A participat la primul război mondial (1916-1918), în funcție de șef al statului major al

generalului (din 1930 mareșal) Constantin Prezan. În această funcție, Antonescu a conceput
planurile de apărare a Moldovei față de invazia trupelor germane conduse de feldmareșalul
Mackensen în a doua jumătate a anului 1917 (din 1916 majoritatea României se afla sub ocupație
germană). Regele Ferdinand i-a recunoscut meritele spunând: „Antonescu, nimeni altul nu poate
ști mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus țării în acest război”. Pentru aportul
la cucerirea Budapestei și înfrângerea Armatei Roșii Ungare, locotenent-colonelul Ion Antonescu
a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (Decretul Regal nr. 5454/31 decembrie
1919). În război, Antonescu și-a câștigat reputația de comandant militar priceput și pragmatic,
executant meticulos și dur - duritatea sa i-a adus porecla „Câinele roșu.

În timpul Conferinței de Pace de la Paris (1919) locotenent-colonelul Antonescu și-a

început activitatea politică. În broșura Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor el
și-a exprimat pozițiile naționaliste, expansioniste, impunând un război contra Iugoslaviei pentru
a anexa României întregul Banat, inclusiv Valea Timocului (Timočka Krajina). În martie 1920,
noul prim-ministru, generalul Averescu l-a propus pe Antonescu ca atașat militar la Paris,
propunere care a fost respinsă în urma raportului nefavorabil al observatorului militar al Franței
la București, generalul Victor Pétin, care-l descria ca pe o personalitate negativă, „extrem de
orgolios, șovinist și xenofob” . Postul a fost acordat colonelului Șuțu, care l-a deținut până în
1922, când acesta a părăsit Franța și postul i-a revenit lui Antonescu, de data asta fără opoziție.

Între 1922 și 1926, Antonescu a fost atașatul militar al României în Franța, Marea Britanie și
Belgia.

După reîntoarcerea în România a fost numit comandantul Școlii Superioare de Război (1927-
1930), șeful Marelui Stat Major al armatei (1933-1934), promovat general de divizie la 25
decembrie 1937 și după trei zile a fost numit ministru al Apărării în guvernul de 44 de zile al lui
Octavian Goga (1937-1938).

- 5 septembrie 1940 – 23 august 1944: președintele Consiliului de Miniștri, numit prin decret
regal și demis prin decret regal.

- 16 septembrie 1940: s-a autopromovat la gradul de general de corp de armată.

- 5 februarie 1941: s-a autopromovat la gradul de general de armată.

- 22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate general Antonescu.

- 6 august 1941: decorat de germani cu Crucea de Fier în rang de cavaler.

- 21 august 1941: s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si I-a

- 22 august 1941: s-a autopromovat la gradul de mareșal (decretele de decorare și de promovare

au fost semnate de rege
Regimul antonescian
Puciul anticarlist și Statul Național-Legionar.Viața politică românească interbelică era un
amestec ciudat de intrigi, autoritarism și o democrație fragilă și coruptă de tip balcanic. Pe acest
fundal de dezbinare politică[B], speriat de ofensiva germană în vestul Europei și ocuparea
Olandei, Danemarcii, Belgiei și mai ales, a Franței, principalul sprijin al României față de
expansionismul Axei și simțindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II
decide să cumpere cu monedă evreiască simpatia și sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu
Ungaria și Bulgaria, ale căror pretenții teritoriale erau susținute de Germania. La 8 august 1940
regele semnează cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-ministrul Ion Gigurtu[C]:
„Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” și un al doilea decret,
emis în aceeași zi, care interzicea „căsătoriile între români și evreii de sânge sub sancțiunea de
închisoare corecțională de la 2 la 5 ani”. Aceste legi copiau Legile de la Nürnber

Cedările teritoriale impuse României prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) au marcat
declinul regimului carlist. România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de
6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării. Manifestațiile
de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit - sub influența
agitatorilor legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul
în care ajunsese România. Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima - cu care
se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov -, Carol al II-lea i-a încredințat la
4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune
națională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și
promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune națională (mai târziu, la procesul din
1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Liderii politici ai partidelor istorice au
refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob și progerman (de fapt, a existat un
simulacru de participare, la nivel de subsecretari de stat). În consecință, la 5 septembrie 1940,
Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constituției și dizolvarea
parlamentului și în seara aceleiași zile i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara. Puciul a
reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său
Mihai I.

La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul Național-Legionar Român”. Horia Sima, șeful Mișcării
Legionare, numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se considera creatorul și sufletul acelui
guvern.

Poliția legionară

Instaurarea Statului Național-Legionar a dus la o situație paralizantă. Ordinea internă a încăput

pe mâna a două forțe antagoniste: poliția, responsabilă cu păstrarea ordinei publice conform
legii, condusă administrativ de Ministerul de interne - noul ministru de interne, generalul
Constantin Petrovicescu a fost numit de Horia Sima fiind un simpatizant legionar activ - și
coordonată de instanțele judecătorești, și legionarii, organizația paramilitară a partidului Garda
de Fier, pornită să facă ordine conform propriei ideologii fasciste și a intereselor de partid. Deși
împănată cu legionari și simpatizanți legionari, poliția era antipatizată de aceștia datorită
participării - adesea, cu exces de zel - la activități anilegionare în perioada carlistă. Pentru a
rezolva acest antagonism, Sima și Petrovicescu au decis constituirea unui corp de poliție auxiliar,
Poliția legionară.

Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de pe urma unei astfel de unități semi-
oficiale: eliminarea unor dușmani personali folosindu-se de legionari pe care-i va putea acuza
ulterior de aceste crime și ilegalități, așa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveți toată
latitudinea, dublați toate elementele de la Siguranță, de la Poliție, dublați cu legionari, să poarte
cămașă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial”. În privința
Siguranței, Atonescu trișa, știind foarte bine că la conducerea Serviciului Special de Informații -
SSI Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-legionar și fidel Conducătorului statului.

Unul dintre primele acte ale noului prim-ministru a fost arestarea lui Mihail Moruzov (creatorul
și șeful Serviciului Secret de Informații - SSI - al armatei române în perioada 1924-1940,
instituție care avea să iasă de sub tutela militară și să se subordoneze nemijlocit șefului statului,
sub denumirea de Serviciul Special de Informații, SSI), pe care l-a înlocuit cu Eugen Cristescu.
La scurt timp după arestare, Moruzov și adjunctul său, Niky Ștefănescu au fost asasinați în
noaptea de 26-27 noiembrie 1940 de un comando al Poliției legionare la închisoarea Jilava).

Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a preluat majoritatea prerogativelor fostului

suveran, Carol al II-lea, și s-a autoproclamat „Conducătorul statului”. Conducerea statului se
făcea prin decrete-legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament. „Conducătorul” nu
mai trebuia să răspundă pentru actele sale în fața nimănui, un for politic sau o altă formă de
control public. Presa era înregimentată și cenzurată, monarhia sub control, cu prerogativele
drastic reduse, majoritatea simbolice: numirea primului ministru, comanda armatei, conferirea de
distincții, numirea de ambasadori etc. Se instaura astfel un regim dictatorial caracterizat prin
anularea drepturilor și libertăților cetățenești, eliminarea separării puterilor în stat, desființarea
instituțiilor democratice, conducerea prin decrete-legi, încurajarea rasismului (în special,
antisemitismului) și a naționalismului extremist.

Rebeliunea legionară

Legionarii au încercat să pună mâna pe aparatul de stat folosind metodele și experiența

organizațiilor paramilitare naziste din Germania, SA și SS: teroare și haos, descinderi prin forță,
maltratări, sechestrări de persoane, arestări ilegale, tortură, asasinate. Legionarii i-au asasinat în
special pe acei lideri politici care se opuseseră ascensiunii lor, între care Virgil Madgearu,
Nicolae Iorga, Gheorghe Argeșanu, Victor Iamandi. Acțiunile criminale au culminat cu masacrul
de la Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au fost uciși 64 de deținuți, toți foști
demnitari.
Simțindu-se amenințat, Antonescu a plecat la 14 ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui
Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare și dobândirea puterii politice absolute.
Întâlnirea a avut un succes total (Hitler spunea că „în toată Europa cunosc doi șefi de stat cu care
îmi place să lucrez: cu Mussolini și cu generalul Antonescu”) și și-au promis colaborarea și
sprijinul reciproc (această promisiune va costa viața a zeci de mii de soldați și ofițeri români pe
care Antonescu, conștient că războiul este pierdut, a refuzat să-i salveze de la pieire la Stalingrad
și-n luptele ulterioare). Înarmat cu aprobarea și sprijinul lui Hitler, Antonescu a emis la 28
noiembrie 1940 un decret-lege privind „reprimarea infracțiunilor în contra ordinei publice și
intereselor statului” și la 5 decembrie 1940 un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru
cei care „instigau la rebeliune”. A desființat comisiile de românizare controlate de legionari, l-a
destituit pe ministrul de interne, generalul pro-legionar Constantin Petrovicescu, și a înlocuit toți
prefecții și chestorii legionari.

Legionarii au reacționat cu o serie de acțiuni teroriste, jafuri, masacre, devastări și incendieri de

instituții, sinagogi etc. Au fost atacați, schingiuiți, batjocoriți și uciși demnitari români, militari și
evrei (Pogromul de la București) La București a fost prins pe stradă un grup de soldați, asupra
cărora, după ce au fost bătuți, s-a turnat petrol și li s-a dat foc. Rebeliunea legionară a fost
declanșată la 21 ianuarie 1941 și înăbușită de armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie
1941. Aproximativ 8.000 de legionari au fost prinși, judecați și condamnați la diferite pedepse,
iar mișcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea statului[E] (circa 40% dintre cei 900-
1.000 de cetățeni români uciși de legionari au fost evrei).

Prin decretul nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea „Stat Național-Legionar” și
orice activitate politică a fost interzisă. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern
compus din militari și tehnocrați. Vicepreședinte al consiliului de miniștri a fost numit profesorul
Mihai Antonescu (prieten, dar nu rudă cu mareșalul; ca avocat l-a apărat pe Ion Antonescu într-
un proces de bigamie, apoi, prin vizitele săptămânale la mânăstirea Bistrița a fost folosit ca
emisar al generalului la Berlin și pe lângă liderii politici).

Pe plan extern, în baza promisiunilor lui Hitler de a retroceda teritoriile amputate, Antonescu a
vasalizat România intereselor germane. În timpul vizitei sale în Germania, la 23 noiembrie 1940,
Antonescu a semnat actul aderării României la Pactul Tripartit (sau axa Germania, Italia și
Japonia) și a solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în România

În privința orientării politice, Antonescu nu a fost un doctrinar. Plin de contradicții, cu o

mentalitate nebuloasă și oscilantă, el s-a situat pe poziții nete de extremă dreaptă, preluate ca
atare de la legionari. În octombrie 1942, într-o scrisoare către C. I. C. Brătianu, Antonescu critica
vehement atât acceptarea condițiilor Congresului de Pace de la Berlin, ca urmare a Războiului de
Independență (1877-1878), cât și acceptarea semnării tratatului de pace din 1919: ...„jidani, care
împreună cu englezii și americanii, au dictat pacea”(din 1919) ... și că Ion C. Brătianu a fost
nevoit să primească (în 1878) condiția înjositoare a acordării de drepturi cetățenești evreilor, ...
„datorită căreia s-a jidovit țara și s-a compromis economia românească și puritatea rasei
noastre”... „El (Brătianu) ... a provocat decăderea morală a României prin capitularea în fața
evreilor și a francmasonilor, care și-a căpătat expresia prin instaurarea sistemului democrat-
liberal, ce a acordat drepturi tuturor.” . Pentru Antonescu, evreii, francmasonii, comuniștii, rușii,
sistemul democrat și liberal constituiau un amalgam, dușmanul care trebuia nimicit, ca o cerință
impulsivă, ventrală, în afară de logică, explicații sau motive. Antonescu declara la 7 martie 1941:
...„Principiul e că ce este român îl instalez în Bucovina: ce este străin, ucrainean etc. îl punem în
lagăre și de acolo îl expediem în țările slave. (...)Domnilor, să aveți înaintea dumneavoastră
necesitatea pentru acest neam de a profita – în acest dezastru – ca să se purifice, să devină
omogen. Suntem fără milă. Nu mă gândesc la om; mă gândesc la interesele generale ale
neamului românesc, care ne dictează să nu mai fim îngăduitori cum am fost până acum și
datorită cărui fapt suntem azi împestrițați cu atâția străini care ne-au făcut cel mai mare rău.”

Mareșalul s-a declarat adept al „Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu), iar la 6 octombrie
1940, ca prim ministru al statului național-legionar, îmbrăcat în cămașă verde cu diagonală
(uniforma legionară) și salutând cu salutul fascist, Antonescu a depus jurământul legionar ca
membru al Mișcării Legionare. Unii autori contestă că Antonescu a fost un dictator fascist.
Istoricul Florin Constantiniu prezintă guvernarea antonesciană ca o „dictatură moderată” datorită
comunicării intense cu liderii fostelor partide politice, incomparabilă cu regimul existent în
Germania celui de-al Treilea Reich, în Italia fascistă sau în Uniunea Sovietic. Comparativ cu
Hitler, Stalin și Mussolini, cu numai circa 800.000 de cetățeni români martirizați pe conștiință,
poate fi considerat un „dictator moderat”.

Simpatiile mareșalului au fost filoengleze și filofranceze în perioada în care a fost atașat militar
la Londra și Paris și filogermane după întâlnirile cu Hitler. Antonescu i-a declarat lui Hitler că pe
el „nu-l interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale”, dar această poliță a
rămas fără acoperire, dacă se are în vedere obediența sa față de ordinele Führerului, prin
subordonarea economiei, politicii externe și interne (față de minorități), precum și a armatei
române, intereselor germane.

Antonescu era un dictator cu toane, sinusoid. De ordinele pe care le dădea la furie, dimineața,
adesea se dezicea seara, fie că era vorba de masacre de evrei sau de romi, fie că interzicea
cetățenilor să iasă din casă în cămașă în miezul verii (vara lui 1941), fie că pretindea pietonilor să
circule pe trotuare cu sens unic, fie că decreta felul în care le era permis femeilor să meargă pe
bicicletă și cu ce lungime de fustă. Se zvonea că suferea de boli cronice. Istoricul Ioan Scurtu
amintește un fapt cert: la un moment dat, Antonescu „a ieșit din circuitul public o bună bucată de
timp, în 1943” Istoricul militar Mihail Ionescu îl cita pe Gheorghe Magherescu, ofițer din
anturajul lui Antonescu în perioada 1940-1944: „acesta mi-a spus că suferea de malarie, dar că
doctori plasați de mișcarea legionară pe lângă Antonescu ar fi încercat să utilizeze tratamentul cu
bismut pentru a-l lichida. De aici” (spunea el încercând să apere memoria fostului șef) „legenda
că Mareșalul ar fi suferit de sifilis.” Magherescu lăsa să se înțeleagă că tratamentul cvasiidentic
aplicat și sifilisului și malariei a putut da naștere mitului unui Antonescu sifilitic.
Procesul și moartea

După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost deținut timp de aproape doi
ani în URSS, după care a fost readus în țară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai
1946 de Tribunalul Poporului din București, a fost executat la Jilava la 1 iunie 1946, alături de
foștii colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe și
vicepreședinte al consiliului de miniștri, generalul de jandarmi Constantin Z. Vasiliu, fost
subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 - 23 august 1944), și Gheorghe
Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.

Tribunalul Poporului din București a pronunțat 13 sentințe de condamnare la moarte, dintre care
3 condamnați au fost grațiați cu comutarea pedepsei în închisoare pe viață și 6 condamnați in
absentia, care nu și-au mai executat pedeapsa

Antonescu a promovat o politică de purificare etnică, antisemită, dură, activă, care s-a manifestat
prin masacre, atrocități și jafuri față de cetățenii români de etnie evreiască: Pogromul de la Iași,
„trenurile morții”, deportările în Transnistria, Masacrul de la Odesa și altele. Politica de
purificare etnică declanșată și controlată de Ion Antonescu s-a exprimat prin distrugerea fizică a
cetățenilor români de etnie evreiască simultană cu jaful organizat de stat pentru distrugerea
economică a populației evreiești[38]. Au fost deportați în Transnistria 195.000 de cetățeni
români de etnie evreiască dintre care, la 15 noiembrie 1943, au rămas în viață 49.927. În
Transnistria, guvernul antonescian a mai exterminat peste 170.000 de evrei ucraineni, în total au
fost masacrați peste 300.000 de evrei[39]. Situația romilor nu a fost mai blândă. În 1942,
Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetățeni români de etnie romă, dintre
care numai jumătate au supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă în România[40].

Printre manifestările antisemitismului activ la nivel statal se pot menționa:

Limitarea drepturilor și libertăților: Evreilor le-au fost anulate autorizațiile pentru vânzarea
„produselor monopolului statului” (tutun, sare). Au fost „românizate” casele de film, sălile de
cinematograf, birourile de voiaj și turism. Au fost confiscate vasele maritime și fluviale aflate în
proprietatea evreilor. Evreilor le-a fost interzisă utilizarea aparatelor de radiorecepție, pentru a nu
răspândi „știri de propagandă contra intereselor țării..., alarmând permanent populația”. Le-a fost
retras permisul de conducere a autovehiculelor.

Confiscări și deposedări de bunuri: au fost confiscate și trecute în patrimoniul statului, cu tot

inventarul lor, proprietățile rurale ale evreilor, sub orice titlu, și proprietățile urbane. Până la 31
decembrie 1943, măsura a cuprins 75.385 de apartamente, din care 1.656 au fost repartizate unor
instituții, iar 58.980 particularilor.

Constrângerea la diverse contribuții sau prestații. Prestarea de „muncă obligatorie”, obligația

evreilor de a contribui la „constituirea de stocuri de îmbrăcăminte în interes social” - valoarea
hainelor și a altor contribuții în natură a fost, pâna în ianuarie 1943, de 1.800.135.650 de lei
Scriitorii ostateci - în 1941 administrația antonesciană a afișat o listă cu numele a 42 de scriitori,
fruntași ai intelectualității române de etnie evreiască, care urmau să fie omorâți în cazul
inobedinței vreunui evreu față de regim. Lista cuprindea și numele unor scriitori decedați
(Ronetti-Roman, d. 1908, etc.) sau care nu se mai aflau pe teritoriul României.

În ședința din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian, viceprim-ministrul și ministrul de externe

Mihai Antonescu, s-a adresat miniștrilor: „Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă,
vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici... Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care
mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și
Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță... Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri
neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare
etnică și revizuire națională... Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă
în istorie vom intra ca barbari... Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege...
Deci, fără forme(formalități), cu libertate completă(de acțiune)

Evrei deportați sub supravegherea unui soldat roman

La sfârșitul lui octombrie 1941, articole redacționale din presa românească - care exprimau linia
oficială – au anunțat românilor că „problema evreiască a intrat în faza soluției finale și că niciun
om din lume și nici o minune nu pot împiedica soluționarea ei”. Guvernul a anunțat că România
„s'a înscris printre națiunile care sunt hotărîte să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a
problemei evreiești, nu numai locale, dar și europene”[44]. Într-o scrisoare de răspuns trimisă
unui intelectual care i-a elogiat politica antisemită, Antonescu s-a obligat să-i elimine complet pe
evreii din România: „Nimeni și nimic nu mă va împiedica, atâta timp cât voi trăi, de a împlini
opera de purificare”

Curățirea terenului” era numele de cod folosit de regimul antonescian ca echivalent al termenului
german „soluția finală”. Ordinul de curățirea terenului, de exterminare a unei părți a evreilor din
Basarabia și Bucovina și de deportare a restului, a fost dat de Antonescu din proprie inițiativă și
nu ca rezultat al presiunilor germane. Pentru punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales
jandarmeria și armata, în special administrația civilă a armatei, pretoratul. Șeful Marelui Stat
Major al Armatei, generalul Iosif Iacobici, a ordonat comandantului Biroului 2, locotenent-
colonelului Alexandru Ionescu, să pună în aplicare un plan „pentru înlăturarea elementului iudaic
de pe teritoriul basarabean prin organizarea și acționarea de echipe, care să devanseze trupele
române”. Planul a fost pus în aplicare începând cu 9 iulie 1941. Armata a primit „ordine
speciale” prin generalul Șteflea, executorul acestor ordine fiind Marele Pretor al Armatei,
generalul Ioan Topor Jandarmeria a primit ordinul de curățire a terenului cu trei-patru zile înainte
de 21 iunie 1941, în trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni și Galați. Inspectorul
general al jandarmeriei, generalul Constantin (Piki) Vasiliu, a declarat în fața subofițerilor și
ofițerilor de jandarmi la Roman că „prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va
fi aceea de curățire a terenului, prin care se înțelege: exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați
pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban; arestarea tuturor
suspecților, a activiștilor de partid, a acelora care au ocupat funcțiuni de răspundere sub
autoritatea sovietică și trimiterea lor sub pază la legiune”. Comandantul legiunii de jandarmi
Orhei, Constantin Popoiu, a atras atenția jandarmilor săi că „trebuie să-i extermine pe evrei dela
pruncul în fașă până la bătrânul neputincios, toți fiind periculoși pentru nația română”

„Ordinele speciale” erau considerate „secret de stat” și transmise verbal sau ca documente cu
regim secret, de fiecare dată când autoritățile militare sau civile evitau să execute evrei, fie de
teama consecințelor, fie întrucât nu credeau în existența unor asemenea ordine. De exemplu,
cazul maiorului Frigan din garnizoana Cetatea Albă, care nu a cunoscut ordinele speciale și a
cerut instrucțiuni în scris pentru executarea evreilor, pretorul Armatei a III-a, colonelul Marcel
Petala, s-a deplasat la Cetatea Albă pentru a ordona personal maiorului directivele. Imediat au
fost executați toți cei 3.500 de evrei care mai rămăseseră în ghetou.

Ordinele speciale erau date direct de Ion Antonescu, armatei, Serviciului special de informații și
jandarmeriei, iar Mihai Antonescu le transmitea administrației civile. Executantul ordinelor
speciale, marele pretor, generalul Ioan Topor, era direct subordonat șefului Marelui Cartier
General, generalului Ilie Șteflea. Jandarmeria în cele două provincii, prin inspectorii generali,
colonelul Teodor Meculescu, în Basarabia, și colonelul Ioan Mânecuță, în Bucovina, era
subordonată la începutul operațiunii generalului Constantin Vasiliu și mai târziu generalului
Topor.După emiterea acestor ordine speciale de curățirea terenului, teritoriul dintre Nistru și Bug
devenise un imens cimitir presărat cu zeci de mii de cadavre despuiate de haine și lăsate să
putrezească de-a lungul drumurilor. Apele Bugului, infestate de cadavre, nu mai erau potabile.
Indiferența față de sanitație periclita populația locală neevreiască, militarii români și membrii
minorității germane din zona Bugului. Bijuteriile, obiectele de valoare, dinții de aur, inelele și
verighetele, banii jefuiți dispăreau în drum spre vistieria statului.

Crime asupra populației evreiești locale din Transnistria au fost înfăptuite de plutoane ale morții
formate din jandarmi români în drumul spre zona de relocare din est.

Zeci de mii de evrei au fost uciși în Odesa (aproximativ 22.000 de evrei din Odesa au fost arși de
vii la Dalnic), Bogdanovc și Akmecetka în 1941 și 1942.

Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen) privind colaborarea pe teren cu SS-ul, adică
cu subunitățile Einsatzgruppe D, și cu alte formațiuni germane. Instructorii germani au raportat
despre cruzimea, rapacitatea, corupția și ineficiența camarazilor români care au acționat
neplanificat, n-au șters urmele execuțiilor în masă și au comis jafuri, violuri sau împușcări pe
străzi, n-au îngropat cadavrele sau au primit mită de la evrei. Din schimburile de scrisori,
protestele și dispozițiile în această privință reiese că germanii erau furioși de lipsa de organizare
și planificare și nu din cauza omorurilor în sine. Rapoartele trimise de diversele unități ale
Einsatzgruppe D și de cele ale jandarmeriei militare germane Feldgendarmerie erau pline de
informații cu privire la execuții și jafuri și despre modul de acțiune neorganizat al românilor,
conchizând că „soluționarea problemei evreiești de către români în regiunea dintre Nistru și
Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare”. În darea de seamă care a rezumat primele cinci
rapoarte ale Einsatzgruppe D, trimisă la 30 octombrie 1941 ministrului de externe al Germaniei
Ribbentrop, comandantul poliției de siguranță SD (Chef der Sicherheitspolizei und des SD)
relata: „Modul în care românii se comportă cu evreii este complet lipsit de metodă. Nu am avea
nimic de reproșat numeroaselor execuții dacă pregătirile tehnice și execuțiile ar fi suficient de
corecte. În general, românii lasă cadavrele celor uciși pe locul în care au fost împușcați, fără să le
îngroape”

În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a reacceptat, în convorbiri
secrete cu trimișii lui Himmler din Sicherheitspolizei, soluția finală în România, adică deportarea
tuturor evreilor români, cu foarte mici excepții, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia
unde, conform planului german, urmau să fie gazați și arși într-un ritm de 2.000 pe zi. În afară de
17.000 de evrei găsiți „utili” economiei naționale sau cu drepturi excepționale, întreaga
minoritate evreiască din România, care număra în mai 1942 (recensământul a fost organizat în
acest scop) 292.149 suflete, urma să fie exterminată în circa 140 de zile. La 13 octombrie 1942,
aplicarea planului a fost suspendată de partea română după ce a ajuns la concluzia că interesele
germane și cele române nu mai coincideau, că armata română urma să fie măcinată la Stalingrad
și că, în ciuda tuturor sacrificiilor materiale (alimente, petrol, materii prime) și umane, Hitler nu
intenționa să retrocedeze României Transilvania de Nord.

Guvernanții români s-au străduit să-i inducă în eroare pe reprezentanții puterilor occidentale
privind ordinele speciale de curățirea terenului. La 31 iunie 1941 decanul Corpului Diplomatic
din București și nunțiul apostolic, monseniorul Andrea Cassulo a cerut o audiență urgentă la
Antonescu pentru a protesta contra samavolniciilor față de evrei și a cere clemență. Ambasadorul
Statelor Unite la București, Franklin Mott Gunther, primit în audiență de Ion și Mihai Antonescu
a protestat față de atrocitățile antievreiești. La 4 noiembrie 1941, el a raportat Ministerului de
Externe de la Washington: „Am atras atenția permanent și insistent celor mai de seamă autorități
române reacția inevitabilă a guvernului meu și a poporului american față de un astfel de
tratament inuman și chiar ucideri nelegiuite de oameni nevinovați și lipsiți de apărare, descriind
pe larg atrocitățile comise contra evreilor din România. Observațiile mele au trezit în mareșalul
Antonescu și la premierul interimar Mihai Antonescu manifestări de regret pentru excesele
comise „din greșeală” sau de „elemente iresponsabile” și (promisiuni) de moderație în viitor...
Programul de exterminare sistematică continuă totuși și nu văd vreo speranță pentru evreii
români atâta timp cât actualul regim... va rămâne la putere

Raportul Inspectoratului Jandarmeriei - Evacuarea ţiganilor în Transnistria

De teama judecății puterilor democratice, care de la sfârșitul anului 1942 au avertizat că vor
pedepsi cu asprime state și conducători care au luat parte la exterminarea populației civile, Mihai
Antonescu, cu aprobarea lui Ion Antonescu, a inițiat o vastă acțiune secretă de falsificare,
sustragere și înlocuire de documente incriminatorii pentru a minimaliza răspunderea regimului
pentru crimele comise împotriva evreilor din România și Ucraina. Documentele false urmăreau
să arunce vina în primul rând, pe germani și pe legionari, pentru execuțiile în masă comise de
armată și jandarmerie la Iași, în Basarabia și în Ucraina. Falsificarea documentelor urmărea nu
numai problema evreiască, ci și absolvirea post-factum a regimului de cealaltă mare crimă,
înfeudarea țării intereselor germane, participarea la război dincolo de obiectivul național just al
României - eliberarea celor două provincii românești ocupate de URSS în iunie 1940 -, și de
uriașele pierderi umane și materiale ale României într-un război inutil și lipsit de glorie[G].
Echipa principală de falsificatori de documente a operat la Ministerul de Externe, dar fenomenul
s-a înregistrat și la Ministerul de Interne și în special la Marele Stat Major

Rezultatele ordinelor speciale de curățirea terenului au fost următoarele:- România nu a predat

evrei Germaniei pentru exterminare.- Toate crimele și pogromurile antievreiești de pe teritoriul
aflat sub conducerea statului român au fost exclusiv rezultatul acțiunilor unor cetățeni români.

- Cu excepția Pogromului de la Dorohoi și a altor cazuri izolate, marile acțiuni antievreiești

(pogromuri, deportări, masacre, „munca în folos obștesc” etc.) au fost „dictate de sus”, fie de
comandamentul Mișcării Legionare (Pogromul de la București), fie de guvernul antonescian.