Biomecanica Aparatului Locomotor - Curs

BIOMECANICA SI BIOMOTRICITATE
Suport de curs
1.1. Generalităţi
Biomecanica este ştiinţa care studiază mişcările fiinţelor vii, ţinând seama de caracteristicile
lor mecanice. Ea poate fi considerată o mecanică aplicată la statica şi dinamica vieţuitoarelor în
general şi a omului în special. Are un domeniu de cercetare apropiat de al anatomiei, fiziologiei şi
mecanicii. La acestea se mai poate adăuga biochimia, care furnizează date asupra metabolismului,
legate de procesul de mişcare, de efortul fizic în procesul de recuperare.
Biomecanica studiază modul cum iau naştere forţele musculare, analizându-le din punct de
vedere mecanic, cum intră în relaţie cu forţele exterioare care acţionează asupra corpului. Pornind
de la aceste relaţii de interdependenţă, biomecanica exerciţiilor fizice stabileşte eficienţa lor
mecanică şi indică metodele practice pentru creşterea randamentului în funcţie de scopul
antrenamentului fizic.
De la studiile biomecanice se aşteaptă soluţii ştiinţifice, în vederea însuşirii unor tehnici
raţionale. Totodată, cercetările biomecanice mai au şi scopul de a constata în mod obiectiv, greşelile
care apar în decursul efectuării exerciţiilor fizice, de a descoperi cauzele mecanice şi de a prevedea
consecinţele în procesul însuşirii mişcărilor din cadrul procesului de recuperare. În acest fel,
biomecanica poate indica măsurile ce se impun pentru însuşirea corectă a unei tehnici, poate
formula indicaţii metodice preţioase, poate contribui la perfecţionarea tehnicilor. Biomecanica
exerciţiului fizic terapeutic studiază atât mişcările active, cât şi poziţiile corpului, condiţionate de
organele de sprijin şi de mişcare ale corpului.
Conţinutul biomecanicii poate fi împărţit în:
A) biomecanica generală, care studiază legile obiective, generale ale mişcărilor;
B) biomecanica specială, care studiază particularităţile mişcărilor din diferite domenii ale
activităţii motrice. Din acest punct de vedere, în afara biomecanicii speciale a exerciţiilor fizice,
mai există biomecanica specială a muncii, a deficienţilor fizici etc.
Biomecanica mai contribuie, prin însuşirea noţiunilor de spaţiu, timp, mişcare, a celor cu
privire la proprietăţi şi forme fundamentale ale existenţei materiei, a noţiunilor despre
interdependenţa între forţele care concură la efectuarea mişcărilor, la o justă înţelegere a
fenomenelor vieţii.
PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Prof. dr. Luminita Moraru
1.2. Mişcarea ca formă de existenţă a materiei
Mişcarea, în sensul cel mai înalt, filozofic, este forma de existenţă a materiei, însuşirea
esenţială şi inseparabilă a materiei. Mişcarea nu poate exista fără materie, după cum nici materia nu
există fără mişcare.
NU există, deci, mişcare "pură", imaterială.
Mişcarea, ca şi materia, este veşnică. Nu poate fi creată şi nu poate fi distrusă. Descartes
exprima astfel acest adevăr: "cantitatea de mişcare existentă în lume este totdeauna aceeaşi".
Izvorul mişcării se află în materia însăşi, impulsul interior al oricărei mişcări constituindu-l
contradicţiile, lupta contrariilor. Chiar forma cea mai simplă de mişcare, deplasarea corpurilor în
spaţiu, este o contradicţie; despre corpul în mişcare se poate spune că, în aceeaşi clipă, el se află şi
nu se află în acelaşi loc.
Mişcarea este absolută, iar repausul o măsură, o expresie a mişcării, opusul mişcării.
Repausul este relativ şi are sens numai în raport cu forma individuală de mişcare.
Mişcarea în sens filozofic, nu reprezintă o simplă deplasare în spaţiu a obiectelor materiale,
ci, orice schimbare, orice transformare, observată în natură şi societate.
Există o scară largă a posibilităţilor de mişcare:
- Mişcarea microparticulelor materiei (automişcarea) - deplasările protonilor, electronilor, cu
alte cuvinte a particulelor elementare.
- Mişcarea mecanică - deplasarea corpurilor în spaţiu - este forma cea mai veche de
mişcare cunoscută şi se referă la mişcarea corpurilor inerte.
- Mişcarea fizică - mişcarea moleculară sub formă de căldură, lumină, electricitate
- Mişcarea chimică - combinarea şi dezagregarea atomilor.
- Mişcarea biologică - viaţa celulei şi a organismelor vii, metabolismele, locomoţia lor.
- Mişcarea socială - viaţa socială.
Între formele principale ale mişcării există o legătură reciprocă, ele putându-se transforma
una în alta. Mişcarea mecanică se transformă, în anumite condiţii, în mişcare fizică etc. Dar, între
diferitele forme de mişcare sunt şi deosebiri fundamentale, legate de natura purtătorului unei forme
de mişcare, de legile specifice ale fiecărei forme şi de contradicţiile proprii care generează mişcarea
în cadrul fiecărei forme.
Mişcarea biologică (viaţa şi locomoţia organismelor vii) este o formă superioară de mişcare, care
dispune de calităţi şi mecanisme speciale, ce nu pot fi explicate numai prin aplicarea legilor
mişcărilor mecanice, fizice sau chimice, considerate forme inferioare. Formele inferioare sunt, în

Suport de curs
acest caz numai auxiliare şi nu pot epuiza esenţa formei superioare a mişcării biologice. Ex: natura
biocurenţilor nervoşi şi musculari nu este identică naturii curenţilor electrici. Segmentele osoase nu
acţionează ca nişte simple pârghii şi forţa lor de acţiune nu se poate determina matematic, apelând
la formulele clasice de determinare a funcţiilor mecanice ale pârghiilor, deoarece intervin o serie de
factori, care nu pot fi încadraţi (componenta articulară, momentul muşchiului, intervenţia scripetelor
de flexie, existenţa muşchilor poliarticulari).
Iată de ce, în înţelegerea şi interpretarea mişcării biologice, aplicarea legilor din mecanică,
din fizică şi chimie, nu reuşeşte să redea întreaga complexitate a fenomenelor. Aplicarea acestor legi
poate prezenta, schematic şi mecanicist, numai aspecte singulare ale complexului proces biologic,
care este locomoţia animală sau umană.
1.3. Corpul omenesc ca un tot unitar
Organismul uman, în mişcare, trebuie privit ca un întreg, nu ca o manifestare izolată a unor

mecanisme ale anumitor aparate şi sisteme care ar acţiona complet independent. În acelaşi timp,
studiul analitic al factorilor morfo-funcţionali, care stau la baza exerciţiilor fizice nu este semnificativ,
decât dacă este urmat de reintegrarea acestor factori şi a caracteristicilor în "totul" organismului. Pe
lângă această integrare, este necesară şi stabilirea relaţiilor obiective dintre organismul ca întreg şi
mediul în care se mişcă.
Axe, planuri şi direcţii de mişcare
Planurile anatomice sunt suprafeţe care secţionează imaginar corpul omenesc sub o
anumită incidentă. În raport cu orientarea faţă de poziţia anatomică se descriu trei categorii
principale de planuri anatomice: planuri frontale, sagitale şi transversale.
Planurile frontale sunt dispuse paralel cu fruntea, deci vertical şi lateral şi împart corpul într-o
parte posterioară şi o parte anterioară. Planul frontal care împarte greutatea corpului într-o jumătate
posterioară şi o jumătate anterioară poartă denumirea de plan medio-frontal.
Planurile sagitale sunt dispuse vertical şi anteroposterior şi împart corpul într-o parte dreaptă
şi o parte stângă. Planul sagital care împarte greutatea corpului într-o jumătate dreaptă şi o jumătate
stângă poartă denumirea de plan medio-sagital.
Planurile transversale sunt dispuse orizontal şi împart corpul într-o parte superioară şi o
parte inferioară. Planul transversal care împarte corpul într-o jumătate superioară şi o jumătate
inferioară se numeşte plan medio-transversal.

Centrul de greutate. Gravitatea acţionează asupra corpului sub forma unui sistem de linii de
forţe verticale, care se dirijează spre centrul pământului. Toate aceste forţe, asociate vectorial, au o
rezultantă care acţionează asupra unui punct al masei corpului, luând numele de centru de greutate
şi se găseşte situat la intersecţia planurilor medio-frontal, medio-sagital şi medio-transversal.
Centrul de greutate sau de gravitaţie poate fi definit ca fiind punctul masei corpului asupra căruia
acţionează rezultanta forţelor gravitaţionale.
Pentru a determina forţa gravitaţională, vom înmulţi masa corpului (M) cu acceleraţia
gravitaţională (g). Dacă corpul este perfect simetric şi are o densitate uniformă, de exemplu ca o
minge de biliard, centrul de greutate se suprapune centrului sau geometric. Corpul omenesc nu este
însă simetric; diversele lui segmente au densităţi diferite, ceea ce face ca centrul de greutate să nu
coincidă cu centrul geometric. În plus, corpul omenesc poate să ia poziţiile cele mai diferite, ceea ce
atrage o modificare continuă a punctului asupra căruia se aplică rezultanta liniilor forţelor
gravitaţionale. Din această cauză, centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţie fixă, ci variază
de la individ la individ, de la poziţie la poziţie şi de la o secvenţă a mişcării la alta.
Clasificarea mişcărilor în raport cu planurile anatomice
Mişcările se clasifică în raport cu planul anatomic în care este dispus axul lor de mişcare, şi
anume:
- în plan frontal - flexia şi extensia;
- în plan sagital - abducţia şi adducţia;
- în axul lung al segmentului - rotaţiile.
- în mai multe planuri - circumducţia;
Mişcările cu axul în plan frontal sunt flexia şi extensia. Mişcările de flexie sunt mişcările de
îndoire faţă de poziţia iniţială ortostatică. Mişcările de extensie sunt opuse acestora şi au loc în
sensul revenirii la poziţia ortostatică sau în sensul exagerării acestei poziţii. Nu totdeauna însă
aceste mişcări sunt etichetate ca atare. La umăr, de exemplu, mişcarea de flexie se numeste
anteproiecţie sau anteducţie, iar cea de extensie retroproiecţie sau retroducţie. De asemenea, la
laba piciorului, flexia gleznei are loc în plan anterior, în timp ce flexia labei din articulaţia
mediotarsiană are loc în plan posterior. De aceea, se preferă termenul de flexie dorsală în loc de
flexia labei piciorului şi termenul de flexie plantară în loc de extensia labei piciorului.
Mişcările care au axul în plan sagital sunt abducţia şi adducţia, după cum segmentul se
îndepărtează sau se apropie de planul sagital.

Suport de curs
Mişcările de înclinare laterală şi de revenire ale trunchiului se realizează faţă de planul

medio-sagital. Pentru mişcările distale ale membrelor, terminologia este însă diferit înţeleasă. Planul
sagital faţă de care se face orientarea nu este acelaşi pentru toţi autorii: şcoala franceză consideră
ca acest plan este planul medio-sagital al trunchiului, pe când şcoala germană şi anglo-saxonă, care
folosesc terminologia americană, consideră ca acest plan este planul medio-sagital al membrului
care execută mişcarea. De aici provin unele neînţelegeri aparente, deoarece ducerea labei piciorului
înăuntru, de exemplu, este denumită adducţie de către autorii francezi şi abducţie de către cei anglo-
saxoni. Chiar şi denumirile muşchilor sunt, din această cauză, deosebite.
Mişcarea care se execută concomitent pe mai multe planuri este circumducţia, adică
mişcarea prin care segmentul descrie un con, cu baza mai mare sau mai mică, al cărui vârf este
reprezentat de axul articulaţiei.
Rotaţiile se execută în jurul axului lung al segmentului şi pot fi interne sau externe. La
antebraţ, aceste mişcări capătă numele de mişcare de pronaţie (rotaţie internă) şi de supinaţie
(rotaţie externă).
Tipuri biomecanice de activitate statică
Activitatea statică, de asigurare posturală, foarte complexă din punct de vedere biomecanic,
este strict legată de tipurile de echilibru în care corpul omenesc se poate afla, adică în echilibru
stabil sau instabil. Analizată astfel, activitatea statică este de trei feluri: de consolidare, de fixare
sau echilibrare şi de menţinere.
1) Activitatea statică de consolidare se întâlneşte în toate cazurile în care corpul sau
segmentele sale, luate separat, se află în echilibru stabil.
Un corp se află în echilibru stabil atunci când centrul său general de greutate se află sub
baza de sprijin, cum sunt toate poziţiile atârnat la diverse aparate.
Caracteristica sa mecanică principală este că, dacă o forţă acţionează asupra corpului aflat în
echilibru stabil, el pendulează până ce revine în poziţia de plecare.
În aceste situaţii, musculatura corpului se contractă izometric cu scopul de a proteja, de a
consolida articulaţiile, faţă de forţele care tind să întindă sau să rupă ligamentele. Contracţia statică
de acest tip se numeşte de consolidare şi este îndeplinită cu participarea tuturor grupelor şi lanţurilor
musculare antagoniste. Valoarea forţei contracţiei statice de consolidare este mai mare în
vecinătatea bazei de sprijin (inele, bară etc.) şi descreşte către extremitatea care atârnă liber. În
mişcările de rotaţie ale corpului la bară fixă (gigantica), valoarea forţei de consolidare este maximă la
180o, când corpul trece pe sub bară, ajungând să depăşească de două, trei ori greutatea sportivului.

Activitatea statică de consolidare poate fi folosită cu succes pentru creşterea globală a forţei
musculaturii, chiar la copii şi şcolari, întrucât, aşa cum am arătat, ea solicită static toate grupele şi
lanţurile musculare antagoniste, iar valoarea solicitării nu este mare decât când poziţiile atârnat se
fac cu îngreuiere. Poziţii diverse în atârnat, mai ales la scara fixă, se folosesc în gimnastica
terapeutică pentru corectarea unor deficienţe fizice.
2) Activitatea statică de fixare (echilibrare) se întâlneşte în toate cazurile în care corpul sau
segmentele sale se găsesc în poziţie de echilibru nestabil.
Un corp se află în echilibru nestabil atunci când centrul său general de greutate se află situat
deasupra bazei de sprijin, (poziţia stând, şezând etc). Întreaga activitate de educaţie fizică este
desfăşurată în imensă majoritate din poziţii de echilibru nestabil. Chiar pe parcursul mişcărilor, pe
lângă activitatea dinamică, există o componentă de efort static de valoare diferită, în funcţie de
particularităţile mişcărilor. Există deci o infinitate de situaţii în care corpul sau segmentele sale se
află în echilibrul instabil, care este asigurat prin activitate statică de fixare, care se mai numeşte şi de
echilibrare, deoarece efortul static al musculaturii are acest scop.
Activitatea statică de fixare (echilibrare) este îndeplinită de grupele şi lanţurile musculare
antagoniste, iar valoarea ei cea mai mare este în apropierea bazei de sprijin (sol, aparate). Valoarea
efortului static de echilibrare creşte în poziţiile corpului în care verticala centrului general de greutate
nu este în centrul bazei de sprijin ci spre periferia ei.
Valoarea efortului static de echilibrare mai variază şi în funcţie de alţi factori mecanici, cum
este unghiul de stabilitate. Acest unghi este format din verticala centrului general de greutate şi o
dreaptă care îl uneşte pe acesta cu marginile bazei de sprijin. Cu cât unghiul de stabilitate este mai
mic, cu atât gradul de stabilitate este mai mic, iar activitatea statică de fixare (echilibrare) este mai
mare şi invers. De asemenea, cu cât centrul general de greutate este mai înalt faţă de baza de
sprijin, iar aceasta are un perimetru mai mic, cu atât stabilitatea este mai mică şi efortul static de
asigurare a echilibrului este mai mare şi invers.
În practică, activitatea statică de echilibrare se foloseşte în cadrul pregătirii fizice generale, în
corectarea unor deficienţe fizice, mai ales ale coloanei vertebrale, şi în cadrul a numeroase poziţii şi
mişcări pentru creşterea capacităţii de echilibrare.
3) Activitatea statică de menţinere este al treilea tip de efort static; el se întâlneşte atât în
poziţiile de echilibru stabil cât şi în cele cu echilibru nestabil, ori de câte ori membrele superioare sau
inferioare, prin poziţia lor, se depărtează de verticala centrului general de greutate. Astfel, membrul
superior, care atârnă liber în poziţia stând se află în echilibru stabil, cu sprijinul în articulaţia scapulo-
humerală, iar activitatea statică este “de consolidare”. Dacă ducem membrul superior întins în
anteducţie, activitatea musculară care asigură această poziţie este “de menţinere” şi este îndeplinită

Suport de curs
de anteductori sau abductori, fără participarea antagoniştilor.

Vieţuitoarele şi corpul omului, spre deosebire de corpurile inerte, pot păstra echilibrul - în
anumite limite - chiar când verticala centrului general de greutate nu cade în perimetrul bazei de
sprijin; corpurile inerte cad în momentul când înclinarea lor scoate verticala centrului general de
greutate din limitele sprijinului. La vieţuitoare şi la om acest lucru este posibil datorită contracţiei
statice de echilibrare a musculaturii; efortul va fi cu atât mai mare, cu cât verticala centrului de
greutate depăşeşte mai mult baza de sprijin.
De asemenea, în poziţia stând, cu trunchiul aplecat înainte, activitatea statică pentru trunchi
este de menţinere, fiind asigurată de muşchii şanţurilor vertebrale.
Importanţa pentru practica educaţiei fizice şi sportului, a acestui tip de activitate musculară
statică, rezultă din faptul că poziţiile sunt asigurate numai de către anumite grupe sau lanţuri
musculare, fără participarea antagoniştilor. În felul acesta, pot fi antrenate, selectiv, pentru creşterea
forţei prin efort izometric, numai anumite grupe sau lanţuri musculare care ne interesează.
Tipurile biomecanice de activitate dinamică
Contracţia izotonă a muşchilor produce mişcare, adică deplasarea segmentelor osoase; în

timpul contracţiei muşchiul îşi scurtează lungimea, îşi schimbă forma, însă volumul rămâne acelaşi.
Segmentele osoase pe care se fixează muşchiul se apropie, iar tensiunea dezvoltată prin contracţie
rămâne neschimbată (izotonia).
Studiul mai aprofundat al mişcării a arătat că ea se produce şi când muşchiul care s-a
contractat îşi cedează treptat scurtarea, iar segmentele osoase se depărtează lent. Este un nou
aspect al asigurării mişcării, tot izotone, dar printr-un mecanism invers.
Astăzi este admis, în biomecanică, că muşchiul poate dezvolta două tipuri de activitate
dinamică, unul “de învingere” şi altul “de cedare”.
Se înţelege prin activitate dinamică de învingere, mişcarea produsă prin scurtarea
muşchiului, care apropie segmentele osoase. Din acest motiv, ea mai poartă numele de activitate
concentrică.
Activitatea dinamică de cedare produce mişcarea prin cedarea treptată a scurtării -
segmentele osoase se depărtează încet - din care motiv această activitate a fost denumită
excentrică. Este important de subliniat că nu trebuie să se confunde activitatea dinamică de cedare
cu relaxarea muşchiului; în timpul cedării, muşchiul se alungeşte treptat prin cedarea progresivă a
scurtării sale.
Precizarea acestor două tipuri de activitate musculară dinamică a determinat schimbarea

unor opinii mai vechi din anatomia funcţională referitor la acţiunea muşchilor somatici, care erau
împărţiţi, în raport cu acţiunea lor, în muşchi flexori, extensori, abductori, adductori etc.
Unul şi acelaşi muşchi poate produce atât acţiunea lui clasic cunoscută, cât şi acţiunea
antagonistă acesteia. Astfel, în anatomia clasică, muşchii şanţurilor vertebrale sunt cunoscuţi ca
extensori ai coloanei vertebrale, asigurând, prin contracţia lor dinamică, “de învingere”, poziţia
verticală a corpului. În prezent se ştie că aceiaşi muşchi ai şanţurilor vertebrale asigură şi flexia
coloanei vertebrale, înclinarea înainte a corpului, însă prin activitatea dinamică “de cedare”.
De asemenea, muşchii pereţilor abdominali asigură, din poziţia culcat, flexia trunchiului prin
activitate dinamică “de învingere” şi extensia trunchiului, însă prin activitate dinamică "de cedare".
Bicepsul brahial este flexor al cotului, prin activitatea dinamică “de învingere” şi extensor al
antebraţului, prin activitate dinamică “de cedare”.
În felul acesta se pot demonstra, pentru fiecare muşchi în parte, cele două tipuri de activitate
musculară dinamică. Deci, noţiunea clasică de muşchi flexori, extensori etc. a devenit relativă, ea
exprimând numai un aspect al capacităţii lui motrice.
Noţiunile de activitate dinamică “de învingere” şi “de cedare” au o mare importanţă practică.
2. Biomecanica aparatului locomotor
2.1. Principiile mecanicii newtoniene
Principiul inerţiei (Kepler): un corp îşi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie
uniformă atâta timp cât asupra lui nu acţionează alte corpuri care să-i schimbe această stare.
Dificultatea de a mişca un obiect depinde atât de masa obiectului, cât şi de viteza pe care dorim să o
r
atingem. Produsul acestor doi parametri reprezintă cantitatea de mişcare sau impulsul ( p ). Formula
r r r r r
variaţiei impulsului este ∆p = m ⋅ ∆v , unde m = masa corpului, ∆v = v final −v initial variaţia vitezei.
Forţa este cauza modificării stării de repaus sau mişcare a unui corp. După efectele induse,
putem vorbi despre forţe statice sau dinamice. A doua lege a lui Newton sau principiul
r
fundamental al dinamicii: dacă o forţă ( F ) acţionează asupra unui corp, ea imprimă acestuia o
r
acceleraţie ( a ), a cărei mărime este proporţională cu forţa, având aceeaşi direcţie şi acelaşi sens
r r
( F = m ⋅ a ). Unitatea de măsură este Newtonul (N); un newton este egal cu mărimea forţei care
aplicată unui corp cu masa de 1 kg îi imprimă acestuia o acceleraţie de 1 m/s2. În kinetologie se
foloseşte şi unitatea de măsură pentru forţă de kilogram forţă (1 kgf = 9,81 N). Forţa este egală cu
variaţia impulsului raportată la intervalul de timp. Rezultă deci că mişcarea corpului depinde nu

Suport de curs
numai de forţa aplicată asupra lui, ci şi de durata de aplicare a acestei forţe. Impulsul este mărimea
r r
fizică ce arată efectul forţei aplicate în timp ( F = ∆p ).
∆t
Principiul acţiunii si reacţiunii: dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă, numită
acţiune, cel de-al doilea corp acţionează asupra primului cu o forţă egală în modul şi opusă ca sens,
numită reacţiune (Ex: dacă facem o săritură am exercitat o forţă - acţiune asupra solului -, iar acesta
va răspunde cu o reacţiune).
Mişcarea: forţe şi sisteme de referinţă. termeni şi concepte mecanice
Organismul uman reprezintă o unitate biologică (organismul şi mediul în care acesta apare şi
se dezvoltă) şi o unitate ontogenetică (organismul individual, produsul armoniei reciproce dintre
celulele). Homeostazia, respectiv totalitatea constantelor morfofiziologice care condiţionează
funcţionalitatea normală a organismului, este tocmai expresia dinamică, în mişcare, a acestei
interrelaţii ecotrope (din mediul extern) şi idiotrope (din mediul intern).
Organismul uman se prezintă ca un tot unitar, diferitele lui sisteme şi aparate fiind în strânsă
corelaţie funcţională, integrate de către sistemul nervos atât între ele cât şi cu mediul exterior.
În acelaşi timp, organismul poate fi considerat un sistem biomecanic. În cadrul sistemului
putem deosebi, schematic, trei componente principale:
a) aparatul locomotor, alcătuit din oase, muşchi şi articulaţii, la nivelul cărora se produc
modificări materializate în însăşi mişcarea diferitelor segmente ale corpului;
b) sistemul neuroendocrin, care realizează coordonarea motricităţii şi, în acelaşi timp, prin
corelarea funcţională a activităţii celorlalte sisteme şi aparate (digestiv, respirator, cardiovascular,
urinar), asigură nivelul metabolic necesar desfăşurării acţiunilor motrice;
c) aparatele metabolice: de import a materiei (digestiv şi respirator), de export (urinar), de
transport (cardiovascular), care, acţionând adaptativ, asigură desfăşurarea optimă a proceselor
anabolice şi catabolice impuse de solicitarea motrică.
Organismul uman, privit ca sistem biologic, biomecanic, trebuie integrat în mediul exterior,
care acţionează sub raport mecanic, în principal, prin intermediul următorilor factori:
1) forţele exterioare;
2) greutatea;
3) inerţia.
1) Forţele exterioare se opun acţiunii sistemului biomecanic biologic. Ele sunt guvernate de

legi fizice şi pot fi sistematizate astfel:

a) rezistenţe exterioare materializate în diferite aparate pentru exerciţii fizice (haltere, aparate
de tracţiune, greutăţi etc), în instalaţii sau dispozitive de forţă. Aceste rezistenţe exterioare se
exercită vertical, orizontal, oblic, circular, excentric sau concentric;
b) configuraţia şi măsura segmentelor corporale incriminate în exerciţiul sportiv. Valoarea
acestui factor, în contextul realizării unei anume activităţi sportive, depinde de: numărul de segmente
corporale mobilizate, volumul, lungimea, densitatea şi forma segmentului, orientarea lui în spaţiu.
2. Greutatea segmentelor corporale, ca urmare a forţei gravitaţionale, depinde de sediul
mişcării, de unghiul axului, de segmentele interesate în mişcare, de unghiul format de axa de
progresie cu verticala, de viteza de progresie.
3. Inerţia, tendinţa corpului de a se menţine în repaus sau mobilitate. Condiţiile de execuţie
ale mişcării determinate, îndeosebi de factorii exteriori, pot fi rezumate la trei elemente principale:
a) echilibrul, care poate fi cu sau fără punct de sprijin şi în studiul căruia trebuie să avem în
vedere centrul de greutate şi condiţiile particulare ale execuţiei mişcării (incidenţele);
b) realizarea unor pârghii, ce pot fi de gradul I, II sau III;
c) ritmul, prin care înţelegem alternanţa dintre acţiune şi reacţiune şi care este condiţionat de
tipul constituţional individual, de forţele exterioare şi de durata exerciţiului.
Legile după care se guvernează acţiunile motrice realizate de sistemul biomecanic biologic
uman, integrat în mediul exterior, pot fi astfel sintetizate:
1) Legea efortului util;
2) Legea efortului voluntar maxim.
1) Legea efortului util se referă la obţinerea unui randament maxim în condiţiile reducerii la
minimum a acţiunii motrice principale (selectarea mişcărilor, eliminarea gesturilor inutile, repartiţia
efortului pe ansamblul corpului, ajustarea intensităţii efortului în raport cu rezistenţa, căutarea
compensaţiilor favorabile în mişcări).
2) Legea efortului voluntar maxim se aplică, îndeosebi, pentru exerciţiile statice de
dezvoltare a diferitelor grupe musculare. Intensitatea acţiunii motrice este, în general, superioară
forţei exterioare ce trebuie învinsă, mişcările stabilindu-se după efectul lor asupra organismului şi
evitându-se compensaţiile.
După această lege se dirijează, gradat, programele de exerciţii care vizează atât
îmbunătăţirea condiţiei fizice a sportivilor, cât şi corectarea unor deficienţe somatice.

Suport de curs
2.2. Caracteristicile unei forţe
r
Forţa F este un vector şi are: mărime, direcţie, sens, punct de aplicaţie. O forţă este
reprezentată printr-o săgeată care indică direcţia şi sensul ei de acţiune şi câteodată şi mărimea ei.
Ca orice vectori, forţele pot fi compuse sau descompuse. Dacă două sau mai multe forţe acţionează
simultan asupra unui punct material, efectul lor asupra acelui punct este acelaşi cu al unei forţe
unice, numite rezultanta lor.
Descompunerea unei forţe se realizează invers compunerii sale. Este întotdeauna posibil să
înlocuim o forţă prin două componente care produc acelaşi efect.
Asupra oricărui sistem pot acţiona forţe externe (din exteriorul sistemului) şi forţe interne (din
interiorul sistemului).
- Forţele externe - sunt forţele ce acţionează asupra unui sistem din exteriorul sistemului; cele de
care se ţine cont în activitatea fizică sunt: gravitaţia, reacţia solului, forţa de frecare, rezistenţa
mediului, forţa de inerţie.
- Forţe interne - sunt forţele ce acţionează asupra unui sistem din interiorul său; cele de care se
ţine cont în activitatea fizică sunt: forţa de contact articular, forţele tendoanelor şi a ligamentelor,
forţa musculară, presiunea intraabdominală, forţa elastică.
2.3. Pârghii
În fizică, pârghia este o bară rigidă, care se poate roti în jurul unui punct de sprijin (S) şi asupra
căreia acţionează: forţa care trebuie învinsă (forţă rezistenţă - R) şi forţa cu ajutorul căreia este
învinsă forţa rezistentă (forţa activă - F).
Muşchii acţionează ca forţe active în cadrul aparatului locomotor, producând mişcările prin
deplasarea oaselor pe care se inseră. Astfel, muşchii şi oasele alcătuiesc în biomecanică lanţuri
mobile, care se comportă ca sisteme complexe de pârghii. Pârghiile osoase, biologice, sunt
formate de două oase vecine, articulate mobil şi legate printr-un muşchi. La o pârghie, se
disting trei elemente:
- punctul de sprijin (S) sau fulcrum-ul reprezintă axa biomecanică a mişcării;
- forţa de rezistenţă (R) este dată de greutatea corpului sau a segmentului care se deplasează şi la
care se poate adăuga greutatea sarcinii de mobilizat;
- forţa activă (F) este dată de muşchiul care realizează mişcarea.
Dreptele perpendiculare pe vectorii forţă şi rezistenţă şi care trec prin punctul de sprijin –
fulcrum (S) reprezintă distanţele directe se numesc braţe (ale forţelor respective). Din punct de

r r r r r r
vedere mecanic, o pârghie este în echilibru când: F ⋅ a = R ⋅ b , unde F este forţa activă, a braţul
r r
forţei, R rezistenţa, b braţul rezistenţei.
Pârghiile au rolul de a transmite mişcarea, mărind eficienţa ei (adică amplificarea forţei, vitezei
sau deplasării, eventual schimbarea direcţiei mişcării sau contrabalansarea ei).
Fig. 1. Elementele unei pârghii
r r
- Pârghiile de gradul I – pârghii de echilibru; F si R sunt aplicate de o parte şi de alta a axei de
rotaţie şi acţionează în acelaşi sens. (Ex: capul în echilibru pe coloana vertebrală)
r r
- Pârghiile de gradul II – pârghii de forţă; F si R sunt aplicate de aceeaşi parte a axei de rotaţie;
r r r r
F este aplicată la mai mare distanţă faţă de axa de rotaţie decât R ; F şi R acţionează în
sensuri opuse; în general, toate mişcările în care părţile distale sunt fixate în exterior folosesc
avantajele pârghiilor de gradul II: (Ex: ridicarea pe vârfuri din stând).

Suport de curs
r r
- Pârghiile de gradul III – pârghii de viteză; F si R sunt aplicate de aceeaşi parte a axei de
r r r r
rotaţie; F este aplicată mai aproape faţă de axa de rotaţie decât R ; F şi R acţionează în
sensuri opuse (Ex: flexia cotului).
2.4. Statica articulară
Importante si esenţiale probleme de statică sunt la nivelul coloanei vertebrale, genunchiului,

piciorului, iar în general la nivelul tuturor articulaţiilor portante.
La nivelul coloanei vertebrale se doresc cunoscute: tipurile de ţinută, echilibru intrinsec şi
extrinsec, rolul componentelor musculare în funcţia statică dar şi dinamică a coloanei vertebrale şi
evidenţierea rolului discurilor intervertebrale şi a ligamentelor anterioare şi posterioare a coloanei
vertebrale. Se impune cunoaşterea axelor biomecanice de transmitere a forţelor, care pot diferi de
axele anatomice.
La nivelul genunchiului se ridică problemele legate de modul de repartiţie a greutăţii pe cele
doua glene tibiale, de presiunile şi contrapresiunile exercitate asupra platoului tibial şi asupra
condililor femurali, interes prezentând şi pârghiile formate la nivelul genunchiului şi „închise” de
ligamentele colaterale.
Stabilitatea articulaţiei talo-crurale trebuie înţeleasă prin rolul diferit ce revin în realizarea
acesteia, pe de o parte morfologiei structurilor osoase, iar pe de altă parte ligamentelor articulare. La
nivelul piciorului, statica poate fi aprofundată cunoscând modul de formare şi structura bolţii plantare,
stâlpii şi arcurile acesteia, modul în care arcurile sunt susţinute, precum şi modul de distribuţie a
greutăţii la nivelul piciorului, făcându-se apoi distincţia din punct de vedere static şi dinamic dintre
antepicior şi postpicior.
Biodinamica articulară survine ca un corolar după parcurgerea în ordine a capitolelor osoase,

articulaţii, muşchi şi conţine: mişcările posibile prin structura articulaţiei, definirea axelor de mişcare
pe unde trec ele şi eventualele repere anatomice, definirea mişcărilor la modul general şi ţinându- se
cont de segmentele articulare ce se deplasează, amplitudinea mişcării - condiţionată în principal de
forma suprafeţei articulare.
Analiza biomecanică a mersului

Deşi obişnuită pentru om, această mişcare este foarte complexă, realizându-se cu un
randament maxim şi cu un consum energetic minim.

Mersul, ca „bipedalism alternativ“, este o mişcare ciclică, realizată prin ducerea succesivă a unui
picior înaintea celuilalt, fiecare dintre cele doua membre inferioare având pe rând funcţia de
propulsor şi de suport (există un sprijin permanent al corpului pe sol, fie prin intermediul unui picior -
perioada sprijinului unilateral – fie cu ambele picioare - perioada sprijinului bilateral). În timpul
sprijinului unilateral, un picior susţine greutatea corpului şi este numit picior de sprijin, iar celălalt se
numeşte picior oscilant sau pendulant. În mersul normal, pentru un membru, 60% din durata unui
ciclu de mers este reprezentată de sprijin si 40% de balans. Momentul în care piciorul oscilant se
află în dreptul celui de sprijin se numeşte momentul verticalei şi el împarte pasul în: pas posterior si
pas anterior. Unitatea funcţională în mers este reprezentată de pasul dublu (ciclu de paşi) –
totalitatea mişcărilor efectuate între două sprijiniri succesive ale aceluiaşi picior; el este alcătuit din
doi paşi simpli. Lungimea pasului dublu se măsoară de la călcâiul primului pas la vârful celui de al
doilea pas, iar cea a pasului simplu de la călcâiul piciorului de contact cu solul la vârful piciorului de
impulsie. Numărul de paşi executaţi pe unitatea de timp (minut) se numeşte cadenţă (frecvenţă).
Kinematica mersului este în strânsă corelaţie cu consumul energetic; acesta determină apariţia
oboselii în mers, fiind în raport de proporţionalitate directă cu amplitudinea mişcărilor centrului de
greutate pe verticală şi pe orizontală.
Mişcările determinante ale mersului sunt: rotaţia pelvisului, înclinarea pelvisului, flexia
genunchiului, mişcarea piciorului, deplasarea laterală a pelvisului. Desigur că în mers se produc şi
alte mişcări, ale trunchiului, capului, balansul braţelor, dar acestea nu determină kinematica
mersului, ci doar o urmează.
În funcţie de momentele de sprijin şi balans se disting patru faze ale mersului (în fiecare din ele
analizându-se situaţia unghiurilor articulare în care se află ambele membre inferioare):
- Faza 1: faza de amortizare compusă din contactul iniţial (atacul cu talonul) şi încărcarea ţine până
la momentul verticalei.
- Faza 2: momentul verticalei piciorului de sprijin sau sprijinul median; durează foarte puţin; centrul
de greutate are poziţia cea mai înaltă şi se deplasează uşor spre piciorul de sprijin.
- Faza 3: desprinderea de pe sol a piciorului sau faza de impulsie; durează până la ridicarea
piciorului de pe sol; centrul de greutate este la nivelul cel mai coborât; spre sfârşitul fazei, datorită
impulsului dat de piciorul de sprijin, corpul este împins spre înainte şi în sus, iar membrul de sprijin
va deveni picior oscilant.
- Faza 4: oscilaţia sau balansarea; cunoscută şi sub denumirea de al doilea sprijin unilateral este
subîmpărţită în oscilaţia iniţială (posterioară), oscilaţia de mijloc si cea terminală (anterioară).
Kinetica mersului - studiază forţele musculare care realizează mişcările corpului necesare acestei
activităţi.

Suport de curs
3. ANALIZA BIOMECANICA A MERSULUI DIN PRISMA VECTORILOR DE

DEPLASARE A SEGMENTELOR CORPORALE
1. Mişcări locomotorii
Mişcările de locomoţie sunt de doua feluri: ciclice si aciclice. In mişcările ciclice, fiecare parte a
corpului revine în poziţia iniţiala, adică căpăta mereu un ciclu asemănător de mişcări. Prin ciclu de
mişcări se înţelege totalitatea mişcărilor corpului şi ale segmentelor sale, începând de la o poziţie
iniţiala oarecare până la poziţia următoare, identica. Locomoţia ciclica rezultă din repetarea acestor
cicluri uniforme, asemănătoare numite şi “unităţi de mişcare”. La mers sau la alergare, ciclul este
pasul dublu. La înot în ciclu intră ducerea mâinilor de la bărbie înainte, tragerea lor înapoi şi
mişcarea de împingere a picioarelor. In locomoţiile aciclice nu se produce o repetare succesivă a
unor cicluri de mişcări ; executarea mişcărilor aciclice, cum sunt, spre exemplu, săriturile, corpul
trece dintr-o poziţie iniţiala într-una finală, după care mişcarea încetează.
Mersul
Mişcarea locomotorie bipeda este o achiziţie relativ recentă în evoluţia filogenetica. Copilul
învaţă să meargă după vârsta de un an, când s-a asigurat staţiunea bipedă. Fiind una din cele mai
obişnuite mişcări executate de om, mersul se perfecţionează în procesul creşterii până intr-atât,
încât se poate afirma că dintre toate mişcările omului, el se efectuează cu cel mai mare randament,
cu cea mai economică cheltuială de energie. Aceasta se presupune pe de o parte, adaptarea
aparatului locomotor din punct de vedere morfologic, iar pe de altă parte, o coordonare nervoasă
perfectă a mişcărilor segmentelor şi ale corpului în întregime, în timpul mersului.
Analiza biomecanică a mersului a arătat că această mişcare obişnuită a omului este extrem de
complexă; fazele sale nu pot fi sesizate cu ochiul liber. Pentru studiul mersului s-au imaginat
numeroase procedee, dintre care cronofotografia lui Marey a dat rezultate mai bune. Ulterior s-au
îmbunătăţit diferite metode cinematografice, care au dat posibilitatea studierii coordonatelor spaţiale
în funcţie de timp.
Mersul este o mişcare locomotorie ciclică, care se realizează prin ducerea succesivă a unui
picior înaintea celuilalt. Caracteristic mersului este sprijinul permanent al corpului pe sol, fie pe un
picior, fie pe ambele picioare. Sprijinul unilateral durează de cinci ori mai mult decât sprijinul bilateral:
astfel, într-o oră de mers, omul se sprijină 50 de minute pe un picior.

In perioada sprijinului unilateral, membrul inferior care susţine greutatea corpului se numeşte
picior de sprijin, iar celalalt, picior oscilant.
Fazele pasului dublu sunt urmatoarele :
Mersul este format dintr-o succesiune de paşi: în analiza biomecanică a mersului se foloseşte
pasul dublu, compus din totalitatea mişcărilor care se efectuează între două sprijiniri succesive ale
aceluiaşi picior. Pasul dublu este unitatea funcţională de mişcare în timpul mersului. El se compune
din doi paşi simpli şi poate fi descompus pentru studiu în şase faze, din care două, de foarte scurtă
durată, au fost numite momente.
o Faza I sau faza de amortizare începe din momentul când piciorul anterior ia contactul cu solul
prin calcâi şi durează până la momentul vertical
o Faza a II-a sau momentul verticalei piciorului de sprijin – corpul trece un timp foarte scurt prin
această poziţie, fiind sprijinit pe un singur picior. In acest moment corpul are înălţimea maximă, iar
centrul de greutate este uşor deplasat lateral, către piciorul de sprijin, pentru menţinerea echilibrului
o Faza a III-a sau faza de impulsie începe imediat după trecerea corpului prin momentul verticalei
piciorului de sprijin şi durează până la desprinderea de pe sol a acestuia. Către partea finală a
acestei faze, planta se dezlipeşte de sol, începând cu călcâiul. Atunci când sprijinul se face numai cu
vârful metatarsienelor şi cu degetele, corpul se afla în sprijin bilateral, întrucât piciorul anterior se
găseşte în contact cu solul prin călcâi. In timpul mersului bilateral, centrul de greutate al corpului are
înălţimea minimă. La sfârşitul acestei faze, corpul este împins înainte şi în sus prin forţa de impulsie
a piciorului de sprijin, care apoi devine picior oscilant.
o Faza a IV-a sau pasul posterior al piciorului oscilant – se execută liber o oscilaţie în articulaţia
coxofemurala, concomitent cu o uşoară flexie în genunchi şi o uşoară flexie dorsală în articulaţia
talocrurala ; flexia de genunchi şi talocrurală au ca scop realizarea unei scurtări uşoare a membrului
inferior care oscilează, înlesnind astfel mişcarea, mai ales în momentul trecerii pe verticală.

Suport de curs
o Faza a V-a sau momentul verticalei piciorului oscilant – piciorul oscilant trece uşor flexat pe la
verticală, încrucişându-se cu piciorul de sprijin, aflat, de asemenea, la momentul verticalei.
o Faza a VI-a sau pasul anterior al piciorului oscilant, care oscilează de la verticală înainte,
pregătindu-se să ia contact cu solul, adică să înceapă un nou ciclu al pasului dublu.
Dintre toate fazele descrise, cea mai importantă pentru mişcarea înainte este cea de
impulsie, când forţa musculaturii acţionează în direcţia deplasării corpului. In faza de amortizare se
frânează mişcarea progresivă a corpului, reacţia sprijinului opunându-se deplasării acestuia.
Deplasarea prin mers a corpului în spaţiu rezultă din interacţiunea forţelor interne, şi anume
contracţia musculaturii, cu forţe externe care acţionează în toate fazele mersului şi mai ales la
punctele de contact al corpului cu solul.
Deşi specificul aparatului locomotor al omului imprimă o forţă de impuls periodică şi
discontinuă, totuşi, în ansamblu, mersul este o mişcare continuă, care prezintă unele oscilaţii.
Această transformare a impulsului periodic într-o mişcare continuă este rezultatul interacţiunii cu
forţele de inerţie care se nasc în timpul mersului şi cu particularităţile morfologice ale aparatului
locomotor, constituit din pârghii articulate.
Direcţia oblică şi intermitentă a forţei motrice în mers este determinată de impulsul transmis de
membrul inferior pe sol în urma contracţiei musculaturii din lanţul triplei extensii. Forţa de frecare
este necesară impulsului; este cunoscută greutatea cu care se deplasează omul pe un plan lucios
sau nisip, întrucât o parte din forţa impulsiei se pierde.
După cum rezultă din descrierea fazelor pasului dublu, fiecare membru inferior are un rol de
sprijin şi unu de oscilaţie ; sprijinul bilateral se asigură în mers când se termină impulsia şi începe
amortizarea. Perioada de sprijin este puţin mai mare decât cea de oscilaţie.
In timpul mersului, piciorul de sprijin exercită o presiune asupra solului, care poate fi studiată
prin înscrierea grafică cu ajutorul platformelor dinamografice.
Curba presiunii normale exercitate de piciorul de sprijin pe sol, oscilează cu valori pozitive şi
negative de o parte şi de alta a liniei greutăţii corpului, având o traiectorie caracteristică în funcţie de
felul mersului. In faza de amortizare, presiunea pe sol depăşeşte la început valoarea greutăţii
corpului şi este reprezentată de două oscilaţii pozitive care corespund contactului cu călcâiul şi apoi
cu vârful piciorului. Componenta tangenţială a presiunii pe sol variază în funcţie de fazele mişcării
piciorului de sprijin. Presiunea tangenţială a piciorului este mai întâi negativă, apoi pozitivă .
Caracteristicile mersului
Pasul dublu acoperă distanţa care separă două sprijiniri succesive ale aceluiaşi picior pe sol;
lungimea sa se măsoară de la călcâi.

Pasul simplu înseamnă distanţa dintre călcâiul piciorului de contact cu solul şi vârful piciorului
de impulsie; el se realizează în timpul sprijinului bilateral.
Lungimea pasului simplu depinde de lungimea membrelor inferioare şi de acţiunea de impulsie;
în medie, el este de 0,63m la bărbat şi de 0,50m la femeie. S-a observat că paşii aceluiaşi individ nu
sunt egali între ei; de regulă, pasul este mai lung când membrul inferior stâng serveşte ca sprijin.
In toate tempourile de mers, cei doi paşi simplu ai unui pas dublu au, adeseori, lungimi inegale ;
pasul mai lung corespunde membrului inferior cu musculatura mai dezvoltată. Astfel, la fiecare om, şi
mai ales la sportivi, forţa musculară este mai dezvoltată la unul din membrele inferioare.
Când omul duce greutăţi, lungimea pasului şi frecvenţa mersului scad.
Frecvenţa sau ritmul mersului reprezintă numărul de paşi făcuţi într-un minut. Lungimea paşilor
este influenţată de frecvenţă. De asemenea, talia influenţează frecvenţa, ea fiind accelerată la
persoanele cu talie submedie.
Viteza mersului, adică spaţiul parcurs într-un minut, este egală cu produsul dintre lungimea
pasului şi cadenţa lui; cu cât creşte unul din factori, cu atât creşte şi viteza, şi invers.
La un bărbat adult de talie mijlocie, viteza mersului este maximă la o cadenţă de 140 paşi
simpli pe minut. Astfel, la un om cu talie de 1,70m, lungimea pasului simplu variază între 75-85 cm.
La o cadenţă economică, între 110-130 paşi simpli pe minut, viteza va fi de 5-6,5 km pe oră.
Pentru a obţine un randament cât mai bun al mersului se recomandă lungirea pasului şi nu
accelerarea cadenţei. Cu cât cadenţa creşte, viteza de deplasare a corpului scade, întrucât mărirea
frecvenţei se face în dauna lungirii paşilor.
In timpul mersului, corpul este uşor aplecat înainte; această aplecare se accentuează cu cât
alura este mai rapidă şi oboseala omului mai accentuată.
Unghiul pasului, care este format de linia de marş şi axa piciorului, are o valoare medie de 15°.
Lărgimea pasului este distanţa care separă călcâiul de linia de marş; la o viteză mijlocie, ea este
de 5-6 cm.
Urmele pe care le lasă planta pe sol în timpul mersului nu se află pe aceeaşi linie dreaptă, ci
sunt depărtate în medie cu 12 cm la bărbat şi 13 cm la femeie, datorită faptului că femeia are bazinul
mai larg; de asemenea, vârfurile picioarelor sunt depărtate puţin în afară.
Momentul biomecanic al unei forţei este definit ca fiind rezultatul net al tuturor forţelor musculare,
ligamentare şi funcţionale ce acţionează în sensul modificării mişcării unghiulare a corpului. In timpul
evaluării mersului normal, unghiurile asumate de către articulaţii nu ating valori extreme, ceea ce
minimizează forţele de frecare. Astfel, mărimea netă poate fi interpretată drept forţa musculară ce
acţionează asupra corpului.

Suport de curs
Fig a Fig b
De exemplu, în timpul sprijinului mijlociu, vectorul forţă trece anterior de glezna şi posterior de
genunchi şi sold. Se consideră că la nivelul gleznei se produce un moment de dorsiflexie, unul de
flexie la genunchi şi unul de extensie la sold (fig.a). Această convenţie în definirea momentului vine
în contradicţie cu definiţia momentului biomecanic care reflectă activitatea netă musculară ce are loc
în acel moment de timp. Din punct de vedere biomecanic, când vectorul forţă trece anterior de
glezna şi posterior de genunchi şi sold, el facilitează dorsiflexia gleznei, flexia genunchiului şi
extensia soldului. In scopul prevenirii apariţiei unui exces în mişcările oricăreia dintre articulaţii, când
vectorul forţă trece posterior de genunchi, determinând flexia acestuia, cvadricepsii sau extensorii
genunchiului încep să se activeze, creând un moment de extensie la genunchi (fig.b). In consecinţă
momentele reflectă activitatea musculară care are loc într-un anumit moment de timp.
Fig c

Metoda dinamicii inverse, aplicată în calculul momentelor, permite stabilirea unor relaţii precise între
activitatea musculară, energie şi momente. In scopul determinării grupei musculare dominante, dintr-
o anumită fază a mersului, este necesară înţelegerea convenţiilor biomecanice utilizate în
determinarea momentelor, aceasta fiind impusă de contradicţia ce apare în raport cu convenţia
utilizată de specialiştii din domeniul protezării şi ortezării (fig.c).
Figura c prezintă convenţia standard privind momentul unei forţe. Momentele având sens antiorar,
calculate la capetele proximale ale fiecărui segment, sunt considerate pozitive, în timp ce momentele
având sensul în sensul acelor de ceas sunt considerate negative. In consecinţă un moment de
extensie a genunchiului va fi pozitiv, în timp ce momentele de flexie plantară a gleznei sau de
extensie a şoldului vor fi negative. Determinarea acestui moment de forţă la nivelul fiecărei articulaţii
furnizează un indicator al efectului net al tuturor forţelor interne, fiind incluse aici muşchii, ligamentele
şi frecarea. Spre deosebire de momentele de la genunchi şi sold, momentele la gleznă prezintă
valori aproape constante de la individ la individ. Variaţiile ce apar la nivelul genunchiului şi şoldului
pot fi explicate prin creşterea numărului de segmente articulate faţă de punctul de aplicaţie al forţei.
Pe măsura ce acest număr creşte, cresc şi posibilităţile de ajustare pe care individul le poate adopta,
atât la sold cât şi la genunchi, spre a reacţiona la mişcările de flexie sau extensie.
Oscilatiile corpului şi ale centrului de greutate în mers
Heel-strike Mid-stance toe-off
Deplasarea corpului în timpul mersului nu este rectilinie; datorită condiţiilor mecanice şi de echilibru,
specifice mersului biped, centrul de greutate al corpului prezintă o serie de oscilaţii. O observaţie
importantă pe care kinematica o furnizează privind locomoţia este cea în privinţa cantităţii de
mişcare pe verticală şi în lateral. In activităţi precum mersul şi alergarea, corpul tinde să se mişte

Suport de curs
orizontal pe sol, orice altă mişcare, în special cea pe verticală împiedicând atingerea acestui
obiectiv, fiind consumatoare de energie.
Dacă corpul ar avea roţi el ar putea evita aceste mişcării totalitate ceea ce nu se întâmplă în cazul
utilizării membrelor inferioare ca mijloc de locomoţie. Motivul constă în faptul că în fazele de contact
cu călcâiul ( heel-strike) şi de desprindere a vârfului piciorului de pe sol (toe-off), cele două picioare
formează laturile unui triunghi în timp ce în faza de sprijin mijlociu, piciorul pe care se face sprijinul
este vertical. Efectul imediat este coborârea părţii superioare a corpului, numită în mod obişnuit HAT
(head-arms-trunk), la contactul cu călcâiul, această fază de mers fiind denumită faza de sprijin dublu,
ea corespunzând momentului în care ambele picioare vin în contact cu solul, şi ridicarea lui în timpul
fazei de sprijin mijlociu (mid-stance).
Heel-strike Mid-stance toe-off
Oscilaţiile verticale sunt consecinţa faptului că trunchiul se sprijină când pe un membru inferior
extins şi vertical, când pe ambele membre inferioare orientate oblic. Centrul de greutate este ridicat
la maximum în momentul verticalei piciorului de sprijin şi cel mai coborât în sprijinul bilateral.
Oscilaţiile verticale variază între 4-6 cm la o cadenţă de 40-70 paşi pe minut.
Oscilaţiile laterale ale centrului de greutate al corpului sunt determinate de necesitatea
menţinerii echilibrului în timpul sprijinului unilateral, când baza de susţinere a corpului este redusă la
dimensiunile plantei piciorului de sprijin. Verticala centrului de greutate trebuie adusă în interiorul
bazei de susţinere, ceea ce se obţine printr-o înclinare laterală a bazinului în partea piciorului de
sprijin. Bazinul se înclină concomitent cu trunchiul, care oscilează astfel, odată cu centrul de
greutate, când spre dreapta, când spre stânga, pe membrul inferior de sprijin. Înclinările laterale ale
bazinului şi trunchiului dau mersului un aspect uşor legănat, care este mai accentuat la femei din
cauza bazinului mai larg.

Oscilaţia laterala începe odată cu terminarea fazei de sprijin bilateral şi atinge amplitudinea maximă
în momentul verticalei piciorului de sprijin; ea coincide cu poziţia cea mai înaltă a centrului de
greutate şi cu cea mai mică viteză orizontală a trunchiului. Oscilaţia laterală este nulă în timpul
sprijinului bilateral. Amplitudinea medie a oscilaţiilor laterale este de 2,5 cm la dreapta şi spre
stânga.
In timpul mersului au loc diferite mişcări ale trunchiului şi membrelor superioare, care se pot
evidenţia prin metodele cinematografice arătate mai sus.
Astfel, şoldul corespunzător piciorului oscilant este împins înainte, iar cel al piciorului de sprijin
rămâne înapoi ; amplitudinea acestei deplasări atinge în medie 9°.
Oscilaţiile axului umerilor se fac în sens invers celor ale bazinului şi corespund cu ducerea
înainte a membrelor superioare. Amplitudinea acestor oscilaţii este mai mare la umeri decât la bazin
şi atinge 12° în momentul sprijinului bilateral. Oscilaţiile umerilor cresc proporţional cu viteza
progresiei mersului ; în alergare ele scad până la dispariţia aproape completă.
In timpul mersului există şi oscilaţii înainte şi înapoi ale corpului : în prima jumătate a sprijinului
acesta se înclină înainte. Aceste oscilaţii sunt aproape imperceptibile în timpul mersului şi ceva mai
accentuate în timpul alergării, exagerându-se pe măsura ce lungimea pasului creşte, fără a depăşii
5° în cadenţa obişnuită a mersului.
Trunchiul are şi înclinări laterale – mişcări de translaţie – în care axa trunchiului rămâne paralelă
şi se deplasează lateral la fiecare sprijin unilateral. Oscilaţiile laterale ale trunchiului sunt simultane
cu ale bazinului şi au aceeaşi explicaţie : necesitatea aducerii verticalei centrului de greutate în
interiorul bazei de susţinere, pentru menţinerea echilibrului corpului.

Suport de curs
Oscilaţiile bazinului în timpul mersului descriu o traiectorie elicoidală; ele pot fi evidenţiate prin
traiectoria descrisă de pubis.
Mişcările membrelor superioare sunt sincrone şi opuse mişcărilor membrului inferior de aceeaşi
parte ; astfel, când piciorul stâng oscilează înainte, braţul stâng oscilează înapoi. Ele au rolul de a
corecta, în parte, deplasarea centrului general de greutate datorita mişcărilor efectuate de membrele
superioare şi torsiunii trunchiului. Aceste mişcări efectuate de membrele superioare au o amplitudine
mică, însă dacă sunt suprimate, mersul este jenat. Astfel, mersul cu mâinile legate la spate, mersul
celor recent amputaţi, al bolnavilor cu paralizii sau atrofii musculare mai ales la deltoid, are un aspect
caracteristic.
Contributia musculaturii în mersul înainte pe plan orizontal

In timpul mersului acţionează majoritatea grupelor musculare, succedându-se armonios sub
conducerea centrilor nervoşi corticali; cea mai mare contribuţie o are însă musculatura membrelor
inferioare. Analiza contribuţiei grupelor musculare la efectuarea fazelor mersului trebuie făcuta
separat la piciorul de sprijin şi la cel oscilant, ele având particularităţi la fiecare fază.
Piciorul de sprijin oscilează în articulaţia coxofemurală, descriind un unghi cu deschiderea în
jos. In acelaşi timp, articulaţia talocrurală devine o axă de rotaţie a piciorului de sprijin, care descrie
faţă de acesta un unghi deschis în sus.
In faza de amortizare piciorul atinge solul cu călcâiul şi aproape imediat se aplică pe el cu
întreaga plantă. In momentul contactului cu solul, la nivelul articulaţiei talocrurale acţionează muşchii
flexori dorsali ai labei piciorului, la genunchi extensorii, iar la articulaţia coxofemurala flexorii coapsei
pe bazin. După contactul cu solul şi până la momentul verticalei piciorului de sprijin, rolul grupelor
musculare se schimbă. Astfel, la nivelul articulaţiei talocrucrale îşi încep acţiunea muşchii flexori
plantari care aplică planta pe sol, la genunchi se menţine acţiunea extensorilor, iar la sold îşi încep
acţiunea muşchii extensori pentru a contribui la progresia corpului.
Faza de amortizare, care se desfăşoară din momentul contactului călcâiului cu solul până la
verticala piciorului de sprijin, durează în timp 3/5 din durata totală a sprijinului, restul de 2/5 fiind
destinat fazei de impulsie.
In momentul verticalei, grupele musculare antagoniste ale membrului inferior de sprijin asigură
fixarea articulaţiilor, determinând înălţimea maximă a corpului.
In faza de impulsie, care durează până la eliberarea piciorului de sprijin prin impulsia de la sol,
în articulaţia talocrurala se accentuează contracţia flexorilor plantari, iar la genunchi şi sold, cea a
muşchilor extensori. Contracţia atinge maximum în momentul când piciorul de sprijin trece în contact
numai cu vârful şi este principala forţă motrică a mersului.

Intre fazele piciorului de sprijin şi cele ale piciorului oscilator există o scurtă perioadă de sprijin
bilateral, când corpul se sprijină pe sol cu călcâiul piciorului anterior şi cu vârful piciorului posterior.
După G. Demeny, durata sprijinului bilateral este în medie de 2/40 – 7/40 de secundă ; ea se
prelungeşte când survine oboseala, constituind un semn obiectiv al acesteia.
Piciorul oscilant parcurge fazele sale printr-o pendulare dinapoi-înainte în articulaţia
coxofemurală.
Faza pasului posterior se execută din momentul desprinderii vârfului piciorului de pe sol şi
durează până în momentul trecerii în verticală. Ea este asigurată de muşchii flexori ai coapsei pe
bazin; în articulaţia genunchiului se produce o uşoară flexie, iar în cea talocrurală, muşchii flexori
dorsali ridică uşor vârful piciorului.
In această fază, contribuţia musculturii va fi mai mică, datorită faptului că pendularea membrului
inferior este înlesnită şi de forţa de gravitaţie.
In momentul trecerii la verticală, piciorul oscilant se află în flexie uşoară la genunchi, pentru a
realiză scurtarea necesară; în articulaţia talocrurală, grupele musculare antagoniste îşi produc o
contribuţie egală, laba piciorului aflându-se în unghi drept pe gambă.
In faza pasului anterior al piciorului oscilant se accentuează forţa de contracţie a muşchilor
flexori ai coapsei pe bazin, iar la genunchi se produce contracţia balistică a extensorilor care aruncă
gamba înainte, pregătind aterizarea. In articulaţia talocrurală se accentuează contracţia flexorilor
dorsali, care ridică vârful piciorului, pregătind astfel călcâiul pentru contactul cu solul.
Trecând în revistă modul cum se succed în acţiune grupele musculare antagoniste ale
membrului inferior se poate arăta că mersul angrenează aproape în egală măsură toate grupele, cu
excepţia muşchilor extensori ai gambei, care sunt solicitaţi mai mult. In general grupele extensoare
sunt solicitate mai mult decât cele flexoare, ceea ce explică, dealtfel, şi inegala lor dezvoltare la om.
Mersul constituie mişcarea cea mai obişnuită a omului şi, de aceea, coordonarea nervoasă şi
dezvoltarea corespunzătoare a grupelor musculare asigură un randament maxim.
In mersul normal, lucrul muscular este economic şi armonios repartizat diferitelor grupe
musculare, motiv pentru care oboseala nu apare repede.
In timpul mersului obişnuit pe un plan orizontal, marile funcţii organice sunt influenţate pozitiv,
respiraţia şi circulaţia sunt activate, iar sistemul nervos echilibrat.
Diferite forme de mers

Mersul omului are unele particularităţi în funcţie de condiţiile în care se execută; de asemenea,
fiecare om are mersul său caracteristic.

Suport de curs
a) In marşul sportiv, dinamica activităţii musculare arată că efortul principal este depus de către
grupele şi lanţurile musculare ale membrelor inferioare şi trunchiului ; restul musculaturii participă în
măsură mai mică la efortul global.
Ceea ce caracterizează marşul sportiv este asemănarea sa cu mersul obişnuit, cu excepţia
câtorva particularităţi specifice în cadrul fazelor pasului dublu. Astfel, în faza de amortizare, contactul
piciorului cu solul se face pe călcâi, apoi talpa se derulează complet pe sol. Extensia genunchiului la
piciorul de impulsie şi pendularea piciorului oscilant se execută mai viguros. In faza de impulsie se
produce o contracţie puternică a lanţului muscular al triplei extensii, care împinge corpul înainte. In
faza pasului posterior oscilant, grupa musculară a flexorilor coapsei pe bazin se contractă mai
puternic decât la mersul obişnuit şi duce înainte viguros membrului inferior. Forţa de contracţie a
acestei grupe musculare creşte la faza pasului anterior, întrucât este nevoie să se adauge
componenta antigravitaţională. In marşul sportiv, mişcările umerilor şi ale membrelor inferioare sunt
mai ample.
b) Mersul pe plan înclinat poate fi descompus în aceleaşi faze ca şi mersul pe plan orizontal. In
mersul pe plan înclinat ascendent, perioada sprijinului bilateral este prelungită, iar contactul cu solul
în faza de amortizare se face fie pe toată talpa, fie pe vârf. Activitatea grupelor musculare care
asigură impulsia este crescută şi solicită în mare măsura aparatele cardiovascular şi respirator.
Când planul este foarte înclinat, fixarea pe sol a plantei se face cu greutate, iar omul recurge la o
poziţie specială a piciorului, care să-i asigure o priză mai bună utilizând marginea laterală a plantei,
printr-o mişcare pe plan înclinat, folosit în ascensiunile din munţi.
c) In mersul prin înfruntarea unui obstacol, cum este, de exemplu, împingerea de greutăţi sau
mersul împotriva unui vânt puternic, corpul este aplecat mult înainte, iar verticala coborâtă din
centrul de greutate cade înaintea bazei de susţinere ; din această cauză, dacă obstacolul ar dispare
brusc, corpul ar cădea înainte. Timpul sprijinului bilateral este mult prelungit, iar efortul de învingere
a obstacolului se adăuga la cel de impulsie, obişnuit în mersul pe plan orizontal, ceea ce solicită
puternic musculatura triplei extensii. Musculatura trunchiului şi a membrelor superioare participă la
învingerea greutăţii obstacolului care se opune progresiei. Circulaţia şi respiraţia sunt solicitate
puternic, ceea ce determină apariţia rapidă a oboselii.
d) Mersul cu genunchii uşor îndoiţi, frecvent întâlnit la oamenii care duc greutăţi, i-a caracterizat
pe strămoşii omului. Specific acestui fel de mers este faptul că la nivelul articulaţiei genunchilor nu
se poate produce extensia completă în nici una din fazele mersului, ceea se solicită foarte mult
grupele musculare antagoniste la nivelul genunchilor. Contactul cu solul se face pe toată planta. Se
pare ca în acest fel de mers, deşi viteza este mai scăzuta faţă de cel normal, ea poate fi menţinută
un timp mai îndelungat.

e) Mersul înapoi se compune din aceleaşi faze ca şi mersul înainte cu deosebirea că amortizarea
se face pe vârfuri, cu genunchii uşor flexaţi, sprijinul bilateral fiind prelungit în timp ; viteza mersului
este scăzuta, iar mersul nesigur, din cauza că lipseşte orientarea în spaţiu pe care o dă vederea la
mersul înainte.
f) Mersul prin tatonare sau mersul pe întuneric se caracterizează ca şi mersul înapoi, prin
nesiguranţă, datorită neparticipării analizatorului vizual. Genunchii sunt flexaţi în toate fazele acestui
fel de mers, sprijinul bilateral este prelungit, iar oscilaţiile laterale ale corpului crescute ; viteza
mersului este scăzuta. Acest fel de mers nu poate fi menţinut timp îndelungat, întrucât produce o
oboseală mare datorită solicitării crescute a extensorilor genunchilor, care asigură, prin lucru de
cedare, poziţia flexată a articulaţiei.
g) Mersul pe vârfuri se execută cu membrele inferioare blocate în extensie la nivelul genunchilor
şi în flexie plantară la nivelul labei piciorului. Mişcarea se produce numai în articulaţiile coxofemurale
şi solicită puternic musculatura, determinând apariţia rapidă a oboselii. De asemenea, întrucât
resortul pe care-l reprezintă bolta plantara este anihilat printr-o flexie plantară puternică – corpul
sprijinindu-se pe vârfurile picioarelor - acest fel de mers produce zguduituri care sunt atenuare prin
fixarea unui strat gros de plută la nivelul pantofilor balerinelor.
h) Mersul lateral se efectuează prin mişcări de abducţie si adducţie succesive ale membrelor
inferioare ; contactul cu solul se face cu planta întreagă, iar impulsia este asigurată de către
abductorii din articulaţia coxofemurala şi pronatorii labei piciorului.
i) Mersul patologic este determinat de leziuni ale membrelor inferioare, ca : scurtări, anchiloze,
diverse paralizii musculare şi altele.
1.2 DIMENSIUNILE SEGMENTELOR

Dimensiunea de bază a corpului uman o constituie lungimea segmentelor între fiecare dintre
articulaţii. Acestea variază funcţie de constituţia corporală, de sex şi rasă. Date cu privire la lungimile
segmentelor, exprimate ca procente din înălţimea corpului au fost stabilite de Drills şi Contini (1966).
Aceste proporţii ale segmentelor servesc drept o bună aproximaţie, în absenţa unor informaţii mai
bune, preferabil măsurate direct pe individ.
1.3 DENSITATE, MASA ŞI PROPRIETĂŢI INERTIALE

Analizele kinematice şi kinetice cer date privind:
- centrele de masă,
- momentele de inerţie;

Suport de curs
- distribuţia maselor.
1.3.1 DENSITATEA INTREGULUI CORP

Corpul uman constă din mai multe tipuri de ţesuturi, fiecare cu o densitate γ diferită. De exemplu,
greutăţile specifice pentru diferite structuri anatomice sunt:
- osul cortical : γ > 1,8;
- ţesutul muscular: γ ≅1;
- ţesutul gras: γ < 1.
Densitatea medie este funcţie de constituţia corporală, numita somatotip.
Drills şi Contini (1966) au dezvoltat pentru densitatea d a corpului o expresie ce este dată ca o
funcţie a indicelui ponderal c. Acest indice ponderal are expresia :
h
c= 3 [1]
w
în care : w = masa corpului (kg); h = înălţimea corpului (m).
Expresia densităţii are forma:
ρ = 0.69 + 0.9 c [ kg/l] [2]
în care: w – [kg] şi h – [m]
Se poate vedea că o persoană scundă şi grasă are un indice ponderal mai scăzut decât o persoană
înaltă şi slabă şi deci are o densitate corporală mai mică.
Ex: Pentru o persoană având înălţimea h =1.78 m şi greutatea w = 77.3 kg indicele ponderal este:
c = 1.78 / 3
77.3 = 0.418
Pentru densitate se va obţine : d = 0.69 + 0.9 c = 0.69 + 0.9 x 0.418 = 1.066 kg/l
1.3.2 DENSITĂŢILE SEGMENTELOR
Fiecare segment corporal are o combinaţie unică de oase, muşchi, grăsime şi alte ţesuturi, iar
densitatea în interiorul unui anumit segment nu este uniformă. In general, datorita proporţiei mai mari
de oase, densităţile segmentelor distale sunt mai mari decât a celor proximale iar segmentele
individuale îşi cresc densităţile după cum creşte densitatea medie a corpului.
1.3.3 MASA SEGMENTULUI ŞI CENTRUL SĂU DE MASĂ
Termenii de centru de masă sau centru de greutate sunt deseori utilizaţi unul în locul altuia.
Termenul mai general este de centru de masă, în timp ce centrul de greutate se referă la centrul de
masă pe o singură direcţie, cea definită de direcţia forţei de greutate. Pentru celelalte două axe, din

plan orizontal, trebuie utilizat termenul de centru de masa. Poziţia centrului de masă este dată, de
asemenea ca procent al lungimii segmentului faţă de capătul distal sau proximal. Pentru calcularea
centrului de masa in vivo este necesar a se cunoaşte profilul ariei transversale şi lungimea
segmentului.
Fig. 3
Pentru un profil ipotetic (fig. 3), divizat în n secţiuni, fiecare având masa mi , masa totală va rezulta
ca fiind :
n
M = ∑ mi [3]
i =1
în care : mi = di Vi cu di = densitatea secţiunii i; Vi = volumul secţiunii i.

Dacă densitatea d se presupune a fi uniform distribuită pe segment atunci :
n
mi = d ⋅ Vi deci M = d ⋅ ∑ Vi [4]
i =1
Centrul de masa trebuie să fie astfel încât să creeze acelaşi moment al forţei de greutate în jurul
oricărui punct de-a lungul axei segmentului ca şi masa distribuită iniţial.
Considerând centrul de masă localizat la o distanţa x de capătul din stânga al segmentului, se poate
scrie :
n
n ∑m i ⋅ xi
M ⋅ x = ∑ mi ⋅ xi de unde rezultă : x = i =1
[5]
i =1 M
Se poate reprezenta masa distribuită printr-o singură masa M poziţionată la o distanţă x de unul din
capetele segmentului.

Suport de curs
1.3.4 CENTRUL DE MASĂ AL UNUI SISTEM DE SEGMENTE

Cu fiecare segment în mişcare centrul de masă al întregului corp este variabil în timp. Este, deci
necesară calcularea lui după fiecare interval de timp, ceea ce impune cunoaşterea traiectoriilor
centrului de masa pentru fiecare segment al corpului.
Se consideră pentru un anumit moment de timp un sistem de trei segmente cu centrele de masă
indicate în fig. 4.
Fig.4
Centrul de masa al întregului sistem este localizat în ( x0, y0 ) şi fiecare din aceste coordonate pot fi
calculate separat:
m1 + m2 + m3 m1 y1 + m2 y2 + m3 y3
M = m1+ m2 + m3 şi x0 = y0 = [6]
M M
Centrul de masa al întregului corp este o variabilă frecvent calculată. Utilitatea ei în evaluarea
mişcării umane este oarecum limitată. Unii cercetători utilizează variaţia în timp a centrului de masă
pentru a calcula variaţiile de energie ale întregului corp. Un astfel de calcul este însă eronat pentru
că centrul de masă nu contează în variaţiile de energie relative ale mişcărilor reciproce ale
segmentelor membrelor. Astfel, variaţiile de energie asociate cu mişcarea spre înainte a unui picior
şi cea spre înapoi a celuilalt picior nu vor fi detectate prin centrul de masă care poate rămâne relativ
neschimbat.
Utilizarea majoră a centrului de masa este în analiza activităţilor sportive, în special a săriturilor,
unde traiectoria centrului de masă este critică pentru succesul acţiunii pentru că este decisă în chiar

momentul startului (al desprinderii). Poziţia centrului de masă este de asemenea importantă în
studiile privind postura şi echilibrul corpului.
1.3.5 MOMENTUL DE INERŢIE ŞI RAZA DE GIRAŢIE

Localizarea centrului de masă pentru fiecare segment este necesară pentru analiza mişcării de
translaţie în spaţiu. Dacă sunt implicate acceleraţii este necesară cunoaşterea rezistenţei inerţiale la
astfel de mişcări.
In cazul mişcării liniare relaţia dintre forţă şi acceleraţia rezultantă este descrisă de relaţia:
r r
F = m⋅a
In cazul mişcării de rotaţie, relaţia echivalentă este:

M = I ⋅ε
Constanta de proporţionalitate I dintre momentul M şi acceleraţia unghiulară ε produsă de acesta
reprezintă abilitatea segmentului de a se opune modificărilor în viteza unghiulară.
Unităţile de măsură sunt cele cunoscute : M = [ N.m] , ε = [ rad/sec2 ] , I = [ kg.m2 ]
Valoarea lui I depinde de punctul în jurul căruia are loc rotaţia şi este minimă când rotaţia are loc în
jurul centrului de masă.
Să considerăm o masă distribuită pe un segment, ca în fig. 5. Momentul de inerţie în jurul capătului
stâng al segmentului va fi :
n
I = m1 ⋅ x12 + m2 ⋅ x 22 + ...... + mn ⋅ x n2 = ∑ mi ⋅ xi2 [7]
i =1
Se poate vedea că masa apropiată de centrul de masă are o influenţă foarte mică asupra
momentului de inerţie I, în timp ce masa cea mai îndepărtată are un efect considerabil. Ca exemplu,
se ştie că masa unui volant este concentrată la periferia roţii, aceasta având o rază cât mai mare
posibil. Momentul sau starea de inerţie se va opune schimbărilor în valoarea vitezei şi prin aceasta
tinde să păstreze echipamentul în care este inclus la o viteză constantă. Se consideră, conform fig.
5, o masă M care a fost divizată în două puncte de mase egale, pentru care momentul de inerţie
calculat în raport cu centrul de masa este dat de expresia:
I 0 = m ⋅ ρ 02 [8]
în care ρ este raza de giraţie, reprezentând o distanţă astfel aleasă încât momentul de inerţie în
planul de rotaţie, al celor două mase egale să fie egal cu cel al segmentului iniţial în raport cu centrul
de masă.

Suport de curs
Fig.5
Se observă că centrul de masă a acestor două mase punctuale este încă acelaşi cu cel al masei
iniţiale distribuite.
1.3.6 TEOREMA AXELOR PARALELE
Majoritatea segmentelor corpului nu se rotesc în jurul centrului lor de masa ci mai de grabă în jurul
articulaţiei amplasate la unul dintre capete.
Măsurători in vivo ale momentului de inerţie pot fi făcute doar în raport cu centrul unei articulaţii.
Relaţia dintre acest moment de inerţie şi cel în jurul centrului de masă este dată de teorema axelor
paralele.
O demonstraţie a acestei teoreme este următoarea:
I=
m
2
[ ]
( x − ρ 0 ) 2 + ( x + ρ 0 ) 2 = m ⋅ ρ 02 + m ⋅ x 2 = I 0 + m ⋅ x 2 [9]
în care : I0 = momentul de inerţie în jurul centrului de masă; x = distanţa dintre centrul de masă şi
centrul de rotaţie; m = masa segmentului
De fapt x poate fi orice distanţă de pe oricare direcţie faţă de centrul de masă atâta timp cât este de-
a lungul aceleiaşi axe pentru care a fost calculat I0.
1.3.7. Calculul centrului de masă a întregului corp

Calcularea centrului de masă pentru tot corpul este un caz special al relaţiilor 6.
Pentru un sistem de n segmente, poziţia centrului de masă CM în direcţia x este dată de relaţia
generală:
m1 ⋅ x1 + m2 ⋅ x2 + ........ + mn ⋅ ⋅ xn
x= [9]
m1 + m2 + ... + mn
în care : m1 + m2 + ... + mn = M , reprezintă masa totală a sistemului de segmente.

Masele segmentelor individuale mI se determină pe baza procentelor fi (tabelate) ca fiind:
m1 = f1 M ; m2 = f 2 M ;......; mn = f n M , de unde rezultă :
f1 ⋅ M ⋅ x1 + f 2 ⋅ M ⋅ x2 + .........+ f n ⋅ M ⋅ xn n
x= = ∑ f i ⋅ xi [10]
M i =1
Această ecuaţie este mai uşor de utilizat pentru că necesită doar cunoaşterea fracţiunii din masa
totală şi coordonatele centrului de masă pentru fiecare segment. Nu este întotdeauna posibil să se
măsoare centrul de masa al fiecărui segment, mai ales dacă nu se află în câmpul vizual al
echipamentului de înregistrare a mişcării.
1.4 MĂSURĂTORI EXPERIMENTALE

Pentru calculele kinematice şi kinetice mai exacte este preferabil ca valorile antropometrice să fie
măsurate direct. Echipamentele şi tehnicile care au fost dezvoltate în acest sens, au însă capacităţi
limitate şi nu aduc o îmbunătăţire prea mare valorilor ce se obţin din tabele.
1.4.1 DETERMINAREA POZIŢIEI CENTRULUI DE MASĂ ANATOMIC AL

ÎNTREGULUI CORP

Suport de curs
Centrul de masă al întregului corp, numit şi centru anatomic de masă, este uşor de măsurat cu
ajutorul unei instalaţii (fig. 6) constând dintr–o placă basculantă montată la un capăt pe un cântar iar
la celalalt capăt pe un element de sprijin. Punctul de sprijin trebuie ales astfel încât centrul de
greutate să fie plasat între acesta şi cântar, de preferinţă cât mai aproape de punctul de sprijin. Prin
respectarea acestei condiţii se asigură o mai mare precizie măsurătorilor prin posibilitatea utilizării
unor sisteme de cântărire cu o limită de măsurare de (0-5) kg în loc de (50-100) kg.
Determinarea poziţiei centrului de greutate pentru întregul corp se realizează cu subiectul amplasat
pe placa basculantă cu faţa în jos.
Notând cu S valoarea indicată de cântar, în acest caz, şi, presupunând cunoscute greutatea (w1) şi
poziţia (x1) a centrului de greutate al plăcii, precum şi greutatea (w2) a corpului şi poziţia (x3) a
punctului de sprijin, prin scrierea ecuaţiilor de echilibru, faţă de punctul de sprijin, pentru momentele
forţelor ce acţionează pe placă, se obţine:
w1 x1 + w2 x2 = S x3
de unde rezultă pentru poziţia centrului de masă valoarea dată de expresia:

S ⋅ x3 − w1 ⋅ x1
x2 =
w2
DETERMINAREA MASEI UNUI SEGMENT DISTAL
Masa sau greutatea unui segment distal poate fi determinată prin tehnica demonstrată anterior, în
fig.6b. Segmentul a cărei masă se doreşte a fi determinată – de exemplu gamba şi laba piciorului –
este ridicat în poziţie verticală astfel încât poziţia centrului său de masă să fie deasupra centrului
articulaţiei. Anterior ridicării, poziţia centrului de masă al segmentului este w4 iar indicaţia cântarului
în acest caz este S. După ridicare, centrul de masă va fi plasat la o distanţă w5 faţă de punctul de
sprijin al plăcii basculante, indicaţia cântarului fiind în acest caz S’.
Ţinând cont că descreşterea valorilor momentului în sensul acelor de ceas, datorită mişcării
segmentului, este egală cu creşterea valorilor momentului forţei de reacţie a cântarului în raport cu
punctul de sprijin, se poate scrie:
w4 ⋅ ( x4 − x5 ) = ( S '−S ) ⋅ x3
de unde rezultă pentru masa segmentului distal expresia:

( S '−S ) ⋅ x3
w4 =
x4 − x5

Eroarea majoră în această determinare este dată de eroarea în valoarea poziţiei x4 a centrului de
masă pentru segment, valoare care în mod obişnuit este obţinută din tabele antropometrice.
Pentru a obţine masa întregului picior, acest experiment poate fi repetat cu subiectul aşezat pe spate
şi cu piciorul flexat la 900. Din masa întregului picior se poate acum scădea cea a gambei şi labei
piciorului pentru a obţine masa coapsei.
1.4.3 DETERMINAREA MOMENTULUI DE INERŢIE AL UNUI SEGMENT DISTAL

Pentru mişcarea de rotaţie, momentul de inerţie reprezintă constanta de proporţionalitate dintre
acceleraţia unghiulară α şi momentul M care a determinat apariţia acestei acceleraţii, conform
relaţie:
M=I. α
Această ecuaţie poate fi utilizată pentru determinarea momentului de inerţie al unui segment distal,
momentul fiind luat în raport cu articulaţia proximală, iar segmentul proximal fiind considerat fixat.
Pentru calculul direct al momentului de inerţie se poate utiliza aşa numita metodă a “eliberării rapide”
(fig. 7). Pacientul amplasat pe un scaun are glezna prinsă într-un mecanism de decuplare rapidă
care se opune forţei F, exercitate pe un cablu de tracţiune la distanţa y1 faţă de articulaţia
genunchiului. Pentru măsurarea acceleraţiei se utilizează un accelerometru ce este amplasat pe
călcâi la distanţa y2 de genunchi. In poziţie neutră, sub acţiunea forţelor ce acţionează asupra lui,
piciorul se va afla în echilibru. Intre acceleraţia tangenţială a, măsurata de accelerometru, şi cea
unghiulară α există relaţia:
a = y2 . α
In momentul acţionării mecanismului de decuplare acesta va elibera brusc piciorul, forţa de reţinere
a piciorului va scădea brusc la zero iar momentul net ce acţionează pe picior va fi :
M = F.y1

Suport de curs
Având în vedere timpul scurt de desfăşurare a evenimentului, pentru înregistrarea forţei F şi a

acceleraţiei tangenţiale a se poate utiliza un osciloscop cu memorie dublă.
Fig.7
Momentul de inerţie pentru segmentul distal se va obţine ca fiind:
M F ⋅ y1 ⋅ y2
I= =
α a
Pe osciloscop se poate observa creşterea bruscă a acceleraţiei simultan cu descreşterea rapidă a

forţei F ce acţiona asupra piciorului. Scăderea forţei este determinată de deplasarea înainte a
piciorului ca urmare a acţionării mecanismului de decuplarea. Decuplarea poate avea loc, de
exemplu prin tăierea bruscă a cablului ce reţine piciorul. Variaţia bruscă a acceleraţiei poate fi
utilizată pentru declanşarea baleiajului de către osciloscop, astfel încât să se poată capta variaţiile
rapide ale forţei şi acceleraţiei. In prezent, există echipamente sofisticate ce permit determinarea
simultană a mai multor parametrii. Astfel de tehnici au fost dezvoltate de Hatze (1975) şi permit
măsurarea simultană a momentului de inerţie, a poziţiei centrului de masă şi a coeficientului de
amortizare.
1.4.4 CENTRELOR DE ROTAŢIE ALE ARTICULAŢIILOR
Marker-ii ataşaţi de corp sunt plasaţi, de obicei, pentru a reprezenta cele mai bune estimări ale
centrelor articulaţiilor. Totuşi, datorită constrângerilor anatomice, poziţionările pot fi eronate.
Maleola laterală, de exemplu, este o localizare obişnuită pentru marker–ii articulaţiei gleznei.
Articularea suprafeţelor tibie-talus se realizează, însă, astfel încât capătul distal al tibiei (şi fibula) să

se mişte pe un arc de cerc peste talus. Adevăratul centru de rotaţie este, de fapt, cu câţiva
centimetrii distal faţă de maleola laterală.
La alte articulaţii apar diferenţe şi mai evidente. Articulaţia soldului este deseori identificată în plan
sagital printr-un marker plasat pe marginea superioară a marelui trohanter. Markerul este, în mod
evident, plasat întrucâtva mai lateral decât centrul articulaţiei şoldului astfel încât rotaţiile internă şi
externă ale şoldului relativ la pelvis, precum şi abducţia-adducţia sa, pot cauza erori considerabile la
nivelul şoldului. Apare astfel importanţa identificării corecte a adevăratelor centre de rotaţie în raport
cu markerii anatomici care sunt amplasaţi pe piele.
Pentru rezolvarea acestei probleme s-au dezvoltat mai multe tehnici care permit calcularea centrului
instantaneu de rotaţie al oricărei articulaţii utilizând pentru aceasta istoricul deplasării markeri-lor de
pe două segmente adiacente. In figura 8 sunt prezentate două astfel de segmente aflate în mişcare
plană. Ele sunt translatate şi rotite în spaţiu astfel încât un segment să fie fix în spaţiu iar cel de-al
doilea să se rotească după cum este indicat pe figură. Centrul de rotaţie corespunzător unui moment
oarecare de timp este ( xC , yC) el fiind amplasat în interiorul segmentului fixat. Ceea ce interesează
este poziţia punctului ( xC , yC) relativ la coordonatele anatomice (x3 , y3) şi ( x4 , y4) ale segmentului.
Markerii (x1, y1) şi (x2, y2) sunt localizaţi ca în figură. Marker-ul (x1, y1) are viteza tangenţială
instantanee V şi este amplasat la raza R faţă de centrul de rotaţie. Dreapta ce uneşte punctele
(x1,y1) şi (x2,y2) permite determinarea vitezei unghiulare ω z a segmentului ce se roteşte. Cu unul din
segmente fixat în spaţiu, ω z devine viteza unghiulară a articulaţiei, deci:
V = ωz × R
sau, în coordonate carteziene:

Suport de curs
Vx ⋅ i + V y ⋅ j = ( R y ⋅ ω z ) ⋅ i − ( Rx ⋅ ω z ) ⋅ j
Deci:
Vx = R y ⋅ ω z si Vy = − Rx ⋅ ω z
Având în vedere că Vx , Vy şi ω z pot fi calculate din informaţiile privind traiectoria marker-ului,

rezultă ca valorile pentru Ry şi Rz pot fi determinate. Pe baza poziţiei cunoscute a markerului
amplasat în (x1, y1) se va putea determina poziţia (xC, yC) a centrului de rotaţie al articulaţiei. O
atenţie deosebită trebuie acordată situaţiilor corespunzătoare apropierii de zero sau a schimbării
semnului (polarităţii) vitezei unghiulare ω z , pentru că în acest caz valorile pentru R calculate cu
relaţiile de mai sus devin nedeterminate sau în mod eronat devin foarte mari.
1.5 ANTROPOMETRIA MUSCHILOR

Înainte de a putea calcula forţele produse de muşchii individuali în timpul mişcării normale, este în
mod obişnuit necesară cunoaşterea dimensiuni muşchilor.
Dacă muşchii aceluiaşi grup împart sarcina, aceasta are loc proporţional cu secţiunile lor
transversale. Deasemenea, lucrul mecanic al fiecărui muşchi poate fi diferit în funcţie de lungimea
braţului de acţiune al forţei în raport cu originea şi inserţia muşchiului şi în funcţie de alte structuri de
sub muşchi sau tendoane, care alterează unghiul de acţiune al tendonului.
1.5.1 ARIA TRANSVERSALĂ A MUŞCHILOR

Aria transversală funcţională sau fiziologică (PCA) a muşchilor este o măsură a numărului de
sarcomeri în paralel cu unghiul de tragere al acestora. In muşchii penaţi fibrele acţionează la un
unghi faţă de axa longitudinală şi de aceea nu sunt tot atât de eficienţi ca muşchii cu fibrele dispuse
în paralel. Unghiul dintre axa longitudinală a muşchiului şi axa fibrei este numit “unghi de penaţie”.
In muşchii cu fibrele dispuse în paralel, aria transversală (PCA) este dată de relaţia:
m
PCA = [cm2]
d ⋅l
în care: m = masa fibrelor musculare [g]; d = densitatea muşchiului [g/cm3] = 1.056 g/cm3; l =
lungimea muşchiului [cm].
In muşchii penaţi aria transversală (PCA) devine:
m ⋅ cos θ
PCA = [cm2]
d ⋅l
în care θ = unghiul de penaţie, care creşte cu scurtarea muşchiului.

LUCRUL MECANIC, ENERGIA ŞI PUTEREA
1. INTRODUCERE
Analiza biomecanică impune cu necesitate luarea în considerare şi a variabilelor ce descriu
energetica mişcării. Fluxurile de energie reprezintă cauza directă a mişcărilor ce se observă, absenţa
lor conducând în mod direct la absenţa mişcării. Evaluarea corectă a mersului patologic depinde
direct de luarea în considerare a transferurilor de putere în articulaţii, acestea completând datele
furnizate de evaluările electromiografice (EMG) sau cele privind forţele şi momentele ce se dezvoltă.
Calcularea corectă a lucrului mecanic este esenţială nu numai în scop de diagnostic ci şi în
evaluarea capacităţilor de muncă şi aprecierea performanţelor sportive. Conceptele de bază privind
energetica mişcării sunt energia, lucrul mecanic şi puterea.
1.1 ENERGIA ŞI LUCRUL MECANIC

Energia şi lucrul mecanic au aceleaşi unităţi de măsură (J) dar au înţelesuri diferite.
Energia este o măsură a capacităţii unui corp, la un moment de timp, de a efectua lucru mecanic.
De exemplu, un corp având o energie cinetică de 200J şi o energie potenţială de 150J poate efectua
un lucru mecanic de 350J. Lucrul mecanic, pe de altă parte, este o măsură a fluxului de energie de
la un corp la altul, acest transfer necesitând un timp pentru ca lucrul mecanic să fie efectuat. Dacă
fluxul de energie este direcţionat de la corpul A la corpul B se spune că A poate efectua lucru
mecanic asupra lui B, sau muşchiul A poate efectua lucru mecanic asupra segmentului B dacă fluxul
este dirijat de la muşchi spre segment.
1.2 LEGEA CONSERVARII ENERGIEI
Legea conservării energiei se aplică tuturor punctelor din corp în toate momentele de timp. De
exemplu, orice segment de corp va schimba energia sa numai dacă există un flux de energie înspre
sau dinspre orice structură adiacentă (tendoane, ligamente sau suprafeţe articulare).
In fig.1a, este prezentat un segment cuplat cu segmentele adiacente prin suprafeţe articulare şi prin
patru muşchi ce îşi au punctele de inserţie la nivelul său. Dacă lucrurile mecanice efectuate în
aceste puncte, într-o perioadă de timp foarte scurtă Δt, sunt valorile reprezentate în fig.1, se poate
scrie legea conservării energiei care stabileşte egalitatea dintre suma algebrică a tuturor fluxurilor de
energie şi variaţia de energie ΔEs a segmentului considerat:

Suport de curs
ΔE s = 4 + 2.4 + 5.3 -1.7–0.2–3.8 = 6 J
Fig.1
Rezultă deci posibilitatea calculării variaţie de energie ΔEs pentru un segment cu condiţia
determinării în prealabil a fluxurilor de energie în fiecare din punctele de contact cu elementele
anatomice adiacente (în cazul prezentat există şase puncte de contact). Balanţa energetică nu va fi
exactă din cauza erorilor de măsurare, pe de o parte, şi a imperfecţiunilor date de ipotezele luate în
calcul la realizarea modelului cu segmente articulate.
O a doua cale de analiză a balanţei energetice este cea care ia în considerare puterile şi fluxurile de
energie ce intră şi ies din segment, obţinând în acest caz viteza de variaţie a energiei segmentului.
Astfel, pentru un timp Δt= 20msec se va obţine, pentru cazul reprezentat în figura 1b:
∆Es
= 200 + 120 + 265 − 85 − 10 − 190 = 300W
∆t
In fiecare segment are loc şi un alt aspect al conservării energiei dat de tipul de energie ce se
înmagazinează în el. Astfel, energia ΔEs a segmentului, în orice moment de timp, ar putea fi dată de
o combinaţie oarecare de energie potenţială şi cinetică ce pot fi chiar independente de debitele de
energie ce intră sau ies din segment. Analiza acestor componente şi determinarea cantitativă a
conservării de energie vor fi prezentate într-un paragraf viitor.
1.2 LUCRUL MECANIC INTERN ŞI EXTERN

Singura sursă de generare a energie mecanice în corpul uman este constituită de muşchi aceştia
reprezentând totodată şi cel mai important loc de absorbţie a energiei.
O foarte mică parte din energie este disipată în căldura ca rezultat al frecării şi viscozităţii ţesuturilor
de legătura de la nivelul articulaţiilor. Se poate spune, astfel, că energia mecanică este într-o
continuă curgere înspre şi dinspre muşchi şi de la segment la segment.
Pentru îndeplinirea unei sarcini exterioare pot avea loc numeroase variaţii de energie în segmentele
ce intervin între sursă (în cazul nostru corpul uman) şi sarcina exterioară.
Intr-o sarcină de ridicare a unei greutăţi (fig.2) variaţia de lucru mecanic ar putea fi de 200W dar
variaţia de lucru mecanic necesară creşterii energiei întregului corp de către sursa musculară a
membrului inferior ar putea fi de 400W. Deci suma variaţiilor de lucru mecanic intern şi extern ar
putea fi de 600W, această generare de energie fiind produsă de mai multe surse musculare după
cum este arătat.
Fig. 2
In timpul multor activităţi de mişcare, precum mersul şi alergarea, nu există însă nici o sarcină
externă, toate generările şi absorbţiile de energie fiind cerute doar pentru mişcarea segmentelor
corpului. Trebuie făcuta, deci, o distincţie între lucrul mecanic efectuat asupra segmentelor
corpului (lucrul mecanic intern) şi cel efectuat asupra sarcinilor externe (lucrul mecanic
extern).
In consecinţă, ridicarea greutăţilor, împingerea unei maşini sau pedalarea unui ergometru au sarcini
externe bine definite. O excepţie de la definiţia lucrului mecanic extern include ridicarea propriei

Suport de curs
greutăţi corporale la o nouă înălţime. Astfel, alergarea în sus pe un deal implică atât lucru mecanic
extern cât şi lucru mecanic intern.
Lucrul mecanic extern poate fi negativ dacă o forţă externă este exercitată pe corp şi corpul se
retrage. In sporurile de contact lucrul mecanic extern este de obicei efectuat pe jucători prin
împingere sau apucare. O mingie de baschet efectuează lucru mecanic asupra celui care o prinde,
în timp ce mâna acestuia şi braţele se retrag.
In ergometrie ciclistul efectuează lucru mecanic intern doar pentru a-şi mişca picioarele prin pedalare
liberă. In fig.3 se prezintă o situaţie în care ciclistul efectuează atât lucru mecanic intern cât şi extern.
Acest experiment complex include o bicicletă ergometrică cuplată printr-un lanţ la o a doua bicicletă.
Deci un ciclist(A) pedalează înainte, efectuând lucru mecanic pozitiv, în timp ce al doilea ciclist (B)
pedalează înapoi şi efectuează lucru mecanic negativ.
Ipoteza făcuta de unii cercetători (Abbot, 1952) a fost aceea că fiecare ciclist efectuează acelaşi
lucru mecanic. Ipoteza se dovedeşte a fi falsă dacă se are în vedere că ciclistul A, care efectuează
lucru mecanic pozitiv, dezvoltă pe lângă propriul său lucru mecanic intern şi lucru mecanic extern
asupra ciclistului B ce efectuează lucru mecanic negativ, la acestea adăugându-se orice alt lucru
mecanic adiţional, negativ al acestui ciclist.
Fig. 3
Astfel, dacă lucrul mecanic intern al fiecărui ciclist era de 75 W, ciclistul A, ce efectuează lucru
mecanic pozitiv, ar avea de efectuat lucru mecanic cu o viteza de 150W doar pentru a pedala pentru
ambii ciclişti. Dacă ciclistul ce efectuează lucru mecanic negativ ar contracta muşchii s-ar adăuga o
sarcină suplimentară. Deci dacă ciclistul B efectuează lucru mecanic cu o variaţie de 150W, ciclistul
A este încărcat cu 300W. Se explică astfel cauzele pentru care ciclistul A oboseşte mai repede. Cei

doi ciclişti lucrează cu o viteză de variaţie a lucrului mecanic diferită şi în plus consumul metabolic
pentru efectuarea de lucru mecanic pozitiv depăşeşte cu mult pe cel necesar efectuării de lucru
mecanic negativ.
1. 4 EFICIENŢA
Termenul de eficienţă este probabil cel mai întrebuinţat dar şi cel mai greşit interpretat termen din
energetica mişcării umane. Confuzia şi eroarea rezultă din definirea incorectă a mărimilor ce sunt
incluse în ecuaţia de definire a eficienţei. In vederea corectei aprecieri a eficienţei unei mişcări este
absolut necesară cunoaşterea mecanismelor de instalare a ineficienţei, deci a cauzelor de producere
a lor. Mecanismele de instalare a ineficienţei au la bază patru cauze ce derivă din două procese
fundamentale şi anume:
• ineficienţa în transformarea energiei metabolice în energie mecanică;
• ineficienţa neurologică în controlul acestei energii.
Energia metabolică este convertită în energie mecanică la nivelul tendonului iar eficienţa metabolică
depinde de starea fizica a muşchilor, de starea metabolică (oboseală) a acestora, de dieta
subiectului şi de problemele metabolice ale acestuia.
Această conversie a energie poate fi numită eficienţă metabolică sau eficienţă musculară şi se
calculează prin raportul dintre suma lucrurilor mecanice ( ∑ Lmec ) realizate de toţi muşchii şi
activitatea metabolică (Lmetabolic ) a acestora, deci:
eficienţa metabolică (musculară) = ∑ Lmec

Lmetabolic
O astfel de eficienţă este dificil de calculat din cauza imposibilităţii determinării lucrurilor mecanice
musculare, pentru care ar trebui stabilită evoluţia în timp a forţelor şi vitezelor pentru fiecare muşchi
implicat în mişcare şi de a izola energia metabolică a acestora. Se impune astfel determinarea
eficienţei pe baza lucrurilor mecanice ale segmentelor, urmând apoi a se corecta costul metabolic
prin scăderea valorilor estimate privind costurile metabolice adiţionale neasociate cu lucrurile
mecanice implicate.
O astfel de eficienţă, numita eficienţă mecanică, ar putea fi definită prin raportul dintre lucrul
mecanic total, intern şi extern, şi diferenţa dintre costul metabolic şi costul metabolic de repaus:
mec (int ern + extern)

Ltotal
eficienţa mecanică =
cos t metabolic − cos t metabolic
repaus

Suport de curs
Costul metabolic de repaus în pedalarea pe bicicletă ar putea fi asociat, de exemplu, cu statul liniştit
pe bicicletă, existând în acest sens echipamente medicale specializate în determinarea
metabolismului prin determinarea consumului de oxigen pe o anumită perioadă de timp.
O variantă de apreciere a eficienţei este prin determinarea eficienţei lucrului mecanic care se
defineşte prin raportul dintre lucrul mecanic extern ( Lextern
mec ) şi diferenţa dintre costul metabolic total şi
cel corespunzător pentru lucrul mecanic nul:

Lextern
eficienţa lucrului mecanic = mec
l .ucru ..mecanic = o
cos t metabolic − cos t metabolic
Costul metabolic pentru lucru mecanic nul ar putea fi în cazul biciclistului, de exemplu, costul
corespunzător pedalării libere pe bicicletă.
In toate calculele de eficienţă prezentate există cantităţi variabile de lucru mecanic pozitiv şi negativ.
Costul metabolic pentru lucru mecanic pozitiv depăşeşte întotdeauna pe cel corespunzător lucrului
mecanic negativ, de acelaşi nivel. In majoritatea activităţilor, însă, lucrul mecanic negativ nu poate fi
neglijat.
Mersul pe teren plan prezintă nivele egale de lucru mecanic pozitiv şi negativ. Alergatul în sus, pe un
deal, necesită efectuarea de lucru mecanic pozitiv mai mare decât cel negativ, şi invers pentru
situaţia alergării în jos pe deal. Deci, oricare din calculele de eficienţă va conduce la rezultate
puternic influenţate de procentele relative de lucru mecanic pozitiv şi negativ.
O ecuaţie care exprimă această situaţie este următoarea:
L >0 <0
costul metabolic + costul Lmetabolic = costul metabolic
L>mec
0
L< 0
sau: + mec = costulmetabolic
η+ η−
în care: η+ şi : η- reprezintă eficienţele ( randamentele) lucrului mecanic pozitiv, respectiv negativ.

Interpretarea eficienţei este greşită dacă se presupune a fi o simplă măsură a modului eficient în
care sistemul metabolic converteşte energia biochimică în energie mecanică şi mai puţin o măsură a
eficienţei cu care sistemul neural îşi exercită controlul asupra conversiei acestei energii. Anomalia
care rezultă poate fi demonstrată de următorul exemplu: un adult normal efectuează în mers un lucru
mecanic de 100J/pas dublu, distribuit în mod egal pe fiecare pas simplu. Costul metabolic este în
acest caz de 300J/pas dublu ceea ce ar produce o eficienţă de 33%. Un adult cu handicap locomotor
ar efectua pentru mers un lucru mecanic considerabil mai mare, de exemplu de 200J/pas dublu. Din
punct de vedere metabolic, costul ar putea fi de 500J/pas dublu, ceea ce ar rezulta într-o eficienţă de
40%. In mod evident, adultul normal este un subiect cu un mers mai eficient, ceea ce calculele

privind eficienţa nu reflectă. Din punct de vedre neurologic, persoana cu handicap este destul de
ineficientă pentru că nu generează o caracteristică neurologică normală. Totuşi aceasta este destul
de eficientă în conversia curentă a energiei metabolice în energie mecanică (la tendoane), acest
aspect fiind singurul reflectat în valoarea obţinută mai sus.
1.4.1 LUCRUL MECANIC MUSCULAR POZITIV

Lucrul mecanic pozitiv este lucrul mecanic efectuat în timpul unei contracţii concentrice când
momentul muşchiului acţionează în aceeaşi direcţie cu viteza unghiulară.
Fig. 4
Daca muşchiul flexor determină o scurtare, putem considera că momentul flexor este pozitiv şi viteza
este, de asemenea pozitivă. Produsul dintre momentul muscular şi viteza unghiulară este pozitiv,
deci puterea va fi la rândul ei pozitivă, după cum rezultă şi din fig.4a. Invers, dacă un moment
muscular extensor este negativ şi viteza unghiulară de extensie tot negativă, produsul va fi tot pozitiv
( fig. 4b).
Integrala puterii pe timpul contracţiei este lucrul mecanic net efectuat de muşchi şi reprezintă energia
generată transferată de muşchi membrelor.
1.4.2 LUCRUL MECANIC NEGATIV AL MUŞCHILOR

Lucrul mecanic negativ este lucrul mecanic efectuat în timpul unei contracţii excentrice când
momentul muscular acţionează în direcţie opusă cu mişcarea articulaţiei.
Fig. 5

Suport de curs
Aceasta are loc, de obicei, când o forţă externă Fext acţionează pe un segment şi este astfel încât
creează un moment în articulaţie mai mare decât momentul muscular. Forţa externă ar putea include
forţele gravitaţionale sau reacţiunea solului. Utilizând convenţia de semn anterioară, se obţine,
conform fig.5a, un moment flexor pozitiv şi o viteză unghiulară de extensie negativă.
Produs dintre moment şi viteză, deci puterea, rezultă în acest caz negativ astfel încât lucrul mecanic
efectuat în timpul acestei modificări unghiulare este negativ. In mod similar, când există un moment
extensor negativ în timpul unei modificări unghiulare de flexie produsul este de asemenea negativ
(fig.5b). In acest caz, lucrul mecanic este efectuat asupra muşchilor de către forţele exterioare şi
reprezintă un debit de energie de la membre spre muşchi, deci o absorbţie de energie.
1.4.3 LUCRUL MECANIC AL MUŞCHILOR

Având în vedere că putere reprezintă viteza de efectuare a lucrului mecanic rezultă că se poate
obţine lucrul mecanic prin integrarea puterii pe un interval de timp.
Deci, lucrul mecanic poate fi calculat ca produs dintre putere şi timp, unitatea sa de măsură fiind
joulul, 1J = 1W. 1sec
Dacă, spre exemplu, un muşchi generează o putere de 100W în timp de 0.1 sec va rezulta un lucru
mecanic de 10J. Aceasta înseamnă ca 10J din energia mecanică a fost transferată de la muşchi
către segmentele membrului. Puterea este continuu variabilă în timp. Deci lucrul mecanic efectuat
trebuie calculat prin integrarea în timp a ariei de sub curba de variaţie a puterii.
Lucrul mecanic efectuat de un muşchi pe o perioada t1-t2 este dat de relaţia :
t2
Wm = ∫ Pm ⋅ dt [J]
t1

1.4.4 LUCRUL MECANIC EFECTUAT DE O SARCINĂ EXTERIOARĂ
Când o parte oarecare a corpului exercită o forţă pe un segment adiacent sau pe un corp exterior, el
poate efectua lucru mecanic doar dacă se mişcă. In acest caz, lucrul mecanic efectuat este definit
ca produsul dintre forţa ce acţionează pe corp şi deplasarea corpului pe direcţia forţei aplicate.
Lucrul mecanic dW efectuat când o forţă determină o deplasare infinitezimală ds este dat de relaţia:
dW = F . ds
sau, lucrul mecanic efectuat când forţa acţionează pe o distanta s1 va fi :
s1
W= ∫0 F ⋅ ds = F ⋅ s1
Daca forţa nu este constantă – cazul cel mai frecvent – atunci vor fi doua variabile ce se modifică cu
timpul. Este deci necesar să se calculeze puterea ca o funcţie de timp şi să se integreze curba de
putere în raport cu timpul pentru a obţine lucrul mecanic efectuat.
Puterea este viteza de efectuare a lucrului mecanic sau dW/dt, deci:
dW ds
P= =F⋅ = F ⋅v
dt dt
în care: P = puterea instantanee [W]; F = forţa [N]; v = viteza [m/sec].
Având în vedere că atât forţa cât şi viteza sunt vectori trebuie efectuat mai întâi produsul scalar sau
produsul dintre forţă şi componenta de viteză de pe direcţia forţei. Se va obţine:
P = F.v.cos θ = Fx .vx + Fy.vy
In care : θ = unghiul dintre forţă şi viteză în planul definit de aceşti vectori; Fx,Fy = forţele în direcţia
x,y; vx,vy = vitezele în direcţia x,y.
Spre simplificare, dacă se consideră că forţa şi viteza sunt întotdeauna în aceeaşi direcţie, cos0°= 1
şi deci:
P = F.v [W]
t t
W = ∫ P ⋅ dt = ∫ F ⋅ v ⋅ dt [ J ]
0 0
1.4.5 TRANSFERUL DE ENERGIE ÎNTRE SEGMENTE
PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com Fig. 6

Suport de curs
Fiecare segment exercită forţe pe segmentele vecine şi dacă există o mişcare de translaţie a
articulaţiilor, există un transfer de energie mecanică între segmente. Cu alte cuvinte, un segment
poate efectua lucru mecanic pe un segment adiacent printr-o deplasare a forţei prin centrul
articulaţiei (Quanbury, 1975). Acest lucru mecanic se adăuga lucrului mecanic descris în paragrafele
anterioare. Ecuaţiile prezentate în subcapitolul precedent pot fi utilizate pentru calcularea vitezei de
transfer a energiei, deci a puterii, prin centrul articulaţiei. La nivelul articulaţiei dintre două segmente
adiacente (fig.6), forţa de reacţiune Fj1 a segmentului 2 asupra segmentului 1, acţionează la un
unghi θ1 faţă de vectorul viteză vj. Produsul Fj1.vj.cos θ1 este pozitiv, indicând un transfer de
energie în segmentul 1. Invers, produsul Fj2.vj.cos θ2 este negativ, indicând un transfer de energie
de la segmentul 2. Având în vedere că Pj1= - Pj2, rezultă că fluxul de ieşire din segmentul 2 egalează
fluxul de intrare în segmentul 1.
Intr-un sistem cu n articulaţii vor exista n fluxuri de puteri dar suma algebrică a tuturor acestor fluxuri
va fi zero, confirmând faptul că aceste fluxuri sunt pasive şi, în consecinţă, nu adăuga sau
diminuează din energia corporală totală.
Acest mecanism al transferului de energie între segmente sau între segmentele adiacente este
destul de important în conservarea energiei oricărei mişcări pentru că este un proces pasiv şi nu
necesită activitate musculară.
La sfârşitul balansului, de exemplu, laba piciorului şi gamba pierd din energia lor prin balans, energie
care este transferată în sus prin coapsă spre trunchi, unde este conservată şi convertită în energie
cinetică pentru a accelera partea superioară a corpului în direcţia spre înainte.
1.5 FORME DE STOCARE A ENERGIEI

1.5.1 Energia potenţială (PE)

Energia potenţială este energia datorată gravitaţiei, ea crescând cu înălţimea corpului faţă de sol sau
alt sistem de referinţă dat.
PE = m.g.h [J]
în care : m - masa [kg]; g = 9.8 [m/sec2]; h – înălţimea centrului de masă [ m].
Dacă h = 0, va rezulta o energie potenţială nulă. Totuşi, sistemul de referinţă legat de pământ,
trebuie ales cu grijă pentru a se adapta problemei date. In mod normal, el este ales cu originea în cel
mai de jos punct pe care corpul îl poate ocupa în timpul mişcării pe care o efectuează. Pentru un
scafandru originea sistemului ar putea fi nivelul apei iar pentru o persoana ce se află în mers, cel mai
de jos punct de pe traiectoria parcursă.
1.5.2 Energia cinetică (KE)

Energia cinetică se prezintă sub două forme :
1
• energie cinetică datorată vitezei de translaţie KEt = m ⋅ v2 [J]
2
1
• energie cinetică datorată vitezei de rotaţie KEr = I ⋅ ω2 [J]
2
în care: v – viteza centrului de masa [m/sec]; I - moment de inerţie mecanic [kg.m2]; ω - viteza
unghiulară a segmentului [ rad/sec].
Din relaţie rezultă că acest tip de energie creşte cu pătratul vitezei, polaritatea direcţiei vitezei este
neimportantă (viteza intervine la puterea a doua, fiind deci întotdeauna pozitivă), iar nivelul inferior
de energie este cel pentru care corpul este în repaus.
1.5.3 Energia totală şi transferul dintr-un segment

După cum s-a menţionat anterior energia unui corp există sub trei forme astfel că energia totală este:
1 1
Esegment = Es = PE + KEt + KEr = mgh + mv 2 + Iω2 [J]
2 2
Pentru un corp este posibil să se schimbe energia în interior şi totuşi să-şi menţină energia totală
constantă.

Biomecanica Aparatului Locomotor - Curs

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Biomecanica Aparatului Locomotor - Curs

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

BIOMECANICA SI BIOMOTRICITATE

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

1.2. Mişcarea ca formă de existenţă a materiei

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

1.3. Corpul omenesc ca un tot unitar

Organismul uman, în mişcare, trebuie privit ca un întreg, nu ca o manifestare izolată a unor

Axe, planuri şi direcţii de mişcare

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Clasificarea mişcărilor în raport cu planurile anatomice

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mişcările de înclinare laterală şi de revenire ale trunchiului se realizează faţă de planul

Tipuri biomecanice de activitate statică

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

de anteductori sau abductori, fără participarea antagoniştilor.

Tipurile biomecanice de activitate dinamică

Contracţia izotonă a muşchilor produce mişcare, adică deplasarea segmentelor osoase; în

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

2. Biomecanica aparatului locomotor

2.1. Principiile mecanicii newtoniene

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mişcarea: forţe şi sisteme de referinţă. termeni şi concepte mecanice

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

legi fizice şi pot fi sistematizate astfel:

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

2.2. Caracteristicile unei forţe

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Fig. 1. Elementele unei pârghii

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

2.4. Statica articulară

Importante si esenţiale probleme de statică sunt la nivelul coloanei vertebrale, genunchiului,

Biodinamica articulară survine ca un corolar după parcurgerea în ordine a capitolelor osoase,

Analiza biomecanică a mersului

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

3. ANALIZA BIOMECANICA A MERSULUI DIN PRISMA VECTORILOR DE

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Heel-strike Mid-stance toe-off

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Heel-strike Mid-stance toe-off

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Contributia musculaturii în mersul înainte pe plan orizontal

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Diferite forme de mers

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

1.2 DIMENSIUNILE SEGMENTELOR

1.3 DENSITATE, MASA ŞI PROPRIETĂŢI INERTIALE

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

1.3.1 DENSITATEA INTREGULUI CORP

1.3.2 DENSITĂŢILE SEGMENTELOR

1.3.3 MASA SEGMENTULUI ŞI CENTRUL SĂU DE MASĂ

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

în care : mi = di Vi cu di = densitatea secţiunii i; Vi = volumul secţiunii i.

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

1.3.4 CENTRUL DE MASĂ AL UNUI SISTEM DE SEGMENTE

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

1.3.5 MOMENTUL DE INERŢIE ŞI RAZA DE GIRAŢIE