Immanuel Kant - Critica Ratiunii Pure [note]

(Ilie Pârvu) A#. Tipuri de lectura ale CRP:

1) ... : Kant il imita pe Newton (v: CRP ca o noua disciplina in istoria gîndir
ii);
2) Fichte: Kant expune doctrina idealismului trancendental (sau o propedeutic
a la acesta);
3) Neokantienii (v: Cohen - 1871, "Teoria Kantiana a experientei"): CRP este
o teorie generala a cunoasterii care se constituie prin evidentierea presupoziti
ilor fizicii newtoniene (v si Natorp: CRP - teorie generala a cunoasterii);
4) Heidegger (in "Kant si problema metafizicii", "Intrebare cu privire la luc
ru"): CRP este o metafizica construita mediat, prin teoria cunoasterii (v: "cond
itiile de posibilitate ale exterientei sunt conditiile de posibilitate ale obiec
telor experientei in genere")
5) Gordon ~Brittain (elev al lui Stegmüller): in CRP avem o teorie a stiintei (
in genere sau numai a celei moderne)
6) Richard Aquilla & ~Kitcher (v: "Mintea reprezentationala", 1983; "Materia
in minte"): in CRP avem o psihologie a cognitiei; Kant este socotit un precursor
al stiintei cognitiei;
7) David Friedman & ~Werkmeister: in CRP avem o teorie a unei fizici speciale
(Fizica pura) distincta de 'Fizica generalis' a lui Newton, care e un ansamblu
de principii si concepte foarte abstracte, introduse prin deductie transcendenta
la; CRP e nucleul unui program care se intinde pîna la opera postuma;
B#. Cadrul istoric al CRP:
1) Opera lui Newton: "Principiile matematice ale fizicii naturale"
2) Monadologia lui Leibniz
3) Ontologia lui Wolf
4) Hume
(Cuprins) C#. Structura CRP:
I. Teoria transcendentala a elementelor
Partea 1: Estetica transcendentala
Sectia 1: Despre Spatiu
Sectia 2: Despre Timp
Observatii generale asupra Esteticii transcendentale
Concluzia Esteticii transcendentale
Partea a doua: Logica transcendentala
Introducere - Ideea unei logici transcendentale
I. D. logica in genere
II. D. logica transcendentala
III. D. impartirea logicii generale in analitica si
dialectica
IV. D. impartirea logicii transcendentala in analitica
transcendentala si dialectica transcendentala
Diviziunea 1 - Analitica transcendentala
Cartea 1: Analitica conceptelor
Cap.1: D. firul conducator in descoperirea tuturor
conceptelor pure ale intelectului
S.1: D. folosirea logica a intel. in genere
S.2: D. functia logica a intel. in judecati
S.3: D. conceptele pure ale intel. sau categorii
Cap.2: D. deductia conceptelor pure ale intel.
S.1: D. principiile unei deductii transcendentale
in genere
S.2: Deductia transcendentala a conceptelor pure
ale intel.
Cartea 2: Analitica principiilor (Doctrina transcendentala
a judecatii)
 Intr.: D. judecata transcendentala in genere
Cap.1: D. schematismul conceptelor pure ale intel.
Cap.2: Sistemul tuturor principiilor intel. pur
S.1: D. principiul suprem al tuturor jud. analitice
S.2: D. principiul suprem al tuturor jud. sintetice
S.3: Reprez. sistematica a tuturor principiilor
sintetice ale intel. pur
1. Axiome ale intuitiei
2. Anticipatii ale perceptiei
3. Analogii ale experientei
A. Anal. 1: Princ. permanentei substantei
B. Anal. 2: Princ. succesiunii in timp dupa
legea cauzalitatii
C. Anal. 3: Pr. simultaneitatii dupa legea
actiunii reciproce sau a comunitatii
4. Postulatele gîndirii empirice in genere
Nota generala la sistemul principiilor
Cap.3: D. principiul distingerii tuturor obiectelor in
fenomene si noumene
Apendice: D. amfibolia conceptelor reflexiei care rezulta
din confundarea folosirii empirice a intel. cu folosirea
lui transcendentala
- Nota la amfibolia conceptelor reflexiei
Diviziunea 2: Dialectica transcendentala
Intr.
I. D. aparenta transcendentala
II. D. ratiunea pura ca sediu al aparentei
transcendentale
A. D. r. in genere
B. D. folosirea logica a r.
C. D. folosirea pura a r.
Cartea 1: Despre conceptele r. pure
Sectia 1: D. idei in genere
Sectia 2: D. ideile transcendentale
Sectia 3: Sistemul ideilor transcendentale
Cartea 2: D. rationamentele dialectice ale r.p.
Cap.1: D. paralogismele r.p.
- Respingerea arg. lui Mendelssohn despre
permanenta sufletului
- Concl. solutionarii paralogismului psihologic
- Nota generala privind trecerea de la
psihologia rationala la cosmologie
Cap.2: Antinomia r.p.
S.1: Sistemul ideilor cosmologice
S.2: Antitetica r.p.
- 1-ul conflict al ideilor transcendentale
- al 2 conflict al ideilor transcendentale
- al 3 conflict al ideilor transcendentale
- al 4 conflict al ideilor transcendentale
S.3: D. interesul r. in acest conflict cu sine
S.4: D. problemele transcendentale ale r.p.
intrucît trebuie sa poata fi sol. in mod abs.
S.5: Reprez. sceptica a probl. cosmologice prin
toate cele patru Idei transcendentale
S.6: Idealismul transcendental ca cheie pt.
solutionarea dialecticii cosmologice
S.7: Principiul regulativ al r.p. cu privire la
Ideile cosmologice
S.8: D. folosirea empirica a pr. regulativ al
r.p. cu privire la toate Ideile cosmologice
 I. Solutionarea Ideii cosmologice despre
totalitatea compozitiei fen. intr-un divers
II. Sol I.c. despre totalitatea diviziunii
unui tot dat in intuitie
- Nota finala la sol. I. mat.-transcendentale
si nota preliminara la sol. Ideilor
dinamico-transcendtale
III. Sol. I.c. despre totalitatea derivarii
evenimentelor lumii din cauzele lor
- Posibilitatea cauzalitatii prin
libertate in unire cu legea universala
a necesitatii naturi
- Lamurirea I.c. a unei libertati in
unire cu neces. universala a naturii
IV. Sol. I.c. d. totalitatea dependentei
fenomenelor cu privire la ex. lor in genere
- Nota finala la intreaga antinomie a r.p.
Cap.3: Idealul r.p.
S.1: D. ideal in genere
S.2: D. idealul transcendental
S.3: D. argumentele r. speculative in sprijinul
existentei unei fiinte supreme
- Prin r. spec. nu sunt pos. decît 3 moduri
de a dem. existenta lui Dumnezeu
S.4: D. imposibilitatea unei dovezi ontologice
a existentei lui D-zeu
S.5: D. impos. unei dov. cosmologice a ex. Dzeu
- Descoperirea si explicarea aparentei
dialectice in toate dov. transcendentale
despre existenta unei fiinte necesare
S.6: D. impos. dovezii fizico-teologice
S.7: Critica oricarei teologii intemeiate pe
pr. speculative ale r.
Supliment la Dialectica transcendentala
- D. folosirea regulativa a ideilor r.p.
- D. scopul final al dial. naturale a r. omenesti
II. Metodologia transcendentala
Cap.1: Disciplina r.p.
S.1: Disciplina r.p. in folosire dogmatica
S.2: Disc. r.p. sub aspectul folos. polemice
- D. impos. unei satisfactii sceptice a
r.p. in conflict cu ea insasi
S.3: Disc. r.p. cu privire la ipoteze
S.4: Disc. r.p. cu privire la demonstratiile ei
Cap.2: Canonul r.p.
S.1: D. scopul final al folos. pure a r. nstre
S.2: D. idealul binelui suveran ca principiu
care determina scopul final al r.p.
S.3: D. parere, stiinta si credinta
Cap.3: Arhitectonica r.p.
Cap.4: Istoria r.p.
(A. Dumitriu revisited) D.# Structura conceptuala a lucrarii
I. Judecati analitice/vs./jud. sintetice
- pentru a arata daca si cum este posibila o cunoastere a priori Kant plea
ca de la faptul ca toate cunostintele noastre se rezuma in judecati, acestea fii
nd de doua feluri:
a) judecati analitice - care sunt numai jud. explicative (Erläuterungsurthei
le) si care analizeaza un concept numai in elementele lui componente, fara a adu
ce nimic nou.
 b) judecati sintetice - care sunt judecati extensive (Erweiterunsurtheile)
care adauga o nota noua conceptului luat ca subiect.
- principii: toate judecatile analitice se bazeaza pe principiul contradic
tiei si sunt prin natura lor cunostinte a priori, indiferent daca conceptele car
e le alcatuiesc sunt empirice sau nu; judecatile sintetice au nevoie in plus de
inca un principiu: "orice obiect este supus conditiilor necesare ale unitatii si
ntetice a diversului intuitiei intr-o experienta posibila."
- judecatile sintetice pot fi a posteriori, a caror origine este empirica
si a priori, care izvorasc din intelectul pur si din ratiunea pura; judecatile s
intetice a priori pot fi matematice sau fizice.
- cercetarea lui Kant, asa cum este anuntata explicit in CRP si in Prolego
mene se structureaza in functie de aceste impartiri astfel:
1. Cum sunt posibile matematicile pure (judecatile sintetice a priori in m
atematica) - acesta este obiectul esteticii transcendentale
2. Cum este posibila fizica pura (judecatile fizice sintetice a priori) -
acesta este obiectul analiticii transcendentale
3. Cum este posibila metafizica ca stiinta pura (judecatile sintetice a pr
iori in metafizica) - ac. este obiectul dialecticii transcendentale.
II. Estetica transcendentala (problema principiilor a priori ale sensibilitat
ii)
- orice cunoastere completa este rezultatul activitatii a doua facultati:
sensibilitatea (Sinnlichkeit), care este receptivitatea pura si ofera intelectul
ui intuitii ale obiectelor formînd materia gîndirii si intelectul (Verstand), care n
u este receptiv, ci este o facultate activa, care gîndeste cu ajutorul conceptelor
(Begriffe);
- impresia exercitata de un obiect oarecare dat asupra sensibilitatii este
o senzatie (Empfindung);
- intuitia in raport cu obiectul care provoaca senzatia este numita de Kan
t intuitie empirica iar obiectul ei este numit fenomen (Erscheinung);
- spatiul (Raum) si timpul (Zeit) sunt forme a priori ale intuitiei empiri
ce, ele sunt conditiile necesare ale acesteia, spatiul pentru simturile externe
iar timpul pentru simturile interne; ele nu sunt nici concepte, nici date empiri
ce; au realitate empirica si idealitate transcendentala;
- spatiul si timpul, fiind intuitii (pure) fac posibila constructia, si de
ci largirea judecatilor matematice, fiind a priori dau caracterul necesar al ace
stora.
III. Analitica transcendentala
- obs: studiul conceptelor si principiilor se va face considerîndu-le ca ele
mente transcendentale, adica elemente a priori ale intelectului omenesc;
A. Analitica conceptelor
a)- pentru a putea lamuri ce sunt conceptele si ce functii au ele in func
tionarea intelectului trebuie definit actul propriu al intelectului: acesta este
gîndirea (Denken), iar gîndirea la rîndul ei se descompune in acte mai simple care su
nt judecatile (Urtheile); judecata reduce diversitatea reprezentarilor la unitat
e, substituind reprezentari mai generale reprezentarilor particulare care se uni
fica intr-un concept (v: "Denken ist das Erkenntnis durch Begriffe")
- asa cum intuitia sensibila presupunea spatiul si timpul ca forme pure
a priori, tot astfel trebuie sa admitem existenta in intelect a unor concepte p
ure, aplicabile oricarui obiect, cu ajutorul carora se realizeaza functia unific
atoare a gîndirii si deci a judecatii; acestea sunt categoriile intelectului
- exista deci tot atîtea feluri de judecati posibile cîte feluri de categor
ii exista - acesta este firul conducator pentru descoperirea tuturor conceptelor
pure ale intelectului.
Tabla judecatilor Tabla categoriilor
1. Dupa cantitate
Generale Unitatea
Particulare Pluralitatea
Singulare Totalitatea
 2. Dupa calitate
Afirmative Realitatea
Negative Negatia
Nedefinite Limitarea
3. Dupa relatie
Categorice Inerenta si subsistenta
(substatia et accidens)
Ipotetice Cauzalitatea si dependenta
(cauza si efect)
Disjunctive Comunitatea [solidaritatea]
(act. reciproca intre
activ si pasiv)
4. Dupa modalitate
Problematice Posibilitate-Imposibilitate
Asertorice Existenta-Nonexistenta
Apodictice Necesitate-Contingenta
obs: - primul termen reprezinta o conditie, al doilea conditionatul, al
treilea rezulta din unirea conditiei cu conditionatul;
- primele doua clase sunt ale categoriilor matematice (este orienta
ta spre obiectele pure si empirice ale intuitiei), ultimele doua clase sunt ale
categoriilor dinamice (sunt orientate spre existenta acestor obiecte, fie in rap
ortul lor unele cu altele, fie in raport cu intelectul);
- fata de aceste concepte originare ale intelectului putem avea con
cepte derivate (predicabilii intelectului); exemple: sub cauzalitate - forta, ac
tiunea, pasiunea; sub comunitate: prezenta, rezistenta; sub categ. modalitatii:
nasterea, moartea, schimbarea; etc.
- construirea acestei tabele in mod sistematic, plecînd de la facultatea
intelectului de a judeca, este numita de Kant 'deductia metafizica a categoriilo
r';
b)- se impune acum sarcina de a dovedi ca aceste concepte, valabile pentr
u intelectul uman, sunt deasemenea valabile si pentru lucruri; trebuie sa se ara
te cum e posibil sa cunoastem cu ajutorul categoriilor nu numai propriul nostru
mod de gîndi, ci si obiectele insele; acest lucru este facut prin 'deductia transc
endentala';
- orice cunoastere superioara intuitiei sensibile presupune cunostinta
insasi a actului gîndirii; a gîndi inseamna insa a pune aceasta dualitate a subiectu
lui cunoscator fata de obiectul gîndit, care este doar un manunchi de intuitii div
erse pîna cînd dobîndeste o unitate prin care devine inteligibil (v: "Obiectul este ac
el lucru care uneste diversul unei intuitii date"); valoarea categoriilor este d
eci intr-adevar obiectiva in sensul ca ele, prin unificarea materialului sensibi
l, fac gîndirea posibila; obs: categoriile se aplica numai fenomenelor, nu si lucr
urilor in sine.
c)- trebuie vazut in continuare cum se stabileste raportul dintre fenomen
(obiectul cunoscut) si categorie (forma vida a intelectului), pentru a se ajung
e la obiectul inteligibil;
- dupa Kant, veriga de legatura intre lumea externa si cea interna este
timpul care "fiind o forma a priori, este de aceeasi natura cu formele interioa
re, si nu este deosebit in esenta lui de natura categoriilor", dar insirînd obiect
ele exterioare in succesiunea lor are contact si cu lumea externa;
- facultatea intelectului prin care, cu ajutorul timpului, se opereaza
aceasta legatura este imaginatia; aceasta este legata de de sensibilitate, deoar
ece imaginile pe care le creaza ea sunt intotdeauna in spatiu si in timp dar est
e in acelasi timp productiva, fiindca poate a priori, in baza categoriilor, sa c
reeze scheme simbolice ale intuitiei sensibile; imaginatia opereaza o sinteza tr
anscendentala, prin care ea impune intuitiei inainte chiar de functionarea acest
eia o schema figurata realizata de categorii;
- astfel imaginatia, in intuitia timpului, traseaza a priori anumite ca
dre pentru fenomene, numite 'scheme transcendentele' sau "scheme ale conceptelor
intelectului pur; fiecarei categorii îi corespunde o anumita schema:
 1. Categoriile cantitatii au ca schema numarul, sinteza in timp a el
ementelor diverse ale unei intuitii;
2. Categoriile calitatii au ca schema realitatea in timp;
3. Categoriile relatiei au urmatoarele scheme:
a. substanta are schema permanentei;
b. cauzalitatea are schema succesiunii;
c. reciprocitatea are schema simultaneitatii;
4. categoriile modalitatii au ca schema existenta (reprezentarea exi
stentei unui obiect);
- concluzie: "Din toate cercetarile de pîna acum rezulta: toate principii
le fundamentale sintetice si a priori nu sunt altceva decît principii ale unei exp
eriente posibile si nu pot fi aplicate lucrurilor in sine, ci numai fenomenelor
ca obiecte ale experientei."
B. Analitica principiilor
- dupa stabilirea sistemului categoriilor a priori ale intelectului tre
buie stabilit si sistemul principiilor intelectului pur (Das System der Grundsätze
des reinen Verstendes)
- Kant incepe prin a se ocupa de principiul contradictiei, aratînd ca ace
st principiu are un caracter negativ, el asigura numai tautologiile sterile ale
logicii formale;
- cunoasterea realului este sintetica si deci principiile intelectului
trebuie sa fie de ordin sintetic; primul principiu care se refera tocmai la aces
t caracter sintetic al cunoasterii este: "Orice obiect este supus conditiilor ne
cesare ale unitatii sintetice a diversului intuitiei intr-o experienta posibila.
"; celelalte principii ale intelectului corespund celor patru grupe de categorii
, pentru ca functiile sintetice ale intelectului se manifesta in categorii; aces
tea sunt:
1. Axiomele intuitiei (Axiomen der Anschauung): acestea au ca fundam
ent general principiul intelectului pur: "Toate fenomenele sunt dupa intuitia lo
r marimi extensive" (Alle Erscheinungen sind ihrer Anschauung nach extensive Gröss
e); Kant justifica acest principiu prin faptul ca nu exista fenomen care sa nu s
e petreaca in spatiu si timp, si sa fie intuit astfel sub forma unei marimi;
2. Anticipatiile perceptiei (Anticipationen der Wahrnehmung): aceste
a au ca fundament general: "In toate fenomenele, senzatia ca si realul care îi cor
espunde ei in obiect, au o marime intensiva, adica un grad." (In allen Erscheinu
ngen hat die Empfindung un das Reale welches ihr ab dem Gegenstande entspricht (
realitas phaenomenon) eine intensive Grösse, d.i. einen Grad; dovada acestui princ
ipiu îi pare lui Kant absolut naturala, fiindca orice fenomen contine, in opozitie
cu forma, o materie care este obiectul senzatiei, iar senzatia poate varia in i
ntensitate;
3. Analogiile experientei (Analogien der Erfahrung): principiul gene
ral al lor este: "Toate fenomenele sunt supuse, dupa natura lor, a priori unor r
eguli care determina raporturile lor reciproce intr-un timp" (Alle Erscheinungen
stehen, ihrem Dasein nach, a priori unter Regeln der Bestimmung ihres Verhältniss
es unter einander in einer Zeit); acestea sunt impartite in trei categorii:
a. Prima analogie - Principiul permanentei (Beharrlichkeit): "Toa
te fenomenele contin permanentul (substanta) ca obiect si schimbarea ca determin
are simpla a acestuia, adica felul cum obiectul exista."
b. Analogia a doua - Principiul cauzalitatii (Erzeugung): "Toate
schimbarile se petrec dupa legea legaturii dintre cauza si efect."
c. Analogia a treia - Principiul reciprocitatii (Gemeinschaft): "
Toate substantele, atît cît sunt percepute in spatiu ca simultane, sunt intr-o actiu
ne de reciprocitate generala."
4. Postulatele gândirii empirice in genere (Überhaupt):
a. Primul postulat: "Ceea ce se acorda cu conditiile formale ale
experientei (conform cu intuitia si conceptele) este posibil."
b. Al doilea postulat: "Ceea ce se acorda cu conditiile materiale
ale experientei (senzatia) este real."
c. Al treilea postulat: "Ceea ce este cu realul in raport determi
nat de conditiile generale ale experientei este (exista) in mod necesar."
 - prin acestea s-a aratat cum sunt posibile judecatile sintetice a priori
ale fizicii;
IV. Dialectica transcendentala
- aceasta parte este dedicata (v: comparatia cu Aristotel) contradictiilor
pe care le intîmpina ratiunea pura atunci cînd se ocupa de probleme metafizice;
- prin ratiune (Vernunft) Kant intelege o facultate esential deosebita de
intelect (Verstand); in timp ce intelectul este o facultate a regulilor (Vermögen
der Regeln), ratiunea este o facultate a principiilor (Vermögen der Prinzipien): i
ntelectul reduce diversitatea fenomenala la unitate cu ajutorul unor reguli, rat
iunea reduce regulile intelectului la unitate cu ajutorul unor principii;
- in exercitarea ratiunii Kant recunoaste o dubla intrebuintare: a) intreb
uintarea logica - ac. inseamna rationamentul prin care o judecata este legata de
conditia ei (exprimata prin premise), iar conditia din premise este legata de a
lte conditii, s.a.m.d., fara a se putea ajunge vreodata la neconditionat; si b)
intrebuintarea transcendentala - cere, in mod eronat, suspendarea conditiei si o
prirea seriei infinite de la conditionat la conditionat prin trecerea la un neco
nditionat. Pentru aceasta ratiunea reprezinta intreaga serie ca un intreg si pre
supune acest intreg drept neconditionat.
- aceasta, desi eronata, este o tendinta naturala a ratiunii pure ce se ma
nifesta prin nevoia de a realiza aceste sinteze iluzorii sub forma unui obiect d
eterminat; aceste obiecte sunt numite 'concepte ale ratiunii pure' (Begriffe der
reinen Vernunft), sau 'idei', in sensul lui Platon (v. Kant: "care sunt la el p
rototipul lucrurilor, si nu chei pentru experiente posibile, cum sunt categoriil
e")
- asa cum cele patru feluri de judecati determinau cele patru tipuri de ca
tegorii, sunt considerate cele trei tipuri de silogisme ca determinînd tot atîtea id
ei transcendentale (iluzorii) prin aplicarea lor transcendentala, dupa cum urmea
za:
1. Silogismul categoric - îi corespunde, prin aplicarea lui transcendenta
la, o sinteza categorica intr-un subiect si prin care se ajunge la ideea de 'suf
let', care se pune ca substanta neconditionata;
2. Silogismul ipotetic - îi corespunde, prin intrebuintarea lui transcend
entala, o sinteza ipotetica a membrilor unei serii, si prin care se ajunge la id
eea unei totalitati absolute a conditiilor fenomenelor, sau la ideea de 'lume';
3. Silogismul disjunctiv - caruia îi corespunde, prin intrebuintarea lui
transcendentala, o sinteza disjunctiva a partilor intr-un sistem, si prin care s
e ajunge la conditia tuturor obiectelor gîndirii in general, sau la ideea de 'Dumn
ezeu';
- în cele ce urmeaza sunt cercetate cele tipuri corespunzatoare de erori.
A. Paralogismele ratiunii pure (psihologia rationala)
- "Paralogismul logic consta in falsitatea unei deductii rationale i
n raport cu forma, continutul putînd fi arbitrar. Un paralogism transcendental are
insa un temei transcendental: a conchide fals respectînd forma. In felul acesta o
asemenea deductie falsa isi va avea temeiul in ratiunea omeneasca si va conduce
la o iluzie inevitabila, desi nu nesolutionabila"
1. Paralogismul substantialitatii: din faptul ca "eu gîndesc", ratiune
a vrea sa deduca existenta substantiala a celui care gîndeste; dar cunoasterea are
o materie si o forma: gîndirea da forma, iar sensibilitatea materia; prin urmare,
"eu gîndesc" nu constituie o cunostinta a ceva, ci numai o conditie generala care
ia Îi sunt supuse toate cunostintele noastre;
2. Paralogismul simplicitatii: se argumenteaza pentru simplicitatea
substantiala a sufletului; Kant reda argumentul astfel: "acel lucru, a carui act
iune nu poate fi considerata niciodata ca fiind concurenta actiunii mai multor l
ucruri, este simplu.", si Îl respinge in acelasi fel ca si pe primul;
3. Paralogismul personalitatii: dupa Kant: "Ceea ce este constient d
e identitatea lui numerica, a eului sau, În diverse timpuri, este o persoana."; ac
est argument este respins pe aceeasi cale [...]
4. Paralogismul idealitatii: se considera ca perceptiilor noastre ex
terioare nu numai ca le corespunde, dar trebuie sa le corespunda ceva real in af
ara de noi. "O asemenea corespondenta, spune Kant, nu se poate dovedi decît numai
cînd e vorba de experienta."
B. Antinomiile ratiunii pure (cosmologia rationala)
- antinomiile ratiunii pure se constituie in functie de cele 4 idei
cosmologice, de totalitate absoluta a compunerii, a diviziunii, a genezei si a d
ependentei existentei a ceea ce este schimbator in fenomen.
1. Prima antinomie: Teza: "Lumea are un inceput in timp si este limi
tata in spatiu." / Antiteza: "Lumea nu are nici un inceput in timp si nici limit
e in spatiu si este infinita in timp ca si in spatiu."
2. A doua antinomie: Teza: "Orice substanta compusa este compusa din
parti simple si nu exista nimic care sa nu fie simplu sau sompus din parti simp
le." / Antiteza: "Nici un lucru compus din lume nu consta din parti simple si nu
exista nimic simplu nicaieri."
3. A treia antinomie: Teza: "Cauzalitatea conforma cu legile naturii
nu este singura din care se pot deriva toate fenomenele lumii. Trebuie sa admit
em, pentru a le explica, si o cauzalitate libera." /
Antiteza: "Nu exista libertate, ci totul se intîmpla in lume numai dupa legile nat
urii."
4. A patra antinomie: Teza: "Exista in lume ceva care, fie ca o part
e a sa, fie ca o cauza a sa, este o fiinta necesara." / Antiteza: "Nu exista nic
aieri, nici in lume, nici in afara de lume, o fiinta necesara, cauza a acestei l
umi."
- atît pentru teza cît si pentru antiteza este produsa cîte o argumentare
la fel de buna, pentru a fi pus in evidenta conflictul ratiunii in aceste cazuri
; Kant va solutiona aceste antinomii aratînd ca pentru prime doua atît teza cît si ant
iteza trebuie considerate false, in timp ce pentru ultimele doua si teza si anti
teza pot fi considerate adevarate.
C. Idealul ratiunii pure (teologia rationala)
- prin conceptele pure ale intelectului, fara conditiile sensibilita
tii, nu poate fi reprezentat nici un obiect; acestea sunt niste idei, ca forme d
e gîndire care dau categoriilor unitate sistematica; aceste idei, la rîndul lor, reu
nite in unitatea lor sistematica, constituie un ideal; idealul in care se unific
a toate ideile ratiunii pure este Dumnezeu, ca 'Prototypon transcendentale', car
e apare ca realitatea suprema; in cautarea neconditionatului, spiritul omenesc,
dupa ce a ajuns la ideea iluzorie de D-zeu, vrea sa Îi demonstreze existenta, si a
stfel construieste alte argumente eronate; acestea sunt in numar de trei:
1. Argumentul ontologic: fiinta perfecta este cea care poseda toate
perfectiunile, deci si atributul existentei, pe care, daca nu l-ar avea, nu ar f
i perfecta (v: Anselm si Descartes); Kant critica acest argument socotind ca exi
stenta nu este un atribut, deci nu poate fi scoasa din analiza unui concept (nu
este un predicat real, ci unul transcendental)
2. Argumentul cosmologic (a contingentia mundi): daca exista ceva, t
rebuie sa existe si o fiinta absolut necesara, dar eu exist, deci fiinta absolut
necesara exista (v: Leibniz si Wolff); Kant respinge acest argument, aratînd ca s
e reduce la primul (v: "orice fiinta necesara este perfecta" <-> "orice fiinta p
erfecta este necesara").
3. Argumentul fizico-teologic: in natura nu observam numai relatii c
auzale, si si un acord reciproc intre fenomene; acest acord nu poate fi explicat
exclusiv prin materia din care lucrurile sunt facute, deci trebuie sa presupune
m existenta unei inteligente ordonatoare, a unui arhitect; Kant arata ca acest a
rgument se poate si el reduce la cel ontologic.
- in finalul dialecticii Kant distinge (din nou) intre folosirea regulativ
a si folosirea constitutiva a ideilor ratiunii; ultimul tip de folosire a ideilo
r ratiunii conduce la erori, primul insa poate fi folositor pentru cunoastere in
genere;
V. Metodologia transcendentala:
- in acesta parte se va incerca "determinarea conditiilor formale ale unui
sistem complet al ratiunii pure. In acest scop vom avea de a face cu o 'discipl
ina', un 'canon', o 'arhitectonica', si in sfirsit cu o 'istorie' a ratiunii pur
e".
[urmeaza:]
E.# Glosar de termeni
F.# Fise detaliate pe probleme si comentarii
G.# Surse bibliografice
- A. Dumitriu - Istoria Logicii (p. 641 - 657)
- Dict. Filosofie '78 (p. 387 - 389: pentru o prezentare generala)
- Filosofie neokantiana in texte, Ed. St.
- Pojman - Philosophy of Religion (p. 53 - 57: textul lui Kant despre argumen
tul ontologic, v: si Miroiu - Metafizica lumilor posibile si existenta lui D-zeu
)
- A. Boboc - Kant si neokantianismul, Ed. St., Buc. '68
- E. Cassirer - Kants Leben und Lehre, Berlin, 1921
- Bruno Bauch - Immanuel Kant, Berlin, 1923
- M. Florian - Immanuel Kant, in "Istoria Filosofiei moderne. vol. II, Buc. 1
938 (p.106)