Professional Documents
Culture Documents
Capitolul 6
TRATAMENTELE TERMICE
LA OŢELURI ŞI FONTE
6.1. Introducere
257
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
260
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
când, la temperatura ti, nivelul limitei de curgere a materialului pieslor, R tpi este
inferior intensităţii tensiunilor reziduale existente în structură σrez;
* mecanismul deformării prin difuzie-fluaj, care funcţionează întotdeauna la
detensionarea termică a pieselor, dar are o contribuţie substanţială la relaxarea
tensiunilor reziduale în special când, la temperatura de încălzire ti, σrez < R tpi .
La detensionarea prin primul mecanism, consumarea energiei câmpului de
tensiuni reziduale prin realizarea proceselor de deformare plastică locală a
materialului pieselor determină reducerea intensităţii tensiunilor reziduale la
nivelul R tpi , aşa cum arată schema din figura 6.3. Eficienţa detensionării, exprimată
σ rez − σ rd
prin gradul de relaxare a tensiunilor reziduale GR = 100 (în %), în care σrd
σ rez
reprezintă intensitatea tensiunilor reziduale după detensionare, este în acest caz
dependentă direct de valoarea temperaturii ti şi este influenţată în mică măsură de
durata τm.
aplicarea unor tratamente termice ulterioare şi se prelucrează mai uşor prin aşchiere.
Parametrii de regim la aplicarea acestui tratament sunt: încălzirea la ti = A1 + 30…50 oC
(încălzirea imediat deasupra temperaturii A1), menţinerea la această temperatură o
durată τm = 5…10 min pentru uniformizarea temperaturii în masa pieselor şi
finalizarea transformării perlitei în austenită) şi răcirea cu traversarea foarte lentă a
punctului critic A1 sau efectuarea a 3…4 pendulări ale temperaturii în jurul
punctului critic A1, urmată de răcirea în aer liniştit (în etapa de răcire trebuie să se
asigure condiţiile necesare realizării proceselor de difuzie şi reducerii energiei libere
a sistemului prin globulizarea cementitei rezultate la transformarea austenitei).
Diagrama RGC este prezentată în figura 6.6.
265
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
(piesa se căleşte integral sau pătruns) şi b) vr > vrc numai într-o zonă de la
suprafaţa piesei (efectul călirii se manifestă numai în această zonă şi piesa se
căleşte parţial, în miez formându-se structurile tipice transformării austenitei prin
mecanismul cu difuzie – sorbită, troostită − sau prin mecanismul intermediar –
bainită). Situaţia realizată − într-un caz concret de aplicare a C − este determinată
de proprietăţile mediului de răcire, de caracteristicile fizico - chimice şi structurale
ale oţelului tratat şi de parametrii dimensionali ai piesei tratate. Comportarea la
călire a unui oţel poate fi exprimată sintetic prin definirea a două proprietăţi
tehnologice: a) capacitatea de călire şi b) călibilitatea.
Capacitatea de călire este o proprietate tehnologică ce descrie aptitudinea
unui oţel de a-şi mări duritatea prin călire. Tinând seama de aspectele prezentate în
scap. 5.2.2 rezultă că, această proprietate este determinată în principal de
conţinutul (concentraţia) de carbon al oţelului şi poate fi exprimată cantitativ prin
valoarea durităţii martensitei obţinute la călire HM.
Călibilitatea este o proprietate tehnologică ce descrie aptitudinea unui
oţel de a se căli pe o anumită adâncime. Călibilitatea unui oţel, care este direct
determinată de mărimea vitezei vrc (aşa cum rezultă examinând fig. 6.9), este
influenţată de următorii factori:
* conţinuturile de carbon şi de elemente de aliere (creşterea concentraţiei
masice de carbon şi/sau prezenţa în compoziţia oţelurilor a elementelor de aliere –
cu excepţia Co – asigură micşorarea vrc şi mărirea călibilităţii);
* gradul de omogenitate al austenitei supuse călirii (dacă austenita
obţinută în etapele de încălzire şi menţinere a oţelului la ti este omogenă, tendinţa
sa de transformare la răcire prin mecanismul cu difuzie este mai scăzută şi
călibilitatea este mai mare);
Fig. 6.9. Influenţele vitezei de răcire şi dimensiunilor pieselor asupra adâncimii de călire
272
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
Fig. 6.12. Determinarea curbei de Fig. 6.13. Prescrierea călibilităţii oţelurilor cu ajutorul
călibilitate a unei şarje de oţel benzii de călibilitate şi a indicelui de călibilitate.
ρ
∆ = 5 ⋅ 10 4 (6.1)
µ⋅ f
Ca urmare, încălzirea piesei, prin efectul termic al curenţilor de inducţie,
se realizează numai pe o zonă superficială de grosime aproximativ egală cu ∆,
miezul piesei rămânând neafectat.
După încălzirea superficială a piesei care se tratează, se realizează răcirea
ei sub acţiunea unui lichid de răcire (de obicei, apă) proiectat de către un
dispozitiv special, amplasat în spatele inductorului. Schema unei instalaţii de
călire CIF este prezentată în figura 6.19.
Procedeul de călire CIF este foarte productiv, se pretează la automatizare
şi asigură caracteristici mecanice ridicate pieselor tratate. Utilizarea lui este însă
limitată de dificultatea sau imposibilitatea realizării inductoarelor necesare şi este
justificată economic numai în cazul tratării unor loturi mari de piese de acelaşi fel
(când costul inductorului nu afectează inadmisibil costul pieselor tratate).
Fig. 6.19. Schema instalaţiei de Fig. 6.20. Domeniile temperaturilor de încălzire la călirea
realizare a călirii CIF superficială
6.5. Revenirea
6. 6. Tratamentele termochimice
Aşa cum s-a precizat anterior (v. scap. 6.1), tratamentele termochimice
sunt tratamente termice care se efectuează în medii active din punct de vedere
chimic şi care realizează modificarea compoziţiei chimice, structurii şi
proprietăţilor straturilor superficiale ale pieselor metalice. In mod obişnuit, prin
aplicarea tratamentelor termochimice se obţine îmbogăţirea straturilor superficiale
ale pieselor tratate în unul sau mai multe elemente chimice (componente), numite
elemente (componente) de îmbogăţire, alese convenabil scopului urmărit.
Transferul unui element de îmbogăţire, din mediul care îl conţine (mediul de lucru
la efectuarea tratamentului) în stratul superficial al pieselor supuse tratamentului,
se realizează prin desfăşurarea a trei procese elementare: disocierea mediului de
lucru şi obţinerea de atomi ai elementului de îmbogăţire; adsorbţia elementului de
îmbogăţire la suprafaţa pieselor supuse tratamentului şi difuzia elementului de
îmbogăţire de la suprafaţa pieselor spre interiorul (miezul) acestora.
Procesul de disociere constă, în principal, în descompunerea mediului de
lucru, cu compoziţie chimică adecvată, la temperatura la care se realizează
tratamentul termochimic, în scopul obţinerii elementului de îmbogăţire sub formă
de atomi activi (atomi cu nivel energetic suficient de ridicat).
Procesul de adsorbţie constă în pătrunderea atomilor activi ai elementului de
îmbogăţire în stratul superficial al pieselor supuse tratamentului. Acest proces se
poate realiza prin dizolvarea atomilor elementului de îmbogăţire în structura cristalină
a fazelor care alcătuiesc structura pieselor supuse tratamentului (formarea unor soluţii
solide) sau prin interacţiunea chimică a atomilor elementului de îmbogăţire cu
componentele materialului pieselor care se tratează (formarea unor compuşi chimici).
Procesul de difuzie constă în pătrunderea (deplasarea) pe o anumită
adâncime a atomilor elementului de îmbogăţire adsorbiţi la suprafaţa pieselor
supuse tratamentului. Mecanismul de realizare a acestui proces a fost descris în
scap. 1.7; factorul ce determină desfăşurarea procesului de difuzie este gradientul
de concentraţie al elementului de îmbogăţire, creat între suprafaţa si miezul
282
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
structura stratului superficial este alcătuită din perlită, iar structura miezului este
ferito – perlitică (corespunzătoare compoziţiei chimice a oţelului din care au fost
realizate piesele supuse carburării).
Tratamentele termice care se aplică ulterior carburării se pot realiza în mai
multe variante, principalele variante folosite în practică fiind sugerate de
diagramele prezentate în figura 6.22.
Diagrama din figura 6.22 a corespunde tratamentului complet de carburare
aplicat pieselor nesolicitate puternic în exploatare, cu configuraţie geometrică
simplă, confecţionate din oţeluri cu ereditate granulară fină, la care nu se impune
efectuarea de tratamente termice pentru recristalizarea miezului; în acest caz, după
carburarea pieselor la ti = 930...950 oC, se practică răcirea lentă a acestora până la
ti’= A1 + 30...50 oC şi călirea martensitică (de la ti’, în apă, ulei sau soluţii de săruri),
în scopul durificării stratului lor superficial, urmate de o călire la temperaturi
scăzute, pentru diminuarea conţinutului de austenită reziduală al structurii stratului
lor superficial şi de o revenire joasă (la ti” = 180...200 oC), pentru detensionarea
pieselor fără scăderea sensibilă a durităţii stratului lor carburat.
Diagrama din figura 6.22 b corespunde tratamentului complet de carburare
aplicat pieselor de mare răspundere (care urmează a fi puternic solicitate mecanic în
exploatare), cu configuraţie geometrică complicată, confecţionate din oţeluri (aliate)
cu călibilitate ridicată; în acest caz, după carburarea pieselor la ti = 930 ... 950 oC,
se realizează un tratament temic de recristalizare a structurii miezului (călire
martensitică sau normalizare), la ti’ = A3 + 30 ... 50 oC, apoi o călire martensitică de
la ti” = A1 + 30 ... 50 oC, pentru a se asigura durificarea substanţială a stratului
superficial şi, în final, o revenire joasă, pentru detensionarea pieselor tratate.
Structurile care rezultă în stratul şi miezul pieselor supuse acestei variante a
tratamentului complet de carburare sunt prezentate în tabelul 6.2.
Tratamentul Caracteristicile
Materialul pieselor Schiţa structurii
temochimic structurii stratului
Nitruri ε
Fontă cenuşie
Nitrurare (rezistente la
perlitică
coroziune)
Fier tehnic,
Aluminizare Oţel cu conţinut Soluţie solidă Feα(Al)
scăzut de carbon
Fier tehnic,
Cromizare Oţel cu conţinut Soluţie solidă Feα(Cr)
scăzut de carbon
Oţel carbon
Silicizare Soluţie solidă Feα(Si)
(%Cm = 0,4%)
Fier tehnic,
Compuşi de tipul
Borurare Oţel cu conţinut
FeB, Fe2B
scăzut de carbon
286
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
287
Tabelul 6.2. Structurile obţinute la carburarea pieselor din oţel conform diagramei din fig. 6.22 b
Martensită de revenire
Martensită de revenire Ferită, Perlită Martensită de revenire
(%Cm ↓),
(%Cm↑), (Sorbită, Troostită) (%Cm ↑),
Revenire joasă Ferită
(granulaţie fină, (granulaţie fină, (granulaţie fină,
(granulaţie fină,
50...55 HRC) 20...22 HRC) 60...65 HRC)
25...30 HRC)
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
duritatea stratului superficial este mai scăzută (600...800 HV), deoarece din
structura stratului lipsesc nitrurile de Al. Piesele din oţel supuse acestui tratament
înregistrează creşteri cu 30...90 % ale rezistenţei şi durabilităţii la oboseală,
datorită efectelor de întârziere substanţială a fenomenelor de amorsare a fisurilor
sub acţiunea solicitărilor variabile, produse de:
* creşterea durităţii stratului superficial (creşterea rezistenţei mecanice a
materialului din stratul superficial);
* generarea prin nitrurare a unor tensiuni reziduale de compresiune în
stratul superficial (datorită saturării în azot a acestui strat).
6.6.3.3. Nitrurarea în scopul creşterii rezistenţei la coroziune se poate
aplica pieselor confecţionate din orice fel de oţel şi pieselor din fonte cenuşii sau cu
grafit nodular. Tratamentul se realizează la ti = 600...700 oC, cu o durată de menţinere
τm = 1 … 6 ore, la suprafaţa pieselor formându-se un strat compact şi rezistent de
nitruri fragile ε (nitruri de tipul Fe2N, cu concentraţia masică de azot de 11,3 %), care
prezintă o bună rezistenţa la acţiunea unor medii active, cum sunt atmosferele saline,
apele reziduale, apa de mare etc. Principalele tipuri de structuri care se formează în
stratul superficial la nitrurarea pieselor din oţeluri sau fonte în scopul creşterii
rezistenţei la coroziune sunt prezentate în tabelul 6.1.
Pentru reducerea duratei tratamentului şi creşterea calităţii pieselor tratate
se utilizează un procedeu tehnologic modern numit nitrurarea ionică
(nitrurarea în plasmă). Piesele care se tratează prin acest procedeu se introduc
într-o incintă metalică şi sunt legate la catodul unui generator de curent continuu
(cu tensiunea de 1000...1500 V), anodul generatorului fiind conectat la peretele
incintei în care se face tratamentul. In incinta de tratament se introduce gazul de
lucru (azot sau amoniac), care se rarefiază cu o pompă de vid până la realizarea
unui vacuum de 200…1000 Pa. In incinta de tratament se declanşează o descărcare
electrică ce produce ionizarea gazului de lucru, ionii astfel creaţi fiind acceleraţi de
câmpul electric din incintă şi proiectaţi pe suprafaţa pieselor supuse nitrurării.
Datorită ciocnirii ionilor de azot cu piesele, se realizează atât adsorbţia intensă a
azotului la suprafaţa pieselor, cât şi încălzirea pieselor la temperatura de nitrurare
(incinta de tratament nu este prevăzută cu nici o alta sursă de încălzire a pieselor).
Cuvinte cheie
adsorbţie, 282 călire CIF, 278
aluminizare, 291 călire completă, 269
banda de călibilitate, 274 călire în două medii (întreruptă), 276
borizare (borurare), 292 călire în trepte (martempering), 276
călibilitate, 272 călire incompletă, 269
293
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Bibliografie
1. Colan H. ş.a., Studiul metalelor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983
2. Dulamiţă T. ş. a., Tehnologia tratamentelor termice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982
3. Geru N., Metalurgie fizică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
4. Mantea St. ş.a., Teoria şi practica tratamentelor termice, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1966
5. Novicov I.I. Theory of heat treatment of metals, Moscova, Mir, 1978
6. Popescu N, Vitănescu C., Tehnologia tratamentelor termice, Editura Tehnică, 1974
7. Protopopescu H., Metalografie şi tratamente termice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti, 1983
8. Raşeev D., Bazele tehnologiei tratatamentelor termice, I.P.G. Ploiesti, 1977
9. Zecheru Gh., Tehnologia materialelor, Partea I, I.P.G. Ploieşti, 1987
10. * * * Metals Handbook Ninth Edition, vol. 4, American Society for
Metals, Ohio, 1981
11. * * * Methods of determining hardenability of steels – SAE J406, SAE
Standard, Noiembrie 1990
294
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
Teste de autoevaluare
T.6.1. Care din următoarele seturi de parametrii de regim definesc complet
diagrama unui TT simplu: a) ti, τi, τm şi vr; b) ti, vi, τm şi vr; c) ti, vi, τm şi mediul de
răcire; d) ti, τi, vi şi vr?
T.6.2. Care din următoarele tipuri de TT fac parte din categoria recoacerilor
fără schimbare de fază: a) recoacerea completă; b) recoacerea de omogenizare;
c) îmbunătăţirea; d) recoacerea de detensionare?
T.6.3. Care din următoarele tipuri de TT fac parte din categoria recoacerilor
cu schimbare de fază: a) recoacerea de detensionare; b) recoacerea incompletă;
c) normalizarea; d) recoacerea de globulizare a cementitei?
T.6.4. Care din următoarele tipuri de recoacere cu schimbare de fază se pot
aplica atât la piesele din oţeluri hipoeutectoide, cât şi la piesele şi sculele din oţeluri
hipereutectoide: a) recoacerea completă; b) recoacerea de globulizare a cementitei;
c) normalizarea; d) recoacerea izotermă?
T.6.5. Care din următoarele tipuri de recoacere cu schimbare de fază se pot
aplica pentru finisarea granulaţiei pieselor din oţeluri hipoeutectoide: a) recoacerea
incompletă; b) recoacerea completă; c) recoacerea de globulizare a cementitei;
d) normalizarea?
T.6.6. Care este temperatura de încălzire recomandată pentru realizarea TT de
recoacere completă la piesele din oţeluri hipoeutectoide: a) ti = A1 + 30 … 50 oC;
b) ti = Acem + 30 … 50 oC; c) ti = A3 + 30 … 50 oC; d) ti = A1 − 30 … 50 oC?
T.6.7. Temperatura de încălzire ti, pentru recoacerea de recristalizare fără
schimbare de fază a unor semifabricate din oţel prelucrate prin deformare plastică la
rece, se adoptă astfel încât: a) ti > trp; b) trp < ti < A1: c) ti = A1 + 30 … 50 oC;
d) 0,4ts – 164 oC < ti < A1?
T.6.8. Care din următoarele mecanisme stau la baza detensionării termice a
pieselor din oţeluri sau fonte: a) mecanismul deformării prin difuzie – fluaj;
b) mecanismul recristalizării primare; c) mecanismul deformării plastice locale;
d) mecanismul degradării prin oboselă a materialului pieselor?
T.6.9. Un produs din oţel, în care operaţiile de prelucrare din procesul de
fabricare au generat tensiuni reziduale cu intensitatea maximă σrez, este supus
recoacerii de detensionare la temperatura ti = 500 oC. La ce nivel se reduce
intensitatea tensiunilor reziduale: a) la nivelul limitei de curgere a oţelului la ta;
b) la nivelul rezistenţei la rupere a oţelului la ti; c) la zero; d) la nivelul limitei de
curgere a oţelului la ti?
T.6.10. Care TT se recomandă a fi aplicat pentru îmbunătăţirea
prelucrabilităţii prin aşchiere a unui semifabricat din oţel carbon cu %Cm = 0,25 %:
295
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
296
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
piesele şi sculele din oţeluri carbon: a) călirea în trepte; b) călirea fără transformare
polimorfă; c) călirea izotermă bainitică; d) călirea la temperaturi scăzute?
T.6.23. Care din următoarele afirmaţii privind călirea CIF a pieselor din
oţeluri sunt adevărate: a) grosimea stratului călit creşte odată cu frecvenţa curentului
electric din inductorul folosit la încălzire; b) procedeul asigură o productivitate
ridicată a operaţiei de călire; c) tratamentul generează tensiuni reziduale de
compresiune în stratul superficial al pieselor; d) viteza de încălzire a stratului nu
influenţează alegerea parametrilor de regim ai tratamentului?
T.6.24. TT care constă din călire martensitică urmată de revenire înaltă este
denumit: a) recoacere izotermă; b) normalizare; c) îmbunătăţire; d) carbonitrurare?
T.6.25. Ce structuri se obţin după fiecare din ciclurile tratamentului de
îmbunătăţire aplicat unei piese din oţel carbon cu %Cm = 0,60 %: a) după ciclul de
călire – martensită tetragonală şi austenită reziduală, iar după ciclul de revenire
înaltă – sorbită de revenire; b) după ciclul de călire – sorbită şi troostită, iar după
ciclul de revenire înaltă – martensită cubică şi austenită reziduală; c) după ciclul
de călire – martensită tetragonală, iar după ciclul de revenire înaltă – bainită;
d) după ciclul de călire – ferită şi perlită, iar după ciclul de revenire
înaltă – martensită de revenire?
T.6.26. Care din următoarele afirmaţii privind tratamentul de revenire
(aplicat pieselor din oţel călite martensitic) sunt adevărate: a) revenirea joasă
conduce la o structură cu martensită de revenire; b) revenirea înaltă se aplică
pentru creşterea limitei de curgere a oţelului şi asigurarea unei bune elasticităţi a
pieselor; c) revenirea înaltă determină formarea unei structuri cu martensită de
revenire şi austenită reziduală; d) revenirea înaltă asigură formarea unei structuri
cu sorbită de revenire, având cea mai bună combinaţie a caracteristicilor de
rezistenţă mecanică şi tenacitate?
T.6.27. Tratamentele care se efectuează în medii active din punct de
vedere chimic şi care realizează modificarea compoziţiei chimice, structurii şi
proprietăţilor straturilor superficiale ale pieselor sunt denumite: a) recoaceri cu
schimbare de fază; b) tratamente termochimice; c) tratamente termomecanice;
d) normalizări?
T.6.28. Care din următoarele procese stau la baza realizării unui tratament
termochimic: a) disocierea mediului de lucru şi obţinerea atomilor elementelor de
îmbogăţire; b) difuzia atomilor elementelor de îmbogăţire, de la suprafaţa pieselor
supuse tratamentului, spre miezul acestora; c) călirea stratului superficial al pieselor
supuse tratamentului; d) adsorbţia atomilor elementelor de îmbogăţire pe suprafaţa
pieselor supuse tratamentului?
T.6.29. Care din următoarele afirmaţii privind tratamentul termochimic de
carburare sunt adevărate: a) tratamentul se aplică la piesele din oţeluri cu
%Cm < 0,25 %; b) tratamentul se aplică la piesele confecţionate din oţeluri
297
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Aplicaţii
A.6.1. Carcasa unei maşini este realizată din mai multe piese,
confecţionate din tablă de oţel cu conţinut scăzut de carbon (%Cm < 0,2%),
îmbinate prin sudare. Ştiind că gradul de relaxare a tensiunilor reziduale din
îmbinările sudate asigurat prin aplicarea recoacerii de detensionare, este dat de o
relaţie de forma GR = aD PD + bD , în care constantele aD şi bD au valorile
aD = 0,01585 şi bD = − 213, iar PD este parametrul de caracterizare globală a
regimului TT de recoacere de detensionare, definit de o relaţie asemănătoare
relaţiei (6.2): PD = Ti[20 + lg(τm)], să se stabilească: a) gradul de relaxare a
tensiunilor reziduale din carcasa sudată, după aplicarea unei recoaceri de
detensionare cu regimul ti = 500 oC, vi = 30 oC/oră, τm = 2 ore, vr = 20 oC/oră;
b) regimurile de detensionare care asigură un grad de detensionare GR = 80%.
Rezolvare
a) Regimul TT de recoacere de detensionare aplicat corespunde unei valori
PD = (500 + 273)(20 + lg2) = 15693. Această valoare a PD asigură un grad de
detensionare a carcasei sudate GR = 0,010585∙15693 - 213 = 36 %; ţinând seama
de modul de definire a GR (v. scap. 6.2.3), rezultă că aplicarea recoacerii de
detensionare cu regimul precizat în enunţul aplicaţiei conduce la reducerea
tensiunilor reziduale din carcasa sudată la nivelul σrd = 0,64σrez.
b) Pentru realizarea unui GR = 80 %, este necesar ca TT de recoacere de
detensionare să se efecueze cu un set de parametri (ti,τm) care să asigure
GR − b D 80 + 213
PD = = = 18486 . Utilizând relaţia de definiţie dată pentru
aD 0,01585
parametrul PD şi considerând intervalul de valori recomandat pentru ti (v. scap. 6.2.3)
rezultă că TT de recoacere de detensionare care asigură GR = 80% (reducerea
tensiunilor reziduale din carcasa sudată la nivelul σrd = 0,2σrez.) trebuie să fie
realizate cu parametrii precizaţi în tabelul 6.3.
Tabelul 6.3. Regimurile de detensionare (ti,τm) care asigură GR = 80 %
o
ti , C 500 525 550 575 600 625 650
τm, ore 8215 1464 290 63 15 3,9 1,1
Analizând valorile parametrilor de regim (ti,τm) din tabelul 6.3, se constată
că pentru temperaturi ti ≤ 575 oC duratele τm trebuie să fie foarte mari; ca urmare,
regimurile raţionale de detensionare (care asigură GR = 80 % şi se pot realiza în
condiţiile unei bune productivităţi a operaţiei de TT) sunt cele cu ti ≥ 575 oC.
A.6.2. Corpul unui echipament petrolier (prevenitor de erupţie) cu perete
foarte gros este realizat prin turnare, dintr-un oţel având următoarea compozitţie
299
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
300
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
realizate din oţeluri hipoeutectoide se pot utiliza următoarele relaţii (stabilite prin
cercetări experimentale) pentru determinarea temperaturilor caracteristice (în oC):
A3 = 910 − 180 %C m −14%Mnm + 45%Sim + 15,2%Nim + 1,7%Crm +
104%Vm + 31,5%Mom (6.4)
A1 = 727 −14%Mnm + 22%Sim − 15%Nim + 22%Crm (6.5)
Ms = 520 − 320%Cm − 45Mnm − 30 − 20(%Nim + %Mom) −
5(%Cum + %Sim) (6.6)
Folosind aceste relaţii în cazul aplicaţiei, rezultă (pentru oţelul din care s-a
realizat corpul turnat) valorile A3 = 845 oC; A1 = 742 oC (care se pot utliza la
construirea diagramei din figura 6.24) şi Ms = 321 oC.
A.6.3. Pe o epruvetă prelevată dintr-un semifabricat din oţel, având
compoziţia chimică: %Cm = 0,34%; %Sim = 0,3%; %Mnm = 0,8%; %Crm = 1,0 %;
%Mom = 0,20% şi o structură cu indicele convenţional al granulaţiei G = 7, s-a
efecuat încercarea pentru determinarea călibilităţii prin metoda răcirii frontale şi s-
au obţinut rezultatele prezentate în tabelul 6.4.
Tabelul 6.4. Rezultatele determinării călibilităţii pe o epruvetă din oţel
Distanţa de la
capătul răcit l, mm
1,5 3 5 7 9 11 13 15 20
HRC 53 52,5 52 51 49,5 48 46 44,5 39
Distanţa de la
capătul răcit l, mm
25 30 35 40 45 50 55 60 65
HRC 36 34 32,5 31 30 29 28 28 28
a) Să se construiască curba de călibilitate a oţelului din care este
confecţionat semifabricatul şi să se stabilească caracteristicile principale de
călibilitate ale acestuia.
b) Ştiind că banda de călibilitate a mărcii de oţel din care s-a realizat
semifabricatul este cea reprezentată în figura 6.25, să se analizeze dacă curba de
călibilitate determinată experimental pentru şarja de oţel din care s-a realizat
semifabricatul se înscrie în această bandă şi dacă oţelul asigură un indice de
călibilitate J 20/30 − 35.
Rezolvare
a) Utilizând relaţia (6.4), se obţine că valoarea punctului critic A3 al
oţelului pentru care s-a efecuat încercarea de determinare a călibilităţii este
A3 = 825 oC şi, ca urmare, temperatura de încălzire a epruvetei în vederea
austenitizării (înainte de călirea frontală) a fost ti = A3 + 30…50 oC = 855…875 oC.
Rezultatele obţinute prin măsurarea durităţilor la diferite distanţe de la
capătul epruvetei răcite frontal, prezentate în tabelul 6.4, se pot reprezenta cu
uşurinţă sub forma curbei de călibilitate din figura 6.26.
b) Analizând poziţia curbei de călibilitate determinată experimental
301
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
relaţia:
HM = 35,395 + 6,990%Cm + 312,330%Cm2 − 821,744%Cm3 +
1015,479%Cm4 − 538,346%Cm5 ( 6.8)
şi duritatea structurii semimartensitice HSM, cu relaţia:
HSM = 22,974 + 6,214%Cm + 356,364%Cm2 − 1091,488%Cm3 +
1464,880%Cm4 − 750,441%Cm5 ( 6.9)
• se determină duritatea HC la distanţa l de la capătul călit al epruvetei,
cu relaţia:
H
HC = M , (6.10)
k red
unde kred este coeficientul de reducere a durităţii HM în funcţie de diametrul Dc şi
de distanţa lc de la capătul călit; principalele valori ale coeficientului kred, pentru
domeniul uzual al diametrelor critice ideale Dc, sunt prezentate în tabelul 6.5.
Tabelul 6.5. Valorile factorului kred din relaţia de determinare a durităţii la diferite
distanţe de la capătul călit frontal al epruvetelor de călibilitate
Diametrul Factorul de reducere a durităţii kred, la distanţa l, în mm
critic ideal
3 6 12 18 24 33 45
Dc, mm
25 1,13 2,01 2,85 3,41 3,41 3,41 3,41
30 1,09 1,76 2,65 3,14 3,14 3,14 3,14
40 1,04 1,43 2,25 2,67 2,93 3,29 3,29
50 1,01 1,25 1,92 2,30 2,54 2,81 3,16
60 1,00 1,16 1,67 2,02 2,23 2,47 2,76
70 1,00 1,10 1,49 1,79 1,99 2,22 2,47
80 1,00 1,06 1,35 1,61 1,84 2.01 2,23
90 1,00 1,04 1,25 1,47 1,65 1,84 2,01
100 1,00 1,02 1,18 1,36 1,52 1,70 1,91
120 1,00 1,00 1,08 1,20 1,33 1,43 1,62
140 1,00 1,00 1,01 1,10 1,19 1,24 1,39
160 1,00 1,00 1,00 1,03 1,09 1,13 1,26
Aplicând metodologia prezentată, pentru marca de oţel care are limitele
compoziţiei chimice prezentate în figura 6.25 şi şarja analizată (care se încadrează
în această marcă), se obţin rezultatele prezentate în tabelul 6.6, cu ajutorul cărora
s-au trasat curbele limită ale benzii de călibilitate a mărcii de oţel şi curba de
călibilitate a şarjei; figura 6.26, în care sunt reprezentate atât curbele construite
303
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
evident, cunoscând vrc se poate alege mediul de răcire (viteza de răcire vr) pentru
călirea martensitică a pieselor confecţionate din oţelul analizat, aplicând criteriul
vr > vrc.
De exemplu, aplicând această procedură în cazul şarjei de oţel cu
compoziţia precizată în enunţul aplicaţiei, rezultă: Dc = 97 mm; HM = 52,7 HRC;
HSM = 39,5 HRC; k red *
= 1,33; lSM = 16,1 mm şi vrc = 68 oC/s
A.6.4. Tehnologia de fabricare a unui arbore din oţel carbon cu
%C m = 0,45 % prevede aplicarea îmbunătăţirii ca TT final şi asigurarea unei
structuri cu duritatea 26 ... 28 HRC. Stiind că duritatea (în unităţi HRC)
care se obţine prin revenirea oţelului carbon cu %C m = 0,45 % se poate
estima cu relaţia Hr = a rPHJ + br, în care a r = − 0,0045 şi b r = 97, să se
stabilească principalii parametrii de regim ai TT de îmbunătăţire prevăzut
pentru acest arbore.
Rezolvare
Aşa cum s-a arătat în scap. 6.5, TT de îmbunătăţire este alcătuit dintr-o
călire martensitică urmată de o revenire înaltă.
Deoarece materialul din care este confecţionat arborele este un oţel carbon
hipoeutectoid (%Cm = 0,45 %), călirea martensitică trebuie realizată cu următorul
regim (v. scap. 6.4.1): ti = A3 + 30 ... 50 oC, vi < vad, τm = 5 ... 10 min şi răcirea în
apă. Temperatura corespunzătoare punctului critic A3, determinată cu relaţia (6.4),
este A3 ≅ 800 oC, iar duritatea structurii martensitice care rezultă prin călire,
estimată cu relaţia (6.8), este HM ≅ 59 HRC.
Revenirea înaltă, care se aplică după călirea martensitică a arborelui din
oţel, trebuie să asigure o structură alcătuită din sorbită de revenire, cu duritatea
Hr = 26 ... 28 HRC (sau Hr = 27 ± 1 HRC). Considerând valoarea medie a
intervalului în care trebuie să se încadreze duritatea (Hr = 27 HRC) şi folosind
relaţia dată în enunţul aplicaţiei, rezultă că regimul de revenire care asigură
structura cu această valoare a durităţii este caracterizat global de un nivel
H −b −97
PHJ = ra r = −270, 0045
= 15556 . Utilizând relaţia (6.2), care defineşte parametrul
r
PHJ şi considerând indicaţiile date în scap. 6.5, privind alegerea temperaturii de
încălzire la revenirea înaltă, rezultă regimurile izosclere de revenire (cu nivelul
durităţii Hr = 27 HRC) redate în tabelul 6.7.
Tabelul 6.7. Parametrii regimurilor de revenire înaltă, care asigură
structuri cu duritatea 27 HRC la piesele din oţeluri cu %Cm = 0,45 %
Temperatura de
încălzire la 525 550 575 600 625 650
revenire ti, oC
Durata
menţinerii la 31,2 8,0 2,2 0,66 0,21 0,07
revenire τm, ore
305
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
306
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
piesei din oţel supuse carburării o durată τm, c0 = %Cm – concentraţia carbonului
în miezul piesei carburate, egală cu concentraţia masică de carbon a oţelului supus
carburării, cs = %Cm(0,0) = %Cm(0,τm) – concentraţia carbonului la suprafaţa
piesei în cursul carburării, D – coeficientul de difuzie a carbonului în austenită la
x
temperatura ti, iar erf(z = ) − funcţia erorilor (Gauss), cu expresia analitică:
2 Dτ m
z
2 − y2
erf ( z ) = ∫e dy (6.13)
π 0
şi având valorile precizate în tabelul 6.9.
Această soluţie se poate utiliza pentru a determina distribuţia concentraţiei
carbonului în stratul superficial al piesei carburate la ti = 930 oC, o durată
τm = 22 ore; în acest scop se parcurg următoarele etape:
Tabelul 6.9. Principalele valori ale funcţiei erf(z)
z erf(z) z erf(z) z erf(z) z erf(z)
0 0 0,40 0,4284 0,85 0,7707 1,6 0,9763
0,025 0,0282 0,45 0,4755 0,90 0,7970 1,7 0,9838
0,05 0,0564 0,50 0,5205 0,95 0,8209 1,8 0,9891
0,10 0,1125 0,55 0,5633 1,0 0,8427 1,9 0,9928
0,15 0,1680 0,60 0,6039 1,1 0,8802 2,0 0,9953
0,20 0,2227 0,65 0,6420 1,2 0,9103 2,2 0,9981
0,25 0,2763 0,70 0,6778 1,3 0,9340 2,4 0,9993
0,30 0,3286 0,75 0,7112 1,4 0,9523 2,6 0,9998
0,35 0,3794 0,80 0,7421 1,5 0,9661 2,8 0,9999
307
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 6.27. Curbele de distribuţie a concentraţiei carbonului în stratul unei piese din oţel carbon
cu %Cm = 0,1 %, carburat la ti = 930 oC, o durată τm = 22 ore
308
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
309