libertatea
lui e limitată. Este chiar o fiinţă afectată de consecinţele căderii în păcat.
Adevărata libertate este dată omului ca depinzând de alte libertăţi personale,
de semeni şi de Dumnezeu. Când spunem că omul are libertate limitată ne
referim la semeni şi Dumnezeu. Omul este supus legilor cosmice.
Din punct de vedere ontologic, omul nu are libertate absolută, ci una
relativă, limitată conform naturii sale. Omul deţine libertate de alegere între
bine şi rău, între bine şi mai bine, între căile de înfăptuire a binelui. Este
libertatea fiinţei create, nu a fiinţei absolute, pe care o are doar Dumnezeu
dincolo de orice dependenţă, necesitate sau limitare.
 Omul are o libertate morală care este hotărâtoare pentru participrea la
libertate absolută a lui Dumnezeu. Aceasta este posibilitatea prin restrângerea
libertăţii divine printr-o serie de acte chenotice, el îi dă harul, pentru a îndeplini
poruncile (să devină adecvat participării la libertatea lui Dumnezeu) şi să intre
în comuniune cu El. În această comuniune cu Dumnezeu omul se lasă cuprins în
actul de iubire, în libertate absolută în care omul nu mai e limitat nici de frică de
moarte.
Omul capătă libertate absolută prin participare. Libertatea corespunde
fie celor mai profunde aspiraţii ale firii umane autentice, nu ambiţiilor sau
necesităţilor imediate. Harul ne eliberează de consecinţele căderii, dar ne pune
într-un proces de eliberare faţă de ceea ce acceptăm să ne împiedice în
procesul asemănării. Harul ne ajută să ne eliberăm conţinu de categoriile naturii
create şi căzute.
Libertatea este în sensul cel mai larg lipsă de constrângere, necesitate,
dependenţă. Epictet recomanda: „dacă vrei să fii liber aplică libertatea le ceea
ce depinde de tine (opiniile, diverse impulsuri şi dorinţe).” Atrăgea atenţia
asupra faptului că dacă extinzi libertatea asupra a ceea ce nu depinde de tine,
rişti nefericirea.
Raportând-o la lipsa de constrângere, la realitatea lucrurilor avem
libertate fizică şi morală.
Libertatea fizică. Se opune oricărei constângeri fizice. Se opune şi
oricărei constângeri biofizice. Acest concept de libertate poate fi extins asupra
multor realităţi. Trimite la ideea de spontanietate. Raportat la om, este liber
omul care nu e ţinut prizonier. Este liber omul care nu acţionează sub efectul
unei forţe fizice, ci sub imboldul propriei dorinţe de manifestare. Este liber omul
care se îngrijeşte de propria boifizică şi propria biochimie. Este liber omul care
nu este stăpânit de propria biofizică sau biochimie.

1-4-2009

Libertatea morală. Libertate este cea în virtutea căreia omul

acţionează fără constrângeri morale. Libertatea poate fi constrânsă din punct de
vedere moral atâta timp cât omul este prizonierul unui sistem de valori.
Dacă acceptăm că omul tinde spre Dumnezu, el îşi afirmă libertatea
morală negând tot ceea ce ar putea împiedica propria personalitate. Libertatea
morală este absenţa oricărei determinări care ar împiedica mişcările firii umane
spre împlinirea scopului lor.
 Dacă un om nu se poate abţine de la hrană, omul poate face acest lucru,
fiindcă lipsa de determinare interioară morală îi dă posibilitatea de exercitare a
propriului arbitru.

Liberul arbitru.

În etica contemporană termenul este din ce în ce mai des este înlocuit

cu libertate psihologică, libertate personală.
Reprezintă capacitatea voinţei de a se autodetrermina în acţiunea ei
fără vreo constângere internă sau externă. Presupune libertatea fizică şi pe cea
morală.
În sensul clasic este gândit că o proprietate exclusivă a naturii umane,
este expresia specifităţii umane. Nu se va pierde atâta timp cât nu va cădea din
calitatea lui de om. Există maladii în care libertatea omului e limitată, dar nici în
aceste cazuri omul nu va fi privat de liberul arbitru.
În perioada modernă, liberul arbitru este confundat cu spontanietatea
(capacitaea omului de a acţiona arbitrar, absolut şi necondiţionat). Împotriva
acestui punct de vedere Voltaire spunea: „Liberul arbitru este înţeles că
indeterminare, nonsens, presupune un efect dat fără a se cunoaşte cauza lui”.
Liberul arbitru a fost înţeles că „apetitus rationalis”, adică dorinţa ce are
putere în puterea de judectă a omului, astfel că liberul arbitru nu poate fi identic
cu autodeterminarea fără principii, ci trebuie să fie o dispziţie spontană ce se
exercită conform persoanei.
Trăsătura fundamentală a persoanei umane este orientarea spre
persoane. Numai în această orientare ne putem afirma calitatea de fiinţă liberă.
Liberul arbitru nu este doar o funcţie a capacităţii de judecată, ci o funcţie a
unei fiinţe raţionale spre alte fiinţe raţionale.
Liberul arbitru reprezintă o dorinţă spre bine sub toate aspectele. Pentru
noi acest bine este fericirea. De aceea omul nu poate acţiona liber cât timp din
activitatea libertăţii sale şi din finalitatea acesteia sunt excluse binele şi
fericirea.
După cum puterea de judecată aderă la primele principii, voinţa tinde
spre fericire. De aceea liberul arbitru este înrădăcinat în judecată prin care
cunoaştem lumea, adăvărul care ne face liberi.
Cunoaşterea adevărului moral este cunoaşterea sau intrarea în
comuniune cu Adevărul Viu, Hristos. Cunoaşterea binelui îl face pe om să nu se
înşele cu privire la valoarea unui anumit bine. Cunoaşterea binelui permite să
apreciem valoarea reală a fiecărui termen concret care îi modelează omului
comportamentul.
Omul alege bine când face acest lucru cu o profundă predispoziţie spre
bine, când ia în calcul acea conaturalitate cu binele încă din momentul creaţiei.
Pentru a exista libertate de voinţă, principiul de acţiune al omului este
să cunoască finalitatea actelor sale. Nu este suficientă fără cunoaşterea precisă
a cauzelor şi finalităţilor.
Atunci când este pus în faţa unor decizii omul nu va compara doar
soluţiile, din acel moment, ci evaluează fiecare decizie cu ideea de bine
înfăptuită prin actul de voinţă. A dispune de liberul arbitru înseamnă că omul
posedă puterea de judecată în mod liber, cu privire la decizia de a acţiona sau
nu. Liberul arbitru nu este o capacitate umană, ci este puterea de a alege. Nu
este o putere la egală distanţă între bine şi rău, ci este puterea articulată
fundamental spre bine, puterea din conştiinţa comuniunii cu Hristos.
Omul nu este liber înainte să acţioneze. Libertatea este capacitatea ce
se afirmă în timpul şi după săvârşirea faptei, pentru că libertatea este o stare
dată, dar şi dobândită. Libertatea este capacitatea firii care ne e dată de la
naştere într-un fel, iar în alt fel se cucereşte, se construieşte. Liberul arbitru nu
este o libertate indiferentă de principii. Nu ne putem considera echidistanţi faţă
de bine şi rău. Putem fi echidistanţi faţă de realităţile din jur prin raportare la
binele real.
Pornind de la această determinare avem atitudini asupra cărora
acţionează liberul arbitru (actul prin care voinţa practică domină judecata
practică).
Petru Lombardius: Liberul arbitru este facultatea voinţei prin care omul
alege binele cu ajutorul harului şi răul fără har.
Toma dʼAquino: Liberul arbitru purcede din minte şi voinţă care se unesc
pentru a face actul de voinţă.
Guinaume Ocham: Liberul arbitru este funcţia care precede mintea şi
voinţa şi care nu e consecinţa acestora. El susţine că liberul arbitru precedând
celelalte funcţii ale spiritului, le face să acţioneze. Spune că Dumnezeu a
conceput legile morale ca obligatorii pentru om. Întreaga morală se manifestă
între necesitaea îndeplinirii poruncilor morale şi libertatea individuală a omului.
În acest context avem concepţia că liberul arbitru reprezintă libertatea
de indiferenţă, de determinare. Liberul arbitru este indiferenţa voinţei faţă de
cele contrarii când înclinaţiile naturale ale omului spre bine nu mai există. Astfel
omul ar deveni o fiinţă prizonieră propriei libertăţi de alegere.
Acest punct nou de vedere va distruge sistemul virtuţilor. Virtutea nu se
îndeplineşte prin acte socotite la un anumit moment, ci prin acte continue de
eliberare de propriile atavisme. Virtutea pesupune modele de urmat, iar
urmărea presupune lipsa de determinare faţă de anumite determinări.
Motivat de poruncile lui Dumnezeu alegem să ne supunem voinţa la
voinţa lui Dummnezeu.
În Occident s-a impus morala obligaţiei articulare între lege, obligaţie,
conştiinţă şi păcat.
Legea este sursa moralităţii, ea obligă, iar libertatea omului tinde spre
autonomie. Libertatea trebuie respectată, dar intervine conflictul între lege şi
libertate. Arbitrul între lege şi libertate este conştiinţa.

8-4-
2009

Libertatea morală.

Libertatea morală este semn că omul în calitate de chip al lui Dumnezeu

este fiinţă privilegiată. Libertatea morală este proprietate pur omenească ce-i
dă persoanei puterea să-şi asume responsabilitatea faptelor sale, a întregii sale
existenţe. Libertatea morală îşi are certitudinea acolo unde omul îşi are
originea, adică în faptul creării omului după chipul lui Dumnezeu. Astfel omul
are inţiativă şi stăpânire peste faptele sale la nivelul firii.
Libertatea se împlineşte în fericirea promisă, fiind condiţia
responsabilităţii, împlinindu-se în iconomie. Căzut în păcat omul îşi va regăsi
normalitatea primind harul, ceea ce îi dă garanţia libertăţii şi a mântuirii. O
libertate ce nu are asemenea perspectivă nu este libertatea adevărată. Dacă
modul de a fi este orientat prin ceea ce se înţelege prin fericire, modul de
comportare se orientează spre această finalitate.
Libertatea este specific umană, nu este un apanaj divin conferit omului,
omul nu e libertate, ci e liber. Libertatea vine din demnitatea fiinţei omului, ca
efect al reflectării în om a slavei lui Dumnezeu, slavă care străluceşte în tot
omul şi care face din el chip al lui Dumnezeu. Omul se manifestă la nivelul
demnităţii sale care-i permite să se dezvolte şi să tindă spre fericire.
 Libertatea umană este funcţie a naturii persoanei omului, nu este
suverană şi nu-şi dă propriul început. Începutul îl dă Dumnezeu în faptul creaţiei
(Fc 2,17), libertatea umană nu este nelimitată, se sprijină pe poruncile lui
Dumnezeu (expresia fiinţei divine este receptată că bine absolut). Cum aspiraţia
pentru împlinirea binelui este inima libertăţii, împlinirea poruncilor nu este act
de constrângere a libertăţii, ci răspunsul cel mai adecvat dat celei mai profunde
aspiraţii a fiinţei umane.
Libertatea nu se regăseşte în autonomia faţă de porunci sau în
indiferenţa faţă de legea morală, ci în împlinirea ei, singura cale de acces la
binele moral, ce corespunde adevărului persoanei umane.
Omul ajunge la acestă liberatate eliberându-se de orice formă de
servitute faţă de patimi. Libertatea cere să fie educată pentru a atinge deplină
statură umană. Ea presupune efort. Libertatea se afirmă într-o luptă
permanentă contra tot ceea ce îi opune o piedică. Ea este o luptă continuă
împotriva piedicilor biofizice, interioare, cele care ţin de o fizică exterioară.
Libertatea este exerciţiu conţinu al libertăţii de sine ce presupune
asceză, luptă contra răului, virtuţile, rugăciunea şi comuniunea euharistică.
Există cazuri patologice ce aduc ştirbire manifestărilor libere ale omului,
datorate influenţelor celor care iau hotărâri în locul lor, unor maladii psihice,
supunerii faţă de unele patimi, ajungând la libertatea pierderii liberei
determinări. Astfel bolnavul nu-şi mai poate obiectivă răul. Comunitatea
euharistică completează această lipsă.
În cazul unor neuropatii, responsabilă este societatea, dar nu putem
spune că persoana este distrusă, ci îi este redusă capacitatea de funcţionare.

Caracteristici ale libertăţii creştine.

Creştinismul aduce noutatea sa, aducând lămuriri în unele ideologii

filozofice.
În Vechiul Testament se vorbeşte de responsabilitatea ce presupune
libertatea omului. Nu s-a insistat asupra conceptului de libertate, omul fiind
înţeles ca supus al lui Dumnezeu, singurul care-l poate elibera pe om din robie.
Nici în Evanghelie nu se insistă prea mult asupra conceptului de
libertate. „Veţi cunoaşte adevărul şi el vă va face liberi”, adevărul nefiind
conceptual, ci personal, fiind chiar Fiul.
Problema libertăţii este mai elaborată în epistolele Sf. Pavel
(confruntarea mesajului creştin cu lumea greco-romană, adică creştinul are un
comportament faţă de orice formă de…). Libertatea este înţeleasă ca un bun
mântuitor oferit de Dumnezeu în dar şi în mod gratuit, eliberându-l pe om de
toate relele, chiar şi de robia morţii (dimensiunea eshatologică).
Putem distinge 5 (cinci) caracteristici principale:

1. Libertatea creştină este o eliberare. Lucrarea liberatoare a lui

Dumnezeu este subliniată în Vechiul Testament. Eliberarea din robia
egiptenă este punctul de plecare. Mântuitorul Hristos se înscrie pe linia
acestei lucrări de eliberare. Omul botezat face obiectul acestei liberări,
dar aceasta nu se referă decât la eliberarea de păcat (Rom 6,18-22).
Această eliberare ne pune în libertate, prin darurile noastre ajungând la
sfinţire.
După convertire, Sf. Pavel vede în Tora o constrângere ce nu-i aducea
omului mântuirea. Supunerea faţă de autoritatea Legii o va schimba cu
supunerea faţă de autoritatea Duhului.
2. Libertatea creştină se oferă tuturor. Ne oferă o nouă cetăţenie, ne
oferă o dublă filiaţie, adică condiţia socială nu are nimic de a face cu
libertatea regăsită de om în Biserică. Aici opoziţiile sociale sunt depăşite.
Sclavul are aceleaşi drepturi cu omul liber.
3. Libertatea creştină este un har. Libertatea trebuia să caracterizeze
situaţia omului înainte de păcat. Cum toţi oamenii au păcătuit în Adam,
Dumnezeu oferă libertatea tuturor din bunăvoinţă. De aici răscumpărarea
în Hristos se dă fiecărui botezat, în Duhul ce oferă libertatea. Fiecare
creştin va deţine Duhul sau puterea activă a lui Dumnezeu care produce o
renaştere a omului întreg. Duhul reprezintă puterea spre bine. E un efort
de durată ce-l va conduce pe om în împărăţia lui Dumnezeu.
4. Libertate înseamnă supunere totală faţă de Dumnezeu. Cel investit
cu puterea Duhului Sfânt îşi va schimba comportamentul. Libertatea
primită nu mai este o proprietate, ci şi o condiţie a slujirii. Cel botezat este
schimbat prin jertfă lui Hristos pentru a se pune la dispoziţia lui Hristos.
Libertatea creştinului nu este o libertate în sine, o independenţă solitară,
ci o libertate orientată spre ceva şi spre cineva. Dumnezeu este izvorul
oricărei libertăţi, iar cine se pierde în Dumnezeu câştigă adevărata
libertate. Libertatea ca supunere faţă de Dumnezeu este libertatea ce-şi
găseşte autenticitatea.
5. Libertatea creştină există în vederea slujirii aproapelui. Ea este cel
de al doilea pol al iubirii creştine (slujirea). Încredinţându-şi total voinţa lui
Dumnezeu, cel botezat se va angaja în iubirea aproapelui ca în iubirea lui
Dumnezeu.
Această libertate îşi găseşte statutul deplin într-o legătură cu confraţii în
Biserică manifestându-se în slujirea acestora. Slujirea se referă la întregul
comportament faţă de aproapele. Libertatea creştină va ocupa un loc cu
totul special, se va manifesta între libertatea lui Dumnezeu şi cea a
aproapelui, libertăţi care nu se confundă una cu cealaltă. Voinţa divină
este normă în care ne afirmăm libertăţile noastre. Procură cele necesre
creşterii libertăţii noastre la nivelul în care simţim iubirea lui Dumnezeu şi
includerea libertăţii noastre în libertatea lui Dumnezeu.