You are on page 1of 8

4.

ELEMENTE STRUCTURALE ŞI MORFOLOGICE ALE


CONTINENTELORs

4.1. Principalele cicluri geotectonice (sau orogenetice)

Actuala scoarţă continentală a luat naştere printr-o suscesiune de cicluri evolutive,


cunoscute sub denumirea de ere tectonice. O eră se compune din mai multe etape:
litogeneza sau sedimentarea, orogeneza sau cutarea (structogeneza), epirogeneza sau
înălţarea şi gliptogeneza sau erodarea (peneplenizarea). În lanţul evolutiv al proceselor,
etapele de mai sus se întrepătrund sau pot exista, spre exemplu, într-o etapă tectonică,
mai multe faze de cutarea, şi nu una singură. Denumirea etapei se face adesea după
orogeneza principală.

4.1.1. Precambrian
În precambrian (care se subdivide în arhaic şi proterozoic) s-au descifrat trei orogeneze
ce se păstrează încă distinct în sedimente: laurenţiană, algomiană şi assyntică. Aceste
prime ere tectonice au dus la formarea celor mai vechi zone continentale actuale,
cunoscute sub denumirea de scuturi. În emisfera sudică a globului, uscatul constituia o
mare unitate - Gondwana la care se adaugă şi scutul antarctic. Din Gondwana s-au
despărţit mai apoi: scutul brazilian, scutul african împreună cu Arabia şi Madagascar,
India peninsulară, scutul australian.
În emisfera nordică s-au format următoarele scuturi: scutul baltic (ocupă astăzi
Finlanda şi E peninsulei Scandinave), scutul canadian (ocupă Canada şi parte din
Groenlanda), scutul siberian (cuprinde zona dintre Baikal, Lena şi Enisei, cunoscută şi
sub denumirea de platforma siberiană), scutul sinic (ocupă partea de N a Chinei până
spre Coreea), scutul filipinelor. De obicei, denumirea de scut se dă numai acolo unde
structura veche, precambriană, apare la zi, cum ar fi scutul baltic sau cel canadian; în
rest, se întrebuinţează denumirea de platforme.

4.1.2. Paleozoic

a) Cutările caledonice care au avut loc mai ales în ordovician - silurian, fiind prima
orogeneză a seriei geosinclinalelor paleozoice. Ea se desfăşoară la marginea scuturilor
continentale. După consolidare, catenele caledonice se vor peneplana şi se vor alătura
scuturilor, devenind platforme.
Astăzi, regiunile caledonice pot apărea ca masive, la zi, dar mai ales ca platforme
deasupra cărora se găseşte o pătură groasă de sedimente. În Europa, caledonidele sunt
prinse între paltforma est-europeană (Câmpia Rusă, Finlanda şi Suedia) şi platforma
Eria (zona Hebridelor). Cea mai reprezentativă este zona Alpilor Scandinavi (alipită
părţii de V a scutului baltic) de aici continuă în partea de V a arhipelagului Spitzbergen
şi E Groenlandei; cuprinde de asemenea Scoţia şi Ţara Galilor. Înălţimile mari, de până
la 2500 m, pe care le au Alpii Scandinaviei, sunt rezultatul ridicărilor din timpul erei
alpine şi mai ales al ridicărilor izostatice postglaciare.
În Asia se întâlnesc câteva nuclee precum: nucleele caledonice din peninsula Taimâr,
Kazahstanul central, din Saian şi Alatau.
În America de N şi S se înregistrează prim început de cutare apare în Apalaşi, ca o
continuare a caledonidelor din Groenlanda.
În Australia, numai o mică zonă - Adelaida, se consolidează în această eră.
Africa a funcţionat în întregime ca o platformă rigidă.
b) Cutările hercinice (denumite şi varisce sau altaice) au loc cu precădere în carbonifer-
permian. Ele se formează la exteriorul cutărilor caledonice, consolidarea acestora
reprezentând a doua mare etapă de mărire a scuturilor continentale. Principalele
aliniamente orogenetice au fost următoarele: lanţul varisc sau hercinic din Europa
Centrală; Anti-Atlasul mesetei marocane; Uralul, prelungit spre sud, pe la Stavropo,
până în Donbas; Uralul avea o prelungire şi către SE, spre Altai; catena hercinică
apalaşiană, care înglobează vechile cutări caledonice (catena acadiană); geosinclinalul
Capului; geosinclinalul Alpilor Australieni.
Hercinidele au dus la formarea unor extinse catene muntoase, în special în Europa şi
Asia; şi acestea au fost peneplanate în mezozoic şi transformate în platforme. Catena
Uralului şi Altaiului duc la lipirea scutului siberian şi sinic de cel nord-atlantic; ia
naştere astfel o singură unitate platformică, şi în emisfera nordică, cunoscută sub
denumirea de Laurasia.
În Europa, hercinidele au avut două direcţii, una meridiană (Uralul) şi alta paralelă.
Zona cu această ultimă orientare a suferit mari fracturări în timpul orogenezei alpine;
unele din porţiunile sale au fost ridicate şi au dat masive, altele s-au scufundat dând
depresiuni sau câmpii. Masivele principale sunt următoarele: în Sardinia şi Corsica,
Meseta spaniolă, Central Francez, Armorican, Cornwall, Ardeno-Renan, Vosgi,
Pădurea Neagră Boem, Lysa-Gora, Dobrogea de Nord. Fundament hercinic se găseşte şi
în platforma Moesică, platforma scitică (nordul Caucazului), bazinul Aquitaniei, bazinul
Anglo-Parizian, bazinul Spaniei de est, bazinul Germano-Polonez. Aceste bazine s-au
schiţat în triasic şi şi-au încheiat colmatarea în miocen. Specific pentru majoritatea
masivelor este faptul că ele au o cuvertură sedimentară, necutată, dispusă peste soclul
peneplenizat; aceasta este o dovadă că altitudinea lor actuală este recentă, din perioada
alpină.
În Asia, hercinicul ocupă, de asemenea, suprafeţe mari. Sub formă de masive se
întâlneşte în Ural, dar mai ales în Asia Centrală (Kazahstan, Altai, Tianşan, Marele
Hingan). Această zonă a Asiei Centrale a fost afectată de rupturi puternice
posttectonice, care au creat şi o serie de bazine sedimentare în triasic-cretacic.
Hercinicul se găseşte şi sub formă de platformă în şesul dintre Ural şi Enisei (platforma
Siberiei de Vest), care se continuă spre SV cu platforma Turanică (sub lacul Aral şi
pustiul Turkmen).
În America, acum au loc principalele cutări din Apalaşi (în devonian). După
peneplenizare, în mezozoic, această zonă a fost înălţată la circa 1000 m.
În Africa, hercinicul cuprinde mare parte din munţii Atlas apoi regiunea Capului (în
sud) şi o platformă cu cuvertură în Algeria şi Tunisia.

4.1.3. Mezozoic şi neozoic

a) Cutările alpine ţin în tot timpul mezozoicului şi neozoicului. Ca eră tectonică, ea se


caracterizează printr-o succcesiune de faze orogenetice, dar şi printr-o serie de mişcări
epirogenetice, care duc la afundarea unor părţi din platformele continentale, pe care se
sedimentează, discordant, etajul superior. Afundarea unor asemenea bazine de
platformă (bazinul Germaniei, Ronului, anglo-parizian, bazinul platformei ruse,
Saharei, Africii de est, Amazonului, din centrul şi estul Americii de Nord, Australiei de
Vest) este specifică mai ales pentru mezozoic, pe când orogenezele au intensitate maximă
la sfârşitul mezozoicului şi începutul neozoicului. Ca urmare a acestor scufundări şi
transgresiuni, unitatea celor două mari continente paleozoice (Gondwana şi Laurasia) se
distruge.
În ceea ce priveşte evoluţia alpină de tip geosinclinal, creatoare de lanţuri muntoase,
situaţia continuă, în parte pe cea din paleozoic. La sfârşitul acestei ere, existau două
mari arii geosinclinale: Tethysul (între cele două mari continente) şi cel circumpacific.
În domeniul Tethysului se va naşte geosinclinalul alpino-carpato-himalayan. În Europa
geosinclinalul alpin a ocupat o poziţie mediană între hercinicul european şi cel african:
el a afectat însă şi o parte din zonele hercinice.
În general, în mezozoicul inferior şi mediu se cutează cu precădere zonele pacifice
(Cordilierii din America de Nord, catena Yenshane din Asia de est şi partea de est a
Himalayei). În rest, respectiv în geosinclinalul alpino-himalayan, cutările încep abia la
sfârşitul mezozoicului (faza austrică din apţian-albian) şi se desfăşoară din plin în
neozoic.
În constituţia geologică a sistemului muntos alpin se remarcă larga răspândire a rocilor
sedimentare cutate şi a unor condiţii morfoclimatice variate, care au dus la diversificare,
în timp şi spaţiu, a aspectelor lor geomorfologice. Menţionăm apoi că înălţarea în mai
multe etape, separate de perioade tectonice mai liniştite, a favorizat dezvoltarea unor
întinse suprafeţe de nivelare, precum şi o evoluţie morfosculpturală diferenţiată (de la
adaptări la structură în Subcarpaţii Moldovei, până la inversiuni de relief în Ceahlău şi
Hăghimaş etc).
Manifestările seismice şi fenomenele vulcanice completează trăsăturile morfostructurale
complexe ale munţilor sistemului alpin, demonstrând că ciclul lor geotectonic încă nu s-a
încheiat definitiv. Morfologia actuală a orogenelor este destul de variată pentru că
mişcările din diferite ere geotectonice au antrenat, uneori, şi porţiuni ale zonelor cutate
anterior. Aşa de exemplu, o parte a geosinclinalelor hercinice a înglobat şi sectoare
caledonice, iar în cuprinsul sistemului muntos alpin se regăsesc şi elemente ale
structogenului hercinic. În timpul orogenezei alpine, munţii hercinici rămaşi în afara
domeniilor geosinclinale au fost faliaţi, compartimentaţi sub formă de horsturi şi
grabene. De asemenea, sectoarele cristaline ale Carpaţilor şi ale altor munţi din acelaşi
sistem, cutate şi nivelate cu mult înaintea orogenezei alpine, au fost fragmentate, înălţate
sau scufundate în timpul mişcărilor austrice, laramice etc. În Europa şi Asia lanţul
muntos alpin formează un şir sinuos aproape neîntrerupt. În partea axială a masivelor
cutate şi înălţate apar şi nuclee mai vechi. De asemenea, în cadrul lanţului, atât în
interior cât şi la exterior, se întâlnesc multe depresiuni tectonice colmatate. Depresiunile
intramontane sunt mai slab dezvoltate (spre deosebire de lanţul hercinic unde acestea
domină); depresiunile de avantfosă (Depresiunea Padului) sau cele intermontane
(Transilvană, Panonică) sunt în schimb mult mai dezvoltate şi constituie o caracteristică
a lanţului alpin.
Principalele masive alpine, începând din Spania sunt: Sierra Nevada, Apenini, Pirinei,
Alpii, Alpii Dinarici, Carpaţii, Stara Planina, Caucazul, în continuare cuprind teritoriile
Asiei Mici, Iranului, Irakului, Afganistanului şi Pakistanului de Vest, continuându-se
apoi cu Himalaya. În partea asiatică a Pacificului înglobează Kamceatka, Kurile, Riu
Kiu, insulele Sonde.
În cadrul unităţii alpine europene, nucleele mai vechi hercinice sunt: Mont Blanc,
masivele din zona centrală a Alpilor Orientali, masivul Tatra, Rodna, cea mai mare
parte din Carpaţii Sudici, Bihor, Rodopi etc.

4.2. Tipuri principale de munţi

4.2.1. Clasificarea munţilor după vârstă

După cum s-a specificat în subcapitolele anterioare pe suprafaţa Pământului, de-a


lungul perioadelor geologice, s-au dezvoltat numeroase cicluri geotectonice ale căror
sisteme muntoase - după ce şi-au consumat energia orogenică – au fost înlocuite prin
platforme (cratoni) şi peneplenizate sau reînglobate geosinclinalelor mai noi. Aşa au fost
orogenezele laurenţiană, algomiană şi asyntică (baikaliană) din Proterozoic, ale căror
urme pot fi recunoscute în cuprinsul principalelor scuturi continentale (baltic, podolic,
canadian etc). Alte geosinclinale şi-au încheiat evoluţia cu formarea lanţurilor munţilor
caledonici, hercinici şi alpini.

4.2.2. Clasificarea munţilor după origine

Dacă se ţine seama de originea munţilor şi de implicaţiile morfologice ale diferitelor


structuri cutate şi faliate proprii unităţilor de orogen atunci munţii pot fi împărţiţi în
două categorii: munţi tectonici şi munţi de denudaţie.

4.2.2.1 Munţii tectonici.

Aceştia s-au format în urma cutărilor şi înălţărilor scoarţei, însoţite de falieri, erupţii
vulcanice etc. În acest context pot fi separaţi: munţii de cutare, munţii bloc (de ruptură),
munţii vulcanici şi munţii cu structură mixtă.
a) Munţii de cutare
Aceştia mai sunt cunoscuţi sub denumirea de munţi de încreţire sau plicativi. Munţii de
cutare (care sunt cei mai răspândiţi de pe glob) se carcterizează prin existenţa
anticlinalelor şi sinclinalelor de diferite forme şi dimensiuni, însoţite şi de alte structuri
secundare.
b) Munţii bloc (de faliere).
Morfologia regiunilor faliate nu este reprezentată întotdeauna prin unităţi muntoase
dintre cele mai impunătoare, dar caracterizează multe orogene vechi, străbătute de linii
tectonice, în lungul cărora blocurile au fost înălţate sau coborâte. Este vorba de munţii
sub formă de horsturi, separaţi de depresiuni denumite grabene. Aşa este cazul munţilor
hercinici din Europa, al munţilor Africii de Sud, al Gaţilor de Est şi de Vest (din India),
al catenelor de coastă din California etc. Munţii de ruptură pot fi cutaţi, atunci când
provin din orogene vechi, fragmentate şi reînălţate (de exemplu, M. Tianşan, Masivul
Central Francez, M. Turingiei, M Dobrogei, unele nuclee cristaline din Carpaţi - Gilău,
Poiana Ruscă, Semenic etc.) sau pot reprezenta porţiuni vechi ale scoarţei, cu strate
relativ orizontale, rupte şi ridicate la mare înălţime, dar necutate (de exemplu, Masivul
Ruwenzori din estul Africii).
c) Munţii vulcanici
Caracteristicile structurale şi morfologice ale acestora sunt legate de magmatismul
intrusiv şi efuziv. În funcţie de vechimea manifestărilor vulcanice aceşti munţi pot fi
astăzi în diferite stadii de evoluţie.
d) Munţii cu structură mixtă
Aceştia reprezintă o asociere de forme cutate, faliate şi chiar vulcanice, aşa cum sunt
multe sectoare ale orogenului alpin. Astfel, Munţii Apuseni înglobează atât unităţi sub
formă de blocuri încadrate de falii (Gilău, Zarand, Codru Moma etc.), zone de fliş cutat
(M. Trascăului), cât şi forme vulcanice (M. Metaliferi, Vlădeasa).

4.2.2.2 Munţii de denudaţie

Se caracterizează prin particularităţi morfostructurale puse în evidenţă de activitatea


sculpturală diferenţiată a factorilor modelatori externi. De cele mai multe ori ei sunt
integraţi regiunilor de platformă cu altitudini mai ridicate şi fragmentare deasă şi
adâncă. În cadrul acestor munţi ar putea fi incluşi: munţii reziduali (de tip inselberg),
vestigii izolate ale unor orogene vechi, regenerate tectonic, categorie în care am putea
încadra şi Munţii Măcinului; munţii de eroziune glaciară de tip selka, din Karelia, care
se prezintă ca nişte creste cu altitudini relative de 200 - 300 m, alcătuite din roci
cristaline înecate în depozite morenaice şi separate de depresiuni largi, mlăştinoase sau
ocupate de lacuri; munţii de eroziune proveniţi prin fragmentarea adâncă a unor zone
cu boltiri largi de tipul anteclizelor, ori unele coline mai înalte ca cele din Podişul Rusiei
Centrale etc.

4.3. Regiunile de platformă (cratoane, cratogene) - caractere morfostructurale

Platformele constituie al doilea element principal al scoarţei terestre, atât sub aspect
structural cât şi morfologic. Acestea ocupă teritorii mult mai vaste decât zonele de
orogen. S-au format prin consolidarea soclurilor lanţurilor muntoase, care au fost
peneplenizate şi care s-au adăugat, etapă după etapă, la primele scuturi precambriene.
Platformele au următoarele caracteristici principale:
• mobilitate redusă a mişcărilor verticale (0,1 - 0,01 mm pe an);
• relief redus, monoton, cu aspect de câmpie sau de podiş;
• vulcanism redus;
• existenţa a două etaje strcturale distincte: unul inferior sau fundamentul şi etajul
superior dispus discordant pe primul – cuvertura sedimentară.

Etajul inferior, sau fundamentul (soclu), a fost cutat puternic, în condiţii de geosinclinal.
După încheierea etapei de lanţ muntos, acesta a fost erodat până la nivelări aproape
perfecte, devenind totodată şi foarte rigid. Etajul superior (cuvertura sedimentară) s-a
depus peste această peneplenă, în condiţii de epirogeneză negativă, deci de
transgresiune. Ca urmare, acest etaj are strate orizontale, slab înclinate, sau extrem de
larg cutate; în mod excepţional există şi falieri. Totodată sedimentele etajului superior
sunt foarte puţin variate, dominând gresiile, calcarele, formaţiunile continentale.
În cadrul platformelor pot fi observate: anteclize şi sineclize. Anteclizele sunt nişte
boltiri pozitive ale unor întinse zone de platformă, care s-au format prin mişcări de
înălţare. Ele au aspectul unor domuri uriaşe sau chiar al unor anticlinale enorme cu
flancurile extrem de line. Etajul superior are o grosime redusă a sedimentelor şi
prezintă multe lacune sau chiar discordanţe uşoare, ca urmare a faptului că antecliza a
funcţionat, în repetate rânduri, ca zonă înălţată de uscat, când a fost parţial erodată.
Uneori etajul superior lipseşte complet. Din punct de vedere morfologic, anteclizele
cuprind porţiunile cele mai înalte ale platformelor, un fel de masive sau platouri.
Exemple de anteclize: Dobrogea de N şi de mijloc, antecliza Voronejului. Sineclizele sunt
opusul anteclizelor, adică nişte zone de lăsare largi ale platformelor. Ele mai sunt
cunoscute şi sub denumirea de bazine de subsidenţă sau chiar depresiuni tectonice. Ele
par a se axa, în principal, pe anumite discordanţe ale fundamentului. Pătura lor
sedimentară este foarte groasă şi în interiorul cute ondulatorii, domuri, zone locale de
subsidenţă. Exemple de sineclize sunt: depresiunea Valahă, Depresiunea Bârladului,
sinecliza Moscovei, a Caspicii etc.
Vârsta platformelor este socotită cel mai adesea, ca fiind timpul când a avut loc cutarea
fundamentului (precambrian, caledonic, hercinic).
Sub aspect geomorfologic, fundamentul platformelor constituie nişte peneplene fosilizate
de sedimentarea etajului superior. În acest ultim etaj, pot exista şi alte discontinuităţi
sau discordanţe, rezultat al unor etape de evoluţie morfologică continentală de tip
platformă. Dacă eroziunea îndepărtează etajul superior, peneplena devine exhumată.
Fig. 4.2. Marile regiuni de scuturi şi platforme ale Pământului (Scott, 1992).

4.3.1. Podişurile şi câmpiile de platformă

Expresia morfologică obişnuită a regiunilor de platformă o constituie podişurile joase şi


marile câmpii ale globului, care se caracterizează prin predominarea reliefului slab
accidentat, cu întinse suprafeţe plane, uşor înclinate sau moderat vălurate, cu energie
sub 200 m şi pante medii sub 5°.

4.3.1.1. Podişurile

Podişurile (platourile) reprezintă trepte de relief cu altitudini variate (obişnuit peste 200
m), cu suprafaţă plană sau vălurată şi care ocupă o poziţie intermediară între unităţile
de câmpie şi cele montane. Ele pot fi delimitate de versanţi exteriori abrupţi (Podişul
Dobrogei), pot prezenta tranziţii domoale spre zonele de câmpie (Podişul Covurluiului)
sau pot fi încadrate de munţi (Podişul Cehiei Centrale sau Podişul Transilvaniei - care
aparţin însă geosinclinalului alpin).
Podişurile, ca şi câmpiile, pot fi întâlnite la altitudini absolute foarte diferite, atât în
cuprinsul ariilor de platformă, cât şi de geosinclinal. În acest din urmă caz însă, ele
constituie forme subordonate ansamblurilor orogenice (de exemplu, Podişul Tibet,
Podişul Boliviei, Câmpia Braşovului). Podişurile şi câmpiile nu se deosebesc doar prin
altitudinea lor, ci şi prin aspectul văilor. În câmpii acestea sunt foarte estompate, râurile
curgând aproape de nivelul suprafeţei generale a reliefului, în timp ce podişurile au văi
adânci, cu versanţi care se impun în morfologia de ansamblu.
Podişurile suprapuse regiunilor vechi, consolidate ale scoarţei pot fi separate în:
- podişuri structurale, constituite din pături orizontale sau suborizontale, a căror
înălţime se datoreşte unor mişcări epirogenetice pozitive sau prezenţei unor horsturi
(Podişul Sucevei, Podişul Dobrogei, Podişul Colorado);
- podişuri sculpturale (peneplene înălţate) - Podişul Podolic, Podişul Ardenilor.

4.3.1.2. Câmpiile de platformă

Câmpiile de platformă au întinderi impresionante, de dimensiuni continentale,


înglobând sectoare cu trăsături genetice diferite. Criteriile de clasificare sunt
numeroase. Din punct de vedere genetic se pot distinge trei mari tipuri de câmpii: de
acumulare, structurale şi sculpturale.
a) Câmpiile de acumulare ocupă suprafeţele joase ale uscatului, în cadrul cărora
condiţiile tectonice şi fizico-geografice dar mai ales activitatea factorilor externi
favorizează procesele de sedimentare. Ele sunt cele mai tinere unităţi de relief, de obicei
cuaternare sau pliocene, au suprafeţe tabulare sau slab înclinate şi fragmentare redusă.
După poziţia lor în cadrul continentelor, după modul de formare şi natura depozitelor
cuverturii, ele se subîmpart în câmpii litorale (maritime) şi continentale.
a1) Câmpiile litorale de origine maritimă (de nivel de bază) sunt constituite din pături
sedimentare nederanjate tectonic, a căror slabă înclinare spre exterior, ca şi vârsta din
ce în ce mai tânără pe măsură ce ne apropiem de ţărm, ori modelarea sculpturală mai
intensă spre interiorul continentului, indică geneza lor. Ele se continuă adesea cu
câmpiile submarine ale şelfului, iar exondarea şi-o datoresc fie mişcărilor epirogenetice
pozitive, fie eustatismului negativ. În această categorie se încadrează cele mai mari
câmpii de pe glob, cum este cea din jurul Golfului Mexic, Marea Câmpie Chineză etc.
Local ele pot căpăta caracteristici fluvio-maritime, eoliene, glaciare etc.
a2) Câmpiile continentale reprezintă vechi zone maritime şi lacustre colmatate,
suprafeţe plane puternic aluvionate, unităţi constituite din formaţiuni proluviale ori
acoperite de acumulări glaciare, eoliene.
• câmpiile maritime interne şi cele lacustre, se caracterizează prin depozite cu grosimi de
sute de metri şi suprafeţe a căror morfologie este cu atât mai complexă cu cât evoluţia
lor a fost mai îndelungată. Formarea acestora este asociată adesea şi cu mişcările
tectonice ale scoarţei. Exemple: Câmpia Panonică, Câmpia Covurluiului, Câmpia
Caspică.
• câmpiile aluviale se formează prin aportul aluvionar al marilor fluvii, ale căror ape
revărsate acoperă suprafeţe considerabile. În această categorie pot fi incluse câmpiile
Dunării, Amazonului, Nilului etc. Aceste câmpii sunt foarte tinere, au pături de aluviuni
cu grosimi de câteva zeci de metri, prezintă terase, grinduri, microdepresiuni ocupate de
mlaştini şi alte forme actuale de eroziune şi acumulare. Multe dintre ele se termină prin
câmpii deltaice în plină formare.
• câmpiile proluviale (piemontane) iau naştere în urma unor importante acumulări de
tipul conurilor aluviale (dejecţie, sic!) formate la periferia zonelor muntoase.
Suprapunerea şi juxtapunerea proluviilor, în funcţie de variaţia debitelor solide ale
râurilor şi de schimbarea poziţiilor liniilor de ţărm, ca şi înălţarea lor, urmată de
accentuarea proceselor sculpturale, le conferă înfăţişarea unor suprafeţe monoclinale
largi, ori de coline plate, paralele. Exemple: Câmpia Piteştilor, Ploieştilor, Târgoviştei.
Pe fondul unor câmpii mai vechi, în raport de condiţiile climatice şi de specificul
acumulărilor, se suprapun:
- câmpii glaciare, cărora le aparţin importante areale din Câmpia Canadiană, din
Câmpia Germano-Polonă ş.a.
- câmpii eoliene, alcătuite din nisipuri şi praf, cum sunt cele formate în zonele deşertice
şi semideşertice. Nisipurile pot fi dunificate - ca în Marele Erg Saharian sau în kum-
urile Asiei Centrale - iar praful, uşor consolidat, generează întinsele câmpii de loess,
cum sunt multe sectoare din Câmpia Rusă, Câmpia Chineză etc.
b) Câmpiile structurale sunt protejate, în partea superioară, de strate de roci mai
rezistente la eroziune, iar suprafaţa lor topografică corespunde, în general, cu cea a
paturilor geologice. Ele se confundă adesea cu podişurile joase şi pot avea forme
tabulare (câmpii-platou) cum este cazul Dobrogei de Sud, monoclinale şi colinare - cum
sunt unele sectoare ale Piemontului Getic sau ale Moldovei extracarpatice.
c) Câmpiile sculpturale au un relief ceva mai accidentat, colinar sau deluros, cu o
energie care se menţine de obicei sub 200 m. După factorii morfogenetici ele sunt
fluviale şi deluviale (Câmpia Moldovei), de abraziune, de eroziune glaciară etc.

4.4. Depresiunile marginale. Avantfosele (avant-pays)

Sub aspect structural, avantfosele sunt nişte depresiuni foarte lungi şi înguste, care se
dispun între geosinclinale şi platforme. În secţiune transversală, ele apar ca un mare
sinclinal asimetric, delimitat pe de o parte de o zonă cutată de orogen, iar pe de alta de
platformă. Asimetria se referă şi la dispunerea formaţiunilor, numărul şi natura
acestora, cât şi la fundament:
Relieful corespunzător depresiunilor marginale este reprezentat prin unităţi morfologice
submontane cutate, glacisuri şi piemonturi de acumulare ori fragmentate sub formă de
coline şi dealuri, câmpii de divagare etc. De fapt, există diferenţieri importante între
morfologia flancurilor de geosinclinal şi flancurilor de platformă ale avantfoselor. În
această privinţă avantfosele, care au luat naştere în prima parte a evoluţiei orogenului
carpatic, dispun de un flanc intern cutat, căruia îi aparţin Subcarpaţii şi altul extern, ale
cărui depozite de molasă se prezintă sub formă de glacisuri, piemonturi şi alte forme
monoclinale (de exemplu, Piemontul Getic, Podişul piemontan Ciungi-Corni ş.a.). Aici
există şi impportante zone de subsidenţă (divagare) cum sunt cele din nord-estul
Câmpiei Române dintre Argeş şi confluenţa Trotuşului cu Siretul.
Atunci când fundamentul platformelor este mai ridicat, depresiunile marginale lipsesc,
contactul cu muntele se face direct, iar cutele zonei de orogen sunt deversate peste
marginile unităţii de platformă. Aşa este cazul dintre Platforma Moldovenească şi
partea nordică a Carpaţilor Orientali.