You are on page 1of 130

Zon@Literara

Debut, rebut Bogdan Federeac
Pentru un tânăr aspirant în ale literaturii mirajul debutului nu se compară decât cu goana după aur din California de la mijlocul secolului al XIX-lea. Într-un singur an, 1848, pe când în Europa se conturau revoluţiile care au dus la apariţia statelor moderne, California a fost luată cu asalt de circa 300.000 de oameni. Americani, europeni, asiatici si australieni au crezut în mirajul îmbogăţirii peste noapte. Nu toţi cei plecaţi spre Lumea Nouă au şi ajuns: argonauţii, cum au fost numiţi căutătorii de aur, aveau de călătorit luni de zile pe mare şi trebuiau să supravieţuiască naufragiilor, febrei tifoide sau holerei. Nu toţi cei care au ajuns în California s-au îmbogăţit: unii s-au întors acasă ruinaţi şi cu sănătatea şubredă. Debutul în literatură nu este altceva decât o goană după aur. Dacă nu ai un bagaj de cunoştinţe, talent, strategie, răbdare şi un dram de maturitate, în loc să culegi laurii primei cărţi, eşti sortit eşecului. Mai toţi tinerii care au scris primele poezioare vor ca acestea să apară în reviste, dacă se poate, să fie premiate la concursuri. Primul pas e uşor: site-uri de literatură există destule, nu durează nici cinci minute să îţi faci un cont. De fapt, durează la fel de mult ca scrisul unei poezii. Nici nu trebuie să îţi foloseşti numele tău, „o semnezi şi o dai anonimă.” Începi să pierzi tot mai mult timp în faţa calculatorului, să îţi faci prieteni literari, să comentezi creaţiile altora: „Genial!”, „Aşa ceva nici Eminescu nu a scris”, „Poemul ăsta e superb!”, începi să te integrezi într-o lume din care nu poţi şi nici nu vrei să ieşi. Tu „comentezi” textele altora, alţii le comentează pe alte tale, se fac găşti şi prietenii vicioase. Auzi de la alţii de reviste culturale şi trimiţi texte cerând, cu mult tupeu, să fii publicat, chiar şi remunerat. E posibil să nu fii băgat în seamă, dar există posibilitate să îţi găseşti numele menţionat la Poşta Redacţiei. Atunci te cuprinde furia: dacă atâţia poeţi de pe site-ul cutare ţi-au spus că eşti poet, că poeziile tale sunt frumoase, cine este X să îţi spună „înainte să căuţi debutul în revistă, mai citeşte literatură”? Te încăpăţânezi, continui să scrii, să trimiţi la alte reviste, poate-poate cineva te va aprecia. Nu primeşti semnale pozitive şi hotărăşti: scoţi o carte. Cauţi un sponsor sau un ajutor financiar, cauţi o editură care să îţi ia banii şi să te publice şi gata, ai carte, eşti scriitor. Nu domnii mei, nu e chiar aşa. Literatura nu e pentru oricine! E frumos să fii tânăr, arogant şi ambiţios, dar nu e destul. Astăzi nu mai este la modă Poşta Redacţiei; aspiranţii vor de la început gloria, nu vor părerea şi sfaturile unui scriitor cu experienţă. Aspiranţii nu trimit la concursurile literare dacă au încercat o dată şi nu au fost premiaţi, creaţiile lor sunt mai valoroase decât un concurs în sine. Aspiranţii nu îşi găsesc bucuria când sunt publicaţi într-o antologie. Aspiranţii vor să publice direct, să ne inunde cu maculatură. Aspiranţii vor multe. Noi nu. Noi vrem ca aspiranţii să se interneze în bibliotecă, să citească, să recitească, să scrie şi să rescrie, să ceară sfaturi şi să le asculte atunci când le primesc şi abia apoi să iasă în public. Drumul până la debut poate fi unul lung şi anevoios, e o cruce pe care trebuie să o duci până la capăt. Dacă eviţi unele etape, te aşteaptă rebutul.

)

TIMEditorial

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 1

Zon@Literara

)

Atitudini & Polemică

De ce suntem provinciali? Ciprian Voloc
1. Suntem provinciali pentru că nutrim obsesia universalităţii. Întrebări precum ”Sunt, exponenţii de seamă ai culturii române, universali?”, „Cum poate accede, cultura română, la universalitate?” etc., definesc o preocupare fundamentală culturii româneşti din ultimul secol. Or, nu poţi fi preocupat, de o astfel de problemă, decât dacă te simţi exclus din orizontul universalităţii, decât dacă simţi că vieţuieşti în exil, pe undeva pe la periferia fenomenului cultural mondial. 2. Suntem provinciali pentru că nutrim obsesia părerii pe care străinii o au despre noi. Această părere devine chiar, prea ades, un barometru al universalităţii sau neuniversalităţii noastre. Or, cum această părere este, în cea mai mare parte – şi pe bună dreptate – una proastă, concluzia pe care o îmbrăţişăm este că ne situăm departe de idealul de universalitate la care aspirăm. Şi totuşi, acest mod de a raţiona este eronat, nu pentru că această concluzie nu ar (putea) fi adevărată, ci pentru că premisele sale sunt nefondate: ce ne face să credem să străinul, cel care ne judecă şi ne situează în subsolul unei oarecare scări valorice, se bucură, deja, de accesul la universalitate? 3. Suntem provinciali pentru că nutrim, cu naivitate, obsesia universalităţii, într-o lume în care acest concept este considerat, de suficientă vreme, unul perimat. Suntem anacronici, iar realitatea existenţei unei lumi globale (nu universale) nu ne spune, încă, nimic. 4. Suntem provinciali pentru că, chiar şi după ce stabilim contacte cu alte culturi, cunoscându-le nu de aici, de la noi, ci la ele acasă, în urma călătoriilor, experienţelor de muncă sau a altor categorii de interferenţe, noi rămânem, cu foarte rare excepţii, aceiaşi. Prea puţine experienţe au puterea să ne schimbe în esenţă, în profunzime, astfel încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva provincialismul este

"Suntem provinciali pentru că valorizăm negativ nu numai propriul fel de a fi, dar şi pe celelalte, occidentale şi nu numai, în condiţiile în care universalitatea, fiind o universalitate a valorii, presupune existenţa cel puţin a unui pol (centru) valoric, către care poţi tinde. Ne încăpăţânăm în a sublinia aspectele negative, în cadrul demersurilor noastre şi ale celorlalţi, minimalizând reuşitele şi performanţele. Nu acceptăm, nici în ruptul capului, adevărul că unii de-ai noştri au depăşit sau pot depăşi graniţele provincialismului. Ori ne emancipăm cu toţii, în bloc, ori nu se emancipează nimeni!"

pagina 2

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
natura fundamentală a românului (românismului) tipic. 5. Suntem provinciali pentru că, oriunde am pleca, în lumea civilizată, ni se amplifică dezgustul faţă de lumea noastră până-ntr-acolo încât ne dorim, la un moment dat, să uităm de faptul că suntem români. Dacă s-ar putea, am prefera să ne teleportăm, în timp, pentru a ne schimba locul de naştere şi a ne schimba natura. Dar care este, totuşi, această natură, cine suntem, de fapt? Problema rămâne neelucidată. Semnificativ este faptul că nu poţi tinde către universalitate câtă vreme îţi lepezi datul originar. Universalitate vidă nu există. 6. Suntem provinciali pentru că valorizăm negativ nu numai propriul fel de a fi, dar şi pe celelalte, occidentale şi nu numai, în condiţiile în care universalitatea, fiind o universalitate a valorii, presupune existenţa cel puţin a unui pol (centru) valoric, către care poţi tinde. Ne încăpăţânăm în a sublinia aspectele negative, în cadrul demersurilor noastre şi ale celorlalţi, minimalizând reuşitele şi performanţele. Nu acceptăm, nici în ruptul capului, adevărul că unii de-ai noştri au depăşit sau pot depăşi graniţele provincialismului. Ori ne emancipăm cu toţii, în bloc, ori nu se emancipează nimeni! Excepţiile de la regulă vor fi, se înţelege, aspru înfierate. În lipsa unor reuşite unanim acceptate, nu ne rămâne decât provincialismul de duzină: cel care trăieşte în sau în proximitatea centrelor urbane, culturale, spirituale etc. se crede mai emancipat decât cel care vieţuieşte, spaţialmente vorbind, la periferia lor... 7. Suntem provinciali pentru că, în spatele bagatelizării şi relativizării valorice a ceea ce e străin lumii noastre se ascunde, de fapt, o dublă problemă: mai întâi, tendinţa de a răspunde cu aceeaşi monedă, celorlalţi (cu alte cuvinte, dacă ei ne marginalizează sau ne condamnă, să procedăm, şi noi, în acelaşi mod!); apoi, credinţa că, în străfundurile noastre, suntem nu numai

buni, ci... cei mai buni! Doar nişte vitregii ale istoriei au determinat şi determină, în continuare, ca sâmburele nostru profund, autentic, nobil, să nu se manifeste! Dăm glas, în rarele momente în care o facem, unui patriotism retardat, infect, incult. Mai grav e că cei care o fac, prea deseori, sunt exponenţi ai tradiţionalismuluni ortodox românesc, figuri cu un impact apreciabil asupra unei largi pături a populaţiei din interiorul graniţelor ţării. 8. Suntem provinciali pentru că, trăind într-un atare univers mental himeric, ne imaginăm, prea ades, că dispunem de soluţii revoluţionare la anumite probleme pe care le considerăm a fi vitale, în planul cunoaşterii şi evoluţiei umane, dar care nu izbutesc să strânească curiozitatea nimănui, devenind uitate, în cele din urmă, inclusiv de către noi înşine. 9. Suntem provinciali pentru că omitem un fapt fundamental: nu tinzând către un anume gen de universalitate ajungi să fii recunoscut şi apreciat de către ceilalţi, ci luându-ţi viaţa în serios, privindu-te şi privindu-i pe ceilalţi cât mai obiectiv cu putinţă, dovedind că eşti capabil de minima luciditate necesară cunoaşterii veritabile, necosmetizate, evitând să tot amâi pasul cel mai semnificativ al conştiinţei – luarea în posesie de sine, în chip responsabil, în vederea realizării unui destin propriu (nu împrumutat, nu cosmetizat, nu transfigurat). Când oare ne vom considera singurii cu adevărat responsabili pentru trecutul, prezentul şi viitorul nostru, fără a mai căuta şi fără a mai descoperi (căci, din nefericire, mereu descoperim) culpe ale altora? 10. Suntem provinciali pentru că, gândind şi comportându-ne astfel, adică dispunând de o mentalitate caracterizată de coordonatele mai sus numite, ne autocondamnăm să fim, mereu, provinciali... Jurnal sicilan, 13-14 septembrie 2011

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 3

Zon@Literara

)

Atitudini & Polemică

Criza-n-teme Katya Kelaro

"Esenţa crizei nu e la periferie, e o criză a centrului, a toamnei atipice fără riduri. Păpuşa gonflabilă a bunăstării false stă să explodeze de prea mult umflat. Şi dacă nu va exploda, se va dezumfla treptat în timp ce în lumea de la periferie, bucuriile simple ale vieţii au ceva dintr-un câmp de maci. Un câmp de maci e o particulă elementară a fericirii. Un câmp de maci autentic e singurul care acceptă spre vară să devină o alee cu crini iar spre toamnă, una cu dumitriţe ascetice, îşi acceptă ridurile cu demnitate, lin. Precum mama şi tata sau părinţii tăi, prietene. Precum vom fi noi într-o zi."

În oraşul în care locuiesc e mereu toamnă… până şi primăvara când frunzele se chinuie să-şi mişte plozii pe corzile îmbătrânite ale copacilor. În oraşul în care locuiesc mugurii scârţâie fals pentru ca mai apoi să se conformeze uriaşei liste de reguli pe care au fixat-o cu mult înainte generaţiile instalate confortabil în miezul lui. Întrun acelaşi copac vei observa cum anotimpurile se schimbă; spre centru e cald, e confortabil, apa urcă spre aortele frunzelor pe scări de inox. La periferie, şezi suspendat în întuneric. Priveşti cu jind asemenea copiilor pomul de Crăciun. Şi luminiţele. Eu locuiesc la periferia unui oraş periferic al unei lumi periferice. În Oraşul_cozilor_de _păun. Îl recunoşti după lungimea cozilor pe care le scot în ritm alert sau lent la paradă cei ce stau în inima lui. Oamenii mimează bunăstarea umplându-şi coşurile cu nimicuri şi caută un zâmbet occidental dar au o cocoaşă în spate ce-i face să meargă aplecaţi chiar şi atunci când cumpără cadouri sau dulciuri. Oricum au acelaşi gust. Şi o aromă înşelătoare, de bine. O toamnă instalată în măduvă, şi în măduva celor care născocesc pe moment o stare de zâmbet. Trec printre reclame fin retuşate în photoshop, oamenii nu mai au riduri, au botox, au sâni artificiali, au 70 de ani şi arată de 30, sunt bonsaii unei lumi în nondevenire, unei lumi care vrea cu orice preţ să scoată toamna din calendarul fiinţei. E o lume a cărei piele zbârcită e întinsă la extrem. Iar oamenii ce locuiesc la periferie nu au acces la esenţa unei primăveri autentice. Au o primăvara surogat, îmbătrânită înainte de vreme. Oricum au totul, de la maşini până la medicamente din înlocuitori. Autenticul e asemenea prafului de şofran, prea scump. Inaccesibil. Multe excrescenţe sordide scoase pe tapet şi vândute cu bucata. Se caută asta. Şi se simt graniţele dintre lumea periferică şi cea din mijloc. Vor să-ţi creeze inclusiv senzaţia că nu aveai dreptul din naştere la un destin mai bun iar victoriile tale sunt stropite cu noroi şi noroiul îl simţi până în gât. Când intri în şcoală, la facultate, când îţi cauţi de lucru, când nu găseşti dar mai ales când găseşti. Suntem imitativi întru totul şi dependenţi de centrul acestui sistem. Crizanteme, criza-n-teme ca un mozaic floral cu miros de formol. În oraşul în care locuiesc elitele sunt false. Pentru că o elită autentică are ceva dintr-un apostolat. Ieşi din tine că să dai roade şi să ai alţi muguri. Să cobori de pe soclul tău ca să salvezi o rezervaţie de nuferi. Iniţiezi ca să nu moară ceea ce tu ai adunat în timp din cărţi. Trebuie să ai acuitatea de a-i pune în valoare pe tineri şi, pe

pagina 4

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
de altă parte, ai datoria de a construi ceva care să poarte amprenta timpului tău. Noi nu avem nimic în oraşul cozilor de păun, doar un haos. Un oraş ca un mozaic iresponsabil, fără o fişă de post. O agora ce se scufundă într-un întuneric studiat, controlat. Starea de nelinişte e xeroxată şi împrăştiată gratuit până şi spre cele mai neaşteptate colţuri, odată cu alte lucruri ce intră încet încet în noi şi ne anihilează puterea de a dărui. Suntem înselaţi în aşteptările noastre de ce care ne iau o dată la 4 ani votul, iar la recensământ CNP-ul. Peste alţi patru ani nu vor mai avea nevoie decât de astea, nu şi de noi. Noi suntem incomozi, vulnerabili, greu de întreţinut. Suntem trişti de o tristeţe în creştere. Li s-a uscat saliva cuvintelor de lemn, saliva lor nu mai are decât cuie pentru sicrie dar suntem prea mulţi şi încă prea puternici, de asta suntem triaţi astăzi mai ceva ca la Auschwitz. Suntem invadaţi de alăturarea pe o aceeaşi pagină de ziar a unor imagini în exclusivitate cu fetiţa lui Sarkozy şi moartea lui Gaddafhi şi îngrozit, alegi începutul, centrul, refugiul. Inocenţa noastră e sfâşiată, retina zgâriată, vârsta noastră incomodă…suntem fie prea tineri sau prea bătrâni pentru că am ales a ne naşte într-o lume marginală a cărei deviere e dirijată spre a fi scoasă din propria-i matcă, orbita fiind către un cimitir neimpozitat de vreun stat. O frunză perforată e un tratat scris în limba viermilor…într-un Braille al nevertebratelor despre frumuseţile ţinute sub tăcere ale acestei lumi. Sunt un rege în lumea de la capătul lumii, sunt un argat în lumea din mijlocul ei. Privesc zona industrială a oraşului, jumătate ruină a vechilor fabrici, jumătate un oraş de mall-uri, ca un cub rubik ce te atrage în labirintul său, apoi groapa de gunoi a oraşului, cândva un câmp cu maci, cubul negru din inima lui, un cub din care au făcut un teatru pe care au spânzurat o marionetă ce dă fiori trecătorilor. Ai sentimentul că acolo e o ghilotină sau e un turn din vârful căruia sunt aruncaţi la nevoie cei incomozi. S-a terminat cu jocul de-a baba oarba. Am crescut, aproape am îmbătrânit crescând. De-acum cunosc adevărul despre cele două lumi, am ales între ele, am ales pe care din ele vreau s-o schimb şi cunosc şi preţul acestei schimbări. Am ales că în viaţa unui scriitor sunt mai multe trepte dar cea mai înaltă e cea în care el coboară din nori şi pune piciorul adânc în pământ şi, odată cu asta recunoaşte locul, îl însemnează cu o cruce, îl asimilează ca fiind al său, îl sfinţeşte. Vine o vreme când alegem dacă să trăim sau să murim pentru o cauză nobilă, când eul din noi devine mic faţă de eul celuilalt

şi puternic faţă de micimea unor euri egoiste, cancerigene. Eu am ales să trăiesc. În oraşul în care tăcerea e de catifea, convenţiile sunt de aur iar libertatea e dată celor nebuni. Care nu ştiu ce ar putea să facă de fapt cu ea. Am ales ce fel de toamnă vreau să vină. Una cu ploi şi riduri? O toamnă aspră, o toamnă cu voal, cu trenă şi mănuşi de mătase? O toamnă în care nu vor fi mai puţini copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă dar o toamnă în care îi voi ruga pe cei rămaşi acasă să aibă grijă de ei, o toamnă în care nu vor fi mai puţini şomeri dar una în care îi voi înţelege şi voi scrie despre ei, voi cânta pentru ei, voi picta pentru ei. Eu şi prietenii mei. Îi vom lua pe toţi într-o zonă fără frontiere, zon@literară, căci literatura are puterea de a desfiinţa graniţa dintre un bordei şi un zgârie nori. Aş vrea să scriu despre zgârie nori dar nu-i cunosc, nu-i simt. Eu vorbesc despre un oraş născut iar nu făcut, despre un oraş unde spiritul e ca un zăcământ de ţiţei şi care, cu toate acestea e închis în trupuri ce-şi vând rinichii, mâinile, copiii. Despre o lume cu ochii scoşi ce umblă înnebunită după vederea pierdută. Eu scriu despre un oraş în care faţadele clădirilor au o tinereţe de libelulă, cufundată în praf, despre griul roz şi griul gălbui şi griul albăstrui al vieţii, al felului unora de a zâmbi. Oamenii care îmi sunt dragi se îmbolnăvesc prea repede şi mor înainte să ajungă acolo unde le era menit să ajungă. Alţii pleacă spre orizonturi mai calde, pleacă spre centrul fără toamnă al acestei lumi. La capătul tuturor lumilor posibile, mai e o lume, ca un tărâm virgin. O oază neexploatată de o bogăţie incomensurabilă pe care nicio undă din exterior nu o poate otrăvi. Descriu două lumi extrem de reale, una pe cale de a se stinge purtând odată cu ea o parte din ceea ce eram ieri, şi o alta, nouă. Întoarcerea în sine, în sinele meu cel mai aproape de începuturi, în cel mai pur şi înţelept sine al meu. Poezia e o frescă decorând mormânturi, poezia e un leac pus pe rănile inadaptaţilor acestei lumi hâite, cu un ADN în schimbare. Esenţa crizei nu e la periferie, e o criză a centrului, a toamnei atipice fără riduri. Păpuşa gonflabilă a bunăstării false stă să explodeze de prea mult umflat. Şi dacă nu va exploda, se va dezumfla treptat în timp ce în lumea de la periferie, bucuriile simple ale vieţii au ceva dintr-un câmp de maci. Un câmp de maci e o particulă elementară a fericirii. Un câmp de maci autentic e singurul care acceptă spre vară să devină o alee cu crini iar spre toamnă, una cu dumitriţe ascetice, îşi acceptă ridurile cu demnitate, lin. Precum mama şi tata sau părinţii tăi, prietene. Precum vom fi noi într-o zi.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 5

Zon@Literara

)

Laptopiseţul literar

Oracol Emanuela ILIE
În mai puţin de 60 de pagini, câte conţine ultimul său volum (Oracol, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2010), absolut remarcabilul poet Marcel Mureşeanu reuşeşte a scenografia viziuni austere, de o solemnitate rafinată, care acordă un diez proaspăt bine ştiutei sale sensibilităţi: pe de o parte retractilă, pe de altă parte, la fel de tandră ca întotdeauna în tentativa neostoită de raportare la o alteritate (obligatoriu elitistă!), capabilă a-i susţine proiectul onto-poetic, sintetizat într-o superbă parabolă cu aer testimonial şi sonorităţi oraculare („Zenobia stă la coadă la pâine,/ dar stă acolo unde se dă lapte şi nu/ ia, nici să n-audă!/ Apoi Zenobia stă la coadă la lapte,/ dar stă acolo unde se dă pâine şi nu/ ia, nici să n-audă!/ A doua zi Zenobia mă roagă pe mine,/ să-i aduc pâine şi lapte, dar e prea/ târziu, peste tot e închis./ Zenobia va muri fericită. Eu voi fi/ liber să-mi termin proiectul Mlaştina,/ iar peste puţin Monstrul/ nu va mai avea unde se ascunde”). La fel ca acest al 16-lea text din carte, toate poemele Oracol (fără excepţie, numerotate simplu, curgând unele din şi după altele ca filele unui misterios tratat despre înţelepciune şi nebunie, despre morţi şi nemurire, despre supliciul de a trăi şi apocatastaza mântuitoare) sunt impregnate de aluzii culturale savante. Ţipătul femeii privite cu răceală se preface, bunăoară, în lacrimă smaragdină, o altă figură feminină numită Eliza îl ispiteşte pe autor cu plecarea spre un decadent Teatru toscan al Tăcerii, acolo unde „vom întâlni fluturi mari cât/ briciul şi vom vedea broaştele/ desperechindu-se pe flori galbene/ de nuferi”; în aceeaşi noapte a bizarelor plăceri, fireşte spirituale, cuplul ar putea asculta „duhurile actorilor/ morţi demult (…) ca pe un vuiet venit de/ departe, al războinicilor orbi”; o altă premoniţie, de data aceasta apocaliptică, surprinde viitoarea aşezare a păsărilor nopţii „pe stârvul zorilor”, în timp ce albatrosul închis în cala unei misterioase corăbii va fi schimbat „pe un papirus/ fărâmicios” etc. etc. Marcel Mureşeanu pare însă la fel de sensibil faţă de pulsaţiile cosmice şi hieroglifele ocultate într-o realitate cu totul transfigurată de această subiectivitate poetică ai cărei pori sunt, ca întotdeauna, dilataţi către transcendenţă şi miracol. Astfel se explică recuzita cu funcţionalitate divinatorie – în special vioara şi trâmbiţele care cântă singure – ori simbolica plurivalentă a figurilor ce populează acest univers oracular: spânzuratul, Prinţul, Înţeleptul, Orbul. Fiecare dintre ele este, fireşte, învestită cu noi valenţe, spre a ocupa prim planul unei mitologii poetice personale (deşi crescute pe altoiul unei erudiţii solide), mitologie la facerea căreia cititorul este invitat să participe ca la un nobil ritual de re-cunoaştere: „După ce veţi citi cartea asta,/ veţi primi un semn de recunoaştere/ cu cei de dinaintea voastră şi cu cei/ ce vor veni după voi./ El va avea două feţe: una în trupul/ vostru şi una în sufletul vostru./ Recunoscându-vă între voi, nu veţi/ ‘trece nepăsători unii pe lângă alţii’.” Crispările şi angoasele scenografului acestui univers al esenţelor densificate şi al analogiilor revelatorii sunt adesea cenzurate, trecute prin filtrul terapeutic al unei ironii sobre. De regulă, finalul textelor răstoarnă perspectiva apăsat solemnă asupra lumii poematice, pentru a compromite dramatismul exacerbat al dicţiunii de sine sau pentru a aşeza o distanţă protectoare între eul vizionar şi obiectele (contemplate aparent hieratic ale) reflecţiei sale. Chiar şi în fragmentele deghizate în anecdotică a unui cotidian ce trebuie să muşte, pentru a supravieţui, din carnea tare a metafizicului, se poate identifica o astfel de doză sănătoasă de zeflemea autocenzurantă: „Stau zece oameni pe un răzor scund,/ de ai zice că-i o barcă/ gata să se scufunde./ Unul dintre ei, cel mai greu,/ se ridică şi chiar atunci pământul/ saltă ca pe arcuri, repezindu-i în sus./ - Ce-a fost asta/ se-ntreabă ei şi dau/ în frică. Adânc, sub glie, Marea/ Cârtiţă îşi continuă imperturbabil/ drumul,/ fredonând un blues la modă/ în cretacic!” Sau: „Cufundarea în neant,/ după moarte, va fi un alt botez,/ în care mâna lui Dumnezeu apucă/ sufletul nostrucopil de smocul său/ de lumină/ şi-l ridică spre irisul Său, sau, poate,/ o eternă risipire şi cădere în gol,/ până la stările adâncului,/ unde totul e în Tot,/ închis şi deschis, deopotrivă, şi unde/ Divina Putere trage cu coada/ ochiului, complice, din când în când,/ către noi”… Cu acest perfect rotunjit, deopotrivă solemn-enigmatic şi desacraliza(n)t Oracol, Marcel Mureşeanu dovedeşte, încă o dată, că este unul dintre Seniorii poeziei româneşti.

pagina 6

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

Nicolae Răzvan Mincu şi paradisul lichid Florin Caragiu
Nicolae Răzvan Mincu, cunoscut îndeosebi în sculptură, pentru lucrările sale prezente în numeroase expoziţii şi laureate la prestigioase festivaluri internaţionale, revine în 2009, după aproape două decenii de la apariţia volumului „Piatra de veghe” (Litera, 1991), cu un nou volum de poezie, intitulat „K3/Maşina de citit gânduri” (Vinea, 2009). Cartea are două părţi, ce-şi împart titlul volumului: K3 şi Maşina de citit gânduri. În cuvântul înainte, autorul mărturiseşte despre nucleul germinativ al inspiraţiei sale: „am la mine un sâmbure prin care respir, familia mea, copiii, dragostea/ delicată” (Cuvânt înainte). Plecând de aici emerge, în contraste vii, ţesătura, infuzată de intertextualitate, a unei poetici a darului: „ne sunt la îndemână:/ cuptorul cu legende al micuţului prinţ/ limbile balaurului expuse odată cu capetele/ sub clopotul cel mare de la capul satului/ inelul de chinină al inocenţilor coifurile/ ţesute din iarba de mare pline cu sânge şi apă/ tot ce ştim despre ce nu ştim, plinul şi golul/ partitura clipei dulce-amară ce ne conduce/ la necuprinsul unui număr fluid (…) toate darurile au fost preparate cu răbdare şi spini/ fiecărui om cu mâna întinsă să-i fie înscrisă măsura Lui:// atâta strălucire cât foc vom bea/ atâta linişte cât zgomot putem îndura/ atâta lumină cât întuneric putem călca” (Toate darurile). Frecvent întâlnim referinţe geometrice ce ne poartă cu gândul la o intenţie de dăltuire, de accentuare sculpturală a imageriei artistice: „în amplitudinea caietelor noastre fosile/ s-a scris istoria acestui şurub de la baza podului/ peste care trece acceleratul din gările de sus în paradisul lichid// acesta este locul blând geometric unde Te vom aştepta/ Te vom aştepta// încleştaţi peste virgulele noastre de piatră” (Moleculele adevărului ultim). Prin perdeaua reflecţiei filosofice răzbat, în mod constant, irizările revelaţiei divine: „oraşul s-a copt/ într-un tratat de ceremonie lichidă hrănit cu un humus de simplitate (…) Locuitori s-au trezit developaţi de amintirea lucrului în sine (…) să aşternem înlăuntru Pacea/ ce izvorăşte din capul unghiului” (Însuşirea unei realităţi circulare). Privelişti enigmatice, paradoxale, irump de aici în pergamentul

)

Laptopiseţul literar

"Deficitul de lumină este resimţit dureros, ca pe o boală a firii, a cărei vindecare cere atât o mişcare circulară a întoarcerii spre sine, cât şi o operare a ei de sus, aflată în strânsă legătură cu o schimbare de perspectivă şi o retrăire a relaţiei cu figurile originii: „În împărăţia de sus s-au aprins făclii/ medicii operau cu instrumente florale/ rosteau cuvinte-murmure în tonuri profunde/ cu care îşi sculptau pacienţii în maniera iluminării.// În sala de operaţie pe jilţuri de gheaţă/ stăteau la taifas tata şi bunicul/ vorbeau în treacăt despre bolile perspectivei/ despre zborul încremenit al acestor cupole/ ce fumegau în placenta de piatră a oraşului (…) Medicii zâmbeau, aduceau în borcane/ părul, unghiile şi dinţii frumoaselor adormite pe ape” (Sala de operaţie)."

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 7

Zon@Literara
vederii: „am în faţă două hărţi de zăpadă pentru acelaşi sentiment/ şi câte trei mâini pe fiecare cruce/ vâslesc încremenit într-o străfulgerare pe mare către Dumnezeu.// Lumină era scris în pergamentul meu vorbitor/ puţină Lumină pe tăbliţele noastre de carne/ prea puţină Lumină sub coaja transparentă a lucrurilor” (Coajă şi miez). Deficitul de lumină este resimţit dureros, ca pe o boală a firii, a cărei vindecare cere atât o mişcare circulară a întoarcerii spre sine, cât şi o operare a ei de sus, aflată în strânsă legătură cu o schimbare de perspectivă şi o retrăire a relaţiei cu figurile originii: „În împărăţia de sus s-au aprins făclii/ medicii operau cu instrumente florale/ rosteau cuvinte-murmure în tonuri profunde/ cu care îşi sculptau pacienţii în maniera iluminării.// În sala de operaţie pe jilţuri de gheaţă/ stăteau la taifas tata şi bunicul/ vorbeau în treacăt despre bolile perspectivei/ despre zborul încremenit al acestor cupole/ ce fumegau în placenta de piatră a oraşului (…) Medicii zâmbeau, aduceau în borcane/ părul, unghiile şi dinţii frumoaselor adormite pe ape” (Sala de operaţie). Motivul placentei este reiterat, amplificând dramatismul renaşterii în culoarul temporalităţii: „Ni s-au înroşit de toamnă ochii – strigau la noi// lepădânduşi pe iarba uscată placentele lor de argint” (Gustul de fum al timpului). Bătrânii, memoria ancestrală, fac arătat tocmai dinamismul unei fiinţe create spre comuniune, dinamismul lăuntric ce dă chip libertăţii, în mişcarea sa învăluitoare: „bătrâni înveliţi cu o pătură de cuvinte/ frământau în cuptoare măsuri pentru căinţa noastră/ cu o mână sculptau într-o bucată de pâine/ în timp ce cu o alta pictau într-o lingură de lapte/ numele unei libertăţi circulare” (Pluralul miop). Nevoia de moarte şi înviere, de apă şi foc merge până în profunzimile celulare, purtătoare de glasuri genetice: „apă şi foc ne trebuie ca să înviem – respirau/ în vatra celulară incandescenţii noştri părinţi” (Fiecare cuvânt). Poemul care dă numele primei părţi a volumului, K3, dezvoltă aceeaşi temă a morţii şi învierii, reliefând, prin asocieri surprinzătoare, saltul din registrul „rostogolirilor lucrurilor în bezna proprie” în cel iconic, în care intimitatea întâlneşte contrariile în taina crucii: „Mai întâi vom asfinţi apoi vom învia (…) urcam iute pe terasa noastră să ne scuturăm de scrum şi de sare/ ne aştepta acolo leul cu aripi blând înrămat

în lacrimile noastre (…) Ana şi Elena cântau incendiate în adâncuri strâns lipite/ peste frunzele noastre de lapte (…) îndrăgostiţi (...) îşi dăruiau unul altuia seminţe de gheaţă (...) lemnul care ne limpezea drumul/ era săpat în aceeaşi carte pe o stâncă numită Golgota” (K3). Prin aceasta, are loc o pecetluire a lumii, în văz îngeresc, „ca o fulguire/ de ochi cu aripi la hotarul de taină” (Blândeţea unui subiect obscur), în starea de graţie în care percepţia uzuală e copleşită: „Fulgerător se apropie de mine Îngerul cu o aripă aprinsă căci nu mai văd/ să măsor şi nici nu mai aud bătăile inimii” (Sfârşitul poveştii). Receptivitatea firească e pusă în criză: „imaginea s-a răvăşit cu roţi gigante/ şi luciul din ape se sfărâma în ape// iar mai înainte ca lumile noastre să devină goluri/ vocii mele lăuntrice picurată pe pământ/ i-a fost mai frig azi decât ieri” (Partitura). Nu e, însă, desfiinţată, vederea luminii fiind mediată prin lacrimă, semn al simţirii înţelegătoare ce ia naştere: „am zidit un pod cu o lacrimă şi s-a împlinit acest înţeles – // ne-a amintit Cel Tainic” (Podul lui Dumnezeu). Un vârtej vizual se opreşte, ca într-un epicentru, în gămălia de ac ce închipuie smerenia, sau acel simţ chenotic al infinitezimalului asociat asumării propriului destin hristic: „În centru lângă sarea-lactee stau livezile de fotoni distilaţi/ în coliba unui arc voltaic: iată pereţii mei de beton lagărul meu zilnic/ ceaţa norii vorbitori ochelarii cu aroma Sirius lespedea pe spate în locul/ aripii iată Doamne gămălia mea de ac!” (Unde când de ce cum). În acest punct se trage ca un văl de pe minte, care sesizează prezenţa lui Hristos, sau vede „pe pământ cămaşa Sa de raze/ ca o icoană ce a traversat marea plutind pe ape” (Aşa s-a întâmplat), încât „tot ce mai avem de ales este vocea de pe buzele Mielului” (Acoperământ). Acest surplus de lumină, ce copleşeşte şi apoi infuzează simţurile, are să vindece „rănile perspectivei”, care sunt, în primul rând, ale subiectivităţii constituante: „în urne trupul, apoi mâinile şi dialogul mâinilor – / mărturiseau râzând cu câte două răni sub fiecare pleoapă” (Ne vom muta). El nu ţine de o imaginaţie utopică, desprinsă de drama realităţii, ci intensifică revirimentul conştiinţei, pe rând, receptoare şi donatoare. Imaginea pruncilor ucişi operează, în câmpul poematic, o tăietură în registru apocaliptic: „din mijlocul stupului se aplecau spre noi

)

pagina 8

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
stalactite/ cu feţe omeneşti şi ne strigau pe nume:// mama tata acum putem sfârteca stelele/ şi tot ce se află îndărătul ochilor!// Coboram încet sălbăticiţi de spaime în propriul lut/ în timp ce ne zidea în ziduri oraşul” (Partitura nocturnă – uciderea pruncilor). În schimb, prin puterea de concentrare în spirit dată de cruce, tăietura orizontului, separatoare de spaţii, se şterge, ca prin minune, în chiar ziua învierii: „Duminică mi-am udat un deget în cer să şterg de sânge obrazul lumii/ poteca pe care calc se multiplică se subţiază în cruce/ până la amplitudinea firului de iarbă.// Ce amplă iluzie! Ce miracol! S-a săvârşit prietenul meu orizontul” (Doi bulgări de pământ). În Legenda punctului, Nicolae Răzvan Mincu reia lecţia despre unicitate a lui Gellu Naum, urmat de Matei Vişniec (Oraşul cu un singur locuitor), semnul amin-ului fiind, cum altfel decât paradoxal, „picătura fluviului fără de ape” (Amin!). Regăsim acest eflux monodic, cu sugestie hipnotică, şi în partea a doua a volumului: „am calculat această piatră va înflori peste 3 milioane de ani o floare roşie/ tot de piatră o vom boteza cu praf de piatră vom face din ea o pensulă/ cu care vom desena în cartea imperială a timpului o frunză de piatră” (Somnul raţiunii). Poemul care dă titlul secund al cărţii, „Maşina de citit gânduri”, apare ca o adevărată sculptură în vers, spre a figura, în manieră brâncuşiană, esenţa indescriptibilă a zborului: „însetau cele văzute după cele nevăzute. (…) Nesfârşitul va fi rezumatul a tot ceea ce poate fi concentric sculptat în/ alveola acestui gând de necuprins tainica eflorescenţă a unui fluviu logodit/ cu o elipsă profilul păsării măiastra abia definit ouăle înfiorate şi umbra de/ sub aripa apropierea măsurii ascunse. (…) Domnul mă lua uşor de mână să mă treacă puntea pe mine orbul. (…) Ce vom răspunde atunci când vom fi premiaţi cu întoarcerea în uterul de/ pământ? (…) Mama citea poveşti celor două fetiţe/ Ana şi Elena care erau atât de mici încât încăpeau în ceasul tatălui lor şi se/ roteau strigând fericite până ce trezeau secundele adormite care izvorau/ imediat în mijlocul casei împreună cu un parfum de salcie. (…) A fi a fi cântau îngerii în ecluzele vremii.// Fiecare glas va fi retuşat cu un pendul de aur sta scris pe mânerul fin al/ bolţii (…) Iată plutesc îngenuncheat în Cuvântul-salvator!”

(Maşina de citit gânduri). Pe alocuri, povestea ţâşneşte în avalanşe de imagini ce degajă senzaţia numinosului: „Numai un mesteacăn-martir a îndrăznit să scrie cu stropi de aur despre noi/ toţi: cu litere albastre lunare cu stupi mici de jeratic cu bulgări uriaşi de/ tun cu sunete smulse din lacăte şi zăvoare cu punţi grele peste o viespecetate/ cu spice de fus lângă vatră cu topoare-ventuză prinse în cojoc/ cu ochi de lup legaţi cu sfori în arbori cu fulgi mari de constelaţie uimită/ de sine şi rezemată de o furcă cu dinţi cu drug de fier într-o nestemată/ cu corn de cerb sub o buturugă-mireasă cu soarele smuls din săgeată” (Povestea unui mesteacănmartir). În aceste efluvii se poate decela arta poetică a autorului, constând într-o fluidizare a percepţiei, până la o transluciditate ce lasă să se întrevadă, dincolo de contrastele ascuţite ale existenţei, paradisiacul: „câte pietre fluide ale copacului meu de aur vor fi tălmăcite acum/ când Dumnezeu îmi coase cu atingeri de apă limba (…) Să nu mă mai trezeşti păpuşă de spaimă să nu mă trezeşti/ la începuturi ai fost scrisă cu sânge în cartea apelor/ cu un sfert de voce cu jumătate de palmă pe cotoarele ei de răşină/ învaţă-mă să imprim cu tăişul oglinzii acest poem pe o piele de zid/ lasă-mi cerul să rămână în consolă acolo deasupra prinţesei-prăpastie” (Zidurile-sferă). Este, în fond, o călătorie a cărei miză e răspunsul la o chemare lăuntrică. Traseul ei iniţiatic trece, ca şi la profetul biblic, prin sincopa unei fugi înghiţite de abis, şi sfârşeşte în mandorla chipului regăsit: „Am adormit la marginea craterului/ în braţe cu un os lung de balenă// trei clipe trei ani şi trei zile am rătăcit (…) să revenim la asemuire – şopteau câţiva// am uitat am uitat – repeta ecoul/ pe tâmpla de aur a peştelui lăuntric” (Iona). Spectrul crizei, al desfăşurării apocaliptice, este modulat de speranţă, hrănită de aureolele sfinţilor: „avem palme de sfinţi ce au ieşit din pământ/ să strălucească peste cântarul nocturn” (Cercul de prieteni ai pătratului). Aceasta conferă întregului orientarea şi notele dominante date de „paradisul lichid”, prin inflexiunile unui melos ce reglează contrastele rostirii poetice: „eu am aşternut pleoape moi de pământ scrise în spirală pe apă/ am tăcut mai întâi apoi am adăugat un sunet de corn/ întins peste filamentul zăpezii” (Sunet de corn).

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 9

Zon@Literara

Laptopiseţul literar

MAHMOUD DJAMAL
PĂSTORUL DE STÂNCI
Eugen Evu
"Djamal Mahmoud simte şi reflectă liric mişcarea duhului creator şi manifest, mai ales când scrie despre iubire, cu empatia unui suflet generos, dar grav şi deloc ipocrit. Din această selecţie matură, critică, înţeleg că are conturul destul de clar, al unui bărbat al Muzelor, un cavaler al seducţiei şi un fin caligraf al stărilor fundamentale umane. Dar mai ales al unui Poet cu o uriaşă zestre a poeziei celei mari, arabe. Fuziunea cu literele noastre, cu artele şi cultura noastră, pare a fi o altoire dintre cele mai fericite, originală, cu izbitor aer de noutate. Itinerariul acestei creaţii este de fapt un drum lung către sine, o redescoperire prin sine, a condiţiei umane."

Nu ştiu cum sună în limba arabă poezia lui Djamal Mahmoud, însă în expresie românească, este o poezie vibrantă şi impregnată de cultură poetică, cu enunţuri filosofice integrate. Ceea ce ne transmite poetul într-un limbaj post-modernist, amintind de şcoala Echinox-ului clujean şi cu unele conexiuni la experimentele lirismului de după 2000 în România, este din adâncul stratificat în memoria culturală a Orientului, dar şi din asimilările celei de „a doua patrii”, cum ar spune criticul Dieter Schlesak. Despre o astfel de „patrie” în sensul umanităţii unitare, a vorbit şi Nichita Stănescu, scriind că „patria lui e limba română”. Astfel se exprima un mare scriiror frencez, ideile esenţiale se întâlnesc în „ciberspaţiul sufletesc” universal. Djamal Mahmoud, ca toţi poeţii lumii de azi, îşi are patria în limbajul poetic, logosul universal. Sintagma „păstorul de stânci” defineşte o „ars poetica” sugestivă, profetic-comutativă, a sintaxei în discursul lui Djamal, unul puternic autoreferenţial şi identitar, al unei persoane-lirice- morale, care se pronunţă cu neobişnuită vigoare – şi rigoare – imaginativă şi un accentuat simţ al estetizării, iar prin păstorire subînţelegem un fel de transhumanţă a omului contemplativ în Muntele mitologic, unde stâncile pot fi turme încremenite. Interesant sub aspect lingvistic, talentul de a scrie în româneşte, aş fi curios în care limbă gândeşte (!) poetul. Dar poate că de aici resimţim în cartea sa o specială arta compositorum, un „gust” aromat al versurilor. Din laboratorul acestui dicţionar mental unic, Mahmoud reuşeşte suspansuri memorabile, uneori exotice, pentru auzul cititorului român. Aşadar de ce acest demers aparent suprarealist al păstorului unei „stânci”, poate grafeme pe „tăbliţepoeme” care se vor coduri, parabole, alegorii ale unei persoane profetice? Arta poetică este „păstorire” a

)

pagina 10

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
Ideilor şi Afectelor, o „măsurare” a duratei spirituale, transmoderniste, agonice. Păstorul de stânci – idei – afecte numără, însemnează, cultivă şi valorifică în modernitate, acel vizionarism transcedental post-sumerian, în care în mod straniu regăsim mitosul carpatic al „turmei încremenite”, al mioritismului. Baladescul nu este unul prozodic în cartea sa, el este transparent în semiotica vizionară. Mahmoud are o gândire poetică a lumii, a umanului, şi consider că această gândire este una iniţiatică: iată neperisabilul rost al scrierii-păstoririi. Gândirea poetică re-creatoare, este patria interioară şi în cazul liricii sirianului, (de ce nu şi a românului?) este această patrie – cuvânt – idee, este o alegorie superbă a regăsirii limbajului care uneşte Fiinţa după stigma elohimică a „încurcării limbilor” din Babilon. Poate că limbajul a fost unul primordial, un trunchibutuc viguros, în care Arborele Vieţii era Logos magic, de aceea in ilo tempore, poezia era incantaţie, divinaţie, şi de atunci avem această „păstorire” prin scriere literară, una pe care grecii au numit-o catarsică, a efectului taumaturgic. Poetul este hermeneut iar cuvintele lui „pasc” elizeele sau infernul într-o viziune care ni se transferă şi nouă, ni se comunică magic. A păstori, este a descânta; încremenite stânci reînvie sub formula mantramică a verbului. Patria este deopotrivă şi Matria, este Logosul reînviind, iar mitologia română are şi un feminin al Logosului, Logostea. Anticii latini scriau „ubi bene, ubi patria”. Sirianul are patria siriană în simţirea sa, în revelaţiile dimensiunii poetice a existenţei, iar dacă scrie şi în limba de adopţie, este acesta un experiment folositor, benefic pentru că a fi „contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu” aşa cum splendid definea Lucian Blaga, este a fi în durata vieţii tale, însă, prin rostirea poetică, în timpul continuu, ca memorie în devenire perpetuă, al trecerii şi eternei reîntoarceri. Nu e locul de a cita, ci a lăsa cititorul să primească. Este cartea păstoririi stâncilor, aşadar a meditaţiei pe Munte, a păstoririi gândurilor pe pajiştile

semantice. Violenţa frustă a multor poeme, nu e altceva decât sinceritatea unui patos unic, în balansoarul dintre Eros şi Thanatos. A diferenţia entitatea poieion prin limba în care se exprimă ea, unitar uman, cum scria Boges, deci ca o entitate unică, ar fi o eroare. Româna lui Djamal sună mai frumos şi elevat decât a multor poeţi români. Stilistica lui Djamal Mahmoud conţine şi un suflu hieratic-psihedelic, oracular, premoniţial. Ofranda poeziei este restituită familiei, el are cultul femeii-mame, femeiiiubite, împreunării ca act genezic, pe care în Orient înţelepţii şi teosofii o numeau „covorul de carne al rugăciunii” Acest volum este unul alcătuit rotund, cu un ascuţit simţ auto-critic, şi poate asprimea, acuitatea plasticizantă a poetului este cel mai relevant semn al unei trăiri ce nu scade niciodată sub flacăra albă a stării: de unde pregnanţa terifiantă a revelaţiei, a profetismului în sens actual. Faptul că poetul sirian editează în limba română, pe care o simte şi înfrumuseţează, este o bucurie şi un ales ospăţ al inimii. Djamal Mahmoud simte şi reflectă liric mişcarea duhului creator şi manifest, mai ales când scrie despre iubire, cu empatia unui suflet generos, dar grav şi deloc ipocrit. Din această selecţie matură, critică, înţeleg că are conturul destul de clar, al unui bărbat al Muzelor, un cavaler al seducţiei şi un fin caligraf al stărilor fundamentale umane. Dar mai ales al unui Poet cu o uriaşă zestre a poeziei celei mari, arabe. Fuziunea cu literele noastre, cu artele şi cultura noastră, pare a fi o altoire dintre cele mai fericite, originală, cu izbitor aer de noutate. Itinerariul acestei creaţii este de fapt un drum lung către sine, o redescoperire prin sine, a condiţiei umane. Registrul predilect este uneori fin ironist, alteori sceptic, dar cel mai constant unul serios, care cultivă cuvintele ca pe nişte seminţe. O carte este un seminar, iar monologul devine dialog şi transfer al emoţiei, al esteticii şi un gest catarsic. Acesta este Djamal Mahmoud, care deja are cititori admiratori în România.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 11

Zon@Literara

)

Laptopiseţul literar

Richard Brautigan
În zahăr de pepene

Ioana Geacăr

"Reţeta? Amestec de memorie involuntară, impresii simple, reacţii fizice, străfulgerări de vise, dicteu automat, absurd, suprarealism cu un pic din schema romanului pentru copii, surpriza: o lume în care toate lucrurile trebuie să fie altfel decât le cunoaştem, cu o atmosferă magică, dulce, înţepenită-n zahăr, dulce, dar rece."

"În zahăr de pepene" e un roman… prăjitură, după reţetă, tăiat în felii mici, în capitole scurte, pliat bine pe unitatea cotidiană de timp destinată lecturii, capitole care par niste poezii minione, ca acest imn închinat mâinilor: „Ne-am întors la MOARTEu ţinându-ne de mână. Mâinile sunt ceva minunat, mai ales când se întorc după ce au făcut dragoste („Mâini”) Zahăr de pepene, repetat obsesiv, devine un refren hipnotic, care amorţeşte, induce o stare somnolentă, plăcută. Multe lucruri sunt făcute din zahăr de pepene, inclusiv “această carte”, scrisă, bineînţeles, cu cerneală din sâmburi de pepene, cu promisiuni dulci încă din primul capitol: “Vom vorbi despre toate acestea şi le vom străbate prin zahăr de pepene” Zahărul de pepene, ingredient de bază al reţetei, menţine un echilibru al bunei dispoziţii, la care se adaugă mai vechiul păstrăv, din primul roman. Paulina, logodnica naratorului, aprinde noaptea o lampă cu ulei din pepene-cu păstrăv, care răspândeşte nu numai lumină, dar şi un miros parfumat, baraca ei este făcută din zahăr de pepene, rochia tot din zahăr de pepene şi are şi o aromă plăcută, dar şi la privit dezvăluie formele dulci ale corpului! Geografia locurilor e un labirint ţesut din pepeni şi râuri şi multe poduri, “Pe aici spunem râu tuturor lucrurilor. Genul acesta de oameni suntem.“ Arhirtectura e suprarealistă: din bucătărie poţi ajunge în „coridorul care ducea în camera de zi trecând pe sub râu”. Cărămizile sunt din pepene. In MOARTEu îşi petrec oamenii majoritatea

pagina 12

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
timpului, mănâncă, lucrează, însă fiecare are câte o baracă în afara locului, unde le place să petreacă timpul în singurătate. Lentoarea e măsura lucrurilor, până şi dragostea se supune mişcărilor încete într-o poezie cu trimiteri spre psalmi biblici prin naivitatea exprimării sentimentelor. Mult timp povestea nu se leagă, îţi scapă printre mâini, alunecoasă ca un … păstrăv. Scene , elemente reale se amestecă cu altele supranaturale, dar pe cine mai surprinde această tehnică după ce a citit primul roman? Pe cine mai surprinde că râul trece împleticit prin camera de zi? Tot acolo se pot întâlni şi stâlpii de iluminat :”M-am dus cu Paulina în camera de zi şi ne-am aşezat pe o canapea în crângul de lângă mormanul de bolovani. Eram înconjuraţi de felinare.” Dacă păstrezi convenţia intruziunii suprarealului, dacă nu te interesează tehnica şi, mai ales, dacă n-ai citit “La pescuit de păstrăvi în America”, lectura e agreabilă, o poezie când suprarealistă, când absurdă. Cărţile aici servesc drept combustibil, aduc căldură, ele au stat ca multe alte lucruri în Uzina uitată, unde trăieşte izolată ceata lui ERUPT-in. Toţi cei care nu se supun traiului molcom de la MORTEu, dispar în mod absurd ca ERUPTIN si gaşca lui , sau tragic, ca Margareta, fosta iubită a naratorului, care vizita tot mai des Uzina uitată şi aducea multe lucruri pe care le depozita în baraca ei, atinsă de boala viitorului, a posesiunii, strângea pe lângă ea de grămezi de obiecte, mai multe decât ar fi avut nevoie… În păstrăvărie, Eruptin, secondat de gaşca lui, îşi taie degetul mare, apoi mâinile, apoi urechile ca să demonstreze cum ar trebui să arate MOARTE-ul. Pentru el, cei care-l locuiesc sunt nişte imbecili, care au omorât tigrii, nişte animale inteligente, şi au instalat liniştea. Moartea petrecăreţilor nu provoacă

emoţii, sunt încărcaţi în roabe, ca nişte lucruri nefolositoare, sângele lor e adunat cu o cârpă stoarsă ritualic în găleată de Paulina ... Doar Margareta trăieşte tensionat, ea se abate de la traiul îngheţat, monoton şi liniştit, nu suportă exilul sentimental şi se sinucide. Notaţia e simplă, aproape o transcriere în limbajul folosit în fişele de observaţie medicală: “I-am luat mâna, mâna ei avea multă forţă datorată blândeţii, iar forţa aceea făcea ca mâna mea să se simtă în siguranţă, la toate adăugându-se şi o doză de agitaţie.” Sau o radiografiere senzaţiilor cuiva care halcineaza:“Îi simţeam căldura trupului prin rochie . în mintea mea căldura trupului ei avea aceeaşi culoare ca rochia, un fel de auriu.” Perspectiva e aproape de aceea a unei minţi simple, sau retardate, ingenuitatea simţurilor aminteşte de personaje ca Lennie al lui Steinbeck, Benjy al lui Faulkner, sau Molloy- homeless al lui Bechett. Dialogurile par automatisme, stereotipii. Chiar şi replicile standard sunt înregistrate pentru a păstra senzaţia de plictiseală, monotonie: „Mulţumesc”, „Cu plăcere”. Reţeta? Amestec de memorie involuntară, impresii simple, reacţii fizice, străfulgerări de vise, dicteu automat, absurd, suprarealism cu un pic din schema romanului pentru copii, surpriza: o lume în care toate lucrurile trebuie să fie altfel decât le cunoaştem, cu o atmosferă magică, dulce, înţepenită-n zahăr, dulce, dar rece. Richard Brautigan creează o lume utopică, menajată, pe care o numeşte simbolic MOARTEu, o lume care baletează în zahăr, fără tensiuni, unde locuitorii vor să trăiască în armonie, parcă sunt sedaţi, oameni statui, creaţie a naratorului. Care aparţine întru totul aceastei lumi aplatizate, nivelate .

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 13

Zon@Literara

Laptopiseţul literar

Versurile lui Ioan-Mircea Popovici capătă o tentă oraculară şi aforistică George Paşa
În luna septembrie, a ieşit de sub tipar volumul de versuri „toamna, ca şi ploile, vine de la histria (ziduri surpate)/l'automne, tout comme les pluies, viens de histria (murrailles écroulées)” aparţinând profesorului constănţean Ioan-Mircea Popovici. Avem în faţă o ediţie bilingvă, în română şi în franceză, traducerea aparţinând Mariei Gheorghe. Deşi este o carte realizată pe cont propriu (samizdat) de Maria Gheorghe, cu acordul autorului, volumul de faţă, cu desene sugestive aparţinând Dorinei Popovici, are toate atuurile unei cărţi de calitate, nu numai prin aspectul grafic, ci şi prin conţinut. În cele 320 de pagini, regăsim poezii scrise de autor între 20072011, postate, în mare parte, pe site-ul „Agonia” (atât în original, cât şi în traducerea Mariei Gheorghe). Textele sunt grupate în cinci „cărţi”: „La marginea infinitului/ Au bord de l'infini”, „Zarul de apă/Le dé d'eau”, „Jumătăţi inegale/Moitiés inégales”, „Fumătorul de pipă/Le fumeur de pipe”, „Insula de mâine/L'ile de lendemain”. Ca şi volumul „Fata mării” (din care sunt reluate unele poezii, fapt de înţeles, întrucât este o ediţie bilingvă, textele traduse neapărând atunci), „toamna, ca şi ploile, vine de la histria” păstrează o viziune specifică lui Ioan-Mircea Popovici, totul fiind dominat de „ţărmul înalt” şi de „Plaja cu suflet”, unde constantele lirice se întreţes într-o poveste ale cărei coordonate ţin de unităţile imaginare, de „şahul cu hazardul”, de semnele prezentului, în care subzistă un ieri şi un mâine, totul într-un „sunet singular”, într-o piatră de pe zidul tăcerilor vii. Poate edificatoare, în acest sens, este poezia care deschide volumul, „rostogolire – cuvântul autorului”: „(răsar şi apun cuvinte/ înveşmântate-n înţelesuri noi/ doar martorii sosirii mele la marginea infinitului/ ştiu să ude pietrele/ până când acestea fac rădăcini)// povestea şi-a găsit plaja/ pe care şi-a zidit casa/ în care/poeţii-drumeţii/ petrec prietenii în aşteptarea răsăritului)” (p.1). Nu de puţine ori, versurile lui Ioan-Mircea Popovici capătă o tentă oraculară şi aforistică, fiindcă una dintre credinţele sale este că poezia care nu ajunge la suflet şi nu atinge şi alte dimensiuni decât esteticul este o poezie moartă din faşă. Cred că este altceva decât „arta cu tendinţă” sau decât utilitarismul, mai degrabă, credinţa că arta poate să înnobileze fiinţa umană. Acest lucru, în mod clar, este mai aproape de principiile umanismului. Exemple în acest sens: „eşti poet/ hrana ta-i din toate clipele/ viaţă adevărată-n cascadă” („de nunta tăcerii”, p. 5); „uneori e bine să-ţi laşi casa nelocuită/ şi-o vreme, departe de lume/ să-ţi vezi cuvintele părăsindu-şi matca” („pe marginea zilei”, p. 19); „aici începe clipa lungă o bucată de prag” („concerto”, p. 31); „din multele pietre/ a rămas/ piatra vieţii” („ora măslinului sălbatec”, p. 57); „până când/ n-ai învăţat/ să trăieşti/ fără întrebări/ n-ai să înţelegi/ cum poţi/ să arzi fără fum” („zarul de apă”, p. 67); „dacă descâlceşti nodul ăsta/ un fir duce la mine// cu iluzia te tratezi/ de luciditate// cu luciditatea/ scapi de iluzie” („începutul începuturilor”, p. 87) etc. Dacă ne referim la traduceri, sesizăm dorinţa Mariei Gheorghe de a păstra spiritul originalului. Desigur, e o muncă foarte dificilă, poate la fel de dificilă ca a poetului, fiindcă nu e totdeauna uşor să găseşti echivalentul într-o altă limbă pentru versurile în prozodie clasică, unde niciun cuvânt nu poate fi schimbat fără a ştirbi sensul originalului. De aceea, în unele texte, traducătoarea a preferat fidelitatea conţinutului în dauna rimei, însă păstrând ritmul şi măsura versurilor. Prin urmare, consider că volumul de versuri „toamna, ca şi ploile, vine de la histria/ l'automne, toute comme les pluies vient de histria” este, în ansamblu, o carte reuşită, care poate stârni interesul oricărui cititor.

)

pagina 14

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

Chestii serioase, nu talent
şi a zgomotelor de fond. Însă şi asta e doar o fentă. Ce contează este aranjarea scenelor la montaj şi, mai ales, verbele şi adjectivele percutante sau învechite. „In cârciuma aşezată ca un punct luminos se sleiesc pe scaune şi aruncă zarurile pe tabla de joc”. Am impresia că asist la un reportaj „holbat” despre o Românie aparent hidoasă, în realitate pitorească: „ştiu că am sprâncenele şi genele pârlite de nesomn, cu atenţia încontinuu trează să nu pierd niciun amănunt”. Urmează filmarea fabricilor şi a câinilor comunitari aruncaţi „în lagăr”, totul dres cu o înduioşare à la Jack London: „Acolo, în adâncul pădurii am să fug şi eu şi poate am să găsesc alinare lipind obrazul de un bot cald. Îi voi simţi mustăţile lungi şi dinţii umezi de la răsuflarea caldă pe gât”. Sunt şi izbucniri mizerabiliste, dar nu ele dau tonul cărţii. Ţin mai mult de un fel de reglare a conturilor cu moda. Nu că autoarea ar fi o ipocrită pudibondă! Dar nu pricep cum face de reuşeşte să filmeze în România fără să se împiedece prea mult de vulgaritate şi prostie. Asta nu înseamnă că ochiul ei ar fi unul salonard. Nici pomeneală! Iată un exemplu de învârtoşare în linia lui Jordaens: „mâini grase cu palma lată învârtindu-se în jurul vreunui capăt de salam, degete răsfirând cordoanele de cârnaţi, bucăţi de brânză alunecând de pe tejghea în pungi mici, albe, de plastic”. Şi totuşi, de la un tic nu se poate abţine prozatoarea. Anume citatele din autori faimoşi, venind ca un comentariu din off, deci nu din gura vreunui personaj. Dar de ce am vorbi despre personaje, când ele propriu-zis nu există? Violeta Ion, care scrie şi teatru, nu a fost deloc tentată să construiască un roman standard. Diferenţa între ea şi colegii de anturaj scriitoricesc – ca să nu aduc în discuţie alunecosul concept de generaţie – este că, deşi mulţi dintre ei scriu proză, iar nu roman cu intrigă şi personaje, ea nu adoptă un ton cinico-genialoid, nu mixează ieremiadele cu caterincă şi, în plus, nu dă senzaţia că şi-a scris cartea în pauza de masă, pe fugă. Căluşarii este, în cele din urmă, un reportaj personalizat despre istoria recentă a României. Înainte de Revoluţie, Revoluţie şi post-Revoluţie. Radiografii de mare fineţe ale unor segmente sociale bazale. Poate abordarea este câteodată prea din avion, grijulie să evite tot ce ar putea fi prea dur sau zoios. Poate că, uneori, te opreşti în timpul lecturii şi te întrebi: quo vadis? Dar dacă avem în vedere un pariu la nivelul stilului şi al concepţiei, scriitoarea l-a câştigat cu siguranţă. Scriitura se încheagă ca o pastă bine frământată, derapările poeticeşti sunt rare. Nu atât o descriere a stării de lucruri dintr-o ţară tristă întrun anumit moment istoric, cât o dezamorsare a pitorescului şi a senzaţionalului printr-un stil curat, bazat pe brevitate şi proprietate a termenilor. Cu asemenea abilităţi, scriitoarea ar putea să transforme Las Vegas-ul în apa morţilor sau locul în care nu s-a întâmplat nimic şi nimeni nu s-ar supăra. Şi atunci? De ce tăcerea criticii, când atâtea alte cărţi imperfecte stau la temelia unor recenzii furibunde? Eh, cum de ce? Păi trebuie să te decizi pentru o specie literară sau alta, apoi să începi să-ţi cauţi aliaţi. Ce, literatura e o chestie aşa, pe care o poţi lăsa pe seama talentului?

)

Laptopiseţul literar

Felix Nicolau

Rareori au poeţii o soartă fericită ca romancieri. Violeta Ion, cu Căluşarii (Vinea, 2008), a avut chiar una lamentabilă. Un mini-roman despre care nu s-a pomenit mai nimic, ca şi cum n-ar fi apărut. Volumul anterior, de poezii, Marta, se născuse sub o stea mult mai generoasă. Aşadar, să vedem ce motive are critica să fie atât de tăcută în unele cazuri, iar în altele să se dovedească extrem de gureşă. Căluşarii e un amalgam de scurt-metraje, fără o linie epică bine precizată, însă deloc obositor. Proza este alertă, cu unghiuri ascuţite. Accentul cade pe înregistrările disparate ale realităţii prin simţuri. O fărâmă de behaviorism, o fărâmă de basm, alta de mizerabilism şi una de ludic, adesea cinic. Economie de mijloace şi bună stăpânire a tehnicii. Un punct de plecare există, totuşi: „Mă întrebam mereu ce era cu sintagma asta ?” După care se derulează minipovestirile. În Călătoria cu personalul sunt trecuţi în revistă ţăranii aristocraţi şi inundaţiile din 2005-2006. Intrăm apoi Într-o cârciumă, la masa de biliard, într-un sat, unde atenţia naratoarei este furată de peisajul câmpenesc văzut...la televizorul suspendat într-un colţ. Perspectiva este mereu aceea a unui intelectual „cu camera în mână ca un lăutar pornit să cutreiere cârciumile cu acordeonul”. Camera nu este doar aparat de surprins imagini. Pe lângă reglarea luminozităţii şi focalizare, ea permite şi înregistrarea vocilor

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 15

Zon@Literara

Postmodernismul românesc, o glumă inutilă Daniel Clinci
Poate că este vina faptului că nu am avut şi nu avem traduceri suficiente din autorii occidentali. Poate că e vina optzeciştilor. Sau poate că este doar vina lui Cărtărescu. Poate că nu contează a cui este vina din moment ce traducerile au început, într-un ritm destul de lent, să apară, optzeciştii au îmbătrânit, iar pe Cărtărescu n-ar trebui să-l luăm aşa de serios în seamă. Oricum ar fi, la noi, postmodernismul este o chestiune, se pare, încheiată. Încheiată înainte a fi deschisă serios şi greşit înţeleasă. Confuzia care persistă la noi alimentată din anii ’80 încoace are un punct central, comun tuturor celor implicaţi în actul literar autohton. Postmodernismul este perceput drept evoluţie, drept inovaţie a modernismului, drept depăşire a sa şi, în ultimă instanţă, constituie o etichetă „pozitivă“. Optzeciştii şi mai ales gruparea bucureşteană din anii ’80 au proliferat, în termeni cât se poate de simpli, ideea că: 1) a fi modern e desuet, 2) a fi postmodern e actual şi 3) ei sunt postmoderni. În linii mari, aceeaşi idee vehiculată şi de Cărtărescu în Postmodernismul românesc: postmodernismul e mai bun decât modernismul. Datorită unei vagi şi nesusţinute viziuni teoretice, postmodernismul românesc (literar!) există în măsura în care el este importat din Occident sau reprezintă o reciclare a unor concepte de origine modernistă. A lectura volume şi tomuri întregi în care autori români discută despre slăbirea gândirii sau despre sfârşitul istoriei, revizuind valorile literaturii noastre în funcţie de noua orientare culturală postmodernă, citând din Vattimo, Fukuyama, Lyotard şi propunând noi scheme, clasificări, ierarhii şi concepte sub care se vor desfăşura ample dezbateri nu poate fi decât o experienţă hilară. Eroarea fundamentală a noastră în ceea priveşte postmodernismul este aceea de a considera că, efectiv, modernismul a fost depăşit prin ceva mai bun decât el. Prima secţiune din Dincolo de bine şi de rău a lui Nietzsche este o încercare de a reevalua conceptele filosofilor. O astfel de reevaluare a prejudecăţilor filologilor şi literaţilor ar fi binevenită. Nietzsche chestionează, printr-un demers care va deveni celebru în mai multe privinţe (prin Heidegger şi Derrida), punctele forte ale tradiţiei gândirii europene. Acesta este, din câte ştim, primul exemplu de analizare a

)

Avatar
"A lectura volume şi tomuri întregi în care autori români discută despre slăbirea gândirii sau despre sfârşitul istoriei, revizuind valorile literaturii noastre în funcţie de noua orientare culturală postmodernă, citând din Vattimo, Fukuyama, Lyotard şi propunând noi scheme, clasificări, ierarhii şi concepte sub care se vor desfăşura ample dezbateri nu poate fi decât o experienţă hilară. Eroarea fundamentală a noastră în ceea priveşte postmodernismul este aceea de a considera că, efectiv, modernismul a fost depăşit prin ceva mai bun decât el."

pagina 16

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
tradiţiei de pe poziţii noi, aşa cum cerea Vattimo, şi un bun exemplu de metodă interpretativă slabă. Epistemologic vorbind, postmodernismul poate constitui o metodă de interpretare viabilă, reevaluând întradevăr o tradiţie (hermeneutică) de pe poziţiile nou-consolidate ale slăbirii gândirii, cu alte cuvinte, al descentralizării gândirii prescriptive. Ceea ce, din nou, nu înseamnă moartea teoriei ci, cu atât mai mult, posibilitatea şi necesitatea dezvoltării unei perspective actuale care să implice toate aspectele legate de subiectivitate şi comunicare. Însă postmodernismul nu poate fi considerat o metodă de interpretare mai bună decât cea modernă. Am fi tentaţi astăzi să confirmăm lacunele gândirii moderne şi să-i reproşăm caracterul forte. Dar, inevitabil, am ajunge la concluzia pe care au tras-o deja literaţii noştri. Împotriva unei astfel de percepţii a postmodernismului drept valoare în relaţie cu modernismul care, din moment ce a fost depăşit, nu mai constituie o valoare şi merită, deci, aruncat în groapa de gunoi a istoriei gândirii am decis că trebuie să aduc câteva argumente în cel mai „genealogic“ spirit contemporan. Metafizica (id est, gândirea forte, centralizată, subsumată unor imperative condiţii de adevăr şi existenţă) a fost elementul cheie al modernităţii. Odată cu Nietzsche, căutarea adevărului şi orice altă metafizică s-a încheiat aşa cum începuse: lipsită de succes. Nietzsche înţelege că nu avem nevoie, în fond, nici de adevăr, nici de realitate, deci, nici de filosofie. Textul nici nu mai există, totul este doar interpretare. Dacă existenţa textului este negată, dispar toate celelalte componente, în acest caz, ale sistemelor de analiză filologică. Interpretările sunt supuse unghiurilor, perspectivelor, instrumentelor de analiză, contextului etc., dar ele, totuşi, trebuie să se supună venerabilului cerc hermeneutic. În ceea ce priveşte acest aspect, de la Schleiermacher încoace nu s-au schimbat foarte mult lucrurile. Aşadar: descentralizare, dispariţia potenţială a unităţii textului în favoarea multitudinii interpretărilor, dispariţia filosofiei, deci, a căutării sensurilor conceptelor

de adevăr, realitate, Dumnezeu, finalitate etc. Postmodernismul nu este o contestare a modernismului, nu este o replică pentru că postmodernismul nu mai este hegelian. Postmodernismul este o transformare (şi trebuie să precizez că, dintr-un punct de vedere modernist, nu este o transformare benefică) a epistemologiei şi a modului în care interpretăm lumea, în acord cu noile modificări petrecute la nivelul unei gândirii relaxate, care a renunţat să se mai întrebe ce este adevărul sau ce este Dumnezeu, în acelaşi mod în care a renunţat la multe alte probleme teoretice. Situaţia la noi este cu totul alta. La noi, postmodernismul înseamnă şi moarte a istoriei, dar şi faptul că unii (postmodernii) îi contestă pe alţii (moderni). Reacţionarismul acesta straniu într-o perioadă a cărei gândire a înţeles că istoria (dialectică, hegeliană sau marxistă, cum doriţi) şi-a pierdut fundamentele teoretice nu poate fi interpretat decât ca pe o reciclare a unor noţiuni moderne. Din nefericire, la noi se operează încă utilizându-se instrumente care nu mai au sens absolut (de tipul: liric, epic, istorie, fantastic etc.), instrumente ilegitime, cu sens mai degrabă „istoric“ decât actual. La noi, lucrurile nu se chestionează ci se iau ca atare. Până şi revizuirile canonului (!) se realizează straniu, prin recuperarea unor autori „postmoderni“ încă din anii ’60. Desigur, dacă la noi există autori postmoderni în anii ’60, înseamnă că acele grupuri de scriitori americani care au fost declaraţi postmoderni la un moment dat (prin anii ’70-’80) au fost devansate de români. Ideile acestea hilare nu pot fi decât rezultatul unei concepţii instabile teoretic şi eronate, în fond, despre postmodernism ca valoare. Într-o perioadă în care conceptul de valoare este chestionat în limitele şi întemeierea sa istorică, generaţia optzecistă dorea să se impună pe sine ca valoare postmodernă opusă unui perimat şi deja tradiţionalizat modernism. Un alt argument de ordin epistemologic: înţelegerea trecerii de la modernitate la postmodernitate implică, pe lângă cele scrise mai sus, şi renunţarea la conceptul (implicit în cadrul ideii de istorie) de progres. Progresul ar conţine în sine şi componenta valorii, deci putem

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 17

Zon@Literara
trage concluzia că la noi s-a interpretat istoria ca progres, deci tranziţia de la modernism la postmodernism ca evoluţie. Componeta aceasta a valorii din cadrul sensului conceptului de postmodernism nu este atât de îndepărtată de utilizările comune ale aceluiaşi termen: postmodern înseamnă contemporan, actual, la modă, dar, în orice caz, valoros. Însă, după cum am observat pe parcursul discuţiilor purtate, postmodernismul este în altă parte şi înseamnă altceva, poate chiar opusul a ceea ce se crede la noi. Să observăm totuşi că generaţia optzecistă, cea care a încercat să introducă (prin grupul de la Bucureşti şi prin alte facţiuni mai mult sau mai puţin coerente teoretic) postmodernismul la noi, se distinge prin câteva trasee şi direcţii care cu greu ar putea fi asimilate unui postmodernism literar. Cu atât mai mult cu cât postmodernismul nici nu a fost discutat la noi în termeni satisfăcători şi nici măcar nu a existat în anii `80 în calitate de condiţie culturală. Astfel că, neavând o critică culturală (în sensul acela hermeneutic, de Kritik kantiană, un demers interpretativ, interogativ) şi nici măcar premisele pentru această critică, ne aflăm puşi în postura de a revedea situaţia ultimelor decenii de literatură şi cultură de la noi. De fapt, abia acum, după două decenii de capitalism, înţelegem că într-adevăr există o condiţie culturală postmodernă pe care o regăsim, dacă privim cu atenţie, şi în jurul nostru, şi în textele gânditorilor care s-au ocupat de ea. Devine, desigur, necesar să mai modificăm odată în plus perspectiva şi poziţia interpretativă, dar nu înainte de a înţelege că între postmodernitate şi avangardele istorice (şi singurele, oricum am privi lucrurile) există o afinitate şi o conexiune decisivă. Să revenim: postmodernismul nu înseamnă un progres, deci o îmbunătăţire a modernismului. Postmodernismul este acea interpretare în cadrul căreia Istoria şi subiectul dispar iremediabil în favoarea unei eventuale identităţi uniformizate, globalizate şi non-subiective, problemă care încă nu a fost tranşată (recuperarea subiectivităţii) şi despre care se va mai trata cu aceeaşi nostalgie după siguranţa şi infailibilitatea gândirii Modernităţii. A citi modern texte

postmoderne este, în fond, o eroare, o violare a limitelor interpretării de care ar trebui să ne ferim dacă vrem să evităm ridiculozitatea anacronismului. Modernitatea ne-a obişnuit (pe noi, mai mult decât pe occidentali) cu o gândire bazată pe fundamente, pe concepte solide, pe finalităţi, în fond, pe esenţe, urmând moştenirea Antichităţii. Nici aici nu mai funcţionează dialectica: Antichitatea este continuată şi dezvoltată de Modernitate, esenţele se multiplică, raţiunea începe să dea seama de ele şi omul devine vehiculul cunoaşterii; o cunoaştere progresivă. Abia acum (adică, odată cu Nietzsche, iar nu Vattimo sau alţi gânditori contemporani, aceştia doar reinterpretează textele nietzscheene şi heideggeriene) Modernitatea şi metafizicile sale încep să se clatine din poziţiile de idoli pe care şi le câştigaseră şi, în final, să cadă iremediabil în ceea ce, foarte onorabil, numim „tradiţie“; o tradiţie reinterpretată constant în funcţie de poziţiile alese. Dacă totuşi putem să vorbim despre un post-Modernism, cu siguranţă acesta nu este optzecist sau nouăzecist sau douămiist; avem exemple de anacronisme în orice „generaţie“. Postmodernismul este, în primul rând, vizibil undeva în zona pe care nu o privim datorită formaţiei noastre high culture. Până nu vom înţelege că postmodernismul nu este nici Cărtărescu, nici biografismul nouăzecist sau compătimirile de sine ale contemporanilor, ci doar afară, în exterior, în estetica generalizată, în experienţa estetică deviată către un fetişism al bunurilor în defavoarea artei înalte a Modernităţii, în extincţia gândirii simbolice, a dialecticii esenţă-aparenţe, în însăşi moartea lui Dumnezeu, tentativele de a afirma valoarea, evoluţia, subiectul nu pot fi decât ridicole. Consider că această a noastră cultură nu avea nevoie de o asemenea jucărie care să antreneze spiritele cele mai „entuziaste“. Suntem şi aşa destul de periclitaţi de „sincronizarea“ globalizantă, de a fi introduşi într-o masă uniformă în care să nu avem nici un fel de identitate şi poate că acest lucru deja a început în mod evident. Gluma inutilă a conceptului de postmodernism românesc dovedeşte, din nou, că ne lipseşte posibilitatea de gândi hermeneutic fără a ne lăsa antrenaţi în cercuri de interese şi în mentalităţi gregare.

)

pagina 18

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

Viaţa fără urmări a lui Adrian Suciu
Care este legătura dintre „Viaţa fără urmări” a lui Adrian Suciu şi Ateneul Român? Ambele au apărut prin subscripţie publică! Şi care e diferenţa? Pe lângă Ateneul Român este un parc, dar în jurul poezei lui Adrian Suciu nu creşte nimic. E pustiu în jurul poeziei sale şi nu creşte nimic, decât simţirea aceea artistică a puterii nimicitoare a cuvântului gol care pârjoleşte totul în preajmă. Poezia lui e ca o piramidă în deşert; ea şi atât. Nimic împrejur. Expresivitatea lui Adrian Suciu vine din explozia retorică acompaniată de un cinism dus la extrem, din ironiile sau autoironiile ascunse, împinse de multe ori până la sarcasm. Sau vine din privirea de gheaţă pe care autorul o aruncă chiar şi celor mai sensibile lucruri, de începi să crezi că nici măcar nu-i pasă, ori că e un insensibil. Dar tocmai pentru că o aruncă într-acolo şi nu în altă parte, înseamnă că-i pasă. Şi-i iese întotdeauna. Este aici o disimulare? Este aici o ascundere a fiinţei? Cei care îl cunoaşteţi, aţi pus vreodată mâna pe fiinţa poetică a lui Adrian Suciu? M-aş îndoi! Vedeţi cât de bine disimulează? El dă impresia că vrea să-şi demonteze propria poezie, dar, de fapt, o asamablează discret dar foarte solid, prin mijloace de el inventate. Iar o anumită latură a poeziei, asta face: inventează modalităţi de disimulare a fiinţei. Prima parte din „Viaţa fără urmări” este intitulată Inspiraţii minore (16 poezii), iar aici întâlnim numeroase teme: bineînţeles femeia, dar despre aceasta vom vorbi mai târziu. O generoasă temă în această primă parte e formată de paradigmele fiinţei pendulând între viaţă şi moarte, temă arhi-întâlnită în poezie veţi spune, dar caracteristic îi este modalitatea stilistică prin care o abordează: alegoria. Da, în multe dintre poeziile sale, Adrian Suciu e alegoric, e foartefoarte plastic în exprimare: iată o alegorie a bolii, a înstrăinării: „vor înfige în vene lucruri străine de sângele meu” (O să mi se facă rău). Sau, în aceeaşi poezie, iată cum apare iertarea: „Să-ţi ceri iertare e ca şi cînd ţi-ai mînca

)

Avatar

Călin Sămărghiţan
Expresivitatea lui Adrian Suciu vine din explozia retorică acompaniată de un cinism dus la extrem, din ironiile sau autoironiile ascunse, împinse de multe ori până la sarcasm. Poezia lui Adrian Suciu are ceva grandios, un fel aparte de a face din elementele simple ale vieţii, elemente de cotitură cosmică: „fumez mult”, dar fumez „până la capăt”. Sau, exact invers, lucruri esenţiale în viaţă pentru cei mai mulţi, devin lucruri derizorii privite aproape cu repulsie de autor: „să ne despărţim” căci „o să ne certăm de la bani/ o să facem copii care vor suferi/ o să divorţăm pentru nepotrivire de caracter.”

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 19

Zon@Literara
propria carne: cu gura plină de propriile cartilagii şi zgîrciuri se cere iertare!” Totuşi, nu exagerează, se apropie primejdios de mult de teme mitologizante, dar, în astfel de cazuri, autorul apelează tot la ironie: ca să îi dea doar târcoale lui Ghilgameş, situându-se totodată ca fiind un autentic rebel post-stănescian (şi dacă ne gândim chiar la moto-ul lui Nichita din „Enghidu”), Adrian Suciu spune în „Solo de saxofon”: „Suflete-al meu cu care-am îmblînzit împreună meduze”. Meduza e femeia, desigur. Cu aceasta ajungem la tema predilectă a autorului. Partea a doua a cărţii, Mitologii amânate însumând 19 poezii, este prin excelenţă ghinecocentrică. Aici ironia este din nou unealta supremă: „femeile care ne-au iubit/ au murit de plictiseală” („Din neamul furtunii”). Este mundan şi pragmatic (în „vom râde câteva ceasuri”), este ingenuu sau reuşeşte să mimeze perfect ingenuitatea (îl las pe el să aleagă varianta corectă deşi nu va recunoaşte nici una, nici alta), în „Dumnezeu a greşit dar eu nu mă supăr”: „bunica mă căuta în cap şi scînceam de plăcere ca un iepure scăpat dintr-o primejdie de moarte. bunica prindea puricele şi-l zdrobea între unghiile degetelor mari ale mîinilor. „poc” făceau puricii cîte doi cîte trei cîte cinci. […] de cîţiva ani n-a mai căutat nimeni nici un purice în capul meu şi dumnezeu a greşit cînd a chemat-o pe bunica la el dar eu nu mă supăr.” Trebuie spus că în acest ghinocentrism al lui Adrian Suciu, mama şi bunica ocupă un loc aparte. Ele se sustrag aparentului misoginism al autorului, a se vedea în primul rând poezia reprodusă pe coperta a 4-a a volumului, unde imaginea mamei este conturată printr-o adevărată confruntare epistemologică în faţa conştiinţei (mai exact în lipsa conştiinţei) morţii. Altfel, femeia îi bântuie amintirile şi scrisul, cu femeia el face avere din plantaţii de brusturi, femeia este iubită la modul paradoxal: „atât te

iubesc încât meriţi tot ce mi se întâmplă” („poem de amor”). La nivel estetic, Adrian Suciu îmi pare un îndrăgostit de comparaţie. El s-ar putea să nici nu ştie asta. Chiar dacă sunt rare, atunci când apar, comparaţiile sale sunt exact ca morganaticele arătări din acel deşert dimprejurul poeziei sale: dau sens, potenţează impresii (poezia lui este una de impresii, nu de imagini, e important să menţionăm asta), seduc, atrag, pun în valoare măreţia acelei „piramide” de care spuneam la început, dar dispar la fel de repede, de parcă nici n-ar fi fost, abia se observă: „trupuri sătule/ trase din aşternuturi ca ancorele prin mare” e singura comparaţie din poezia „cinci minute”. În multe alte poezii are la fel câte o singură comparaţie, dar întotdeauna de o esenţială importanţă pentru mesajul transmis: în „Mâna mea” gestul ridicării mâinii este „singurul monument pe care îl ridic.// Ca un cearşaf alb, într-un război alb”. În „Mă dau în vânt după oamenii care suferă” e mai puţin evidentă: „mă dau în vânt după oamenii care suferă. Care-şi îngroapă sîngele cum îngroapă ceasornicarul o piesă de alamă perfectă în măruntaiele ceasului.” Mai amintesc câteva comparaţii de mare efect, tot din jurul temei femeii: „Am cunoscut femei care au ars/ ca păpuşile în incendii” (în „negustori de foc”), sau „Te văd stingheră/ deja,/ ca o femeie pentru stângaci” (în „O să mi se facă rău”). Poezia lui Adrian Suciu are ceva grandios, un fel aparte de a face din elementele simple ale vieţii, elemente de cotitură cosmică: „fumez mult”, dar fumez „până la capăt”. Sau, exact invers, lucruri esenţiale în viaţă pentru cei mai mulţi, devin lucruri derizorii privite aproape cu repulsie de autor: „să ne despărţim” căci „o să ne certăm de la bani/ o să facem copii care vor suferi/ o să divorţăm pentru nepotrivire de caracter.” Nu e cinic? „Şi ziua va trece în cinci minute”, marile momente ale vieţii devin minore detalii lipsite de importanţă. Perpetua problematizare a axei valorilor este şi ea o sursă a poeticităţii autorului. Al treilea grupaj al cărţii este intitulat XXX, 10 poezii, în care, chiar el spune: „Voi scrie despre dragoste fără a folosi cuvîntul/

)

pagina 20

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
dragoste”. Astăzi vulgaritatea în poezie este ceva la modă. Ei bine, din acest punct de vedere, Adrian Suciu nu este la modă. Oricum întreaga lui poezie se sustrage oricăror înregimentări, generaţioniste cu atât mai puţin, ar fi o greşeală să cauţi aceasta. Autorul uzează de ea mai mult în subtext, deci practic nu e foarte vizibilă în acest volum, şi, în plus, există pe undeva un simţământ că o face totuşi artistic. Fără emfază, fără a spulbera propriuzis moralitatea, e doar un element constitutiv şi nu un principiu al constructului final. Nu e niciodată artificial aruncată în text ori gratuită. Pentru unii (aici mă includ şi pe mine) nu e uşor digerabilă şi o luăm mai degrabă ca pe un accident necesar faptului poetic în subiectivitatea lui. Lucruri simple cuprinde 5 poezii situate la graniţa dintre proză şi poezie, dacă dorim să mai facem această distincţie. Eu cred că autorul a făcut bine că le-a delimitat totuşi, căci sunt de o cu totul altă factură, cu accente alegorice din nou, iar discursul are certe înclinări epice. Această secţiune împreună cu cea următoare, intitulată „Fotografii” sunt tablourile suprarealiste ale volumului, vă las să le descoperiţi. Fotografii cuprinde 12 poezii despre 12 culori, care surpărind diferite ipostaze spirituale umane, dar ale căror proiecţii se abstractizează şi se cromatizează în forme caleidoscopice surprinzătoare de-a dreptul, pentru un aşa pragmatic din textele de până aici. Este secţiunea cea mai deschisă speculaţiei lirice a cititorului. În sfârşit, ultima parte, Din anii de secetă, sunt 10 „Scrisori” în care anevoie îl recunoşti pe autorul de până acum. Aici Adrian Suciu face dovada unui lirism profund reflexiv, poate ar fi mult spus neoromantic, dar de o factură aparte, aş spune postmodernist-mistică. Este o substanţială poezie de idei. Aceste ultime trei secţiuni pot susţine din plin ideea că în primele autorul şi-a disimulat propria sensibilitate. Nu mai e aici pic de ironie, detaşarea autorului de tematica abordată dispare cu desăvârşire şi este direct implicat, subiectivismul auctorial se topeşte într-o încercare de obiectivare a trăirii poetice şi de integrare a ei în larga poezie de inspiraţie, de vizionarism liric. Orizonturile se adâncesc spre tainele fiinţei, largi mişcări de ape subterane devin brusc manifeste. Zidul şi umbra, îngerul, salcâmii,

ochi vineţii sau roşii, clopot şi fum sunt câteva elemente ce conturează un eu liric tormentat de tainele firii. „Multe ceasuri ai stat în dreptul inimii şi-ai ţinut umbră. Ştii coastele mele subţiri de cînd stăteam în poarta lumii şi unii mureau de-o boală care s-a tot întins cu seceta şi cu trecerea vremii.” (Scrisoarea X) Această secţiune merită din plin o atenţie specială, un studiu aprofundat al unor tematici pe care, până la acest volum, nu le-am asociat niciodată autorului. Fiinţa îl copleşeşte, dacă în primele secţiuni moartea este privită dinspre partea vieţii, aici este privită dinspre partea morţii înseşi. Poezia primeşte accente profetice ori apocaliptice. „Îţi scriu toată noaptea scrisori cînd mi-e lene să dorm. Îngerul tău, asudînd umbră, aşterne în praf hărţi pe care-s trecute vizuinile vulpii şi felurite fîntîni. „E vremea să iei o viaţă”, mă-ndeamnă, tîrîndu-şi piciorul prin mirişti. Apoi, îmi întinde venele şi-ncearcă pe ele-o cîntare semănînd cu viscolul şi cu amintirea securii-n salcîmi.” (Scrisoarea VI) Poetul e învăluit aici în mister şi începe să aibă dubii în faţa Fiinţei, în faţa scurgerii timpului, în faţa îngerului. În faţa „Domnului oştirilor şi-al apelor limpezi”: „Nu eşti tu acela care mi-a clădit şira spinării? Nu-i luna un ochi necugetat de porţelan?” (Scrisoarea V) Cele 10 Scrisori „din anii de secetă” îl dezvăluie pe Adrian Suciu ca un poet al profunzimilor fiinţei, este substratul de unde se adapă autenticitatea autorului, iar pentru „Viaţa fără urmări” este un asumat gest donquijotesc, vocea aparte care conferă o viabilă alternativă pentru preţioasa superficialitate a multora dintre colegii săi de breaslă şi totodată gestul prin care aruncă mănuşa unei înalte provocări artistice în faţa cititorului.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 21

Zon@Literara

Avatar

LIBERTATEA ARTISTICĂ

TRISTAN TZARA

ÎN CONCEPŢIA LUI

Mircea Bârsilă

"Poezia este o negare (implicită însă, nu explicită) a discursului religios tradiţional. În respectiva poezie, Tristan Tzara ,,nu face abstracţie de toposurile şi imaginile acreditate în memoria sa culturală şi care apar fie ca simple citate uşor de recunoscut de către un cititor avizat, fie sunt negate în semnificatul lor anterior şi transformate în clişee goale de semnificat, pe post de semnificanţi liberi’’3. În mod frecvent, în textele în care negarea este implicită, Tristan Tzara procedează la parodierea sau la prozaizarea voită a temelor considerare poetice."

Programul dadaist – un program de factură avangardistă – era orientat spre negarea întregului sistem de teme şi convenţii literare recunoscute şi universalizate. Refuzul categoric al formelor consacrate ale lirismului şi convenţiilor inerente actului poetic era expresia unei atitudini de sfidare furibundă şi de subminare a tuturor legilor structurante ale gândirii poetice. Libertatea pe care şi-au asumat-o dadaiştii în plan artistic – o libertate cu valenţe anarhiste – era justificată de scopul înnoirii radicale a limbajului poetic, a tematicii şi, respectiv, a actului de creaţie. În locul poeziei propriu-zise, dadaiştii – în frunte cu Tristan Tzara - preferau antipoezia. Programul lor antipoetic se baza pe asociaţiile întâmplătoare de cuvinte, sub semnul hazardului total, şi pe negarea metodică şi violentă a tradiţiei literare, în numele unui nihilism fără precedent în istoria artelor. Tehnica asocierii unor imagini disparate – utilizată de Tristan Tzara în prima sa etapă de creaţie - va fi fost asimilată prin lectura poeziilor ce purtau semnătura unor poeţi non-conformişti, precum Rimbaud şi Laforgue, şi a pre-avangardiştilor aflaţi în vogă, între care şi Verhaeren, Maeterlinck şi Apollinaire... În acelaşi timp, textele sale publicate în revistele ,,Simbolul’’, ,,Chemarea’’ şi ,,Noua revistă română’’, înainte de a pleca în Elveţia, anunţau ,,simptomele unei tulburări a lirismului care pentru curentele de avangardă viitoare vor constitui scopul fundamental’’1. După 1916, la Zurich, Tristan Tzara a luat îndeaproape cunoştinţă de mişcarea futuristă care proclama, în manifeste negatoare, înnoirea tematicii, distrugerea sintaxei, imaginaţia fără fir, eliberarea fanteziei de cătuşele logicii, spontaneitatea, cultul modernităţii, estetica urâtului şi absolut necesarul dinamism al discursului poetic. Dacă forma nu este nouă – susţineau futuriştii – nu poate să fie nici fondul nou. În cele Şapte manifeste Dada, Tristan Tzara a propus, la rândul său, un program poetic de factură reformatoare (revoluţionară), care consta în detaşarea brutală de ceea ce se înţelegea în mod curent prin lirism, în discontinuitatea discursului, în parodierea motivelor lirice

)

pagina 22

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
consacrate, în negarea violentă a tradiţiei şi în apetitul pentru asocierea hazardată a cuvintelor. Aceste precepte teoretice sunt, totuşi, greu de găsit în textele sale lirice bazate mai degrabă pe dialogul polemic cu concepţiile anterioare despre poezie. În comentariul la poezia ,,Insomnie’’ (,,Stoarce Dumnezeu lămâia lunii/Să se facă simplitatea cerului/Trimite-ne anunţarea minunii/ Ca pasărea de cârpe a luminii/Pentru bucuria sufletului’’), Marin Mincu constata faptul că, aici, simbolurile religioase din poezia de inspiraţie biblică <<sunt premeditat răsturnate: ,,pasărea de cârpe a luminii’’ trimite, în sens inversat, la porumbelul Duhului Sfânt din iconografia creştină, ca simbol al luminii spirituale, miraculoase (...). Poezia este o negare (implicită însă, nu explicită) a discursului religios tradiţional>>2. În respectiva poezie, Tristan Tzara ,,nu face abstracţie de toposurile şi imaginile acreditate în memoria sa culturală şi care apar fie ca simple citate uşor de recunoscut de către un cititor avizat, fie sunt negate în semnificatul lor anterior şi transformate în clişee goale de semnificat, pe post de semnificanţi liberi’’3. În mod frecvent, în textele în care negarea este implicită, Tristan Tzara procedează la parodierea sau la prozaizarea voită a temelor considerare poetice. În celelalte texte, cele explicite (Manifestele scrise între 1916-1921), el militează - în stilul unei retorici de tip publicitar4 şi, adesea, fără rezerve faţă de aşa numita ,,mizerie a limbajului’’ – pentru distrugerea oricărei logici a poeziei, pentru libertatea fără limite a cuvintelor, pentru o totală dezordine lexicală şi ideatică, aşadar, pentru ,,haosul verbal’’. De la dialogul polemic din textele lirice se trece la ireverenţa violentă faţă de actul poetic omologat de tradiţie. Arbitrariul, ilogicul, subversiunea esteticului, ca principii reformatoare, alimentează obscuritatea (ermetismul) textelor dadaiste, de la cele ,,abstract fonetice’’ precum cel compus de Hugo Ball şi care a fost citit de autor, la Cabaretul ,,Voltaire’’, în 14 iulie 1916 (,,gadji beri bi mba glandridi laula cadori/ gagjama gramma berida bimbala glandri galassassa laulitalomini’’5....) la cele scrise de Ion Vinea (poezia ,,Eleonora’’ publicată în 1928, în revista unu, nr. 2) şi Ilarie Voronca

(poezia ,,Hidrofil’’ publicată în 75HP, octombrie 1924, din care cităm: ,,ein zwei sept huit dieci/temperament confecţionează clorofilă castrat/ acul de siguranţă uşa s-a închis în/inima cu acetilen îmi e foame îmi/e întuneric îmi e dicţionar telefonul cu/barbă cochilia desface sonerii almanah strada’’6). Ambele Poezii, ,,Eleonora’’(,,Tu o/ Tu/ Ah tu Ah tu/TUUUUUUUU/ Ah-tu Ah / TUUUUUUUU/ ah-tu ah-tu ah tu ah/tu ah’’...) şi ,,Hidrofil’’ sunt elaborate în conformitate cu poetica dadaistă. Mai ales ,,Hidrofil’’ lasă impresia că autorul a aplicat celebra reţetă lirică potrivit căreia textul poetic se împlineşte, sub semnul doctrinei hazardului, prin extragerea cuvintelor decupate dintrun ziar şi amestecate într-un sac (,,dada manifeste sur l’amour faible et l’amour amer’’, VIII)7. În secvenţa XVI a aceluiaşi manifest, ,,poemul’’ demonstrativ scris de Tzara este alcătuit, cu excepţia ultimului vers, dintr-un singur cuvânt - ,,urlă’’ - folosit de 200 de ori, într-o structură formată din opt coloane egale8. Următorul fragment din ,,Manifestul domnului antipyrine’’ aminteşte, prin imaginarul său urmuzian şi prin jocul rimelor, de unele poezii din folclorul ludic al copiilor: ,,Arta era un joc cu pietricele, copiii îmbinau cuvintele cu sonerie la capăt, apoi plângeau şi strigau strofa şi-o încălţau cu cizmuliţe pentru păpuşi, iar strofa deveni regină ca să moară puţină, iar regina deveni balenă sură, copiii alegau cu sufletul la gură’’ 9. Acest fragment, exprimând un moment de relaxare, este unic în cuprinsul Manifestelor în care predomină atitudinea protestară, conflictuală, negatoare:,,Libertate: DADA DADA DADA, urlet al durerilor încordate, împletire a contrariilor şi tuturor contradicţiilor, a lucrurilor groteşti, a inconsecvenţelor : Viaţa’’ (,,Dezgustul dadaist’’)10; ,,Ceea ce ne lipseşte, ceea ce prezintă interes, ceea ce e rar pentru că are anomaliile unei fiinţe preţioase, prospeţimea şi libertatea marilor antioameni, este IDIOTUL. Dada lucrează din toate puterile sale la instaurarea idiotului pretutindeni. Dar conştient. Şi tinde să devină el însuşi astfel din ce în ce mai mult.’’ (,,dada manifest despre dragostea slabă şi dragostea amarară, X, p. 46)11. În multe dintre textele cu pretenţii de poezie, furioasa şi radicala

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 23

Zon@Literara
originalitatea dadaistă se degradează într-o simplă clovnerie verbală, într-un joc gratuit de limbaj, iar nihilismul, ca trăsătură ,,arhetipală’’ a avangardei, culminează în tendinţa interioară de autonegare, thanatofilia caracterizând toate mişcările de avangardă. La o privire retrospectivă se poate constata că dadaismul a adâncit principiile demolatoare futuriste şi, în acelaşi timp a prefaţat suprarealismul. Teoria dadaistă a hazardului - observa Matei Călinescu – <<conţine în germene toate elementele teoriei suprarealiste a ,,scriiturii automatice’’ şi a ,,hazardului obiectiv’’. Căci hazardul dadaist este, în fond nu un scop, ci un mijloc, o cale către inconştient, guvernat de legile lui secrete, care se manifestă, se exteriorizează ca hazard>>12. În pofida tezelor centrate pe subversiunea esteticului, dadaismul a avut un merit substanţial în ceea ce priveşte evoluţia concepţiei despre literatură. Afirmaţia lui Nicolae Balotă referitoare la moştenirea lăsată de dadaişti şi care constă în subminarea, cu efecte regeneratoare, a universului estetic este întru totul justă: ,,Parodia creaţiei, a genurilor literare, a stilului, a limbajului artistic va fi, poate, moştenirea cea mai importantă pe care o va lăsa Dada. Antipoezia, antiromanul, antiteatrul, antiliteratura de după cel de-al doilea război mondial vor porni de la aceste mai vechi tentative de subminare a universului estetic’’13. Tristan Tzara, nihilistul temperat din anii începuturilor sale literare a devenit cel mai vehement propagandist şi apărător al Dadaismului. Afirmarea internaţională a acestui ,,pionier al revoltei şi înnoirii artistice’’14, la Zurich – oraşul care ajunsese locul de întâlnire al tinerilor care refuzau războiul şi unde ,,prin negurile alcoolului, în holurile de hotel, pe terasele marilor cafenele din centrul oraşului se vorbea despre pace şi despre revoluţie’’15 – şi, apoi, la Paris, s-a datorat activităţii concretizate în manifeste literare, în editarea celor câteva reviste ,,Dada’’ şi a propriilor cărţi de poezii, în articole şi note despre artă şi în spectacolele iconoclaste menite să atragă atenţia asupra stării de spirit dadaiste. O stare ale cărei începuturi se află în bizarele manifestări culturale de la Cabaretul Voltaire din Zurich, şi care, la Paris, unde încă mai era prezentă umbra lui Jarry, a beneficiat

de aportul unor artişti rebeli, între care trebuie amintiţi Picabia, Philippe Soupault şi ,,viitorii’’ poeţi suprarealişti: Aragon, Breton, Eluard... Radicalismul din Manifestele lui Tristan Tzara, un radicalism antiestetic, distructiv, se reduce, în planul creaţiei lirice (în planul producerii textului poetic), la aspectul unui nonconformism specific manifestărilor literare experimentaliste înscrise în paradigma modernităţii: a unei modernităţi orientate spre inovaţia cu valenţe protestatare, spre deconvenţionalizarea discursului liric, spre o ironică ruptură de codurile premergătoare şi calcinate ale poeziei. Alegem, spre exemplificare, această strofă din poezia ,,Duminică’’(publicată în ,,Contimporanul’’, nr. 50-51/1924), ce ilustrează cu fidelitate modernitatea şi noutatea poeziei lui Tristan Tzara: ,,Trece frigul pe coridoare când înserează/Ca un şarpe foarte lung târânduşi coada pe lespezi/Lacul e cusut cu aţă/ Înecaţii ies la suprafaţă – raţele se depărtează’’. Unde-i – ne întrebăm – violenţa din textele teoretizante?
1 Ion Pop, Avangardismul românesc, EPL, Bucureşti, 1969, p. 151 2 Marin Mincu, Avangarda literară românească, Editura Pontica, Constanţa, 2006, p. 29 3 Ibidem, p. 28 4 Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002, p. 154 5 Apud Matei Călinescu, op. cit., p 153 6 Apud Marin Mincu, O panoramă critică a poeziei româneşti din Secolul al XX-lea, Editura Pontica, Constanţa, 2007, p. 403 7 Tristan Tzara, Omul aproximativ, Şapte manifeste Dada şi Lampisterii, Editura Univers, Bucureşti, 1996, versiuni româneşti, prefaţă şi note de Ion Pop, p.p. 42-43 8 Ibidem, p. 51 9 Ibidem, p. 8 10 Ibidem, p. 23 11 Ibidem, p. 46 12 Matei Călinescu, op. cit., p. 160 13 Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, pp. 371-372 14 Ion Pop. Din avangardă spre ariergardă, Editura Vinea, Bucureşti, 2010, p. 25 15 Francois Buot, Tristan Tzara. Omul care a pus la cale revoluţia Dada, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p 2.

)

pagina 24

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

cu faţa spre copilărie: o pedagogie poetică Narcisa Boldeanu
Grigore Vieru este cel mai iubit poet al copiilor vorbitori de limbă română, nu neapărat pentru bunătatea şi bucuria pe care o împărtăşea atunci când se întâlnea cu micuţii, ci mai curând pentru universul şi candoarea pe care poetul le-a aşezat în poezia dăruită acestora. De altfel într-un mesaj lăsat în cartea de onoare a Bibliotecii Naţionale pentru Copii „Ion Creangă” din Chişinău poetul recunoaşte că izvorul poeziei sale vine din inima şi suflul copilăresc. „Albinuţelor de la Biblioteca Naţională pentru Copii Ion Creangă. Cititorilor care mi-au dat întotdeauna curaj să vreau să trăiesc, să vreau să scriu, să vreau să înving”.1 Criticii literari au observat o apropiere a poetului de universul copilăriei încă din cărţile de debut, în care Grigore Vieru semna mai mult poeme pentru copii, decât pentru maturi. Noi ne întrebăm, în acest caz, ce anume îl inspiră, îl motivează pe poet să dialogheze în liră cu cei mici, ce anume îl determină să construiască pentru aceştia o lume fantastică, în care sunt inserate tâlcul şi învăţătura? S-a apreciat de foarte multe ori că poezia lui Grigore Vieru este una pedagogică, una în care nu doar copii se simt în largul lor, ci chiar maturii sunt invitaţi să se copilărească. Dacă am arunca, doar câteva clipe, ochii în biografia poetului vom vedea că poetul a avut parte de două tipuri de copilărie. Una caracterizată de perioada pre-sovietizare şi alta caracterizată de cea post-sovietizare. În interviurile date sau în monografiile despre poet aflăm că primii ani de viaţă ai pruncului au fost anii de bucurie, de joc, în care mama apare ca principal element educaţional. Aceasta îşi învaţă copilul să cânte, să spună poeme, îl introduce în lumea de poveste a folclorului românesc. Iar, pe de altă parte, îl întâlnim pe copil, odată ce începe procesul de sovietizare a Basarabiei, în jocuri sau activităţi în care sunt inseraţi cei maturi. Bunăoară, poetul, copil fiind, îşi aminteşte cu drag de primii ani de viaţă petrecuţi în satul de pe malul stâng al Prutului, Pererita, localitate situată la o aruncătură de băţ de dealurile Miorcanilor poetului român, Ion Pilat. Primii ani din copilăria lui Vieru seamănă izbitor de bine cu ani povestitorului român Ion Creangă. Poetul, pe atunci copil îşi petrecea zilele pe câmpurile şi ogoarele familiei, alături de mama lui, Dochiţa. Potrivit unor relatări ale poetului
1 Claudia Balaban, Grigore Vieru, bibliografie, Ed. Baştina-Radog SRL, Chişinău, 2011, p. 3.

Grigore Vieru

)

Avatar

"Criticii literari au observat o apropiere a poetului de universul copilăriei încă din cărţile de debut, în care Grigore Vieru semna mai mult poeme pentru copii, decât pentru maturi. Noi ne întrebăm, în acest caz, ce anume îl inspiră, îl motivează pe poet să dialogheze în liră cu cei mici, ce anume îl determină să construiască pentru aceştia o lume fantastică, în care sunt inserate tâlcul şi învăţătura? S-a apreciat de foarte multe ori că poezia lui Grigore Vieru este una pedagogică, una în care nu doar copii se simt în largul lor, ci chiar maturii sunt invitaţi să se copilărească. Dacă am arunca, doar câteva clipe, ochii în biografia poetului vom vedea că poetul a avut parte de două tipuri de copilărie."

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 25

Zon@Literara
un portret al copilăriei sale ar arăta astfel: „Copilăria mi-a fost desculţă. Dar nu m-am plâns niciodată de asta. Am secerat desculţ grâul şi porumbul nostru, pe pământul nostru nu prea întins, am cules desculţi strugurii tămâioşi din viişoara noastră, nici ea nu prea întinsă. N-am argăţit la nimeni, pentru este o ruşine să argăţeşti. La noi numai beţivii şi leneşii, care-şi vindeau pământul, argăţeau. Pământul, atât cât l-am avut, ne-a hrănit prin dărnicia şi cuminţenia lui, la fel prin osteneala mâinilor noastre. (…) Un an şi ceva, când a venit secetă mare şi pârjol asupra noastră, iar păgânii, programându-ne moartea, au măturat podul oamenilor de ultimul grăunte, m-am hrănit cu ştir şi lobodă şi borhot – nu ştiu dacă ştiţi ce înseamnă borhot – pe care biata mamă îl căra cu spatele tocmai de la Cernăuţi.”2 Iar în discursul rostit în faţa Adunării consacrate împlinirii a 90 de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România, discurs recunoscut ca fiind al doilea testament al poetului, „Despre foamete, jandarmi şi tsunami”, poetul subliniază clar că generaţia din care vine este una a sacrificiului, una care a cunoscut puternic chipurile spânului roşu: „Eram copil, dar ţin bine minte anii `41-`44. Am mers în clasa întâi pe vremea aşa-zisei ocupaţii româneşti. Se ştie că până la Unirea cu România, întreaga Basarabie era cufundată în bezna unui analfabetism total. Ţin minte că jandarmul român, atât de caricaturizat în manualele şcolare şi universitare din anii copilăriei, adolescenţei şi tinereţii mele, făcea ca satul nostru, ca şi celelalte sate basarabene, să domnească ordinea, liniştea şi buna înţelegere între români, pe de o parte, şi, pe de alta, între români şi minoritari. Nu auzeam atunci, la miezul nopţii, urletele beţivanilor, iar părinţii noştri, atunci când erau plecaţi de acasă, lăsau uşa descuiată, punând în ea o mătură – semn că sunt plecaţi undeva, la vecini, la neamuri, la câmp sau la târg. Lăsau deci uşa descuiată, pentru că lumea ea curată la suflet şi cuget, îşi sărea în ajutor şi nu dădea foc casei altcuiva. (…) Imediat însă după cel de-al Doilea Război Mondial, nu am mai locuit într-o ţară, ci întrun colhoz. Într-un uriaş colhoz numit Uniunea Sovietică, într-un enorm colhoz economic,
2 Grigore Vieru, Norocul poeţilor basarabeni a fost Limba Română, interviu cu Adrian Păunescu, în revista de Ştiinţă şi Cultură, Limba Română, nr. 1-4, Chişinău, 2009, pp. 321-322.

dar şi într-un nesfârşit colhoz spiritual, unde ni se fura munca sau eram nevoiţi s-o furăm noi înşine, unde ni s-a furat credinţa strămoşească, frumuseţea Limbii Române şi istoria neamului”.3 Am adus în atenţie aceste flashuri biografice tocmai pentru a evidenţia preocuparea viitoare a poetului faţă de lirica pedagogică pentru copii. În monografia dedicată poetului, Stelian Gruia relatează în detaliu un moment pe care poetul îl va evoca în lirica sa, anume, momentul ocheanului, instrumentul ce va deschide o nouă viziune despre jandarmul român viitorului poet: „Grig Vieru şi-a făcut rost de un binoclu, cu o singură lentilă mai acătării, de care era foarte mândru, numindu-l ochean. O dată cu ocheanul au apărut o mulţime de militari, care au întins de-a lungul Prutului un gard de sârmă ghimpată, oprind până-n zilele noastre legătura liberă cu celălalt mal. (…) Umblând cu rabla de ochean atârnată de gât prin Pererita, şcolarul Grigore Vieru a început să înţeleagă starea de spirit a satului natal. Şi-a dat, de pildă, seama la un moment dat că în scurtă vreme au dispărut fără urmă numeroşi gospodari. (…) Cum avea un pic de răgaz se pitula prin iarba de pe malul Prutului ori prin omăt şi scutura prin prăpăditul de ochean întinderile ţăranilor de la Miorcani să surprindă venirea spionilor. Dar din România n-a venit nici un spion, aşa că după o vreme Grig Vieru a azvârlit ocheanul în podul casei, printre costoroabe şi vechituri”.4 Memorabile sunt mărturiile lirice ale poetului despre acest obiect care a marcat fundamental copilăria şi devenirea sa: Când eram mic / Cineva îmi dădu un ochean./ Cu el / Toate / Eu le măream. // Măream fărâma de azimă / În patruzeci şi şapte / Până când / Puteam să rup din ea / Jumătate.// Măream şi adânceam / Valurile Prutului / Până când / Mă temeam să intru în ele.// Măream pe kartinci / Oamenii cu mustăţi / Până când vedeam grădina / Umplându-se ca de spice / de mustaţa lor.// Măream vorbele / Până când sunau / Ca un clopot bisericesc.// Măream tăcerea / Până când în căpiţa de paie / Auzeam cum respiră spionii…// Nu ştiu cum şi de unde / Băiatul meu / A scos ieri / Acea jucărie veche./ Azi dimineaţă /
3 Grigore Vierul, Despre foamete, jandarmi şi tsunami, în revista de Ştiinţă şi Cultură, Limba Română, nr. 1-4, Chişinău, 2009, pp. 374-375. 4 Stelian Gruia, Poet pe Golgota Basarabiei, Ed, Eminescu, Tipar Porto-Franco, 1995, Galaţi, pp. 26-29.

)

pagina 26

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
Am sfărmat ocheanul.5 Poemul încărcat elegant cu elemente semantice ne arată durerea pe care poetul o poartă în suflet faţă de cele trăite în perioada copilăriei. În poem autorul a inserat momente de spionaj din pruncie, momente care în cele din urmă l-au trezit la realitate. Pe de altă parte, această jucărie chiar dacă a făcut obiectul devenirii sale, poetul încearcă să o ţină tot mai departe de noile generaţii, de copii lui. Prin faptul că jucăria există, este găsită de copiii noilor generaţii (fiul poetului) Grigore Vieru nu face decât să evidenţieze marca şi cicatricea copilăriei sale dar, pe de altă parte, el îşi doreşte ca noile generaţii să nu aibă nevoie de asemenea jucării, motiv pentru care o sfarmă, o distruge. Frumuseţea liricii vierene constă, din punctul nostru de vedere, în aceea că îşi arată în orice ipostază puritatea viziunii. De aceea, cei mai mulţi critici când vorbesc despre poezia lui Vieru au în atenţie relaţia pe care poetul a avut-o permanent cu zodia copilăriei. Aceasta nu doar că l-a inspirat pe poet, dar l-a determinat pe el să-şi retrăiască, să-şi reprezinte idealul copilăriei. Pe de altă parte, poetul a înţeles că „starea de a fi copil este o condiţie necesară pentru creatorul de frumos artistic”.6 Glasul poetului este, în fond, glasul copilului din sine, este acea stare de întâlnire ca o taină dintre două dimensiuni, complementare. Poetul este autentic cu atât mai mult cu cât îşi arată starea copilărească. Şi, trebuie să recunoaştem, de cele mai multe ori Grigore Vieru comunică mai bine cu cei mici decât cu cei maturi. Acest lucru se întâmplă şi pentru faptul că poetul nu doar că înţelege psihologia celor mici, ci şi pentru faptul că el însu-şi îşi petrece copilăria veşnică, adică îşi alimentează propria-i devenire cu basme şi adevăruri pure. Întreaga sa poezie poate fi configurată ca un puzzle al iubirii, al armoniei, al decenţei devenirii creatoare. Poetul, aşa cum am mai arătat pe parcursul lucrării noastre, îşi identifică starea poetică, în copilărie, în acele momente de singurătate, de taină, de dor. În acest fel, cădem de comun acord cu părerile criticului Mihai Cimpoi, potrivit căruia există o strânsă
5Grigore Vieru, Taina care mă apără, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008, p. 49. 6 Mihail Dolgan, Eminesciene, Druţiene, Vierene, ed. cit. p. 241.

şi neîntreruptă colaborare dintre cele două zodii fiinţiale, copilăria şi poetul, din care rezultă Poetul-copil: „Copilul-poet s-a întâlnit mai târziu cu Poetul-Copil. E în această întâlnire o taină şi, totodată, o legitate, deoarece un poet ce se naşte în copilărie păstrează în el copilul, filosofia, sensibilitatea şi psihologia acestuia chiar şi în reflecţiile cele mai grave asupra vieţii şi existenţei umane”.7 De altfel, însuşi poetul exclama în momentele aforistice din viaţa sa că cea mai frumoasă încredere în oameni o ai când eşti copil. Poemul, Ocheanul, citat mai sus ar putea sta ca argument la cele sugerate de noi. Într-un aforism din Strigat-am către tine poetul exclama: „Aş vrea să redevin copil pentru a regăsi în sufletul meu încrederea în oameni”.8 Iar la câteva pagini mai încolo, poetul subliniază, aforistic, ideea că jocurile copilăriei sunt mai mult decât murmurul unei rugăciuni.9 Poetul ştie că ritualul copilăriei este cel mai puternic gest al fiinţei umane, el ştie că acest joc îl înalţă pe om între elementele universalului, motiv pentru care întăreşte ideea că „nimic din ceea ce ţine de natura umană şi de natura naturii nu pleacă pe veci – totul şi toate se reîntorc în fireasca lor ordine, aşa cum s-a reîntors nu demult zăpada copilăriei”.10 Cu volumul de poeme Alarma, Grigore Vieru intră în conştiinţa publică drept un poet al copiilor, dar aşa cum bine observase şi Stelian Gruia cu acest volum poetul avea să devină învăţătorul noilor generaţii. Însă cartea care va scoate cel mai puternic în lumină capacităţile pedagogice ale poetului este Albinuţa, subintitulată şi Cartea şcolarului, carte editată în 1970 în colaborare cu Spiridon Vangheli şi cu câţiva pedagogi. În acest abecedar, care continuă linia inaugurată de Ion Creangă, poetul Grigore Vieru a inserat jocul, această strategie pedagogică a învăţării. Criticul Mihai Cimpoi, analizând strategia poetului vorbeşte despre o şiretenie, dar una pe care o considerăm necesară pentru a readuce pe buzele celor mici cântecul, vorba şi limba românească, proiect
7 Mihai Cimpoi, Metafore asemenea pâinii // în volumul Grigore Vieru, Poezii, Col. Biblioteca Şcolarului, Ed. Literatura Artistică. Chişinău, 1983, p. 6. 8 Grigore Vieru, Strigat-am către tine, Ed. LiteraInternaţional, Bucureşti-Chişinău, 2002, p. 370. 9 Idem, p. 378. � Grigore Vieru, Lucrarea în cuvânt, Ed. Fundaţiei Scrisul Românesc, Craiova, 2001, p. 59.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 27

Zon@Literara
de căpătâi pentru Grigore Vieru: „Albinuţa este prin excelenţă un abecedar al unui poet, care-i invită delicat pe copii la joc; abia implicat în joc – cu toată bogăţia sufletului său, cu gravitate şi, bineînţeles, cu o şiretenie ascunsă –, el începe a-i şcoli: că, adică ştiind albina a citi florile şi furnica – drumul pe care aleargă, şi căţelul –urmele omului, de ce n-ar învăţa şi copilul buchea cărţii?”11 Poetul a înţeles că doar printr-o carte pentru copii poate doborî maşinăria rusificării forţate a limbii strămoşeşti. El a înţeles că doar educându-şi copii îşi poate salva limba mamei, motiv pentru care construieşte aceste pietricele de aur în liră. Poetul se dovedeşte a fi nu doar un bun pedagog ci chiar un desăvârşit lingvist, deoarece aduce în limbajul copilăresc sunete şi simboluri lingvistice care capătă dimensiunile reinventării, reactivării lumii arhaice, autentice. Poemele pentru copii sunt pline de tâlc, de informaţii. Ele dau în vileag, pe de altă parte, dimensiunea estetică a limbajului vierean. Prin simplitatea rostirii şi memorării cuvintelor şi versurilor poetul nu face decât să activeze miracolul cunoaşterii. Lirica viereană pentru copii nu este doar una de factură ontologică, ci şi de natură gnoseologică. Prin ea copilul descoperă lumea, se adânceşte în cunoaştere, în sunet, în forma cuvintelor, a silabelor, a literelor. Copilul descoperă universul gospodăriei materne dar, în acelaşi timp el lecturează, dialoghează, îşi împărtăşeşte energiile cu semnele şi simbolurile vii ale universului divin. În această ordine criticul Mihai Cimpoi notează: „Poetul recreează lumea în semne şi simboluri, în varietatea şi unitatea ei, descifrată în oameni, necuvântătoare şi plante, în joc şi gravitate. Operând pe un asemenea tărâm, spiritul de observaţie nu îngheaţă dimensiunile lumii, le însufleţeşte; nu repetă contururile universului în rigiditatea lor, le dă pulsaţie şi vrajă. Copilul e mereu în centrul universului, pe car îl observă, îl trăieşte şi-l imaginează; realitate şi imaginaţie se întregesc şi se despart, ori de câte ori el percepe în mod activ cele înconjurătoare”.12 Pe de altă parte, Virgil Nistru Ţigănuş, cu delicateţe vorbeşte şi el despre proiectul luminii pururi viitoare a lui Grigore Vieru, subliniind că
11 Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, poetul arhetipurilor, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2009, p. 104. � Idem� p. �7.

autorul Abecedarului, cu o inteligenţă mobilă „îşi proiectează sensibilitatea asupra unei teme stăruitoare în artă: copilăria. Ca şi în alte straturi ale creaţiei, poetul nu reflectează asupra ipostazelor copilăriei, ci le (re)trăieşte. La nivelul limbajului, este favorizată alternarea de registre.”13 În prima parte a lucrării noastre am arătat de unde izvorăşte poezia lui Grigore Vieru, din copilărie, din momentele de singurătate, când mama plecată la Cernăuţi după mălai îi lăsa singuri pe cei doi copii acasă. Potrivit poetului, cuvintele şi cântecele poeziei au avut puterea de a speria „lupul nopţii din casă”. Într-un interviu de la jumătatea anilor `70 poetul spunea: „Versurile mele pentru copii vin de departe, vin din marea singurătate. Şi nu numai cele pentru copii”.14 Criticul Mihail Dolgan identifică în lirica pentru copii un dialog constant între poet şi cei mici, un dialog în care sunt aduse în atenţie bogăţiile tezaurului folcloric.15 Relevante, considerăm în acest sens, versurile din poemul Puişorii,16 în care muzicalitatea, tâlcul şi dialogul evidenţiază dimensiunea folclorică a neamului românesc. Poetul pune în plan alegoric planul prim, uman. Din aceste intersecţie dintre planuri copilul învaţă despre liniştea şi coerenţa unei case părinteşti iar, pe de altă parte, el ia cunoştinţă despre cosmosul vegetal. Sufletul curat al copilului nu poate percepe un cuib fără de mamă, cum de altfel nu poate percepe un copac fără de frunze. Totuşi poetul inserează, pedagogic în poem, pregătirea faţă de viaţă. Ploaia, este acel efect inserat de poet. Copilul este pregătit că vine vremea când va trebui singur să se descurce prin tainele universului (matern). Iată cum spune poetul: Pui golaşi, cum staţi în cuib voi / Fără plăpumioară?!/ - Ne-nvelim cu ale mamei / Calde aripioare!/ - dar când mama nu-i acasă / Şi ploiţa cerne”/ - Ne-nvelim atunci cu frunza / Ramurii materne./ - Dacă n-o să vină mama / Şi-o 
3 Virgil Nistru Ţigănuş, Grigore Vieru – iluminat de poezie, Ed. Univ. Dunărea de Jos, Galaţi, 2006, p. 59. 4 Grigore Vieru, Cred că mai toate cărţile noastre sunt un fel de abecedare, interviu realizat de Serafim Saka, în revista Moldova, nr. 8, 1974. 5 Mihail Dolgan, Poezia contemporană, mod de existenţă în metaforă şi idee, Ed. Elan Poligraf, Chişinău, 2007, p. 293. 16 Grigore Vieru, Papuceii sfădăuşi, Ed. Biblion, Chişinău, 2011, p. 11.

)

pagina 28

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
să cadă frunza? / . Cum nu o să vină mama? / Cum să cadă frunza?! Capacitatea artistică de înaltă calitate a poetului basarabean constă în aceea că el poate privi lumea cu ochii curioşi ai copilăriei. Toate fenomenele ce au loc în jurul poetului devin clipe copilăreşti. Însăşi metafora, atrage atenţia Mihail Dolgan, este, în poezia pentru copii a lui Grigore Vieru, plăsmuită în spirit infantil, este acea care poartă pecetea viziunii şi gândirii celor mici.17 Lumea magică pe care poetul o inserează în textul liric pentru copii este de fapt interpretarea poetului cu privire la lumea reală, lumea celor maturi. Poezia pentru copii este, în acelaşi timp încărcată de bucurie, dar şi de tristeţe. Aceste inserări lirice nu fac decât să ne arate că principala cauză a lui Grigore Vieru este să inducă o stare de moralitate, de învăţătură. În acest sens tot Mihail Dolgan este acela care spune: „Prin apelul frecvent la sugestia metaforică şi alegorică (mai ales atunci când evocă realităţi din lumea animalelor, păsărilor, insectelor), poetul caută fie să elogieze anumite virtuţi morale ce-l înnobilează pe om (hărnicia, altruismul, bunătatea, adevărul), fie să dezaprobe cu fineţe anumite apucături şi metehne ce-l înjosesc (lenevia, egoismul, răutatea, minciuna)”.18 Toată poezia pentru copii este nu doar joc şi sărbătoare, ci şi loc al devenirii, al întâlnirii cu înaltele viziuni morale, naţionale, folclorice. Copilul este invitat chiar el să participe în text, prin dialog cu fiinţele gospodăriei univesalului. Copilul se bucură, se întristează, îşi exclamă părerea şi emoţia odată cu poetul. Aceasta este o altă caracteristică înaltă a liricii pentru copii a lui Grigore Vieru. Poezia pentru copii a lui Vieru nu este numai una de natura pedagogică, ci dimpotrivă, poetul transmite învăţături către cei mici în calitatea lui de tată. Într-o lume a abandonului, poetul îşi asumă această responsabilitate, de a fi tatăl noilor generaţii. În acest sens el îndrumă copii naţiunii aşa cum un tată adevărat îşi îndrumă propriul fiu. Chiar poetul identifică în copii propria patrie: „Un cântec frumos pentru copii poate apăra în viitor o Patrie. Patria este un copil: dacă uiţi de ea, poate să plece de
17 Mihail Dolgan, Eminesciene, Druţiene, Vierene, ed. cit., p. 243. 8 I��dem.

acasă”. Idealizând copilăria, Grigore Vieru se adresează în acelaşi timp „cu îndrăzneală senectă (Ascultaţi, măi copii), cerând ascultare pentru orele, iarba, viile, pomii, crenelurile de sineală ale regatului copilăriei”.19 Theodor Codreanu, analizând şi el natura pedagogică a liricii vierene, observă că viaţa copilului vierean iese din sfera demonicului şi pătrunde în sfera înaltelor viziuni creatoare. De altfel criticul român identifică în poezia lui Grigore Vieru ca proiect salvarea prin copilărie. Iar dacă citim cu atenţie poemele dedicate copiilor, cu adevărat putem fi de acord cu cele sugerate de Th. Codreanu. Vorbind despre poezia lui Vieru, Codreanu subliniază coerent că putem vorbi în raport cu poezia pentru copii despre miracolul conservării copilăriei la poetul din Pererita: „Marele secret al personalităţii lui Grigore Vieru stă tocmai în acest miracol al conservării, al stagnării în copilărie, infinit mai mult decât alţi artişti ai cuvântului, avându-i congeneri pe Eminescu şi pe Creangă, fiecare, însă, într-o direcţie numai de el ştiută”.20 Câteva pagini mai încolo criticul român spune totuşi că „Vieru nu a reuşit peste tot să rămână sub ploaia curată a copilăriei, dar performanţele, câte sunt, (şi sunt suficiente!) îl arată ca fiind o legătură organică, paideumică, între cele două filoane lirice. Poezia lui e vie câtă vreme e viu copilul din omul matur, ir poezia pentru copii, la rându-i, e proaspătă câtă vreme copii sunt trataţi ca nişte oameni întregi”.21s Grigore Vieru, poet care a iubit viaţa până la lacrimi, a înţeles că doar inocenţa vârstei candorilor mai poate salva omul aflat în plin proces de negare a valorilor, de îndepărtare de casă, de centru. Doar armonia şi farmecul acestor stări copilăreşti, invadate de blândeţe şi blajinătate, poate întoarce omul către sine, îl poate porni pe drumul evanghelic al marilor iubiri de patrie, de casă, de folclor, de mamă, de frate. Poezia lui Grigore Vieru pentru copii este, în cele din urmă, o poezia a iubirii, o poezie a facerii, o poezia a îndrumărilor şi, mai ales, o poezie a sufletului frumos. Poetul, prin aceste descărcări lirice, îşi arată, aşa cum bine observă şi Adrian Dinu Rachieru,22 umbra copilăriei.
19 Virgil Nistru Ţigănuş, op. cit., p. 72. 20 Theodor Codreanu, Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2010, p. 215. � Idem� p. ��3. 22 Adrian Dinu Rachieru, Grigore Vieru – patria şi matria,

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 29

Zon@Literara
Este o victorie asupra umbrelor de altă natură. Această umbră a copilăriei reprezintă de fapt duhul poetului care conştientizează că singurul paradis pe care îl poate cunoaşte omul în viaţa reală este doar acela al copilăriei. Locuirea în copilărie înseamnă locuirea în paradis. Ieşirea din copilărie, înseamnă ieşirea din paradis. Pe de altă parte, ieşirea din paradis duce la conştientizarea condiţiei de orfan, de rătăcitor. De aceea înţelegem de ce toată viaţa poetul şi-a arătat nu doar chipul copilăresc, blajin, cald şi suferind, ci inima, mereu aflată în căutarea de adevăr pur, frumos, divin. Poetul a înţeles că doar prin iubire, joc, credinţă şi creaţie poate transcende timpul, poate cunoaşte adevărata viaţă. În poemul Ca prima oară, Grigore Vieru îşi dă în vileag secretul întoarcerii către sine, către copilărie. Fiecare fragment al timpului uman este (re)trăit ca şi când ar fi pentru prima oară: Merg pe pământ şi sunt ca vioara./ Toate îmi par că sunt / Prima oară. / Ca un copil / Aştept dimineaţa,/ Până la lacrimi / Mi-e dragă viaţa.// Orice splendoare / Mă doare,/ Mă doare-această această floare / Şi frumuseţea ta! / Şi-această zi / Ce mâine nu va mai fi,/ Nu va mai fi! Potrivit lui Iulian Filip, odată cu debutul şi poezia pentru copii a lui Vieru, în Basarabia au luat fiinţă acele academii astrale, în care copii învăţau să rostească şi să scrie cuvinte româneşti: „Prin Grigore Vieru, care a realizat un parteneriat impresionant cu alţi scriitori pentru copii, cu compozitori, interpreţi, profesori,educatori, în Republica Moldova s-a afirmat fenomenul literatura pentru copii, cunoscut de nu prea multe literaturi ale lumii. Prin această consacrare totală, excepţională a lui Grigore Vieru foarte mulţi scriitori basarabeni s-au scuturat de iluzia că simpla declarare a unei cărţi destinată copiilor nu asigură comunicarea, dialogul cu copii. Copii comunică şi cresc cu ajutorul cuvintelor numărate, al cuvintelor de început, limbaj trilingv în care se conjugă locul, revelaţia şi deliciul. (…) Grigore Vieru, lipsit în copilărie de jocurile necesare unui copil, nu se mai satură de joc, de descoperit Americi – pentru copiii care fără acestea toate nu cresc”.23 Tâlcurile pedagogice, de o calitate lirică
în revista de literatură şi artă Acolada, nr. 11, 2009. 23 Iulian Filip, Întârzierea în copilărie a lui Grigore Vieru, în revista de Ştiinţă şi Cultură, Limba Română, nr. 1-4, Chişinău, 2009, p. 260.

înaltă, aduc în atenţia copiilor teme precum: prietenia, cinstea, patria, armonia, natura etc. Poemele sunt construite în spiritul unor lecţii de clasă. Citindu-le ai mereu senzaţia că îţi vorbeşte învăţătorul. Dacă într-un capitol anterior spuneam că poetul l-a înlocuit pe preot, obligându-se astfel a salva cuvântul creştin, ei bine aici, subliniem ideea că poetul ţine şi locul dascălului. Dascălul Grigore Vieru, despre care trebuie totuşi să spunem, avea cunoştinţe de tehnici pedagogice, el însuşi fiind absolventul unei facultăţi de profil, se arată, în poezie, dispus nu doar la dialogul cu cel mic, ci chiar la căutarea de cuvinte, de taine copilăreşti. Învăţătorul se inspiră din paradisul copilăresc, coboară în adâncul acestuia tocmai pentru a aduce celorlalţi în vedere, necesitatea trăirii în ludic. Poetul ştie că ludicul este pentru copii o strategie de pătrundere în cunoaştere. Prin joc lucrurile se arată celui mic. În acest sens, memorabile sunt versurile din poemul cantabil Sunt curat ca ghiocelul,24 ancorat semantic şi stilistic, în spiritul fantaziilor copilăreşti: Huţa-huţa, periuţa / Spală dinţii cu fuguţa,/ După ea, săpunul vine / Şi mă spală bine-bine,/ După dânsul, şerveţelul…/ Sunt curat ca ghiocelul! Muzicalitatea, numerotarea, silabisirea accentuează capacitatea de memorare a textului poetic. Învăţătorul Vieru invită pruncul la toate tipurile de dialog pedagogic. Aşa se face că vedem cum copilul este pus faţă în faţă cu elementele astralului. El vorbeşte soarelui, pe care îl consideră frate, principalul izvor al fiinţelor vegetale. La rândul său, poetul creează un univers de basm. Soarele însuşi se arată copilului în calitate de slujitor, răspunzând astfel la poruncile copilăreşti: - Soare, soare, frăţioare,/ Hai dă drumul la izvoare,/ Scoate iarba din ţărână,/ Spune păsării să vină!// - Pe izvor l-am slobozit,/ Pe ogor l-am înverzit,/ Păsările vin, zglobii…/ Ce porunci mai am, copii?!25 Există aici o cromatică pe care omul matur nu o poate înţelege decât dacă face efortul de a se pătrunde în memoria copilăriei sale. Această cromatică evidenţiază armonia zodiei copilăriei. Toate elementele cosmosului comunică între ele. Învăţătorul îşi învaţă copilul că asemenea
�4 ������e ��e��� Sunt curat ca ghiocelul, Ed. Ba��l�n� Chişinău, 2011, p. 2. �5 ������e ��e��� Soare, soare, frăţioare� Ed. Ba��l�n� Chişinău, 2011, p. 3.

)

pagina 30

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
cum Soarele este cel mai preţuit printre stele, mama trebuie să fie cea mai iubită dintre oameni: Mama mă mângâie, / Soarele luceşte,/ Soarele e unul, Mama una este (Mama).26 Poetul arată copilului bogăţia patriei şi-l invită să o iubească şi să-i respecte bogăţia, căci numai aşa satul va străluci sub soare. Pe de altă parte, copilul învaţă că omul este într-o continuă legătură şi comuniune cu natura: Pe vale, pe culme / stau satele mele/ Aproape de codru,/ Aproape de stele. (Satele Moldovei).27 În alt poem, pe care îl integrăm în acelaşi registru, copilul află de la dascălul poet că în aceste sate locuiesc aceia care vorbesc o limbă, aceia care sunt de-un neam. Copilul este învăţat să-şi iubească mai presus de orice locul natal şi limba strămoşească: Am o casă printre ramuri,/ Am un sat întreg de neamuri./ Am un codru, o câmpie,/ Am un grai ce-mi place mie./ Am un plai ca din poveste, / Altul mai frumos nu este./ El mi-e drag până la stele / Şi pân`dincolo de ele! (Plaiul meu).28 Copilul află din poezia lui Vieru cea mai înaltă formă de iubire faţă de cel de aproape, motiv pentru care îl îndeamnă pe micuţ să nu fie făţarnic, lăudăros prin ceea ce înfăptuieşte. În acest sens, poetul transpune o situaţie alegorică: Pomul, dacă-i ceri ori ba, / Îţi întinde creanga: ia!/ El din rodul care-l are / Dă la mic şi dă la mare./ Nişte poame printre foi / Lasă şi la Piţigoi./ Şi prin iarba de sub ramuri / lasă şi la alte neamuri:/ La boboci şi la furnici,/ Şi la iepuri, la arici…/ Însă cui cât dă anume / Nu se laudă la lume (Pomul).29 În acelaşi registru integrăm şi poemul Prietenul,30 din care copilul învaţă că sunt lucruri în viaţă care nu pot fi cumpărate: Un prieten – ştiţi voi oare? - / E comoara cea mai mare!// Omul fără de prieteni / E ca bradul fără cetini.// Ca ogorul fără apă,/ Ca o mână fără alta.// Un prieten, ia aminte,/ Nu se cumpără, nici vinde!. Iată un element clar al naturii pedagogice în poezia lui Vieru: ia aminte! Poetul apelează, ca şi învăţătorul, la atenţia elevului. Totuşi, în poemele pentru copii, mama ocupă cel mai important loc. În acest sens poemele: Măicuţa; Tu, iarbă, tot ai mamă?; Cântec despre alb; sunt memorabile. În poezia pentru copii a lui Grigore Vieru
�� Idem� p. 4. �7 Idem� p. 8. �8 Idem� p. 9. �9 Idem� p. 3. 3� ������e ��e��� Papuceii sfădăuşi� Ed. Ba��l�n� Chişinău, 2011, p. 11.

descoperim o lume fabuloasă în care un arici toată ziua dă din tobă, brotăceii merg la şcoală şi învaţă să numere, un rac este croitor, meşter bun şi silitor, o albină zum-zum-zum, cu mare zor, / unde vrea, acolo zboară, o păsărică vorbeşte şi ea soarelui, iepurii şi pisicile rezolvă probleme complicate, iar o ciocănitoare repară ceasuri. Pe de altă parte, poetul inserează în texte grija şi atenţia faţă de care copii trebuie sa ia aminte, aşa cum se întâmplă şi în poemul Gâscă: Gâscă, gâscă, ga-ga-ga!/ Ce tot strigi, nu mai striga,/ Că te-aude vulpea rea/ Şi-o să vină să te ia!31 Cu aceste concepţii pedagogice poetul Basarabiei, Grigore Vieru s-a apropiat de inima copiilor, dar şi de inima celor care căutau copilăria. Limbajul lui de o simplitate rară ne arată că avem cu adevărat în faţă un poet sincer, al cărui ţel nu e să complice şi să forţeze limbajul ci, dimpotrivă, să-l divulge în toată naturaleţea şi splendoarea sa. E un miracol că astfel de poeme mai pot prinde la inima copilului, atâta vreme cât o mare parte dintre jocurile acestuia sunt astăzi tehnicizate, computerizate. Ceea ce realizează de fapt poetul e o invitaţie în zodiacul arhaic, curat ca lacrima. Grigore Vieru exprimă bucurie, simplitate şi umanitate. El poate fi integrat în ceea ce Theodor Codreanu numeşte direcţia transmodernistă. Esenţa pedagogică a poeziei vierene e că ea, dincolo de tâlcul pe care îl poartă, este cantabilă şi numerotabilă. Altfel spus, copii pot reţine uşor versurile poetului datorită silabisirii versurilor (adică a numerotării), datorită aşezării pe note a cuvintelor. De aceea putem în cele din urmă să spunem că poetica lui Vieru este una a ludicului, a sărbătorilor, a devenirilor. Poezia pedagogică este poezia valorilor veşnice, a valorilor divine, a vieţuirii armonice. Este un mod de a deschide şi de a vedea lumea. Poezia pedagogică a lui Vieru provoacă elementele lumii în dialog, apropiindu-le şi armonizândule. Cromatica pedagogiei vierene este aceea unui curcubeu, în care copilul îşi manifestă curiozităţile. Se creează un spaţiu sacru în care cei maturi sunt invitaţi să coboare ritualic. Aşa cum spune şi Mihai Cimpoi: „Copilul lui Grigore Vieru este transpus într-un mediu natural, desfăşurând un teatru sub cerul liber: mişcările în aer marchează acţiunile sale ludice cu o notă destinsă, familiară, graţioasă”.32
3 ������e ��e��� Toba ariciului, Ed. Babilon, Chişinău, ��� p. 3. 3� M�ha� C�mp��� op. cit.� pp. 78-79.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 31

Zon@Literara

)

Labirintul prozei

Steve Corina Gina Papouis
Londra. 19.45 GMT. Începe să se lase ceaţa. John îl întîlneşte pe Steve în Cutty Sark. John este avocat. Steve nu e. Dungile de pe costumul lui John sînt late, în ton cu bleumarinul umbrelei atîrnată lejer de braţ si pălăria. Ochii lui John se plimbă atent peste mulţimea de sîmbătă seara a pub-ului. Vede o pereche de urechi cunoscute. Steve are urechile mari, întotdeauna a avut urechile mari, imposibil de ignorat. Ceafa lui este un guleraş de piele roşie revărsată peste gulerul cămăşii roz. Are sacoul în carouri şi panatlonii kaki dintotdeauna. Steve priveşte pe monitor reluarea meciului dintre Mancheter United şi Chelsea. Geanta lui din piele roasă se odihneşte îngrămădită între picioare. John inspiră adînc de cîteva ori în uşa pub-ului îndreptînduse cu paşi rari şi apăsaţi spre posesorul perechii de urechi a cărui voce se răspîndea generos în aerul serii. Steve: „..şi atunci am strigat din tribună spre Owen: You’ll neeever plaaaay for Englaaaand! La care... Joooohn! Mă bucur să te văd!! Erai cam serios la telefon dar văd că arăţi bine! Nu te-am văzut de-un car de timp. Ce mai faci? Cum îţi mai merge? Cîţi ai mai băgat la zdup? Huh? Ce mai e nou? Copiii? Hellen? Jack merge în picioare? Eeee, stai, să vezi cînd începe să meargă va trebui sa faci tot felul de modificări la uşile dulapurilor, acum e lege, pînă şi la DVD-player trebuie să pui o chestie de protecţie şi mai ales la toaletă, cică recent un copil a fost găsit inconştient cu capul în WC pentru ca mamă-sa fierbea un ou şi uitase să închidă uşa la baie. Wow, şi costumul : lasă-mă să ghicesc: Boss? YSL? Calvin Klein! Nu, nu-mi spune chiar acum două zile am trecut prin Blue Water! Ai auzit? Au deschis acolo un nou Apple Store spre care de fapt conduceam aseară cînd m-ai sunat însă eu.. John: „Bună, Steve!” Spre barman: „Două beri vă rog.” Steve: „..eram deja pe A2 şi mi-am închipuit că este ceva relevant conversaţiei pe care am avut-o acum două săptămini, chiar înainte de a pleca în Brighton unde am avut conferinţa cu belgienii, pe care îi contactasem în prealabil prin ‘conference-call’ despre ultimul nostru produs care deja face furori în Danemarca si Finlanda dar din cauza acumulatorului pe care îl uitasem la Liz în birou..” John: „..şi alune vă rog. Două pungi.” Steve: „ ...a trebuit să-l sun pe Fred care are un laptop din aceeaşi generaţie şi de curînd şi-a luat şi accumulator nou însă, nu a intrat la al meu deci pînă la urmă a trebuit să sun din nou la oficiul central să-i rog pe ei să mă rezolve cumva. Eram disperat! Îţi închipui? Fără laptop ori telefon - doar mă ştii - sînt un om mort ..” Steve soarbe adînc din bere. Aruncă în gură un pumn

”..chiar mă gîndeam că aşa repede nu am mai mers cu nici o maşină decît atunci cînd eram pe M1 şi ne grăbeam să prindem spectacolul din Oxford, ţi-am spus de spectacol nu? Cel cu fetele din Tailanda? Care de fapt erau băieţi îmbrăcaţi în fete? Phew, ce show..asa femei faine nu am mai văzut de cînd eram în ultimul an la Westminister Uni, cînd Ms Biggles a organizat o paradă a modei cu un grup de ‘exchange students’ din Europa de est, una şi una, toate mascate precum la festivalul anual veneţian, unde, nu am ajuns anul ăsta din cauza gripei pe care am făcut-o în Iulie însă la anul..” Steve îşi scoate ceasul de la mînă apoi îl pune la loc. Începe a treia bere privind urechile lui Steve.

pagina 32

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
de alune pe care le crănţăne încet. Îşi reaşează umbrela pe muchia mesei. Umbrela se bălăngăne pentru un moment apoi se opreşte în poziţie perfect verticală. Steve: „...deşi uneori mă gîndesc că aş putea lua o pauză, ştii? Un weekend în Tenerife sau Algarve, sau chiar un drum în Cornwall nu mi-ar strica. Sînt locuri superbe în Cornwall mai ales în nord spre Tintagel, au ăia nişte *‘cornish pasties’ mortale deşi sudul este mai şic, odată am trecut prin Foey, ţi-am spus? Era înainte să ne mutăm, apropos de casă. Mai ţii minte uşa din spate?..” John ridică paharul, îl dă peste cap. Pe monitor mingea intră în plasă. 1-0 pentru Manchester United. Steve: „ ..Uşa care scîrţîia şi ieşise din ţîţîni de cîteva ori cînd Marcus a dat cu mingea? Cu mingea pe care i-o cumpărase Claire de Crăciun şi pe care uitasem să o ascund şi a găsit-o chiar în ajun cînd veniseră socrii cărora le oferisem tarte cu spanac că ei sînt vegetarieni şi în frigider oricum nu mai era loc decît pentru curcan, sosul de afine şi varza de Bruxelles deoarece a doua zi trebuia să plecăm în Rochester la sora prietenei lui Grace, ba nu, la sora prietenei prietenei lui Grace unde urma să facem Crăciunul cu familia din partea tatălui ei care deşi pensionar se recăsătorise de curînd cu o femie cu 13 ani mai tînără ca el şi am înţeles că au chiar de gînd să plece într-o călătorie în jurul lumii: ce oportunitate să vezi lumea! chiar mă gîndeam..” Urechile lui Steve sînt roşii. John mai cere o bere şi o pungă de alune. Steve: „..cînd ai încercat să mă suni acum două seri şi eram pe M25 tocmai intrasem în depăşirea unei rulote, de fapt era un V8 şi mi-am adus aminte de călătoria spre Isle of White! Cînd am dormit pe jos în dormitorul de fete şi am cîntat la trombon pentru casa de bătrîni! Apropos de casă..” John se uită la ceas. Este 20.45. Mută umbrela pe colţul scaunului. Aşază pălăria deasupra. Pe monitor se aleargă. Mai ia o alună. Ridică paharul şi înghite cu sete. Steve: „..uitasem să-ţi spun şi chiar mă gîndeam că dacă mă mai suni am să te rog să-mi împrumuţi bormaşina. Are şi Craig una dar este un Black & Decker antic, ultima oară cînd am folosit-o am scăpat-o din mînă, mi-a căzut peste picior şi mi-am fracturat degetul mare la stîngul, deşi nu a durut pe moment pînă la spital mă umflasem pînă la genunchi şi mi s-a făcut morfină şi antiinflamatoare. Bună morfina! Era şi o ambulanţă nouă, si toate camerele de viteză de pe M25 se aprindeau în urmă ca artificiile, şi..” John îşi priveşte ceasul, pălăria, umbrela, urechile lui Steve apoi monitorul. Mai cere o bere. Manchester United mai bagă un gol. Steve: ”..chiar mă gîndeam că aşa repede nu am mai mers cu nici o maşină decît atunci cînd

eram pe M1 şi ne grăbeam să prindem spectacolul din Oxford, ţi-am spus de spectacol nu? Cel cu fetele din Tailanda? Care de fapt erau băieţi îmbrăcaţi în fete? Phew, ce show..asa femei faine nu am mai văzut de cînd eram în ultimul an la Westminister Uni, cînd Ms Biggles a organizat o paradă a modei cu un grup de ‘exchange students’ din Europa de est, una şi una, toate mascate precum la festivalul anual veneţian, unde, nu am ajuns anul ăsta din cauza gripei pe care am făcut-o în Iulie însă la anul..” Steve îşi scoate ceasul de la mînă apoi îl pune la loc. Începe a treia bere privind urechile lui Steve. Steve: „..chiar uitasem să-ţi spun că am resuşit să cumpăr bilete la Olimpiadă de pe Ebay nu mai ştiu dacă este pentru înot sincron sau aruncarea cu ciocanul dar cui îi pasă, îţi inchipui? Voi fi în tribună poate mă vei vedea la televizor deşi, dacă mă gîndesc bine ar trebui să iau şi un televizor nou, un plasma screen, un Sony..” Steve îşi scoate o mentosană. Îşi priveşte umbrela, adună o scamă de pe pălărie. Îşi verifică mobilul: semnal 0. Priveşte spre monitor, Chelsea - 0. Steve: „..cum am văzut în ultimul anunţ din Daily Mirror unde spuneau că primeşti 25% reducere dacă te hotărăşti să cumperi pînă în Decembrie, oricum în Decembrie sîntem faliţi, băgăm toţi banii în cadouri, brad şi curcan ar fi poate mai bine să aştept pînă în Ianuarie cînd sînt reduceri peste tot. Mi-ar trebui şi un telefon nou, hei, văd că ai Iphone 4. Ţi-ai descărcat Angry birds? Sau Tetris? Dar Square Four? Îmi trebuie un smart-phone cu acoperire bună înţelegi? Ceva convenabil la preţ cu internet, GPS, mp3, email la care pot fi contactat 24/7 chiar şi în Scoţia, unde s-ar putea să deschidem o filieră nouă undeva lîngă Lochgoilhead, acolo nu tu maşini nu tu ţipenie de om toţi depind de telefonul mobil, dar toţi.” John: „Trebuie să ies puţin.” – John se îndreaptă cu telefonul în mînă spre uşa pubului şi dispare în noapte. Steve ia o gură de bere din paharul plin, crănţăne o alună. Caută telefonul în geantă. Pe monitor mingea intră în slow-motion în plasă: Chelsea marchează. Din tribune se aude: ‘You’ll neeeever plaaaaay for Englaaand!’ În ferestre ceaţa se lăsa grea. < PING> Ecranul telefonului se luminează. Steve zîmbeşte (Claire trebuie să fi uitat iar să-şi ia ţigări) se scarpină la urechea stîngă. SMS de la John: “Steve, ne-a murit mama. Înmormîntarea e joi la 11.00 am la cimitirul din Brockley. Fii tare.” *Cornish pasty = specialitate culinară specifică regiunei Cornwall, Marea Britanie.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 33

Zon@Literara

Dramaturgie

Oedip prinde fluturi Valentin Lazăr
Personaje: OEDIP, controlor de bilete de tren IOCASTA, îngrijitoare LAIOS, nebun cu acte în regulă POLYB, medic-şef MEROPA, asistentă-şefă CONŞTIINŢA LUI OEDIP Decor. O cameră a spitalului clinic de psihiatrie Socola. Oedip se plimbă nervos, pufneşte, ridică pumnii spre cer. Loveşte patul cu picioarele, apoi se îmbracă în cămaşă de forţă. Incearcă să se lovească singur, se dă cu capul de pereţi. Se dezbracă de cămaşă de forţă şi o înfăşoară în jurul gâtului, strângând cu putere. Urlă a neputinţă, cade jos, apoi începe să plângă. OEDIP: Să mori!!! Să mori de furie, de nervi, de plictis, de moarte bună! Moartea poate fi bună la ceva, dar nu într-un ospiciu de alienaţi mintal!!! Nu, nu mai urlu, pentru că urlu în deşert. Nici măcar nu e lună plină. Întunericul mă face să fiu cu ochii în patru. Cineva, nu ştiu cine, mi-a prevestit... că voi fi ucis. De-atunci, din clipa fatidică, fiecare mişcare, zgomot suspect, mă pune-n gardă... strălucirea unei lame de cuţit e mai provocatoare în întuneric... nu ştii de unde vine lovitura de graţie... trebuie să fii pregătit... nimeni nu se cunoaşte pe sine, nu ştie de ce poate fi în stare... Nu există lumină. Doar o fereastră, dar dincolo, nimic. Oare câţi ani au trecut de când sunt în cămaşă de forţă? Trei... o mie... o eternitate? M-au îmbrăcat împotriva voinţei mele... sau cu acceptul meu? Nu ştiu... cum, de ce şi pentru ce... Am încetat să mai mă întreb, gândurile nu duc nicăieri, niciodată... Oricine poate gândi, dar să gândeşti cu gândurile tale... Te macini, un gând urmează altui şi altui şi altui gând. Nu, nu merită!... Nu merită să te întrebi de ce, cum, pentru ce. E o înlănţuire care se sfârşeşte prost înainte de-a începe. (ciuleşte urechea, se ridică) Iar? Ce tot se plimbă? La ce meditează? E o infamie să meditezi într-un ospiciu de alinaţi mintal, o mare injusteţe, o... Celula doi. Da, da, da, totul se întâmplă în celula doi. De ce tocmai acolo? Cine-o fi, ce e aşa de important? Trebuie să aflu cine e individul? De trei săptămâni, da, nu mai am linişte. Dorm o oră pe noapte. Dacă o mai ţin mult astfel, s-ar putea... Nu, nu vreau să mă gândesc. Gândurile nu fac altceva decât... (se-aude şuieratul unei

)

De unde până unde tăcerea asta care mă scoate din minţi!?! Poate că e mort. Morţi plimbăreţi s-au mai văzut... Cineva, nu ştiu cine, mi-a prezis că voi fi ucis... Dar eu nu cred în predestinare. M-am ascuns aici, da, da, da, din plictis, da, n-aveam ce face. Doream să încerc şi altceva. Nu, nu mi-e teamă de nimeni şi de nimic. Înţeleg totul, da, da, da, şi asta de când mă uit pe pereţi. Dacă cineva crede că mi-e teamă... Vărsarea de sânge îmi smulge şi ultima fărâmă de umanitate. (aşteaptă intens, apoi, dintr-o dată, se retrage într-un colţ al celulei, paşii devin răsunători, ecoul lor ai spune că face ca totul să se cutremure, o uşă se deschide, iar înăuntru e aruncat un bătrânel care se retrage speriat în colţul opus al celulei, tăcere prelungă) Cine eşti? (tăcere) Cine eşti? (tăcere) Te întreb cine eşti?

pagina 34

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
locomotive) La fix. Nu întârzie niciodată. Trenul ăsta are darul să te smulgă din rutina nebuniei. Când voi fi liber, voi vedea capătul călătoriei. Şi totuşi, nu pot să nu întreb: de ce o cale ferată lângă un ospiciu de alienaţi mintal? Se ştie, nebunii au nevoie de linişte, de pace deplină, de aer curat şi de mulţi, mulţi fluturi după care să alerge în voie. Dacă n-au linişte, nebunii înnebunesc. Da, da, da, pur şi simplu înnebunesc. Ştiu bine cum vine, un gând urmează altui gând. Chiar dacă te priveşti în oglindă, şi tot nu-ţi dai seama cine eşti. Eu-s unicul nebun dintre toţi nebunii de pe lume, da, da, da, care-mi cunosc până-n cel mai mic detaliu nebunia. Cineva, nu ştiu cine, mi-a prevestit că voi fi ucis. Însă aici, între patru pereţi, în cămaşă de forţă, sunt în deplină siguranţă. Nimeni n-ar fi atât de nebun să ucidă un alt nebun. Nebunii nu se ucid între ei absolut niciodată. Ei se salvează mereu, nu gândesc cu gândurile lor ci cu gândurile altora. Umanitatea nu se mai regăseşte în natura lor dementă. (ciuleşte urechea) Iar?! Paşii ăştia mă exasperează la culme. Sunt făcuţi anume să-i simt pe creier. Am creierul bătătorit de atâţia paşi. Un nebun are nevoie de linişte, de pace deplină, de aer curat şi de mulţi, mulţi fluturi, după care să alerge în voie. Un nebun nu trebuie să fie stresat! Paşii ăştia mă fac să-mi iau lumea-n cap! (aşteaptă) S-a oprit? Nu ştiu de ce tot mă fierbe? Când se plimbă, când nu se plimbă . Nu spune nimic niciodată. Prefer să vorbească vrute şi nevrute, da, să vorbească, da, decât să mă fiarbă? Să spună ce vrea să spună şi să mă lase-n pace. Pace! Vorbesc de pace într-un ospiciu! Poate la cimitir există pace. Nu poate, sigur există! Aici, între patru pereţi, pacea e ceva ce-aduce a... Se poate să nu se plimbe! Îi aud perfect paşii. Totul se repetă, se repetă, se repetă. Repetarea mă oboseşte teribil. Nici nu mai ştiu câţi ochi am. Să stai cu ochii în patru, poate însemna la fel de bine să stai şi cu ochii în o sută de părţi. Se întâmplă, mereu se întâmplă să nu mai conştientizezi care-s paşii adevăraţi şi care-s cei falşi. Adevărul urmează falsităţii, falsitatea urmează adevărului. Cine naiba e în celula doi? In celula unu, da, eu sunt, dar dincolo... Trebuie să aflu, căci înnebunesc dacă mă mai fierbe aşa. Un nebun... doar cei normali îşi dau acordul... în fond, lumea e plină de nebuni... mi se pare lipsit de sens şi logică să se plimbe... să mediteze plimbându-se... Adevărul există, doar ce e fals

derivă din adevăr. Ştiu bine, ca unul ce mimează nebunia. Oare la ce meditează? Eu nu găsesc la nimic să meditez. Doar vorbesc. Cum îmi vine, cum îmi tună în cap. Nebunii nu fac rău nimănui prin vorbăria lor, pentru că-s nebuni. Mai degrabă să te temi de omul normal, lucid, care gândeşte. Un gând ascuns nu poate aparţine decât normalităţii, iar normalitatea e născută să suprime tot ce există în afara ei. Iată ce spuneam... De ce nu încetează?! Ar fi putut să termine cu prostia asta în sens meditativ. Poate că gândeşte cum să pună în practică ceea ce gândeşte. Să te ascunzi în spatele propriilor gânduri, ce laşitate! De ce nu spune ce gândeşte? De unde până unde tăcerea asta care mă scoate din minţi!?! Poate că e mort. Morţi plimbăreţi s-au mai văzut... Cineva, nu ştiu cine, mi-a prezis că voi fi ucis... Dar eu nu cred în predestinare. M-am ascuns aici, da, da, da, din plictis, da, n-aveam ce face. Doream să încerc şi altceva. Nu, nu mi-e teamă de nimeni şi de nimic. Înţeleg totul, da, da, da, şi asta de când mă uit pe pereţi. Dacă cineva crede că mi-e teamă... Vărsarea de sânge îmi smulge şi ultima fărâmă de umanitate. (aşteaptă intens, apoi, dintr-o dată, se retrage într-un colţ al celulei, paşii devin răsunători, ecoul lor ai spune că face ca totul să se cutremure, o uşă se deschide, iar înăuntru e aruncat un bătrânel care se retrage speriat în colţul opus al celulei, tăcere prelungă) Cine eşti? (tăcere) Cine eşti? (tăcere) Te întreb cine eşti? (tăcere) N-ai limbă? (tăcere) Poate ţi-a mâncat-o pisica? (tăcere) Este că ţi-a mâncat pisica limba? (tăcere) De ce tocmai acum, aici?!? (tăcere) De ce în celula mea? (tăcere) Tăcerea asta mă scoate din minţi! Spune ceva în morţii mă-tii! De ce nu spui nimic? De ce, de ce, de ce! (tăcere) Pentru ce te afli aici? (tăcere) Ce urmăreşti? (tăcere) Eşti de-al lor? Hai, recunoaşte că eşti de-al lor. Doi nebuni într-o singură celulă, e moarte curată. Sinucidere! (strigă) Auziţi?!? Doi nebuni într-o singură celulă, e moarte curată! Sinucidere!!(tăcere) De ce trebuie să vorbesc eu şi pentru tine? (tăcere) Dincolo, da, da, da, te plimbai, iar acum, aici, da, da, chiar aici, da, stai ca un mormoloc şi nu spui nimic. Spune ceva, mormolocule! Orice! Numai spune! (tăcere) Eşti un răzvrătit? Un orgolios? Îmi pari cam berbec, dar nu eşti berbec. O faci pe-a berbecul. De ce o faci pe-a berbecul? (tăcere) Ne aflăm aici să vorbim, să ne înţelegem. Poate vei crede că nu vorbim aceeaşi limbă. Vorbim

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 35

Zon@Literara
sau nu vorbim aceeaşi limbă? Tu eşti turc? Cu tine vorbesc! Ştiu bine că înţelegi ce spun. Toţi mă înţeleg... sau sfârşesc prin a mă înţelege. Vorbesc cât se poate de clar, de logic, de coerent, iar tu continui să taci, să taci, să taci. (tăcere) Tăcere, da? Suntem sfidători prin tăcere, da, da, da, să ne arătăm superiori. Ştiu ce e cu tine. Te-am citit de cum te-am privit. Eşti un nimic, o legumă, ceva ce face degeaba umbră pământului. Nu ştiu cum de-ai îndrăzneala să respiri. Eu, da, da, da, în locul tău, da, mă spânzuram cu cordonul ombilical, de cum m-am născut. (tăcere) De ce nu te-ai sinucis până acum? (tăcere) De unde până unde dorinţa asta câinească de-a trăi? (tăcere) Crezi că ai un destin? (tăcere) Destinul aparţine celor puternici, iar tu nu faci nici cât o ceapă degerată. Eşti un pipernicit, ceva ce-aduce vag a om. Nu ţi-e ruşine să te înfăţişezi astfel în faţa celorlalţi? (tăcere) Ţi-e teamă. Este că te temi? (tăcere) De ce te temi? De mine? N- ai de ce. Priveşte... sunt în cămaşă de forţă. Cum pot să-ţi fac rău? Sunt doar în cămaşă de forţă. N-aş putea să ridic un deget asupra ta. De ce nu eşti în cămaşă de forţă? Sunt mai nebun decât tine? (uşa se deschide, li se aruncă două gamele de metal) Iată zoia noastră de toate zilele! (miroase în vânt) Azi avem varză acră. Mirosul nu mă înşală niciodată... Două porţii. Nu mănânci?... Îmi par mai acru decât varza acră. Atât de acru că-mi vine să vărs mâncarea pe tine... Foamea nu face altceva decât să provoace foame, şi asta e de când lumea şi pământul. Când ţi-e o foame de lup, nu-ţi rămâne decât să urli la lună. Urlă. De ce nu urli?... Aici poţi urla cât vrei, nu te aude nimeni. Şi ca totul să pară cât mai veridic, te poţi lovi cu capul de pereţi. Nimeni nu va băga de seamă că ospiciul e pe cale să se dărâme din temelii. Auzi?... E simfonia care place tuturor. Fiecare nebun, oricât de nebun ar fi, nu uită codul bunelor maniere. Se mănâncă delicat, cu satisfacţia lucrurilor bine făcute. Ştii cum începe nebunia?... Te-ntreb: ştii cum începe nebunia?... Ce găseşti în tăcerea ta?... E mai bună decât cuvintele mele?... Amândoi ne aflăm aici pentru a afla răspunsuri. De ce trebuie de fiecare dată să te trag de limbă? A vorbi, chiar şi ce pare lipsit de sens şi logică, e cel mai omenesc lucru posibil. Dar se pare că vorbesc cu pereţii... Ţi-e teamă să vorbeşti? Sunt inofensiv, nu pot face nimic. Nici măcar nu mă pot hrăni precum ceilalţi, care folosesc

lingura, furculiţa şi cuţitul. Sunt un nebun fără maniere, şi asta ar trebui să mă marginalizeze. Ai ceva împotriva mea? Sunt atât de animal încât să nu mă mai recunoşti ca om? Un animal nu vorbeşte, urmează instinctele. Până la urmă, care dintre noi e animalul, care e mai nebun?... Mă poţi ucide oricând. Sunt doar în cămaşă de forţă. O lovitură, şi totul s-ar rezolva de la sine. Un lucru făcut cu bună ştiinţă are mai multă valoare decât un lucru făcut cu neştiinţă... Pari a fi nebun, dar nu eşti nebun. Mimezi nebunia. O mimezi perfect. Suferi de normalitate. Eşti atât de normal, încât mă îngrozesc de nebunia mea. Ce gândeşti?... Mă poţi contrazice. Doresc să mă contrazici... Sunt curios să ştiu ce gândeşti. Vei spune că curioşii mor repede, dar e mai indicat să mori repede, decât să trăieşti toată viaţa în curiozitate. Nu eşti curios să te auzi gândind?... Poate că totul se rosteşte diferit de cum ni se pare că se rosteşte. În definitiv, se-ntâmplă să nu te înţelegi cu toate că înţelegi. Te uiţi în oglindă, da, da, da, şi nu te mai recunoşti ca fiinţă umană. Ştii ce e o oglindă?... Ce e o oglindă?... Până şi-un copil de trei ani ar răspunde... Ai trei ani?... Poate crezi că totul e un simplu joc, pentru care nu există limită de vârstă. Dar viaţa e altfel de cum ne-o imaginăm noi. Ce e o viaţă?... Ce înseamnă a trăi?... Eşti mort... sau trăieşti? Nu se poate să taci la nesfârşit. Vine un timp când şi muţii vorbesc. Iar dacă nu vorbesc, urlă. Urlă în tăcerea lor, care spune totul!... Eu am tot timpul din lume să aştept. Sunt aici ca să aflăm răspunsuri. Doi nebuni ajung să se înţeleagă prin nebunia lor. Eu o fac pe-a nebunul, tu eşti nebun cu acte în regulă. Care dintre noi e mai nebun?... Ştii ce mă enervează cel mai mult în tăcerea ta? Faptul că taci. Taci, taci, taci! Un nebun nu trebuie să tacă, căci dacă tace nu mai e nebun. Lumea e pierdută când un nebun se-nchide în el tăcând... Ştiu bine că gândeşti. Nu se poate să nu gândeşti. Orice om, chiar şi cel mai nebun dintre nebuni, gândeşte. La ce te gândeşti acum? La moarte? A muri, în fond, e ceva ce nu se poate explica şi cu toate astea se explică... Hai, recunoaşte că există un cuţit? Este c-ai un cuţit, fie şi imaginar, cu care doreşti să... Unde e? În buzunarul stâng? La ciorap? Sub piele? Pe creier?... N-ai cum să te ascunzi. Ochii nu mint niciodată. Ai fi putut trece drept orb, ca un înţelept al înţelepţilor, dar ştiu cine eşti. Nu te mai legăna. Ameţesc. De când ai ocupat abuziv spaţiul meu intim, te legeni. Ce

)

pagina 36

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
găseşti în tot acest du-te-vino? Spune-mi ce găseşti în mişcarea asta de aurolac?... Oricum ai întoarce-o, se ajunge în acelaşi punct, iar legănarea nu face altceva decât să-ţi amintească de mămica ta. Este că vrei la mămica? Este că te simţi ca un rahat dacă nu e mămica lângă tine? Cine e mămica ta?... Spune cine e mămicuţa, mormolocule, că mă scoţi din minţi! (Laios şuşoteşte ceva intangibil) Poftim? Ai spus ceva?... Ce spui?... Nu înţeleg. Ai pietre în gură?... Vorbeşte clar. Vorbeşte cu gura larg deschisă. Dă formă cuvintelor... Hai, primul cuvânt, apoi totul vine de la sine... în fiecare cuvânt se-ascunde ceva din măreţia gândirii noastre. (Laios rosteşte Teba) Ce spui? Spune ce spui. (Laios va repeta mecanic cuvântul Teba) Mă baţi?... Vrei să mă baţi? Asta spui, că mă baţi?... Mă baţi sau te bat?... Cine bate pe cine? Te-ntreb, cine bate pe cine?! Doar nu o să ne suportăm la nesfârşit!... Teba? Ce înseamnă Teba?... Cine e Teba? Ai o iubită cu numele de Teba? Nu, nu, nici o femeie n-ar avea un nume atât de cretin. Teba, Teba, Teba. Ce se află dincolo de Teba? O obsesie. Este că e o obsesie?... Fără doar şi poate nu e o decât obsesie. O obsesie ce te obsedează de moarte. Acum a devenit şi obsesia mea. Teba, Teba, Teba. Te bag undeva! Ştiai că se va ajunge aici. De cum mi-ai invadat intimitatea, ai ştiut că-s omul tău. Gândeai cum să mă faci să gândesc cu gândurile tale. Teba, Teba, Teba. Ce mai aştepţi? Vrei să repet Teba până la dezintegrare? Mă repet, nu-i mare lucru să te repeţi. Teba, Teba, Teba, Teba, Teba, Teba, Teba, Teba, Teba!!!... Simplitatea are darul de-a complica lucrurile. Este că Teba e un oraş?... Am ghicit, e un oraş pierdut undeva în imensitatea deşertului. (scoate o hartă) Unde e? La nord de cine?... Aici... e nordul... sudul în acel punct... axis mundi trece pe aici. Dacă sudul e la nord, nordul se mută la est... estul devine vest, iar vestul... Oricum te-ai învârti se ajunge în acelaşi punct. Nu te rătăceşti. Drumul până la Teba, duce la Teba. Doar dacă eşti normal la cap, te rătăceşti sigur. Ceea ce nu-i cazul nostru. Noi ne cunoaştem nebunia. Fiecare ştim ce ne poate pielea, nu-i aşa? Să plecăm acum! Să plecăm până nu-i prea târziu! Caii verzi aşteaptă. Toţi pereţii aşteaptă. Nu există depărtări pe care să nu le putem străbate. Îţi imaginezi?... Noi, doi nebuni până-n măduva oaselor, pe cai verzi, atât de verzi, că însuşi verdele se-nverzeşte la vederea lor. Teba, Teba,

Teba, Teba, Teba, Teba, Teba, Teba, Teba!!!... Teba ne-a apropiat. Teba ne va fi ultimul cuvânt pe patul de moarte. Vom muri în Teba, gândind la Teba. Nu mă poţi contrazice. N-ai cum să mă contrazici. Teba există. Caii verzi există, sunt cei mai credibili cai din univers. Şi pereţii. Nebunii învaţă nebunia. Un nebun rămâne tot un nebun. N-ai cum să scapi de lume, decât prin nebunie. Suntem nebuni de legat! Nebuni cu acte în regulă! (se apropie de Laios, care urlă dement) Pe cine încercăm să minţim noi aici? Oare nordul tău e asemenea nordului meu? Există cu-adevărat? Răspunde, există cu adevărat?!... Un adevăr nu vine niciodată singur. Un adevăr e urmat de alte adevăruri mai mici, care vin, vin, vin ca un tăvălug peste tine şi te-ngroapă în minciuna lor. Eu nu-ţi fac rău. N-am cum să-ţi fac rău. Sunt doar în cămaşă de forţă. Eu sunt cel care trebuie să mă tem de moarte. Da, da, da, eu, doar eu, aşa cum sunt acum, în cămaşă... Mi-ai face rău? Sau te obsedează Teba mai mult decât ideea de-a ucide? Priveşte adevărul.... Mă poţi ucide... şi rămâi singur, în singurătate. Ai toată eternitatea la dispoziţie. Te poţi gândi la ce doreşti să te gândeşti. Îţi pui gândurile în ordine. Şi viaţa. Ce spui?... Hai, sunt doar în cămaşă de forţă. Oricine poate fi mai puternic decât mine. Ai sânge să vezi sânge curgând?... Dacă n-ai mustrări de conştiinţă, crima devine plăcere pură. Ucizi pentru a ucide. Numai prin moarte devii superior celorlalţi. De ce urli? Nu urla. Carnea e mai presus de instinct. Carnea urmează cărnii, iar tăcerea... Tăcere! Ce poate fi tăcerea în comparaţie cu urletele tale de prost gust? Să te auzi vorbind în tăcerea ta. Rosteşti tăcerea în deplinătatea ei, iar ecoul se-ntoarce plin de sine, carnal, ca o lovitură surdă de cuţit. (se dezbracă de cămaşa de forţă şi scoate un cuţit) Iată ce mă ţine în viaţă! E cel mai adevărat adevăr dintre toate adevărurile posibile şi imposibile. E atât de adevărat încât şi eu mă îndoiesc de mine. El există! E în mâinile mele! Aş putea să le fac în ciudă celor de dincolo, tăindu-mi venele. Sângele s-ar dovedi că e sânge. Şi curge. Şi e al naibii de sărat Nu-i aşa, c-ai muri de râs dac-aş face nebunia asta? Este c-ai râde de mine? De ce nu râzi? (Laios urlă dement) Nu pot lăsa totul la voia întâmplărilor. Intimitatea nu se împarte niciodată la doi, iar când se împarte, devine banalitate. Eşti cel mai banal dintre banali. Atât de banal încât banalitatea nu se mai

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 37

Zon@Literara
numeşte banalitate. Nu poţi trăi doar de dragul de-a trăi. Nu poţi să-ţi umpli maţul la nesfârşit. Dacă nu rămâi în memoria colectivă, lăsând ceva măreţ, eşti o cauză pierdută pentru umanitate. Ai trăit şi tu... să te afli în treabă... că nu se putea... şi trebuia să faci umbră pământului. Moartea are grijă totdeauna să ne amintească că suntem limitaţi, că vom muri într-o bună zi. Nu poţi scăpa de ea, decât în afara ei. Şi totul se află aici. (semn la cap) Eşti un nimeni! Un nimeni, asta eşti, da, da, da, şi trebuie să dispari definitiv! (Oedip îl ucide pe Laios) Acum am perspectiva celui care-a văzut moartea cu ochii. Toţi morţii zâmbesc. Iar când nu zâmbesc, râd. Râd în hohote de noi, cei vii. Şi ne arată cu degetul. Totdeauna morţii au un deget ridicat, dar noi nu-i vedem pentru că suntem orbi. Ei nu-s orbi. Şi nici atât de morţi pe cât par. Vor să pară caraghioşi, dar noi suntem cei caraghioşi prin plânsetele de crocodil, prin cenuşa aruncată în cap, prin regrete, prin durerea pe care-o afişăm ostentativ. Tot universul e un mare bocet de doi bani... Mi se face silă! Ah, de ce toate astea? Pentru ce mă rog ne este dat să trăim toate astea, când am fi putut foarte bine să nu le trăim!?! (intră îngrijitoarea, începe să deretice, cântă un cântecel puţin deocheat, totul durează ceva timp, Oedip o priveşte cu deosebită atenţie pe Iocasta) IOCASTA: Alt cadavru?! E al zecelea pe săptămâna asta. Mă miră că nu le uit numărul... Şi tot eu trebuie să curăţ totul?! Mi-am rupt unghiile spălând. Sângele persistă, nu se ia nici mort... Ce proastă sunt! Vorbesc de moarte, iar mortul e mai mort decât toţi morţii posibili şi imposibili. (caută în buzunare) Nimic. Nici un act. (îl dezbracă) Nici o Margaretă, nici o Marinelă, nici o Ecaterină, nici o inimă, nici un fluture... N-are nici un tatuaj. Curat ca lacrima. Atât ne mai trebuia, un anonim aici, printre noi, în ospiciul nostru minunat! OEDIP: Teba. IOCASTA:Poftim? OEDIP: Se numea Teba. IOCASTA: Teba? Ce nume mai e şi ăsta, Teba?! OEDIP: Nu ştiu. Intreabă-l, îţi răspunde sigur. IOCASTA: Dar e mort. OEDIP: Minte. IOCASTA: Tu minţi. OEDIP: El minte. Doar el minte. IOCASTA: Mereu se întâmplă să minţi.

Spui senin că s-a sinucis. OEDIP: (senin) S-a sinucis. IOCASTA: Cu cuţitul tău. OEDIP: Al lui. Cu cuţitul lui. Toţi avem câte-un cuţit. IOCASTA: Şi Laios? OEDIP: Laios? Care Laios? IOCASTA: El! OEDIP: Teba. Teba se numea. IOCASTA: De ce trebuie ca toţi morţii să se numească Teba, şi nu Laios? OEDIP: Pentru că nu cunosc nici un Laios. IOCASTA: Minţi. OEDIP: El minte! Doar el minte! De câte ori vrei să repet că minte?! IOCASTA: În fiecare bătrânel nevinovat, întrevezi un posibil Laios. OEDIP: (către mort) De ce minţi? Te întreb de ce minţi?! IOCASTA: Turbezi, vezi negru în faţa ochilor, când auzi de Laios. OEDIP: Spune adevărul. Se-aşteaptă un răspuns de la tine. IOCASTA: Te cunosc bine, Oedip. OEDIP: Eu îl cunosc doar pe el. Nu sta mut! Spune ce le spui tuturor! IOCASTA: Nu mă poţi minţi, Oedip. OEDIP: Spune, în morţii morţilor mă-tii! Spune!!! IOCASTA: Dintre toţi oamenii de pe pământ, pe tine te cunosc cel mai bine. OEDIP: Teba! Te-ba! Teba!!! IOCASTA: Oedip, încetează! Oedip, înţelege... Unica ta vină e de-a nu fi atât de nebun. Simulezi nebunia din dorinţa de-a nu privi adevărul drept în faţă. Cămaşa de forţă nu te prinde. Eşti ridicol. OEDIP: Ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla. Destinul a spus: nu poţi să te împotriveşti destinului. IOCASTA: (dă din mână a lehamite, încearcă să ridice mortul) Mă ajuţi? OEDIP: Doar n-am mâncat mătrăgună! IOCASTA: De ce trebuie ca de fiecare dată să fiu complice la crimele tale odioase? Să n-am linişte, să mă macin, să spăl în urma ta... OEDIP: E un sac de oase. Un bătrânel fără forme. Un rahitic. O legumă. Schelet ambulant. IOCASTA: Ştii ce? Ia mai du-te tu

)

pagina 38

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
dracului! (dă să plece) OEDIP: Stai. Unde pleci? IOCASTA:Unde am treabă. OEDIP: Doar nu mă laşi singur cu... el? IOCASTA: Şi de ce nu? OEDIP: Pentru că.... pentru că... e mort. IOCASTA: (râde în hohote) Eşti de comă! Auzi, e mort... să mori de râs nu alta! OEDIP: El e de comă. IOCASTA: De ce trebuie să dai mereu vina pe el, laşule? OEDIP: E în firea lucrurilor. Nu se poate altfel. IOCASTA: Te repeţi, Oedip, iar repetarea atrage doar plictiseală, obişnuinţă şi dezgust. Te las. N-am vreau să ştiu că totul se repetă. Urăsc cercurile vicioase! (iese) OEDIP: Stai! Unde pleci? (pauză) Mă repet... mereu mă repet... şi tu nu spui nimic. Desigur, doar ce-i esenţial contează. Asta o ştiu toţi, de cum s-au născut, că moartea nu întârzie niciodată. Şi dacă întârzie? Ce-o să spui atunci când o să întârzie atât de mult încât o să te rogi să-şi readucă aminte de tine? Ei?... Tăcem? Să ne arătăm sfidători în continuare, nu?... Repetă tăcerea. Tot la concluzia mea vei ajunge. Şi nu te mai preface mort! Măcar atât îţi cer, să nu te mai prefaci mort faţă de ceilalţi, pentru că mă scoţi din minţi! MEROPA: (citeşte dintr-o carte, în urma ei, păşeşte meditativ Polyb, îmbrăcat în halat de spital) Să mori... Să mori de furie, de nervi, de plictis, de moarte bună... Moartea poate fi bună la ceva, dar nu într-un ospiciu de alienaţi mintali... Nu, nu mai urlu, deoarece urlu în deşert. Nici măcar nu e lună plină. Întunericul mă face să fiu cu ochii în patru. Cineva, nu ştiu cine, mi-a prevestit... că voi fi ucis. POLYB: Aha, să fie ucis... MEROPA: De-atunci, din clipa aia blestemată, stau cu ochii în patru. Orice mişcare, orice zgomot suspect, mă pune în gardă... strălucirea unei lame de cuţit e mai provocatoare în întuneric... nu ştii de unde vine lovitura de graţie... trebuie să fii pregătit... nimeni nu se cunoaşte pe sine, nu ştie de ce poate fi în stare... POLYB: Da. Nimeni nu se cunoaşte pe sine. Nici măcar eu, care am pretenţia că mă cunosc doar cât să fiu fericit. MEROPA: Nu există lumină. Doar o fereastră, dar dincolo nu se vede nimic. Nici nu ştiu câţi ani au trecut de când sunt în cămaşă

de forţă. Poate că trei... o mie... sau o eternitate. M-au îmbrăcat împotriva voinţei mele... sau cu acceptul meu? Nu ştiu... cum, de ce şi pentru ce... Am încetat să mai întreb, gândurile nu duc nicăieri, niciodată... Oricine poate gândi, dar să gândeşti cu gândurile tale... Te macini, un gând urmează altui şi altui şi altui gând. Nu, nu merită!... Nu merită să te întrebi de ce, cum, pentru ce. E o înlănţuire care se sfârşeşte prost înainte de-a începe. POLYB: Da, da, da, e cel mai teribil adevăr din toate adevărurile posibile şi imposibile. Şi dacă n-aş fi crezut că autorul e o nulitate, cretin, zero tăiat în patru... OEDIP: (care-a ascultat totul cu emoţie vie, îi îmbrăţişează pe cei doi) Mămico! Tăticule! Mămico! Tăticule! Mămico! Tăticule! Mămico! Tăticule! Ce fericit sunt! Ştiam că sângele apă nu se face. Presimţeam că cea mai fericită din viaţa mea va fi ziua aceasta. Sunteţi bine, sănătoşi?... Nu, nu spuneţi nimic. Oare ce poate mai frumos decît o mică reuniune de familie? Să te ştii în sânul celor dragi, palpitând de dorinţi şi visuri din cele mai înălţătoare. Sunt carne din carnea voastră, sânge din sângele vostru, rodul dragostei vostre eterne. Progenitura dorită cu orice preţ. Cum e, fertilizare in vitro, mămico, mai ceva ca-n poveşti! Mămico! Tăticule! Fericirea mea poartă numele fericirii voastre. Sunt copilaşul vostru, pe care tu, mămico, l-ai avortat într-un veceu al căilor ferate române. Sunt fericit, cel mai fericit copilaş, pentru că tu, tăticule, îl urăşti din toată inima pentru că nu-ţi seamănă. MEROPA: Oedip. Oedipaş. OEDIP: Nimeni nu are o mămică asemenea mămicii mele! POLYB: Oedip. Oedipelule. OEDIP: Nimeni nu are un tătic asemenea tăticului meu! MEROPA: Oedip. Oedipaş. De ce nu eşti tu băieţel cuminte şi ascultător? OEDIP: Sunt băiat cuminte. Sunt cel mai cuminte băiat, mămico! POLYB: Oedi, mami vorbeşte de altceva. OEDIP: De ce? POLYB: Nu trebuie să repet, Oedi. OEDIP: Totul se repetă, tăticule. E în firea lucrurilor să se repete, tăticule. Şi când ni se pare că nu se repetă, cu atât mai mult se

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 39

Zon@Literara
repetă, tăticule. POLYB: Termină cu prostiile! OEDIP: Dar eu-s copil, tăticule... ce ştiu eu, tăticule... MEROPA: Hai, nu mai plânge... OEDIP: Dar nu pot să nu plâng... orice copil plânge... e firesc să plâng ca un copil căruia i s-a furat jucăria...Mami, mami, hai să ne jucăm! Mami, mămico, de ce fluturii de zi nu zboară noaptea? MEROPA: Pentru că noaptea e destinată fluturilor de noapte, neastâmpărat mic. OEDIP: Mami, mămico, şi de ce noaptea e destinată fluturilor de noapte? MEROPA: Pentru că ziua e destinată fluturilor de zi, scumpule. OEDIP: Mami, mămico, şi de ce fluturii de zi nu se numesc fluturi de noapte? MEROPA: Pentru că fluturii de noapte nu se numesc fluturi de zi, drăgălaşule. OEDIP: Mami, mămico, oare oamenii prind fluturi? MEROPA: Oamenii prind totdeauna fluturi, dovlecel mic. OEDIP: Şi eu prind fluturi? MEROPA: Prinzi cei mai mulţi fluturi, iubiţelule. OEDIP: Iubiţel, mi-ai spus iubiţel? MEROPA: Da, iubiţelule, ţi-am zis, iubiţel. Hai, şi-acum, iubiţelule, la culcare. OEDIP: O să mă culc. Dar eu vreau să ne culcăm împreună, mămico. Vreau cu tine, mămico. Mi-e frică să dorm singurel. Când dorm cu tine, mămico, ce fericire! POLYB: Fără mofturi. Te culci singur în pătuţul tău. OEDIP: De ce vrei neapărat să mă culc, tăticule? POLYB: Pentru că toţi băieţii cuminţi trebuie să-şi asculte părinţii. OEDIP: Da? Şi dacă n-am să ascult? Dacă, să spunem aşa... am să fiu obraznic, cel mai obraznic, şi n-am să ascult? (scoate un cuţit) Da, da, da, răul din mine îmi spune ce să fac, deoarece răul iese cel mai repede la suprafaţă. Eşti rău, tăticule! Iar răul din tine trebuie ucis. Te voi ucide, tăticule... Cuţitul ştie mai bine sensul devenirii tale. Vei fi mort, tăticule, cel mai mort, şi n-am să vars o lacrimă, pentru că eşti cel mai rău tătic pe care l-am avut dintre toţi tăticii din lume. Eşti mort!!! (îl ucide, mic rânjet) tăticule. (mică pauză) De ce mă priveşti aşa nu ştiu cum? Doar ai văzut

şi singură că era un tătic rău. Te bătea. Te punea la cele mai mizere munci. O căsnicie de coşmar. Să nu te prind că plângi! Nu ai dreptul să te smiorcăi. A primit ce merita. Toţi tăticii răi primesc ce merită mai devreme sau mai târziu. Fără lacrimi am spus! De cum am deschis ochii în lume, am simţit fluturi în stomac. Ştii bine despre ce vorbesc, mămico... Apoi fluturii mi s-au urcat la cap repetând şi tot repetând şi tot repetând: trebuie să fie a ta. Trebuie să fie a ta. Trebuie să fie a ta. Ştii cum e să te privesc, mămico, şi să repet de un miliard de ori că trebuie să fii a mea? Cunoşti cum e să trăieşti secundă de secundă în spatele unei întrebări? Hai, te vei culca cu mine, acum, lângă cadavru, pentru a vedea şi el că dragostea pentru mamă e cea mai adevărată dragoste... Hai, jos fustiţa şi chiloţii, nu te cred că... Doar m-ai îmbrăţişat de atâtea ori la piept. M-ai sărutat de milioane de ori. Mi-ai spus că mă iubeşti de nu ştiu cîte ori. Ar trebui să vină totul de la sine. Să fii fericită c-a venit ziua în care fiul te posedează ca femeie, mamă şi amantă. O să-ţi placă. Toate sfârşiţi prin a vă plăcea la nebunie. Nici una nu refuză. Sunteţi făcute anume pentru-a fi iubite. Chiar şi când vă violăm, tot iubire se cheamă. Lasă smiorcăiala! Lacrimile nu duc nicăieri. Dacă plângi, să plângi de fericire! Ce-aştepţi? Am spus să te dezbraci. N-ai de ce să te codeşti ca o mireasă înainte de noaptea nunţii. Tu nu mai eşti virgină de mult timp. Ştiu, ai fi vrut să arăt ca un macho man, cu fibră şi muşchi, dar să ştii că interiorul contează, mămico, doar interiorul…Dezbracă-te. Nu fi pudică. Mi te-am imaginat goală de la naştere. Eşti cum aşa cred eu că eşti. E în firescul lucrurilor ca totul să fie trimis la origini. Universul e posedat de cel care l-a creat, iar creaţia îşi posedează creatorul. Fă-mă fericit, mămico! Cel mai fericit fiu dintre toţi fii, mămico! Sunt al tău. Eşti a mea. De când mi-am apropiat gura de sânii tai, am ştiut că vei fi a mea. Copilul din mine nu s-a înşelat. N-avea cum să se înşele. E necesar ca fiul să-şi iubească necondiţionat mama, chiar dacă e o iubire bolnavă, monstruoasă. Doar n-o să fii atât de rea încât să doreşti nefericirea propriului fiu?!... Sunt nebun după tine, mămico. Văd în tine toate formele apetisante, voluptoase, ale tuturor femeilor de pe pământ. Dezbracăte! Doar n-o să aştept o veşnicie fructul oprit. (Oedip încearcă s-o violeze pe Meropa, mică luptă) Sânii! Vreau sânii! Sânii, mămico! Şi

)

pagina 40

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
gura, mămico! Gura am spus! Vreau gura! Coapsele! Urechile! Părul! Mîinele! Şoldurile! Tălpile picioarelor! Şi mai ales locul în care toate păcatele prind formă şi sens! Locul ăla misterios... în care bărbat uită de el însuşi... Te iubesc, mămico! Te iubesc la nebunie, mai mult decât nebunia mea! Te iubesc cum nu se poate iubi într-o viaţă! Cu cât opui mai multă forţă, cu atât te iubesc mai mult, mămico! IOCASTA: Oedip!!! OEDIP: Tu? Mereu tu? Nu pot să-mi violez mămica, că trebuie să apari tu... De ce nu pot fi lăsat în pace, să mă simt fericit atât cât ar trebui să fiu fericit? Sau vrei să ţi-o trag şi ţie?! IOCASTA: Oedip. OEDIP: Nici un Oedip. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nici măcar nu-s sânge din sângele tău, aşa că totul e permis. Hai, dezbracă-te. IOCASTA: Oedip. OEDIP: Fără Oedip. Uită că numele meu e Oedip. Nu facem nimic incestuos, din moment ce nu-s carne din carnea ta. Dezbracă-te! MEROPA: Oedip, las-o în pace, violează-mă pe mine. OEDIP: Nu. Nu te mai vreau. Mi-a pierit cheful să posed mame vitrege. O vreau pe mama mea adevărată, sânge din sângele meu, carne din carnea mea. Mai aştept mult? IOCASTA: Dar eu-s femeie de serviciu. OEDIP: Minţi. Mereu minţi! Şi când spui adevărul, minţi! Eşti mama mea adevarată. Numele tău e Iocasta. IOCASTA: Iocasta? OEDIP: Da, Iocasta. Şi nu te mai preface că nu te-am recunoscut, Iocasta. Am ştiut-o din prima clipa că eşti cine nu doreai să fii, Iocasta Nu te poţi ascunde la nesfârşit după măşti care mint, Iocasta . Hai, jos hainele, Iocasta... CONŞTIINŢA LUI OEDIP: (în costumul noii ordini mondiale, volubilă, intră alergând ca o nebună) Viol? Ei, ei, a spus cineva viol? Imediat. Hainele jos. (se dezbracă) Ei, ce spuneţi, arăt bine? Ei, ei, ce spuneţi, arăt bine, nu-i aşa? Nu vă fie frică. Era de aşteptat să apar când nici eu nu mă aşteptam să apar. Ei, ce spuneţi, nu sunteţi fericiţi că mă aflu aici pentru a fi violată? Ce spuneţi, ce spuneţi, n-ar trebui să fiţi fericiţi, (exemplifică fiecare stare) să zâmbiţi, să aplaudaţi, să ţopăiţi, să?... Nu fac nimic rău. Ei, ce spuneţi, fac ceva rău? Eu nu-s pudică. Nu ştiu cum e să fii pudică. Tot ce ţine

de viol, mă încântă, mă umple de... desfătare. Nici un viol n-am ratat. Ei, ce spuneţi, ce spuneţi, puteam să ratez violul ăsta? Ei, violul ăsta, violul, da, da, da, violul. Aţi spus ceva?... Nu?... Nimic, nimic?... Curios, oare de ce mi s-a părut?... Ei, ce spuneţi, ce spuneţi, ce spuneţi, mi s-a părut, nu-i aşa? Nu face nimic. Eu am tot timpul din lume. Şi când n-am tot timpul din lume, tot am tot timpul din lume. Ei, ce spuneţi, am tot timpul din lume? De ce să mă grăbesc? Un om grăbit e un om pierdut nu pentru umanitate ci pentru conştiinţa sa. Ştiţi cum vine asta? Nici eu. Mi se întâmplă să vorbesc şi să nu conştientizez adevărurile care există aici... Tăcerea asta! V-a mâncat pisica limba? este că v-a mâncat pisica limba? Ei, ei, ei, nu se poate să nu existe o pisică din moment ce tăceţi. Sau vă credeţi superiori. Ei, ce spuneţi, vă credeţi superiori? Nu face nimic. Cunosc cum e să te crezi superior tăcând. Şi eu mă cred superioară aşa cum şi cealaltă conştiinţă se crede superioară conştiinţei sale. Toate conştiinţele se cred superioare conştiinţelor care nasc mereu, în repetare, alte şi alte conştiinţe. E un cerc vicios. Ei, ce spuneţi, ce spuneţi, este că ne aflăm într-un cerc vicios? Un cerc vicios mereu, în repetare, un cerc vicios, şi voi tăceţi, tăceţi ca şi când aţi fi deja morţi, înainte de a fi murit cu adevărat. Vă cam tremură chiloţeii când amintesc de moarte. Ei, ce spuneţi, ce spuneţi, vă tremură chiloţeii? Ei, ei, ei, spaima vă înspăimântă, vă face să vă puneţi întrebări? Şi mie mi se întâmplă, da, da, se întâmplă, mereu mi se întâmplă. Şi când nu doresc să se întâmple, tot se întâmplă să-mi pun întrebări. Ce e o întrebare? Ei, ce spuneţi, ce spuneţi, ce e o intrebare? Dar un răspuns? Ei, ei, ei, un răspuns, cine poate răspunde ce e un răspuns? Ei, ei, ei, nimeni, nimeni? Am uitat, v-a mâncat pisica limba. Dar care pisică? Ei, ei, ei, care pisică? Există o pisică, mereu există, chiar şi când nu există, tot există. Vă plictisesc. Simt că plictisesc. Ei, ei, plictisesc, plictisesc? Ce spuneţi, plictisesc, nu-i aşa? O să ne plictisim de moarte impreună. O să ne plictisim atât de tare, încât şi plictiseala însăşi o să se plictisească de plictiseala ei. Să fim plicticoşi. Să ne plictisim. Plictisiţi-vă. Nimic nu e întâmplător. Plictiseala nu e întămplătoare. Ei, ei, e întâmplător ce ni se întamplă? Să te plictiseşti de moarte, mereu de moarte, aceeaşi moarte... Nu aveţi mustrări de conştiinţă? Nu, nu, nu? Eu am mustrări. Şi conştiinţa mea are. Şi conştiinţa conştiinţei

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 41

Zon@Literara
mele. Şi conştiinţa conştiinţei conştiinţei mele. Miriade şi miriade de conştiinţe. Şi toate au mustrări de conştiinţă. Nici o conştiinţă nu poate exista în afara ei, plină de sine, cu gândul că n-a făcut nimic rău în viaţă sau în moarte. Ei, ce spuneţi, ce spuneţi, poate o conştiinţă să existe în afara ei, plină de sine, cu gândul că n-a făcut nimic rău în viaţă sau în moarte? Ei, ei, ei, se poate, se poate, se poate? Nu, nu, nu? Avem tot timpul din lume. O să devenim prieteni. Suntem deja prieteni. Ştiu că-s antipatică, că mă urâţi de moarte, că vreţi să mă vedeţi plecată... O să vă dezamăgesc. Nu plec nicăieri. Mă simt bine aici. Ei, ei, este că ne simţim extraordinar? Ei, ei, ei, am dreptate că sunteţi fericiţi, atât de fericiţi, că însăşi fericirea e invidioasă pe fericirea voastră? Mă bucur că zâmbiţi, că râdeţi, că vă simţiţi minunat. Menirea mea e să vă ştiu fericiţi şi să pun întrebări. Întrebări, cât mai multe întrebări. Ei, ei, ei, vă plac întrebările mele? Ei, ce spuneţi, ce spuneţi, întrebările, întrebările mele, întrebările?... Nu, nu, nu?... Nu se poate să nu vă mustre conştiinţa. Conştiinţa mea. Da, da, da, conştiinţa mea. Să nu vă mire, poate credeţi că n-am conştiinţă sau mustrări, pentru că am apărut pe neaşteptate, că am intrat cu bocancii în viaţa voastră... Am mustrări! Conştiinţa mă mustră într-atât încât îmi vine să mă sinucid. V-ar place, nu-i aşa, să mă vedeţi moartă?... Ei, ei, ei, ce spuneţi, ce spuneţi, ce spuneţi, moartă, cât mai moartă, atât de moartă?... N-am să mor. Să mor eu dacă am să mor. Să mor, să mor eu, să mor dacă am să mor. E o infamie să mori înainte de a muri trăind cu intensitatea lumii întregi. Ei, ei, ei, ce spuneţi, ce spuneţi, am să mor, am să mor?... Tăcere, nu? Să tăcem, să ascultăm liniştea... Sst! ascultăm liniştea... Ssst!!! Ascultăm liniştea. (agitată, voce în crescendo) Să ascultăm liniştea. Liniştea, să ascultăm liniştea. Linişte! să ascultăm liniştea. Să ascultăm liniştea! Să ascultăm liniştea!! (urlete demente) Să ascultăm liniştea!!! Să ascultăm liniştea!!! Să ascultăm liniştea!!! De ce nu ascultaţi liniştea? De ce nu faceţi linişte, să ascultăm liniştea? E oare atât de greu să nu vă mişcaţi, să nu foşniţi, să nu căscaţi? Faceţi linişte! Ascultăm liniştea. Linişte! Nimeni să nu mişte. Nu mişcaţi! Vă ordon, nu mişcaţi! Nu mişcaţi! (contrar tuturor aşteptărilor, cele trei măşti se apropie ameninţătoare de conştiinţa lui Oedip, care încearcă o cale de scăpare, se precipită, aleargă ca o nebună) Nu mişcaţi în

morţii mamii voastre! Suntem... ascultăm... liniştea, liniştea... doar liniştea contează... De ce mă priviţi aşa, nu ştiu cum? Ei, ei, ei, ce spuneţi, ce spuneţi, ce spuneţi?!? Şi ce ascundeţi acolo? Ce ascundeţi la spate? Ei, ei, ei, ce spuneţi, ce spuneţi, ce spuneţi?!? Nu vă apropiaţi, muşc, zgârii, urlu... Ştiu ce ascundeţi acolo, la spate. Dar nu, nu, nu, eu nu mă las ucisă, eu sunt conştiinţa, conştiinţa voastră. Sunt conştiinţa voastră! Vă ordon, opriţi-vă! Ascultaţi de conştiinţa voastră în morţii mamii voastre! Auziţi în morţii morţilor mamii voastre?! Eu v-am născut, eu v-am făcut ceea ce sunteţi acum. Şi voi, voi, da, voi ce faceţi acum? Mă ucideţi!? Doriţi să mă vedeţi moartă? Nu, nu, nu, eu n-am să mor, sunt conştiinţa voastră, n-am să mor... Sunt conştiinţa voastră!!! Dacă mai aveţi puţină conştiinţă, dacă mai credeţi în bine, în binele suprem, dacă... (cele trei personaje lovesc cu sete în conştiinţa oedipiană, pauză) OEDIP: (privindu-şi contemplativ conştiinţa) În fiecare om există un Oedip miniatural. Toţi dorim să fim superiori, dar în orbirea noastră uităm de cele mai multe ori că suntem limitaţi. Poate că, în esenţă, unică terapie adevărată, cea care contează până la urmă în viaţă, e să prinzi fluturi când trebuie să prinzi fluturi. (se adresează conştiinţei moarte) Ei, ei, ce spui, ce spui? De ce nu întrebi nimic? De ce nu întrebi dacă-s fericit? Ai putea să mă întrebi dacă-s fericit sau nu? Întreabă-mă: eşti fericit? Ei, ei, ce spui, ce spui? Eşti fericit? Eşti fericit? Eşti fericit?!? (le sărută pe gură pe Meropa şi Iocasta) Ele pot spune că-s fericite, dar tu, tu poţi spune că eşti fericită? Nu? Nu e fericită. Atunci o să te fericim noi. O să ţi-o tragem chiar şi moartă fiind. IOCASTA: O să fim puţin necrofili, cât să te fericim. MEROPA: O să ne facă o deosebită plăcere, să facem sex cu conştiinţa noastră. IOCASTA: Cu mămica noastră. OEDIP: Mami. Mămicuţa mea. Mami. Maman. Mama. Mămişor. Maman. (în timp ce cele trei personaje fac dragoste cu cadavrul aflat pe scenă, cortina cade) (VA URMA)

)

pagina 42

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

Fast-food and piano Adrian G. Romilă
Oprise motorul şi aştepta să se aşeze praful din parcare, ca să coboare. Zăpuşeala se încuibase în prundişul mărunt în care se înfigeau mesele şi scaunele micuţei terase, reverberând înapoi şi amplificând senzaţia de cuptoare încinse, într-o brutărie. Asta simţise de prima dată, de când deschisese geamul maşinii, ca să i se usuce transpiraţia de pe frunte şi, dacă s-ar fi putut, şi cea de pe spate, de sub tricou. Aerul condiţionat nu făcea faţă, pe vremea asta, iar tenişii îi ţineau de cald. Coborî, în sfârşit, cu grijă să nu atingă maşina lângă care parcase, aproape. Luase cu el pachetul de ţigări, portofelul îngroşat de hârtii şi carduri, un bacs de şerveţele umede, mobilul şi cartea. Cât pregăteau astea mâncarea, cât mânca, cât fuma, la cafea, mai citea puţin. Ultimele săptămâni, cu examenele studenţilor şi admiterea, nu prea mai apucase. De-aia erau vacanţele, lungi şi solitare, de la divorţ. Verifică portierele, să fie închise, şi intră. Înăuntru nu era aglomerat, dar nici mese multe nu putea să spună că erau. Cam de categorie medie locul, constată rapid, şi cam strâmt. Dar mergea, aşa, de-o oprire, la drum lung. Mai ales când îl parcurgi singur, cu un cd de clasică în difuzoarele maşinii şi un teanc de cărţi pe bancheta din dreapta. Rumoarea glasurilor şi câteva râsete zgomotoase dovedeau că nu toată lumea era moleşită de căldură. Prin fumul de ţigară şi aburul primitor al mâncărurilor domnea entuziasmul concediului departe de casă, afară dintr-un cotidian jalonat de program. Cartofi prăjiţi cu şniţel, pilaf cu pulpă de pui, ciorbă de perişoare, salate, murături, beri, sucuri, brânzoaice, hamburgeri, sandviciuri, apucase să vadă, fugitiv, în farfuriile mesenilor. N-ar fi vrut să mănânce prea mult, totuşi, nu-i făcea bine la condus, dădea somn. Alese o masă la fereastră, mai retrasă, îşi puse cartea pe scaun şi se aşeză pe cel de lângă. Nu mai studie lista de feluri, se hotărâse deja. Ridică mâna, să cheme fata tânără, care se plimba în şorţuleţ, printre mese, cu un carneţel pentru comenzi. Luă doar un sandvici cu şuncă şi caşcaval, o brânzoaică şi un suc rece, de portocale. Comandă, pentru final, o cafea şi o plăcintă cu măr. Deschise cartea, până i se aducea prânzul. Nu citi mult, fiindcă fu întrerupt de scârţâitul unui scaun de la o masă, de-aproape. Începu s-o privească indiferent, de rutină, ca pe-o trecătoare ce era. Fata nu părea frumoasă. Părul negru, lins, nu foarte lung, era despărţit pe mijloc de două clame discrete, care-i descopereau fruntea şi faţa mică, ovală, de păpuşă. Nici un machiaj, doar un ruj discret. Nici unghiile nu-i erau făcute, şi asta văzu numai după ce-i remarcă mâinile lungi, cu degete asemenea, subţiri, delicate. Nu că s-ar fi aşteptat la altceva, îi era totuna, nu umbla cu imagini preconcepute. Doar că n-ar fi putut să nu vadă, atât. Căută cu privirea în jurul ei, după un soţ, prieten, amică sau soră.

)

Labirintul prozei

"Fata nu părea frumoasă. Părul negru, lins, nu foarte lung, era despărţit pe mijloc de două clame discrete, care-i descopereau fruntea şi faţa mică, ovală, de păpuşă. Nici un machiaj, doar un ruj discret. Nici unghiile nu-i erau făcute, şi asta văzu numai după ce-i remarcă mâinile lungi, cu degete asemenea, subţiri, delicate. Nu că s-ar fi aşteptat la altceva, îi era totuna, nu umbla cu imagini preconcepute. Doar că n-ar fi putut să nu vadă, atât. Căută cu privirea în jurul ei, după un soţ, prieten, amică sau soră. Nimic, singură. Cel puţin deocamdată. Poate rămăsese la maşină şi trebuia să vină. Îl şi imagină, puţin. Dar venise oare cu o maşină? Mergea undeva, mai departe? Era din zonă?"

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 43

Zon@Literara
Nimic, singură. Cel puţin deocamdată. Poate rămăsese la maşină şi trebuia să vină. Îl şi imagină, puţin. Dar venise oare cu o maşină? Mergea undeva, mai departe? Era din zonă? Îşi aranjă pe un scaun teancul de hârtii pe care-l purtase sub braţ, cât timp căutase un loc, prin fum, abur, feţe şi glasuri. Aşezată, îi văzu picioarele. Nu ar fi putut să nu le vadă, repet, nu-i aduseseră încă mâncarea, nu avea treabă şi nici chef de citit. Erau ca şi degetele, fusiforme, fără ciorapi, cu tălpile albe, ca de porţelan, băgate-n nişte sandale maro, din piele, simple, fără toc. Lasă că şi restul era la fel de simplu: o rochie scurtă, de blugi, un sarafan, de fapt, iar pe dedesubt o cămaşă albă, cu mânecă scurtă şi guler mare, răsfrânt. Nimic altceva, nici măcar o bijuterie, cercei, pandativ sau inel. S-ar fi văzut, era destul de aproape, aşa cum s-ar fi văzut şi dacă ar fi avut unghiile colorate. Studie cu atenţie lista de meniu, aflată la `ndemână, într-un suport de plastic, transparent. Chemă fata cu carneţelul, dar nu auzi ce comandase. Oricum ceva frugal, fiindcă fata cu şorţ nu notă prea mult. Îşi prinse bărbia în mâini şi stătu o bucată aşa, cu privirea în gol. Scoase mobilul, îi sunase, o piesă cunoscută, de pian. Recunoscu Ceaikovski sau Rahmaninov, parcă, sau Chopin. Gălăgia din local era prea mare ca să audă clar, până la capăt. Ar fi putut distinge, măcar cu aproximaţie, se pricepea, cât de cât. Discurile de vinilin să trăiască, alea vechi, de pe vremuri, pe care ai săi le-ascultau cu sfinţenie, în fiecare duminică. Câteva râsete sparseră tare rumoarea. O voce de client vesel chemă chelneriţa. Străina vorbi ceva, faţa îi era crispată, expeditivă. Închise repede, cumva supărată că fusese deranjată. Puse iar bărbia în pumni. Sigur, toţi de-acolo erau străini. Lui i se aduse tava. Trase farfuriile şi se apucă de mâncat, dar continua să tragă cu coada ochiului. I-ar fi spus „delicata” sau „fragila”, în dicţionarul său mental masculin, unde obişnuia să prindă fetele printr-un simplu adjectiv, rapid, ca-ntr-un insectar. Nu avea piept. Sau nu se vedea prin sarafan. Dacă era, era unul mic. Bătea darabana cu degetele ei lungi pe faţa de masă roşie, în pătrăţele. Era o mişcare ciudată, studiată, nu semăna cu bătaia plictisită şi necontrolată a unei nerăbdări toropite de căldură şi de foame. Degetele ambelor mâini (bătea cu amândouă, nu putea să nu-i sară în ochi) nu cădeau pe rând, în răpăit, ci într-un ritm cunoscut doar ei, alternând în întrebări şi răspunsuri, în arpegii şi improvizaţii, ca-ntr-o piesă de pian, repetată imaginar, deasupra mesei. Poignet-ul se ridica şi cobora, discret, graţios, nu era o poziţie de darabană clasică, clar. Mâncarea îi întârzia, se ridică şi porni

în spate, spre culoarul care ducea la toaletă. El lăsă paharul cu suc şi ţâşni în momentul acela, cu temerea să nu fie prins. Trecu pe lângă masa ei, astfel încât să-i zărească hârtiile de pe scaun. Da, se aşteptase, într-un fel, erau partituri, portative cu note-furnici, negre, inconfundabile, legate nebun în bare, steguleţe şi curbe largi, duble şi singure, sus şi jos, nu puteau fi altceva decât piese muzicale. Erau băgate într-o folie de nailon, în care mai zări câteva hârtii împăturite. Acelea nu puteau fi identificate. Făcu un drum până la frigiderul cu sucuri, ca să nu se fi ridicat doar pentru masa străinei, apoi se întoarse la locul său. Veni după două minute şi fata, i se adusese deja tava. O trase şi servi cu poftă, concentrată la mestecat. Termină odată cu ea. Nici nu fusese atent ce mâncase, deşi o privise mai tot timpul. Chiar, oare ce servise? Din nou, sunetul de pian, la mobil. Acelaşi joc, cu răspunsul deranjat. Numai că de data aceasta părea grăbită să plece. Se ridică şi merse la casă, plăti, reveni să-şi ia partiturile, apoi îşi făcu loc printre alţii ridicaţi în picioare, care voiau şi ei să plătească şi să plece. O primă serie de clienţi terminase, numai bine, alţii intrau. El îşi aprinse o ţigară şi începu să soarbă din cafea. Dar nu reluă lectura. Cartea era tot acolo, unde o lăsase când se aşezase străina, pe scaun. O urmări pe geam, curios, nu se urcă în nicio maşină din parcarea cu pietriş, n-o aştepta nimeni. În schimb, văzu că se aşezase la marginea şoselei, pentru autostop. Prima maşină trecu fără să oprească, la fel şi a doua. La a treia, se hotărî. Nu mai aşteptă restul, la casă, şi ieşi repede, cu cartea sub braţ. Imediat ce descuie portiera, acolo oprise o maşină albastră. Nu deosebi ce era, dar văzu un bărbat la volan şi un bagaj uriaş, pe scaunul din spate. Străina se urcă, bineînţeles, pe scaunul din dreapta şoferului, îi deschisese uşa. Piciorul ei alb sclipi în soare, înainte de-a intra de tot în maşină. La naiba, ar fi putut să se grăbească, să se ridice mai devreme, ar fi putut el să-i deschidă portiera din dreapta! Acum maşina albastră se pierdu în lungul şoselei, lăsând în urmă terasa, parcarea, localul. În scurt timp va fi undeva. Îi rămăsese pe retină chipul ei întors spre şofer, spunând ceva, în timp ce-şi punea hârtiile pe bord, cu grijă. Văzuse prin parbriz, n-avea cum să nu vadă. Fredona piesa de la mobilul ei, când a pornit motorul, era ceva de pian. Tot nu-şi amintea de cine, dar sigur era un concert de pian. Mâncase, băuse, fumase, luase o pauză de drum. De drum lung. Trebuia să plece, n-ar fi putut face altceva, nu? Demară pe pietriş şi se înscrise cu viteză în proaspătul tunel de aer tăiat deasupra şoselei de maşina albastră.

)

pagina 44

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

nebuna asta
nu mai sunt demult o fecioară nebună m-au mestecat caii de noapte iar resturile mi le-au aruncat în lumină nu vreau să mai fiu trupul meu nu poate hrăni toţi flămânzii lumii nici măcar pe cei mai nenorociţi nu-i satură eu sunt tu nu mă vrei dar mă iubeşti iar eu mi-aş deschide venele pentru tine apoi mi le-aş închide în caz că mai ai nevoie de un rest de fecioară da� n�... rătăcesc cu inimă deschisă într-un vis desfrânat amăgit cu nopţi nebune de portocală stricată

)

Debut în zon@

Lorena Şalaru
şah pe miezul nopţii
maşinile dorm sub praful unei zile de primăvară măturătorii lipesc stele pe asfalt prin bucătării se aprind insomnii e din nou martie şi se anunţă o vară caniculară cu astenii de sezon şi-un tsunami miroase a scrum şi a nesomn pixul alunecă obsesiv pe hârtie când scaunele joacă şah pe miezul nopţii umbrele sunt mai frumoase privite din unghiuri diferite în zgomote se schimbă forma artiştii mint frumos iar noaptea îşi plânge durerea ştiu... că a mai rămas lumină în întuneric când apă nu e căldură nu e oamenii nu ştiu că dincolo de viaţa lor viaţa are Viaţă! ei dorm şi în somn mizează totul la poker o ţigară şi... şah-mat!

poem de tavernă I
nu te vinde ieftin iubite ţâţe găseşti la toate aş vrea să fiu eu ultima pe care o striveşti în cuvinte nu te da oricui străinele nu ştiu să fie fecioare despletite doar eu pot fi mereu a ta nu zâmbi tâmp iubite vezi tu ele nu vor să se transforme pentru tine de mine te poţi agăţa când te rătăceşti printre necunoscute şi luminile se închid şi se deschid în vise de scânduri la fel şi uşile lăsând în urmă beţii neîmplinite

sticle şi o sfântă
sunt fata cu fluturi care aprinde focul şi se ascunde în sticle goale când ne desparte o sfântă cauţi umezeală când eşti singur ca un vierme şi mă trezeşti cu pilde să-mi schimb gândurile ca pe şosete nu mai pot fi cea care îţi vindecă durerea când zgarda te strânge am stat prea mult închisă între oasele tale încât am uitat să fiu sunt fata cu îngeri care-ţi aprinde viaţa şi se arată după sticle goale atunci când sfânta nu mai găseşte drumul

în suflet dero
fericirea miroase a dero când în culoarea portocalei o descoperi dimineaţa aerul înţeapă neîmplinirea şi ai nevoie de jumătate de oră să guşti păcatul fericirea are culoare de portocală beată spre răsărit când lumea îşi împarte somnul o aştepţi aproape o viaţa iar când vine pleacă dar merită să aştepţi măcar până la capătul zilelor

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 45

Zon@Literara

Data şi locul naşterii: 21.12.1970, Năsăud, jud. Bistriţa-Năsăud Studii: 1990- 1995, Facultatea de Litere, Universitatea BabeşBolyai, Cluj-Napoca, licenţiat în litere în anul 1995, diplomă de licenţă. Debut absolut: Revista Tribuna, noiembrie 1990. Cărţi publicate: E toamnă printre femei şi în lume, poezie, ed. Echinox, Cluj, 1993. Singur, poezie, ed. Euphorion, Sibiu, 1996. Plus, pamflete jurnalistice, ed. Trimera Print, Cluj, 1997. Nopţi şi zile, poezie, ed. Arhipelag, Târgu Mureş, 1999. Just So Poems, poezie, ed. Cartimpex,Cluj, 2000 (împreună cu Sorin Grecu). Din anii cu secetă, poezie, ed. Grinta, Cluj, 2005. Sex cu femei, roman, ed. Tritonic, Bucureşti, 2008, ediţia a doua 2009 (împreună cu Ştefan Doru Dăncuş). Viaţa fără urmări, ed. Brumar, Timişoara, 2010.

)

Mouse liric

Adrian Suciu
Fărădeliniştea
Dacă dragostea m-ar obosi pe cît e de tare, ar trebui să dorm minute în şir pe umărul tău în fiecare zi. Dacă bucuria de-a te şti vie rodeşte, va trîndăvi dragostea ghiftuită prin cămări! Ne putem petrece oboseala împreună. Mă înmoaie plînsul copiilor, suferinţa din dragoste şi somnul. Te fericesc pentru ochii tăi privindu-te şi mă rog ca Dumnezeu să fie un fotograf bun! Va vedea, astfel, că din cer atîrnă nori ca nişte sîni. Din cer, atîrnă sîni ofiliţi, ca nişte şosete pline cu pietricele. . Fărădeliniştea mea o vreau. Iar odihna şi pacea să le dai cui vei gîndi. Şi să-mi zideşti casă vătuită pe dinăuntru. Din poarta casei, deznădejdea să se audă ca un gîngurit de copil. Din poarta casei, scrîşnetul dinţilor să se audă ca un rîs cristalin. Căci vor trece mame cu prunci şi mamele vor spune acelora: Iată, mult se bucură bărbatul femeii! Şi nici mamele nici pruncii nu se vor sminti. Voi ţine, astfel, sufletul gol dinaintea ta cum aş ţine de ceafă un pisoi ud înnebunit după ţîţa mă-sii! Şi copiii fărădeliniştii vor mîngîia pisoiul şi-l vor usca în prosoape moi. Pisoiul va adormi sub soarele blînd şi nimeni nu se va sminti. Iar eu voi adormi pe umărul tău şi nimic nu se va sminti.

Magazinul cu şosete de regină
Visez o viaţă în care poţi şterge pe cineva din memorie cum ştergi gustul ţigării cu pastă de dinţi. Visez anotimpuri în care frica se pedepseşte cu fierul roşu. Fiecare inimă e un întuneric de nepătruns în care locuieşte un om singur. Din inimă, vorbeşte un om stingher ca un vers despre uitare într-un cîntec de leagăn. Ca un magazin cu şosete de regină în care nu intră nimeni. Din inimă se arată un cîine care, atunci cînd adulmecă numele de pe cruci, nu simte putreziciunea ci mirosul trupului proaspăt spălat. Se arată femei care visează doar să aibă pielea întinsă. Se arată autori de memorii premature. Cred că trebuie să ai mînă bună la singurătate ca să poţi locui inima ta.

Viaţa de apoi a gutuilor
Cînd cerul îmi pare prea mare şi mă striveşte, mă duc în pădure. Printre frunze, se văd doar bucăţi de cer, mititele. Şi eu trăiesc şi mă simt bine. Ca o călugăriţă care s-a rugat toată noaptea şi, înainte să adoarmă, se miră: Oare cine-o fi Dumnezeu? Ca un soldat care dezertează ca să-şi întrebe cîinele de-acasă: Oare borcanele cu gem sînt viaţa de apoi a gutuilor? Ca un călător străin undeva.

pagina 46

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

îl aşezi la masă cu tine îi vorbeşti de la egal la egal ca dali eu îţi vorbesc de jos aici purtăm ca pe nişte chivote capetele pictorilor nebuni aici se poartă la gât ochii lor ficşi şi toate bijuteriile mele sar în degete când aud poezii şi toţi zeii se spânzură morţi de poftă după vinul de la masa poeţilor

)

Mouse liric

Aida Hancer
plânsul copilului noaptea
plânsul copilului noaptea într-o cristelniţă despică mările şi mirosul tău de femeie de parfumurile cu care te dai plânsul lui ascuţit sângeros pe la colţurile gurii dă foc orei din noapte mamele îşi sugrumă soţii în somn căci numai un zeu asexuat poate să lase mai departe umbra lui ca un cleşte deasupra leagănului pe un perete sfinţii se gudură ca nişte căţei urechile lor sunt ca nişte tombole el le va câştiga pe parcurs plânsul copilului aprinde focurile şi opreşte visele între picioare ca-n nişte borcane reci cu filet

şi totuşi ei beau la masa de operaţie ei mestecă zaţul cu bisturiul scot în cele din urmă inima unul se împiedică plângând în perfuzii apoi se urcă în carul mare mahmuri şi-o duc de la tine

să fie lumină a zis şi a intrat

cu un zâmbet întipărit ca un pumn în obraz au luminat corect încăperea şi au aşezat în mijlocul ei masa cea mai lată de lemn neceruit apoi au pus cearşaful alb în care rămăseseră toate mişcările lui respirând cu pieptul neted, alb o uşă de frigider izbită la nervi toate răsucirile somnului când transpiraţia din dragoste te fugăreşte de pe o parte pe cealaltă cauţi colţul cel mai rece al pernei şi bagi mâinile sub cap ca să-ţi auzi sângele cum trece ca un cursor pe fermoar şi a fost lumină pacientul adus lângă care trofeu un lighean cu o zeamă gălbuie un soare topit un soare scos din aparatul digestiv asfixiat într-o noapte cu perna pe gură l-au aşezat alături de soarele mort inima lui tremura ca un sân rotunjor pe care-l loveşte cu cotul atunci când îşi pune rochia l-au deschis şi au turnat printr-o pâlnie roşie apa galbenă caldă până când în jurul inimii se făcuse un curcubeu de sânge ca de benzină când au cusut au astupat cu degetele aluniţele de pe piept din care ţâşneau şiroaie aurii calde când a plecat de acolo au stins întrerupătoarele

malpraxis la cina de taină
ca să fii sfânt mănânci zilnic pâine cu var zilnic pereţii casei te absorb ca pe un aer închis pentru ca gura să nu-ţi bată câmpii îi pui un zeu ca pe o cârpă boţită din care să muşti la durere să nu-ţi înghiţi limba singura haină cu adevărat transparentă singura pătură care nu te apără de frig şi de moarte ca să nu se împrăştie sângele tău îl strecori prin pâine

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 47

Zon@Literara

suflăm vreun cuvânt despre asta; e aici o gură ce rupe din amândoi, dar pe rând,

Mouse liric

un tresărit reţinut de insectă ce păşeşte pe propriile-i aripi şi se prăbuşeşte în faţă; ştiu cum se numără numerele şi cum se aud sunetele după ce toată muzica se resoarbe, dar nu cred că asta poate să însemne prea mult pentru cel pe care toţi îl aşteaptă, diapazon de falii corecte şi clare, toate ascunse în lungimea de undă a lumii eterne, o călătorie prin camera de lângă abia începută, abia zidită în somn; ce se ştie rămâne la fel de închis în pelicula de umbră a mărturisirii.

)

Şerban Axinte
Înapoi în paradisul minţii mele
toate cuvintele pe care nu ţi le-am spus trec în aburul repede al irealităţii; mai departe, mai în adânc, trupul tău răsfrânge lumina nelămurită; te crezi închisă în mintea mea, te văd cum te dezgoleşti atentă, te cred o frenezie risipită după un scurt moment de desprindere; uşor frivolă, cum îmi place să te ştiu când te cuprinzi singură, îţi văd sânii de adolescentă cum rodesc în paradisul minţii mele.

Din Dumnezeu a mai rămas doar un ciob
să despicăm firul în patru: nu ai aşteptat să te înrăieşti de tot şi ţi-au ieşit prin degete viscerele; ce diafan, ce vorbe înşurubate-n creier degeaba; deziluzie totală, marş prin spate, ultima evadare. cadenţa, nu pierde cadenţa, lasă cadenţa în seama proştilor tu ai altceva de făcut, nu te iluziona, nu ai nimic de făcut s-a terminat cu tine, te cunosc, nu mă înşel. ţi-am dat de pomană o flegmă, şi tu… tu eşti prostul proştilor, nu mai eşti bun nici de plimbat prin spitale, s-a terminat raţia, s-a zis cu prefăcătoria, ai înghiţit momeala, acasă, fugi acasă cât te ţin picioarele. din dumnezeu a rămas doar un ciob diafanule, nu ţi se permite să ieşi din istorie . e ca şi cum ţi-ai dori să mori exact în momentul în care ai descoperi avantajele morţii subite şi moarte plictiseşte audienţa. anecdota ţine-o pentru tine dar tu, încăpăţânat cum te ştiu, te-ai întors şi mi-ai propus să despicăm de-adevăratelea firul în patru. s-ar cuveni mai întâi să ne strângem unul pe altul de gât.

Diapazon
se întorc sunetele şi orele lui fără scăpare şi fără oglindire în el însuşi, ca o piramidă abia ridicată în deşertul din camera din spate. aici a sosit aseara un batrân cu o singură zi rămasă, de aici văd eu cum aburul irealizează tot ce cuprinde, cum mâna rămâne afară şi rupe din aer ca dintr-o femeie abia imaginată, tu să cobori în sunetul ultim al luminii şi al întunericului deopotrivă, să încerci să rămâi singur în camera din spate şi să aştepţi să fii recunoscut; şi vorbele uşoare să rămână în urmă, abia să atingă uşor creştetul ca o coroană, nu a omului, ci a celui de lână el, a doua zi să îndepărtăm cerul din frunze şi să vedem cum se întorc în pământ umbrele gândurilor noastre, fără să ne închipuim că trăim, fără să

pagina 48

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

S-a născut în 23 iunie 1987 la Motru, judeţul Gorj. Debut în revista "Ogrlinda Literară" în 2005. Publică două plachete de versuri în ţară ("Al treilea ochi", "Ioana îl aşteaptă pe Godot") şi unul în străinătate ) "Poetul. străzii@zahoo.com"), dar e de părere că "Simfonia frânei" reprezintă începutul poeziei lui. Înfiinţează în 2010 la Timişoara revista de literatură tânără "Subcultura - kalaşnikov de idei" şi este redactor din 2009 la revista "Contemporany Horizon". Publică poezie şi cronici literare în diferite reviste şi este membru al Cenaclului "Pavel Dan" din Timişoara.

Marius Ştefan Aldea
Îmi urăsc atât de tare pulsul
lui Aleksandar Stoicovici Îmi urăsc pulsul când alerg după tramvai sângele-mi este fugă absurdă de cai primeşte acest poem sonat femeie aş spune mai multe dar mi-e cald cineva a făcut focul în mine mi-a adunat oasele frumos ca pe nişte surcele şi a aprins un foc straşnic în jurul căruia băieţi şi fete fac poştă o sticlă de ceva şi un chiştoc de tăcere îmi urăsc pulsul căci este ca un pian dezacordat în cutia căruia praful face carieră îmi urăsc pulsul pentru că este un vânzător de ziare bipolar aici euforic aici ursuz îmi urăsc pulsul draga mea îl foarte urăsc atunci când te iubesc flux-reflux atât de tare îl urăsc încât l-aş înlocui cu violoncelul jaquelinei du pre ori cu un râs ori cu un plâns medicii spun că este normal să îl urăsc atât de mult doar sunt poet.

Între Tecuci şi Bârlad
tovarăşii de călătorie din compartimentul în care m-am nimerit şi eu parcă au luat-o razna o studentă măruntă cu sâni mari îşi trece râzând mâinile prin părul ca o ploaie şi face schimb de id cu un tânăr elegant în legănatul trenului carnea lor se atinge cât numai să scape de moloşeală un bătrân îşi întinde masa câmpenească pe un ziar de scandal. pâinea ruptă în mâini acoperă fata de la pagina 5 acum el sparge o ceapă şi dictează o scrisoare nepoatei lui surdo-mute scrie aşa. mă voi mai trăiţi? lăcrimăm cu toţii când dinţii lui ronţăie ceapa lângă el călugăriţa vorbeşte de minute bune la telefon. nimic nu mă opreşte să mi-o imaginez goală şi ruşinoasă. mă uit ba la ea ba la pământul arat nimic nu mă opreşte să-mi spun că apa e singurul bărbat care o atinge cu mâini reci mă uit ba la gura ei ba la pământul arat sunt convins că e arat aşa cum trebuie sunt convins că e o femeie frumoasă nimic nu mă opreşte să o salvez de ea de costumaţia asta caraghioasă de tatăl nostru care eşti în ceruri dar cum să fac asta când pe toţi ne paşte nebunia puţin mai încolo sunt oamenii în doliu obosiţi şi binedispuşi vorbesc despre o înmormântare la care s-a plâns aşa frumos sincere condoleanţe le-aş spune dar cum să fac asta când pe toţi ne paşte nebunia acum bătrânul se ridică în picioare seamănă cu un dictator atins de alzheimer

)

Mouse liric

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 49

Zon@Literara
am dat o recomandată specială trebuia să vină confirmarea nu răspunde nimeni ce face factorul poştal. îl dau în judecată m-a costat 100 de mii nu puteţi da un telefon? nici eu n-am să mă mai uit la voi un ţigan cu faţa lungă povesteşte de blestemele părinţilor. femeia lui a născut un pui de panteră. ne roagă să-i turnăm apă în căuşul palmei are buzele şi sufletul uscate când vine conductorul îi pupă mâna apoi pupă podeaua şi se jură că are un tată mort la Iaşi de doar câteva ore. ne uităm ba la el ba la pământul arat. în curând se va însera dacă aruncăm privirea pe geamul din dreapta ne trezim la marginea unui cer senin dacă aruncăm privirea pe cel din stânga o pajişte uscată rămâne în urma noastră ca o haină ce nu ne mai încape gâşte albe îşi întind aripile – ne uităm ba la ele ba la pământul arat nu ştim de unde venim şi nici încotro mergem.

pusă la înmuiat în halba cu bere desigur că eram tânăr şi îi dădeam dreptate omului în speranţa să mai facă cinste un rând desigur că eram tânăr şi frumos şi râdeam în sinea mea ameţit şi nemuritor bineînţeles că m-am îndrăgostit de o fată cu părul împletit precum cozonacii copţi ai bunicii de frumosul ei trup nu vă mai spun nimic îl găsiţi şi-n alte poeme mai târziu mi-am luat o dacie la mâna a doua era iarnă mă întorceam de la serviciu ea m-a sunat mi-am luat lucrurile s-a terminat era iarnă poleiul făcea trotuarul ca o curvă de sezon am apăsat pedala de frână am lovit un camion am avut noroc m-au băgat în ghips în timp ce ea probabil intra în viaţa şi în carnea altuia ca heroina.

)

A IV-a simfonie
Plouă de trei zile şi un chiştoc de noapte luna s-a pitit în tine – o pată de mucegai bine că avem calorifere cu febra în delir bine că azi eşti glonţul meu preferat pe care o să mi-l trag în cap la oră de vârf când caii putere au doliu injectat şi maşinile merg greoi ca la înmormântare la un sens giratoriu se naşte absurdul dintr-o mamă speriată şi frumoasă într-o ambulanţă blocată în trafic cu echipajul de salvare transformat în haită de hiene doar ploaia spală mizeria ca o soţie cu vânătăi sub ochi şi carnea lăsată precum cearcănele de puber plouă de trei zile şi un chiştoc de noapte bine că te-a prins aici la mine.

Ceai
Eşti nervoasă că te zgârii în barba mea când mă săruţi ca într-o iarbă sălbatică prin care doar şoaptele trec încruntate ca dihăniile îţi strâng sânii între pleoape printr-un clipit prelungit până te ia un frig lăuntric iar sfârcurile îţi prind flori de gheaţă precum geamlâcurile caselor faptul că nu mă bărbieresc prea des te scoate din sărite ai fi în stare să mă urăşti o veşnicie pentru asta dar îţi trece repede când îţi spun îmbracă-te mergem să cumpărăm cadourile de crăciun acum suntem pe trotuar eşti fericită vorbeşti întruna şi-mi îmbrăţişezi cotul cu mâna în iarna de afară gurile noastre sunt două ceainice aburinde.

Ultima simfonie a frânei
Să nu ai niciodată încredere în femei şi în frânele de dacie îmi zicea cândva un miner vulgar cu mustaţa ca o pufoaică murdară

pagina 50

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

Curente, generaţii şi premii literare
1. De peste trei decenii se vorbeşte în spaţiul cultural românesc despre postmodernism. Mai mult, aud peste tot acest cuvânt: în biserică, în amfiteatrele universităţii, în piaţă, în mall, la cinema, în campaniile electorale, la televizor etc. Am senzaţia că toată lumea bârfeşte sau argumentează ceva cu privire la acest curent. Din punctul dumneavoastră de vedere, care credeţi că ar fi abordarea coerentă cu privire la acest curent? (Mai) Putem vorbi despre un postmodernism românesc? 2. S-a constatat că ultimele generaţii literare s-au coagulat datorită relaţiilor de prietenie dintre scriitori. Cât de reală (sau necesară) este această solidaritate dintre scriitori? Există un dialog (real) între generaţii? În fond, ce înseamnă, pentru dumneavoastră o generaţie literară? Există vreo legătură între vârsta biologică şi abordarea unor anumite genuri literare? 3. Care ar fi portretul scriitorului român după două decenii de liberă circulaţie? În ce măsură a influenţat această deschidere literatura română? Dar opera dumneavoastră? 4. Un produs al postmodernismului este internetul, comunicarea virtuală şi blog-literatura. Cenaclurile literare, dar şi scriitorii s-au mutat pe internet. Cele mai multe cenacluri sunt configurate sub forma unor reţele de socializare, numite flagrant reţele literare. Cât de relevante sunt aceste cenacluri literare pentru scriitorul român contemporan? Se spune că internetul îl eliberează pe scriitor de canon. Cum comentaţi acest lucru? 5. Ce viitor are literatura română (în contextul globalizării culturale)? Care ar fi portretul unui posibil scriitor? Se spune că reprezentanţi importanţi ai generaţiei `80 se dezic de gruparea din care vin sau că noua generaţie nu se mai percepe ca o grupare. Cum comentaţi acest lucru? 6. Putem vorbi de o competiţie literară între generaţiile literare? (Trebuie să o spunem: competiţia literară nu e un produs postmodern dar, în plină postmodernitate, problema capătă dimensiuni comerciale, de marketing editorial). Dacă vorbim de competiţie literară, în ce constă aceasta? Argumentează într-un fel vreun premiul literar valoarea scriitorului? În ce măsură moneda Nobel influenţează destinul unei literaturi (naţionale) sau a unui scriitor? Anchetă realizată de Paul GORBAN Aşteptăm răspunsurile dumneavoastră la adresa redacţiei: zonaliterara@yahoo.com

Confuzia de valori, prin stabilirea unor criterii neafişate sau explicate, a realizat un conglomerat de „lume scriitoricească”. Gellu Dorian
1. Atîta timp cît se poate vorbi, în sensul de istorie literară, sau canonic, ori pur şi simplu în diverse colocvii, simpozioane, în şcoli, în universităţi despre clasicism, romantism, modernism, de ce nu am putea vorbi şi despre ultimul „curent”, singurul împrumutat de literaţi din alt domeniu de activitate, cum este postmodernismul. La noi s-a început tîrziu discuţia despre postmodernism. Ne-am aliniat, cum se spune, în marele pluton, mult după ce Lyotard şi Ihab Hassan dădeau tonul dincoace şi dicolo de ocean „oboselii uriaşului” care era modernismul şi continuării lui în mai toate domeniile artei. În cartea sa – Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane – Steven Connor explică foarte bine teoriile contemporane ale acestui ultim mare curent

)

Zon@ncheta

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 51

Zon@Literara
cultural. „Teoreticienii” postmodernismului românesc, în afară de şcoala de la Cluj, n-au făcut decît să privească uşor în jurul lor sau chiar în sine şi să perceapă acest nou val doar în funcţie de ei, nerespectînd privirea de ansamblu, principiile şi criteriile acestui curent ce a avut menirea să clasifice o ultimă etapă din viaţa culturală a lumii, începînd cu structurile vizibile ale arhitecturii şi ajungînd chiar la cele ale artei populare. Abordarea corectă ar fi una de reformare a falselor teorii şi încartiruiri de tip Cărtărescu, autor care a dat un ton fals de înţelegere, receptare şi haşurare a postmodernismului românesc, deşi nu unul de desconsiderat, însă unul de „gaşcă”, de „cenaclu” dacă vreţi. Abordările sunt puţine, schematice, foiletonistice, cum ar fi cazul cărţii mereu reeditate, destul de subţirele, a lui Daniel Corbu. Şi asta ca să citez doar doi poeţi români care au avut în mod consecvent astfel de abordări ale postmodernismului poetic românesc. 2. S-o iau de la coadă. Genurile literare nu se abordează în funcţie de vîrstă, ci pur şi simplu se atacă cînd te apuci de scris. Nu există o vîrstă stabilită pentru poezie – deşi unii tot dau vîrstele lui Rimbaud, Labiş şi Eminescu la noi, ba unii chiar se limitează la vîrsta lui Iisus, însă puţini se duc cu gîndul la vîrsta lui Goethe, de exemplu, şi exemplele ar putea continua, chiar dacă vîrsta propice stării poetice, care cere candoare, dezinvoltură, pare a fi cea a tinereţii, însă tinereţea poate dăinui în trupul şi fiinţa poetului pînă la adînci bătrîneţi -, cum nu există o vîrstă pentru proză, o alta pentru teatru sau mai ştiu eu ce alt gen, dacă la asta v-aţi referit. În timp ce generaţia literară ţine de vîrsta biologică. O generaţie, conform unor păreri deja încetăţenite, se poate ivi la treizeci de ani, însă asta nu înseamnă că este stabilit şi anul cînd aceasta apare. De regulă ivirea unui lider ar putea defini profilul cronologic al unei generaţii. Pînă la Nichita Stănescu, un lider necontestat al generaţiei şaizeci, nu prea s-a vorbit de generaţia lui Eminescu sau Macedonski, apoi de cea a lui Blaga, Barbu sau Bacovia, ci poate doar de generaţia antebelică sau cea interbelică, pentru că cea postbelică a fost crunt stopată în evoluţie, deturnată după jdanovismele venite la noi odată cu

bolşevismul. Însă de la Nichita Stănescu se poate vorbi de o generaţie bine conturată, cu o listă impresionantă de nume, cu individualităţi uşor remarcabile. Apoi anii optzeci, grăbiţi de influenţele beatnicilor introduşi în peisajul liricii româneşti de cenacliştii de luni, au adus în profilul cronologic al generaţiilor de la noi o promoţie nouă de poeţi, cea cunoscută sub genericul incontestabil de optzecişti, grupare care a schimbat foarte mult configuraţia poeziei româneşti, căreia, aproape forţat, i s-a impus un lider, pe Mircea Cărtărescu, deşi foarte uşor ar fi putut fi adus în frunte un altul, cum ar fi Ion Mureşan, de exemplu, însă blazonul cărtărescian, ivit din Cenaclul de Luni, aproape că nu mai poate fi detronat. Şi nici nu este recomandat să se facă o astfel de rocadă. Şi valorile acestei promoţii, considerată deschizătoare a unei noi generaţii, după cea a lui Nichita Stănescu, dusă pînă la promoţia anilor două mii, sunt individualităţi bine conturate, uşor de remarcat, diversificate în mai toate genurile; mai mult ca în oricare altă generaţie, aici fiind mulţi scriitori care abordează cu succes toate genurile literare. Prin urmare, s-ar putea trage o concluzie care ar defini noua vîrstă dintre generaţii, cea de douăzeci de ani. Dialogurile, solidarităţile, schismele dintre scriitori sunt fireşti, apar dintr-un fond ce-şi pierde în timp originile. Prieteniile sunt din ce în ce mai rare sau formale. Exemplele sunt elocvente, se ştiu. Unde există acum un grup de prieteni scriitori, trebuie să apară cineva să bage dihonia. Grupul de la Durău este un exemplu. Rezistă de peste douăzeci de ani, cu mici frîngeri de ritm din cauza unor membri, chiar dacă s-au încercat tot felul de imixtiuni. Există, totuşi, o solidaritate, cea de breaslă, care ar trebui să fiinţeze coerent. Lipsa acesteia a dus la diminuarea imaginii scriitorului român, care în ultimii douăzeci de ani şi-a pierdut prestanţa, notorietatea, acesta fiind într-un evident con de umbră, deşi activitatea scriitorilor nu este cu nimic mai prejos decît cea de acum cincizeci de ani, să zicem. 3. Unul al acestei „anormalităţi normale” în contextul schismelor sociale, lipsei de convingere că totul trebuie schimbat. Confuzia de valori, prin stabilirea unor criterii neafişate sau explicate, a realizat un

)

pagina 52

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
conglomerat de „lume scriitoricească”, încît îţi este foarte greu să delimitezi clar un portret al scriitorului român pe care ai putea să-l expui fără nici un risc în orice piaţă c ulturală a lumii. Nici criticii, nici istoricii literari nu s-au străduit prea mult să realizeze un astfel de portret. Scriitorii români care reuşesc să-şi facă un profil remarcabil pe „simezele” lumii literare care ar putea alege valorile nu sunt întotdeauna şi cei care pot fi „portretele” cele mai reuşite. Fie că sunt „figuri” de moment, mimi ai altor „valori” în vogă în altă parte, ţinuţi în braţe de „găştile editoriale”, fie sunt copleşiţi de propria imagine încît îi jenează alipirea noţiunii de „român” celei de „scriitor”. „Deschiderea” de care vorbiţi a scos la iveală mai mult defectele scriitorului român, iute amendate de ochiul vigilent al cititorului, decît calităţile, uneori deloc neglijabile ale acestuia. Ar fi un reflex de vanitate, dacă aş discuta despre „opera mea”. S-o facă alţii. 4. Nu ştiu dacă internetul este un „produs al postmodernismului”, ci mai curînd o modalitate mult mai comodă şi mai rapidă de comunicare, care a venit din dorinţa omului de a simplifica şi a face totul mai eficient. Fuga spre astfel de „reţele literare” a creat valuri nesfîrşite de veleitari care îşi exhibă „creaţiile” şi opiniile pe aceste reţele, făcînd, de cele mai multe ori, mai mult rău decît bine. Aşa cum fuga unor scriitori din pagina intimă de jurnal în cea de blog a creat o specie nouă de „scriitor”, născut din orice altă profesie, care îşi face „datoria” zilnică, aceea de a posta pe blog-urile proprii tot felul de idei, opinii care, dacă scriitorul mai este şi de notorietate, mişcă lumea spre o falsă imagine. Nu am deloc o părere bună despre aceşti blogeri. 5. Acelaşi viitor cu al limbii române. Dacă limba română va dăinui şi va evolua spre binele ei, şi asta se poate face şi prin literatură în mod special, literatura română va avea numai de cîştigat. Globalizarea, în sensurile ei bune, ţine cont de valorile identitare puternice, care îşi aduc în faţă cultura, tradiţiile, dimpreună cu inovaţiile şi toate cîte ies din astfel de acţiuni benefice. Portretul scriitorului într-o astfel de globalizare va fi cel pe care ştie să şi-l impună prin aducerea în faţă a identităţii clare a limbii şi culturii din care vine. Dacă va fugi

în altfel de modele, de vaduri ale succesului rapid şi facil, îşi va pierde identitatea. Se spun multe despre generaţia optzeci, chiar şi acest lucru, că „reprezentanţii de seamă” ai generaţiei s-au dezis de gruparea căreia i-au aprţinut. Unii au chiar făcut-o pe cont propriu, în istoria i-a perceput ca reprezentanţi pur şi simplu ai acestei generaţii. Nu toţi reprezentanţii unei generaţii pot fi de seamă, însă unii dintre cei ignoraţi astăzi pot fi mîine valorile care contează. Nici o generaţie nu rămîne sine die o „grupare”, care să urmeze nişte reguli, cum sunt cele ale prieteniei, însă, chiar dacă individualităţile se dispersează, se disting, se rup de grupare, în ansamblu reprezentanţii unei generaţii fac portretul unei etape importante din istoria unei literaturi. 6. Competiţia există din totdeauna. Va exista. Însă clasamentele care se fac uneori, ierarhiile valorice ivite peste noapte sau la sfîrşit de an nu sunt relevante şi nu sunt rezultatul unei competiţii, ci oglinda unor mentalităţi, fie de grup, fie individuale ce-şi expun opiniile, gusturile care nu fac decît să-i reprezinte pe cei ce fac acel lucru nu şi pe cei ce sunt astfel clasificaţi. E, dacă vreţi, un fals marketing editorial sau de imagine de moment. Competiţia literară se face în faţa hîrtiei, cu conştiinţa propriei valori în context cu marile valori la care te raportezi. În rest sunt vorbe şi păreri ce nu merită luate în seamă. Un premiu este o recunoaştere numai atunci cînd acesta este legitimat de un juriu care contează, de o instituţie care a făcut dovada, în cea mai mare parte, a unei obiectivităţi incontestabile, chiar dacă orice premiu naşte „contestaţii” şi comentarii de tot felul. Valoarea scriitorului este cea a operei sale, dacă există şi este pusă în evidenţă de o recunoaştere largă şi în timp. Orice literatură este ea însăşi, cu sau fără premiul Nobel, care, adus într-o literatură, reflectă un ecou ce o pune în evidenţă prin chiar opera acelui scriitor. Nu se cunosc literaturi ale lumii care şi-au schimbat consistenţa după ce un reprezentant al acelora a fost încununat cu rîvnitul premiu. Însă trebuie să recunosc că măcar în faţa cititului român un premiu Nobel adus de unul dintre scriitorii ei ar da bine şi privirea acestora ar îmbogăţi imaginea deteriorată a acestuia.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 53

Zon@Literara

Zon@ncheta

Câţiva dintre optzecişti vor supravieţui prin desprindere individuală de mentalitatea de grup. Theodor Codreanu
1. Un răspuns amplu la întrebarea dv. cititorul îl poate găsi în cartea mea Transmodernismul, apărută în două ediţii (2005, 2011). Sintetizând, conceptul de postmodernism este şi va mai fi folosit în continuare, cu atât mai mult, cu cât el devine mai gol de conţinut. Conceptul este rodul a ceea ce eu numesc „complexe de cultură”. Termenul tare va rămâne însă modern-ul, care, la rândul său, a dus la modernism, menit să particularizeze o tendinţă a modernităţii interbelice româneşti, prin teoretizarea lui E. Lovinescu. Cu alte valenţe, termenul a circulat şi-n Occident, de la care s-a ajuns la postmodernism, impus îndeobşte din 1979, printr-o carte a lui Lyotard. La noi, generaţia ’80, spre a se delimita de generaţiile anterioare (a lui Nichita Stănescu şi a lui Cezar Ivănescu), a redus, în bună măsură, postmodernismul la ceea ce s-a numit textualism, la modul parodic, cvasi-ludic, cu o pretinsă întoarcere la concret. Forţând lucrurile, desigur, se poate vorbi de un postmodernism românesc, „clasicizat”, din păcate, înainte de a da o mare literatură, întrucât niciodată o şcoală literară nu supravieţuieşte fără a lăsa în urmă capodopere. Câţiva dintre optzecişti vor supravieţui prin desprindere individuală de mentalitatea de grup. Mă gândesc la un Matei Vişniec, bunăoară, sau la un Constantin Virgil Negoiţă. Chiar şi Mircea Cărtărescu a pretins că postmodernismul s-a sfârşit odată cu Levantul, ceea ce nu e departe de adevăr. Numai că de la Levantul el n-a mai dat ceva la fel de consistent. A reuşit ceva în proză, dar fără o finalizare de rang canonic. 2. Atunci când nu intervine ostilitatea ideologică, cea mai păguboasă în materie de cultură, există o relaţie normală între generaţii, căci funcţionează criteriul valoric care poate duce la stimă reciprocă. La fel de rău ca ideologia este narcisismul individual şi de grup, izomorf ideologicului, altminteri. În asemenea situaţii, generaţiile nu mai au convingerea unei misiuni culturale şi naţionale. În secolul al XIX-lea, boala conflictului între generaţii încă nu se împânzise, de unde şi eficienţa naţională şi literară care a culminat cu marii clasici. Eminescu nu l-a simţit pe Vasile Alecsandri ca ostil generaţiei sale şi nici Alecsandri pe Eminescu. Prin raţionalismul său cartezian, Titu Maiorescu a fost cel dintâi care a încercat să arunce anatema asupra generaţiei paşoptiste, dar Eminescu i s-a opus, având întreaga conştiinţă asupra importanţei mişcării de la 1848. Epigonii exprimă această solidaritate între generaţii, avertizând asupra influenţei nefaste a raţionalismului cartezian într-o falsă modernitate. Din păcate, cu sămănătoriştii şi cu moderniştii, ideologicul şi-a vârât coada între generaţii, iar postmoderniştii a continuat boala. Să dau un exemplu din Basarabia. Între generaţia lui Grigore Vieru şi cea a lui Nicolae Dabija a existat o deplină solidaritate, de o mare eficienţă în mişcarea de renaştere naţională. Cineva parcă şi-a băgat coada între generaţiile Vieru-Dabija şi optzeciştii lui Emilian GalaicuPăun, cu consecinţe dezastruoase în destinul politic şi cultural al Basarabiei. Asupra acestei maladii româneşti, îndeobşte, a atras atenţia încă Mircea Eliade. Iată ce spunea el: „Înainte de Eminescu – la Heliade Rădulescu şi, mai ales, la Hasdeu – cultura românească se situa altfel faţă de Europa. Avea curajul să (se) aşeze faţă în faţă, în raport de egalitate. Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea. Hasdeu, marele naţionalist, nu are nici

)

pagina 54

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
un sentiment de inferioritate faţă de Europa. În articolele sale politice, compara adesea România cu Italia. Nu avea sentimentul că participă la o cultură mică, meschină sau modestă (aşa cum credeau, bunăoară, Maiorescu şi Caragiale). De aceea găsim la Bălcescu, Heliade Rădulescu şi Hasdeu cea mai bună atitudine spirituală şi politică faţă de Europa pe care o poate avea România modernă. De la Eminescu încoace, ne zbatem ridicol într-o luptă sterilă; ne acuzăm unii pe alţii că suntem «reacţionari» sau «occidentalizaţi», că «mirosim a opincă» sau că «maimuţărim Parisul» – ca şi când asta ar fi problema culturii româneşti. Am arătat de mai multe ori că asemenea discuţii (pro sau contra Europei) n-au nici un rost, şi că cele mai româneşti genii creatoare (un Cantemir, un Hasdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc – ca orice geniu etnic – se manifestă rezistând, opunânduse, alegând şi respingând” . Ceea ce subliniază Eliade aici e tocmai influenţa nefastă a ideologicului. Pe de altă parte, vârsta biologică nu coincidea cu cea spirituală, încât a încadra pe un scriitor într-o „şcoală” de generaţie anume e o aberaţie. Maiorescu nu a ezitat să-l considere pe Alecsandri solidar cu „noua direcţie”, deşi era cotat ca „paşoptist”. 3. Cele două decenii de „liberă circulaţie”, cum o numeşti, n-au avut nici o urmare spectaculoasă asupra scriitorului român. În primul rând, nu i-a dat geniu, fiindcă geniul nu depinde de mediul social. Dimpotrivă, această libertate l-a dezavantajat, fiindcă l-a dezgolit de aura pe care se iluziona că o are în regimul comunist. Revoluţia a dat o lovitură năprasnică intelighenţiei româneşti. Dacă înainte scriitorul era anihilat pietrificat de ideologie, acum ideologia se lăbărţează fără oprelişti în destinul său. Şi atunci, şi acum, scriitorul are succes în măsura în care se supune comandamentelor ideologice. El a trecut de la marxismul ceauşist la neomarxismul „corectitudinii politice”. Numai aşa poate ajunge un răsfăţat în massmedia, diriguitor de opinie publică, şef de instituţii culturale, premiat, academician, decorat cu înalte distincţii republicane etc. În ce mă priveşte, am sperat că libertatea pe care mi-am asumat-o în anii comunismului va avea consecinţe asupra „libertăţii” postdecembriste. Numai că această libertate e din ce în ce mai mult spulberată de libertinajul fără margini, oglindă a lipsei statului de drept. Singura şansă

a unui intelectual, oriunde pe mapamond, este să rămână prieten al adevărului. 4. Internetul nu este un produs al postmodernismului, ci al tehnicii. Să nu confundăm planurile. Poate doar blogomania să fie produs al postmodernismului, în sensul proliferării unei subculturi de masă, în care se răsfaţă canceros ignoranţa, agramatismul, prostia, vulgaritatea şi mizeria umană care-şi răzbună toate frustrările suferite în istorie. Dar blogul poate să fie şi ultima dintre posibilităţile de comunicare ale unui scriitor adevărat, cum i se întâmplă, astăzi, lui Paul Goma, marele izolat de naţiunea căreia i-a dat partea lui de libertate. Apoi, blog-literatura aduce o şansă pădurilor, tot mai puţine pe glob. Dar ea are dezavantajul că te aruncă, iremediabil, în labirint, într-un anonimat ucigaş de personalitate, într-o ficţiune radicală similară cu dispariţia culturii şi a omului. Poate că internetul eliberează scriitorul de „canon”, cum zici. De fapt, îl eliberează de exigenţele artei şi, deci, nu mai este scriitor. Devine unul dintre anonimii care se „distrează” din lipsă de altceva mai bun. 5. În contextul globalizării culturale, care sper că nu se va produce, talentele se pot salva doar aleatoriu, individual, după cum vor şti să se adapteze la gustul şi ideologia unor centre culturale rupte de naţiuni. Portretul unui asemenea scriitor? Nici nu vreau să mă gândesc la el, căci nu poate fi diferit de struţocămila cantemiriană. Cât despre încercarea de autosalvare a optzeciştilor, am răspuns deja. 6. Nu cred în „competiţii literare”. Ele se desfăşoară la nivel de olimpiade şcolare, dar nu şi la maturitatea scriitorului. Singura competiţie fecundă a scriitorului este cu el însuşi. Cu alţii nu are nici o relevanţă. Cu atât mai mult, cu cât, intrată în capcana comercială, literatura se sinucide, fiind pusă în slujba individului uman, nu a artistului. Ideea de „competiţie” se leagă de premiile literare, care, de regulă, nu se acordă după valoare, ci după alte criterii, deşi se pretinde contrariul. Premiile exprimă cel mai bine mentalitatea narcisistă de grup. Iar narcisismul ideologic este şi cel care duce la Premiul cel Mare, la Nobel. De aceea, ideologia premierelor este caritabilă, în cel mai propriu sens al cuvântului. Că printre „nobeliaţi” s-au nimerit şi valori de excepţie, faptul ţine de purul hazard.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 55

Zon@Literara

)

Zon@ncheta

nu mai putem vorbi de competiţii literare, dar nici de receptarea cărţilor bune care apar în cursul unui an editorial Daniel D. Marin
1. Dacă se vorbeşte de atât de mult timp şi în atâtea locuri probabil că m-aţi auzit deja şi pe mine vorbind despre el. Deşi nu cred că prea coerent şi nici peste tot. Dar de vorbit cred că se va mai vorbi, mai ales că n-a rămas „răstignit” în aceşti 30 de ani, ci s-a „reinventat” şi probabil că nu puţini îl reinventează şi azi. Despre cel românesc nu ştiu cât aş mai avea de căutat (deşi sigur aş mai avea!), de nu cumva nu l-am privit decât ca pe o promisiune, via Nedelciu şi via Cărtărescu (“Levantul”), şi de aici poate şi polemica teoreticienilor optzecişti. Sigur că am putea să reţinem fără nici o ezitare ideea că o identificare a lui se face nu atât în funcţie de tehnicile utilizate (ironia, parodia, intertextul şi celelalte), cât mai ales în funcţie de raporturile dintre autor şi text şi dintre text şi lume, şi de aici am putea discuta foarte mult. Dar m-ar tenta mai degrabă o mutare a dezbaterii spre “Postapocalyptic Loft HiStory”, iniţiată deja de Alexandru Matei în prefaţa cărţii “Ulise şi jocul de şah” (Ed. Charmides, 2011)… 2. Nici reală şi nici necesară, aş răspunde expeditiv cu privire la solidaritatea dintre scriitori. Sau, nu o dată, superficială (am văzut scriitori solidari cu alţi scriitori până în clipa în care cineva le-a acordat acestora din urmă – în detrimentul celor dintâi, se subînţelege – te miri ce „distincţii” sau pur şi simplu ceva ridicol şi de tot nesemnificativ). Solidaritatea se întâmplă atunci când conştientizezi pe de-a-ntregul (nu formal si nu conjunctural) plus valoarea cuiva. Legat de dialogul dintre generaţii (înţelese ca arii cronologice distincte nu doar din perspectiva criteriului biologic, dar şi a paradigmei date de noile sensibilităţi literare şi existenţiale şi acutizarea diferenţelor atât în scriitura propriu-zisă, cât şi, implicit, în substanţa polemică a noului discurs literar), când cineva din “generaţia mai mică” ascultă cu atenţie ce are de spus cineva din „generaţia mai mare” (cum mi s-a-ntâmplat) e ok. Când însă cineva arată ceva important din interiorul propriei generaţii (cum, la fel, mi s-a întâmplat) încep să apară deja mici impedimente. Ion Zubaşcu spunea că atunci când era tânăr era atent la generaţiile mai vechi, dar că o dată cu trecerea timpului e şi mai atent la generaţiile mai noi – deci se prea poate şi invers! Eu nu m-aş mai referi, de fapt, la generaţii – ar fi şi demodat (şi nerealist chiar) să fac acum asta. Îmi vine greu să cred că scriitorii care ne vor urma se vor mai grupa în „generaţii”. Ele aveau un sens înainte de ’89 (pentru că atunci chiar se putea vorbi de solidaritate), ele aveau un sens şi până de curând şi vor avea încă sens pentru istoricii literari, dar pe noi, ceilalţi, nu prea văd de ce ne-ar preocupa. 3. A circulat liber Marius Ianuş când a scris, împreună cu Dumitru Crudu, manifestul fracturist (foarte liber, mai ales că o parte din el a şi „importat-o”; mi-ar fi plăcut să scriu

pagina 56

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
„exportat-o”). Dar deschiderea autentică o consider a fi cea dintre noi înşine şi noi înşine – plonjonul acela direct în propria interioritate şi, apoi, mai încolo, în interioritatea tuturor. Mai ales astfel cred că se deschide cu adevărat o literatură. A nu se înţelege că Marius Ianuş n-ar fi contribuit la deschiderea ei. Dar în afară de acest gen de deschidere (pe care nu-l devalorizez) îl avem în ultimii 20 de ani şi pe cel „insinuat” de mine ceva mai devreme. Avem autori noi (=originali) şi chiar decisivi, deşi despre unii dintre ei s-a aflat mai puţin (mă bucur, de pildă, că după o perioadă de ignorare de circa 10 ani, începând cu 2006 a fost descoperit poetul Constantin Acosmei; observ că, tot cu întârziere, încep să fie descoperiţi şi autori (şi) mai recenţi, dar în general „ocupaţia” aceasta, de descoperire a autorilor cu adevărat relevanţi, a cam capotat). 4. Să nu fim chiar de tot „fascinaţi” de această mutare – calitatea scrisului de pe aceste site-uri literare şi „reţele” nu s-a îmbunătăţit cu nimic ca urmare a simplei prezenţe a scriitorilor pe acolo. Ba din contră (şi o spun inclusiv în calitate de editor pe site-ul RoLiteratura, unde pot urmări de foarte aproape evoluţia unor autori). Relevante nu sunt, în sens literar. Pot să fie, în schimb, social (acum nu mai putem suferi de singurătate, nu?! Deşi numărul de cititori a scăzut, oricare dintre ei ne poate comenta „live”/ admira/ înjura, şi asta nu poate decât să ne-ncânte!...). Dar nici unul din aceste site-uri, singur, nu poate să ţină loc de proprie oglindă (abia de aici am putea vorbi de „eliberare”). Şi nici de canon. Cu acestea din urmă au de-a face doar cărţile. 5. Habar nu am de făcut portretul unui „posibil scriitor”, şi nici al unui imposibil scriitor. N-am stat să (mă)-nchid într-un standard (deşi pe oricare dintre cei doi îmi place să cred că îl recunosc de departe). Nu îmi dau seama exact ce înseamnă, în context, “dezicere”. Poţi să te dezici, de pildă, de ceva ce nu ai zis? Or limitările şi delimitările privind generaţiile literare etc. le-au „zis” în general criticii şi istoricii literari, nu poeţii sau prozatorii (eu în „Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului

poetic românesc” doar am adus în prim plan ceea ce am considerat eu mai nou, relevant (pentru literatură în general, nu doar pentru generaţie), mai valoros din ceea ce au scris cei din ceea ce deja fusese numit „generaţia 2000”; deşi orice om care va citi antologia amintită va găsi în ea cu totul altceva decât a auzit el că ar scrie douămiiştii (am avut ani la rândul de-a face cu nişte „superbi” generoşi demolatori de imagini false, mai exact: îşi puneau câte-o falsă imagine a generaţiei 2000 în faţă doar pentru propria plăcere de-a o demola; de acolo “generaţia porno”, “poezia minoră” şi alte catalogări bizare), ei existau („denumiţi” ca atare) cu mult înainte să-i includ eu într-o antologie, nu i-am „inventat” eu şi nu s-au „inventat” nici singuri...). Aşa că din punctul meu de vedere un scriitor poate să se dezică de tot ce doreşte, atata timp cât îmi place ce scrie. 6. Nu prea mai putem vorbi, deşi poate că mi-ar fi plăcut să (80 vs. 2000 mi s-ar fi părut un subiect ofertant – mai ales dacă ar fi participat la discuţie şi Ion Bogdan Lefter şi alţi scriitori ce consideră că aceste două generaţii ar fi de fapt una şi aceeaşi; dar şi Marin Mincu şi alţii, care au considerat sau consideră invers). Dincolo de destinul literaturii române (moneda Nobel etc.), astăzi e aşa: autori dintre cei mai interesanţi primesc două-trei cronici (cât de cât semnificative) la o carte bună publicată după 2007-2008. Prin urmare, nu prea mai putem vorbi nu doar de competiţii literare, dar nici măcar de receptarea cărţilor bune care apar în cursul unui an editorial. Nu ştiu de ce e aşa. Marketingul editorial e ceva ce mă depăşeşte (dar sunt deja experţi în el câţiva scriitori care n-au cărţi – n-au cărţi, dar au o imagine şi o cotă de piaţă extraordinare, orice ar însemna “imagine” de moment, vizibilitate, cotă etc. Dar nu doar de-acum se vorbeşte despre scriitori fără să le fi citit nimeni cărţile, aşa încât până la urmă de ce ar mai publica cineva o carte pe care oricum aproape nimeni n-o citeşte, dar oricine îşi dă cu părerea despre ea şi despre autorul ei pe bloguri...). Eu ştiu aşa: o carte după ce ai scris-o o trimiţi (dacă mai vrei) la o editură. După aceea nu mai ştiu...

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 57

Zon@Literara

)

Poesis

Horia Zilieru
Imaginaţia inimii
E inima o turlă de vechime ca zidul din ierusalim plângând subt gratii vii un unic sunet dând hrănind în nevăzuta adâncime un vultur şi un leu. din vreme-n vreme se prăbuşesc din vrajbă sângerând şi când revin la vechiul jurământ o surdă împăcare-n sânge geme. Pe pâinea ta se ceartă în morminte vor ura mea în ocna gurii lor e viaţa-n doi un ostenit izvor prin pulberea deşertului fierbinte? Oriunde intri vorba temătoare te strânge-n prag de gât "te-am auzit tu îmi lipseai" auzul înfrunzit un arbore ţepos ridică-n floare. Dar sufletul şi trupul? cine ţine priveliştea iubirii peste tot cu ce poruncă liberă să scot ruinele cereşti închise-n tine? Pentru-a rămâne după moarte-n viaţă cu spicul moştenit de la părinţi merg să trezesc prin văile fierbinţi sperietori de spumă şi de ceaţă.

pagina 58

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

)

George Vulturescu
Sub lună eu şi lupul
Rămâi în sihle, lupule bătrân, rămâi şi linge firele de păr ale lupoaicei hrăneşte-le strălucirea cu oloiul balelor tale În Miez de Noapte literele îmi par copaci rămuroşi cu scorburi tumefiate, hăuind Puteţi vedea singuri: iarba nu se usucă niciodată în Nord, piatra nu se macină, vântul nu lâncezeşte, fulgerele nu contenesc. Sub lună eu şi lupul înaintăm precum literele de la stânga spre dreapta scrise de mâna unui mag Creierul meu e o sihlă unde literele crapă precum pietrele sfărâmate de ger şi lupul ştie el are sângele celui sfâşiat ieri sângele meu fierbe în litere ca vinul în butii cel mai bun sânge e cel vărsat celălalt rămâne în nervurile cărnii să lâncezească

Poesis
pagina 59

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

)

Poesis

Lucian Alecsa

Coşmar
Se făcea că-mi crescuseră aripi lucioase şi mândre ca două umbreluţe mov agăţate de omoplaţi numai că nu puteam zbura cu ele picioarele îmi rămăseseră înfipte în aer ca-ntr-un hlei libidinos iar carii mii mă tot ciupeau de faţă în câteva minute ajunsesem un lemn de foc cu aură de rumeguş şi chiar răşină veniră dracii din înălturi se opintiră şi mă aşezară pe un butuc mă despicară de urgenţă în scânduri şi surcele îi imploram de toţi dumnezeii să-mi lase cel puţin capul teafăr să-mi pot duce visul până la capăt într-un târziu cedară. Când m-am trezit eram compact şi freş închis între patru scânduri proaspăt geluite simţeam nervurile adânc înfipte-n creier eram de fapt coşciug din trupul meu cuiele gemeau fierbinţi în carne am dat să mă ridic să plec în lume dar sufletul într-un respiro surd îmi şi trânti capacul de atunci hălăduiesc în sine ca-ntr-o pădure deasă de salcâmi iar tălpile mi-s rană vie şi sufletul piftie într-un cofraj de plumb.

pagina 60

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

)

Nichita Danilov
Haine
- Tricoul ăsta îmi era mare acum o vară - Vezi cum intră hainele la apă? Nici nu le-am mai păstrat, zac de atâta vreme aruncate în pod... le-au potopit moliile iar şoarecii şi-au făcut galerii prin mormanele de gioarse... - Aşa intră şi apa în oameni şi-n umbrele oamenilor de asemeni care se măresc sau se micşorează flux şi reflux în funcţie de configuraţia zodiilor şi de fazele lunii... Hainele trupurilor cresc şi se micşorează. odată cu zilele şi nopţile de vară. spuzesc, devin asemenea unui foc care abia mai pîlpîie; o uşoară boare de vânt le stinge pe totdeauna... Şi atunci pier şi oamenii şi umbrele; se evaporă, se înalţă în noapte. Dar Hainele rămân. Rămîn? Nu rămîn? hainele fîlfîie în urma umbrelor uneori chiar şi înainte de a porni pe drumul ce se înfundă în beznă...

Poesis
pagina 61

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

)

Poesis

Frank O`Hara
De partea vremii tale
Scopul epuizat al unei vieţi într-adevăr minunate licăreşte brusc trecînd în flacără e mult mai greu decît crezi să faci mangal nu-i mai puţin greu să-ţi aminteşti că viaţa-i minunată dar iat-o revărsîndu-se spre canal sufocîndu-se apoi avîntîndu-se-n odaia cu oglinzi a acestei conştiinţe e-aproape o flamă a sensibilităţii pure şi oricît de supraestimată ceva cel puţin e în curs şi oxigenul viu din aer nu va fi neglijat nu se va-ntuneca şi degrada în turbă un înger zburînd lin îşi pîrleşte aripile straniu iar tu te micşorezi o clipă din respect te-nvolburezi de dragul frumuseţii la urma urmelor e îngerul care s-a luptat cu Iacob şi care iubeşte conflictul aşa cum un atlet linia de sosire, şi ne trezim într-o nemuritoare dispută a realităţii şi a mîndriei care-i iubirea asumîndu-şi conştiinţa de sine: un cer nimbînd totul, mediu al găsirii şi-al întemeierii nu doar o asemănare ci un magnetic alt-în-sine ceva ce stă drept în flama spiritului şi-aşteaptă alăturarea suflării unei forţe opuse aşa poposesc vînturile în vieţile noastre şi stăruie mai ascuţit decît şarpele desperării, zdrobit nainte de a fi învins aşa că minunatul nu-i doar omonimul străveziu al poetului iar noi trăim în afara grădinii sale în impetuoasele noastre drepturi
Traducere de Constantin Abăluţă şi Ştefan Stoenescu

pagina 62

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

Elinor Wylie

Piersic sălbatic
Când, pe de-a întregul, lumea se va întoarce cu susul în jos Spui că ne vom muta pe Ţărmul de Est Îmbarcându-ne pe un vas din Baltimore: Vom trăi printre piersici sălbatici, la mile depărtare de oraş, Tu vei purta o pălărie de negru, iar eu o rochie ţesută la război, De un auriu închis, culoarea nucului. Pierduţi, precum strămoşii tăi, consumatori de fructe de lotus, Vom înota în lapte şi miere până când ne vom îneca. Iarna va fi scurtă, vara lungă, Toamna de culoarea chihlimbarului, însorită, fierbinte, Toate anotimpurile-s dulci, toamna, însă, cel mai grozav, Veveriţele cu blană argintie vor plonja Precum frunzele în cădere liberă, cum fructele, înaintea ta. 2. Chiciura toamnei se va aşterne pe iarbă Ca floarea pe strugurele auriu şi brun cu reflexe purpurii. Dimineţile învăluite în ceaţă vor fi reci; Bălţile acoperite, parcă, în sticlă. Soarele va încinge cuprul şi bronzul Topindu-le la amiază, iar băieţii îşi vor desface fularele tricotate; Umflate pân`la refuz, buzunarele lor vor lăsa pe drum, din când în când, o castană. Piersicii cresc sălbatic, iar porcii în trifoi; Butoiul cu scrumbii sărate rezistă un an, Primăvara soseşte înainte ca iarna să sfârşească. Până în februarie vezi piei de şarpe şi mocasini de apă părând mai mici, acum, şi mai duri, ponosiţi, de un alb pământiu. …………………………………………. Iubesc cerul acela albastru azuriu ori gri lăptos, Câmpurile acelea plantate răzleţ, dând snopi firavi, Primăvara aceea, mai scurtă chiar şi decât răsuflarea florii de măr, Vara, mult prea frumoasă ca să mai zăbovească, Toamna grăbită, ca un foc de frunze în aer liber, Şi iarna somnoroasă precum somnul morţii.
Traducere de Olimpia Iacob

)

Poesis

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 63

Zon@Literara

)

Poesis

Gerevich András

Mama şi fiul
Spune-i mamei tale că eşti nefericit. Stai la masă, în bucătărie, ea aranjează, repară, pune la loc, afară e noiembrie, întuneric şi frig şi beţi un vin la lumina lămpii. Ce-o să se facă cu tine? Nu erai nici măcar de grădiniţă când a plecat în America pentru un an. Atunci ai cunoscut singurătatea şi ţi-ai pierdut toată încrederea, degeaba te îmbrăţişau bunica, mătuşa, trăiai în fantezii, nu în realitate. Primeai scrisori, desene: cu maşinuţa colorată, veveriţa, avionul. Aşteptai poşta, fotografiile, pentru că figura mamei tale era o poză mototolită. Desenai şi dictai şi tu: iubirea era de hârtie şi cariocă rece. Orele, zilele treceau greu, între timp anii s-au dus oricum şi eşti aici, stând la masă, maică-ta spală vase, ascultă la radio, cuptorul cu microunde zumzăie lângă tine, dar ca adult mai păstrezi acel copil şi unica ta dorinţă e să devii tată, vrei un copil, cu toate că ştii că nu-l vei avea, nu-l vei avea, nu-l vei avea, nu vei avea niciodată copii. Asta să i-o spui mamei. O dată pentru totdeauna.
Traducere de Lászlό Noémi şi Răzvan Ţupa.

pagina 64

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

)

Poesis

Julio Cortázar
Picături zdrobite
Uite, ce ploaie îngrozitoare. Plouă tot timpul, ziua-i umedă şi cenuşie, aici pe balcon cad picături care fac pic şi se zdrobesc una de alta cu nişte zgomote ca de palme pocnite, ce plictisitor. Acum pe tocul ferestrei apare o picătură; Rămâne acolo tremurând în faţa cerului care o sfâşie în mii de scânteieri întunecate, creşte şi începe să se clatine, pare chiar să fie pe punctul de a cădea dar nu cade, încă nu cade. Se agaţă cu toate unghiile sale, nu vrea să cadă, se vede după cum se agaţă cu dinţii, în timp ce burta i se tot umflă; de-acum a devenit o picăturoaie care se prelinge maiestuos, şi dintr-o dată zdup, praf, gata, s-a dus, s-a desfăcut, nu mai e nimic, o pată pe marmură. Dar mai sunt şi unele care se sinucid, sau care se predau imediat, nici nu înmuguresc bine pe tocul ferestrei şi se şi aruncă, mi se pare că vad vibraţia saltului, picioruşele care se desprind şi strigătul acestui gol care le îmbată şi le nimiceşte. Picături triste, rotunjoare picături inocente. Adio picături. Adio!
Traducere de Cristian Constantin

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 65

Zon@Literara

)

Avatar

Generaţia poetică `80 şi Mircea Cărtărescu Paul Gorban
"Postmodernismul este, în fond, un curent al seducţiei. Fiecare seduce pe fiecare. Realitatea poate fi şi ea sedusă, astfel încât aceasta să se scrie pe ea însăşi, nu să se descrie. Aceste discuţii privind o clasificare a generaţiilor postmoderniste pare, din punctul nostru de vedere, destul de pretenţioasă, de vreme ce socotim generaţiile literare pe structura unor decade. Totuşi acest lucru reprezintă o noutate în abordarea critică. Această noutate pare să dea în vileag un comportament de analiză şi anchetă sociologică. Textul cărtărescian este în sine un icon, construit pe principiul colajului. Deconstruind iconul textului nu faci decât să ajungi în faţa sinelui, aglomerat, vulgarizat de alte texturi, alte iconuri, care arată în fond ceea ce postmodernismul numeşte identitate multiplă. Dar această descoperire a identităţii multiple reprezintă, în fond, ipostaze ale aceleiaşi personalităţi."

S-a pus de foarte multe ori întrebarea dacă în România putem vorbi despre postmodernism sau postmodernitate. Aici nu ne propunem să facem o incursiune exhaustivă cu privire la problema postmodernismului în spaţiul românesc în schimb, ne propunem să trasăm câteva momente importante care au marcat ultimele cinci decenii, momente care potrivit unor analişti au dus la ceea ce poate fi numit postmodernismul românesc. Trebuie spus încă de la început că în timp ce în spaţiul european şi cel american curentul se bucura de oarecare îmbrăţişare în cadrul unor cercuri artistice la începutul anilor `50-`60, în spaţiul românesc ipotezele curentului se fac simţite abia în deceniile şapte-opt ale secolului trecut. Cei mai mulţi analişti şi istorici literari pun această îmbrăţişare întârziată pe seama condiţiilor politice din timpurile respective. Nu cred că mai este necesar să subliniez faptul că puterea comunistă socotea ideile postmodernismului european şi cel american drept nişte acte de barbarie sau, mai mult, o ameninţare la principiile statalităţii, motiv pentru care regimul a întemeiat diferite structuri de control ale actelor culturale, servicii care aveau rolul de a cenzura sau de a promova anumite valori. Totuşi, datorită tinerilor scriitori sau studenţi care au reuşit să prindă o bursă sau o lectură publică (tabără literară) în statele din Occident postmodernismul, cu toate chipurile lui, este importat şi în cercurile româneşti, în special în cele literare. De altfel s-a şi spus că în România se poate vorbi mai mult despre un postmodernism literar decât despre unul filosofic. În primă fază suntem tentaţi să fim cu totul de acord cu această afirmaţie deoarece la noi postmodernismul intră întâi pe uşa literaturii. Abia începând cu decada a noua a secolului trecut apar primele lucrări filosofice sau antropologice cu privire la un posibil postmodernism filosofic românesc, semnate de H. R. Patapievici, G. Liiceanu, A. Pleşu etc., în vreme ce în spaţiul literaturii curentul se bucura de mai multă atenţie teoretică: M. Cărtărescu, Al. Muşina, L. Petrescu, C. Muşat, D. Corbu, M. Călinescu, P. Cornea, I. Em. Petrescu, N. Manolescu etc., etc. Într-un studiu publicat recent Delia Pop vorbeşte, pe bună dreptate, despre rezistenţa prin cultură de care au dat dovadă tinerii studenţi ai anilor comunişti. Potrivit cercetătoarei această rezistenţă „a amplificat delirul de bibliotecă, în defavori-

pagina 66

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
zarea participării la evenimente ce trebuiau să legitimeze unitatea de nezdruncinat a poporului în jurul partidului şi al conducătorului iubit, a înlesnit înfiinţarea de cenacluri literare, îndeosebi în mediile studenţeşti, a generat provocatoare şi riscante întâlniri spirituale în catacombe (undergroind), a convertit umorul şi ironia în modalităţi de întâmpinare a unor subiecte sensibile, nepermise, dar care stârneau curiozitatea, a creat (…) o mitologie subterană / conspiraţionistă”.1 Chiar dacă cele mai multe studii atunci când vorbesc despre un posibil început al postmodernismului românesc au în atenţie în mod deosebit Generaţia `80, trebuie să recunoaştem că momente ale postmodernismului românesc pot fi întâlnite mult mai adânc în istoria literaturii. Bunăoară, ne putem duce până la generaţiile `60 sau `70 ale secolului trecut, unde întâlnim fie o serie de precursori ai postmodernismului românesc, fie chiar practicanţi fără lege ai curentului. Este cunoscută deja situarea polemică a lui Nichita Stănescu în cadrul unui curent (modernist vs postmodernist).2 În timp ce criticul Ioan B. Lefter îl consideră pe poet simbol emblematic al modernismului anilor `60, Nicolae Manolescu vede în poezia lui încheiată socoteala cu modernitatea, motiv pentru care în Caiete critice scrie: „… nu pot accepta ideea care circulă mai ales în articolele criticilor tineri de astăzi, că linia de demarcaţie între modernitate şi postmodernitate desparte, în poezia românească, generaţia `80 de generaţia `60. Chiar dacă generaţia `60 n-a folosit niciodată termenul, ceea ce ar putea indica faptul că ea n-a avut conştiinţa că aparţine epocii postmoderne, spre deosebire de generaţia `80, care o are, şi încă în mod acut, contribuţia celei dintâi la postmodernitate este considerabilă. Nichita Stănescu nu seamănă cu niciunul din poeţii interbelici. Poezia lui a încheiat, practic, conturile cu aceea modernă”.3 Pe de altă parte, şi criticul Al. Muşina 
Del�a P�p� Provocări ale postmodernismului. Pornind de la Mircea Cărtărescu, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2010, pp. 7�-7. � Pe de altă parte hermeneutul Theodor Codreanu afirmă că Nichita Stănescu e un poet de răscruce între modernism şi transmodernism. „Există la Nichita Stănescu o remarcabilă tensiune între tradiţie şi modernitate, care şi explică, altminteri, uriaşul său succes de public. Această tensiune spirituală este transmodernă.”, în Theodor C�d�ean�� Transmodernismul, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2011, p. 270. 3 Nicolae Manolescu, Poeţii nepereche, în Caiete critice� Nr. 1-2, 1986, pp. 52-56, (de altfel aici criticul literar susţine că tot ce s-a scris valoros după 1960 e postmodern. Acest studiu este publicat ulterior în cartea Despre poezie� Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1987).

consideră că generaţia`80 deschide noi perspective, total diferite de generaţiile dinainte. În prefaţa la Antologia poeziei generaţiei `80 spune că „marii poeţi ai anilor `60 şi `70 închid (strălucitor) ciclul poetic deschis de Arghezi, Blaga, Bacovia, în timp ce poeţii generaţiei `80 deschid un nou ciclu poetic”.4 Poetul şi eseistul Daniel Corbu nu îmbrăţişează ipoteza cărtăresciană potrivit căreia postmodernismul românesc trebuie aşezat în promoţiile literare ale generaţiilor `80 şi `90, deşi recunoaşte că în această perioadă curentul câştigă din ce în ce mai mulţi adepţi. Atunci când vorbim de postmodernism, D. Corbu ne invită să recunoaştem contribuţiile fundamentale aduse de generaţiile `60 şi `70, când „câţiva scriitori experimentalişti români propuneau o altă paradigmă lirică, paradigmă care, după principiile lui Ihab Hassan, aparţine postmodernismului. Este vorba chiar de o mişcare neoavangardistă prin reprezentanţii grupului oniric (Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Emil Brumaru, George Almosnino, Virgil Mazilescu, Marin Mincu, Angela Marinescu), onirismul fiind la noi primul curent literar postbelic. De asemenea, nu se poate face abstracţie, între promotorii ideii de postmodernism în proză, înainte de a vorbi de textualiştii noii generaţii Mircea Nedelciu, Georghe Ene sau Gheorighe Iova, de Şcoala de la Târgovişte (…) care se remarcă printr-o nouă atitudine faţă de eul creator, prin parodie, autoreferenţialitate şi intertextualitate”, (prin impunerea unei pluralităţi a limbajelor).5 Dincolo de aceste polemici privind aşezarea postmodernismului în cultura română suntem de acord că astăzi trăim, cu voia sau fără voia noastră postmodernismul şi postmodernitatea, cu toate măştile sau chipurile lui / ei. Ideea noastră este accentuată cu atât mai mult cu cât postmodernismul este astăzi aşezat în laboratoarele savanţilor şi literaţilor pentru a fi redefinit şi resuscitat. Curentul de la început a primit susţinerea nu doar din partea cercurilor literare (în Bucureşti funcţionau Cenaclul de Luni condus de N. Manolescu, Cenaclul Junimea condus de Ovid S. Crohmălniceanu, Cenaclul Universitas condus de Mircea Martin6) ci şi din partea teoreticienilor, care trebuie să recunoaştem au experimentat ei înşişi postmodernismul în poezie, proză sau critică. MariaAna Tupan acredita că postmodernismul românesc „a urmat, prin scriitorii importanţi ai anilor
4 Alexandru Muşina, Antologia poeziei generaţiei `80� Ed. Vlasie, Piteşti, 1993, p. 6. 5 Dan�el C����� Postmodernismul pe înţelesul tuturor� Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2004, p. 56. 6 Dumitru Augustin Doman, Generaţia `80 văzută din interior, Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010, p. 5.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 67

Zon@Literara
şaizeci (…) o traiectorie similară celui occidental, chiar dacă pe cont propriu mai curând decât în virtutea unui program literar conştient”.7 Criticul sucevean Mircea A. Diaconu schiţează că dominantele postmodernismului ar fi: pluralismul, relativizarea valorilor, ecumenismul ideologic, caracterul proteic şi impur al formelor literare, înlocuirea ideii de istorie cu aceea de simultaneitate, de sincronism. Acelaşi critic subliniază că în postmodernism metafizica e înlocuită de fizică, iar educarea şi iniţierea cititorului ţin seama de seducerea lui.8 Postmodernismul este, în fond, un curent al seducţiei. Fiecare seduce pe fiecare. Realitatea poate fi şi ea sedusă, astfel încât aceasta să se scrie pe ea însăşi, nu să se descrie. De altfel, Liviu Petrescu ne invită să vedem postmodernismul literar (românesc optzecist) nu ca pe un fenomen de mimetism cultural, ci mai curând un fenomen organic, altfel spus postmodernismul nu este o modă, ci o epistemă: „postmodernismul literar românesc nu trebuie văzut ca un fenomen de mimetism cultural; fiindcă, ceea ce este cu deosebire evident, mai cu seamă în cazul scriitorilor optzecişti, este efortul lor de a oferi nu un model cosmopolit al postmodernismului, ci unul organic, ce să se afle, adică, în concordanţă cu anumite tradiţii literare şi linii de evoluţie în literatura română”.9 Relevantă considerăm şi poziţia poetului şi eseistului Călin Vlasie pentru care postmodernismul (poetic) este un psiheism: „Poezia trebuie să devină psihologică, în concepţia avangardistă, dar forma propusă, prin negare absolută (căci şi negaţia formei e o formă), ne apare, la distanţă, penibilă. Post-modernismul reuşeşte ceea ce avangardismul a intuit doar: să aducă poezia în acel punct în care disponibilităţii formale să îi corespundă un conţinut psihologic adecvat noului umanism. Post-modernismul este un psiheism”.10 Totuşi, o perspectivă integratoare de a defini şi argumenta un posibil postmodernism românesc o realizează Mircea Cărtărescu. În acest sens, relevantă este lucrarea lui Postmodernismul românesc în care explică în amănunt impactul literaturii române cu postmodernismul, momentul de import al acestuia din cultura occidentală şi cea americană, dar şi momentul privind o împământenire a curentului. Dacă
7 Maria-Ana Tupam, Discursul postmodern, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2002, p. 259. 8 George Bădărău, Postmodernismul românesc� Ed. institutul European, Iaşi, 2007, pp. 14-15. 9 Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului� Ed. Paralela 45, Piteşti, 1996, p. 143. 10 Călin Vlasie, Poezia şi psihic, Ed. Paralela 45, Piteşti, ���3� p. 8.

mulţi critici îl consideră pe Cărtărescu teoreticianul postmodernismului românesc, eu îl văd ca pe un copil (răsfăţat) al acestui curent, care ia din camera curentului orice concept şi se joacă unde şi cum vrea el. În acest sens lirica lui este relevantă. Însă, cu privire la problema postmodernismului românesc Cărtărescu, semnalează că acesta îşi are începutul în Generaţia `80 care în fond, descoperă estetica noului concept poetic. Marea valoare teoretică a poeziei optzeciste, spune Cărtărescu, „constă în descoperirea postmodernismului ca lume artistică relevantă şi centrală, ceea ce a echivalat cu deschiderea unui continent estetic, explorat doar sporadic până atunci şi fără conştiinţa găsirii unei lumi noi”.11 Dacă Manolescu vorbeşte despre un posibil postmodernism la poeţi ai generaţiei `60, dar nu unul conştient, Cărtărescu socoteşte că postmodernismul generaţiei `80 este unul conştient, pe deplin asumat şi exploatat: „poezia optzecistă a fost vedeta incontestabilă a artei anilor `80 în România, fiind mişcarea cea mai conştientă de sine şi cea mai coerentă estetic a momentului”,12 „generaţia `80 este cea care va declanşa, conştient, dezbaterea în jurul postmodernismului şi se va angaja într-o practică literară programatic postmodernă”.13 Iar în altă parte Cărtărescu privind către generaţia sa observă că aceasta „nu poate fi înţeleasă decât în legătură cu ideea de postmodernism. Căci optzeciştii nu numai că au scris (cu sau fără voia lor) o poezie în multe privinţe postmodernă, nu numai că sunt primii care au teoretizat postmodernismul şi au militat pentru impunerea lui, dar mai ales, prin apariţia momentului optzecist, literatura română şi-a descoperit o nouă faţă, o nouă tradiţie, o nouă scară de valori, noi mijloace de legitimare”.14 Eugen Negrici comportă o atitudine sceptică faţă de practicanţii postmodernismului românesc din decada a opta a secolului trecut. Potrivit acestuia, gruparea optzecistă, formată aproape integral din absolvenţi ai filologiei bucureştene, susţinuţi de tinerii critici ai vremii, a înlocuit valorile literaturii moderne româneşti fără a se gândi o clipă la adevărata valoare (istorică şi estetică) a acesteia. „Şi iată că, la începutul anilor `80, într-o literatură ca a noastră, care numără abia câţiva balzacieni, un singur mare realist şi niciun veritabil proustian, unde formele baroce şi cele manieriste sunt greu de găsit, într-o astfel de literatură abia întemeiată şi tânără în esenţa
11 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 400. � Ibidem� p. 399. 3 Ibidem� p. 8. 4 Ibidem� p. 55.

)

pagina 68

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
ei, dintr-o dată totul a început să pută a ofilire şi apă stătută. Unei grupări de absolvenţi ai filologiei bucureştene (deveniţi, printr-un şir de împrejurări favorabile, din ce în ce mai influenţi) i s-a părut că, în plin comunism, în jurul anului 1980, după 150 de ani de istorie a beletristicii în limba română şi la numai două decenii de după teribila experienţă realistsocialistă, tot ce trebuia spus a fost spus şi că pentru această literatură venise momentul acela de sfârşit al cursei”.15 În ciuda acestui ton critic, Eugen Negrici aprobă contribuţiile aduse în poezie de către generaţia care peste un deceniu de la debut avea să se (auto)numească a fi însăşi sinonimă cu ideea de postmodernism românesc. În acelaşi ton indicat de L. Petrescu, Negrici găseşte în noua grupare poetică de după 1964 o evoluţie organică. Optzeciştii au putut „să schiţeze o mişcare internă şi să arate semnele unei evoluţii organice prin care au fost ilustrate mai toate modalităţile poetice cunoscute şi posibile. Postura parodică şi autoironică a tinerilor poeţi, apelul la metalimbaj, miza pe intertextualitate şi autoreferenţialitate, anunţând, s-ar fi putut spune, epuizarea resurselor unor moduri poetice îndelung frecventate între 1960 şi 1980, pot fi înţelese din această perspectivă”.16 Într-un interviu acordat redactorului şef al revistei Argeş, Dumitru Aug. Doman, poetul Gellu Dorian radiografiază şi el generaţia poetică `80. Potrivit acestuia, întreaga generaţie poetică trebuie percepută mai mult decât ca o mişcare, ca o grupare care la începutul anilor 1980 inaugurează şi experimentează noile viziuni estetice ale postmodernismului. Generaţia poetică `80 e în acelaşi timp o generaţie de sacrificiu, în care scriitorii sunt vânaţi de securitate, sunt ameninţaţi şi cenzuraţi de către direcţiile de cultură controlate de către comuniştii aflaţi la putere. Cu toate acestea, semnalează Gellu Dorian, mişcarea s-a extins în toată ţara. „Colocviul Naţional de Poezie de la Iaşi, din 1978, a adus în faţă, prin curajul lui Laurenţiu Ulici, doar zece poeţi la care oficinele s-au uitat ca la adevăraţii duşmani de clasă. Erau, aşa cum i-a invitat regretatul Laurenţiu Ulici, reprezentanţi ai tinerei generaţii din toată ţara, de la Cluj, de la Timişoara, de la Bucureşti, din Iaşi. Cenaclul de Luni s-a stins imediat, oprit fiind fie din proprie voinţă (…), fie de Securitatea strecurată printre cei care-l compuneau. Că altfel nu se explică. Mişcarea s-a extins în toată ţara. Neamţul devenise din 1984 locul în care optzeciştii se adunau an de an
15 Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 174. � Ibidem� p. 75.

sub Cetate şi-şi discutau liber temele, îşi citeau poemele scrise fără prejudecăţi şi teamă, până când, prin 1988, s-a strecurat aceeaşi dihonie şi colocviile de acolo au fost interzise”.17 Suntem de acord şi cu analista Carmen Muşat care ne spune că generaţia `80 apare pe fondul unei acute crize de realitate, motiv pentru care scriitorul este tot mai mult preocupat să exprime fundamentele existenţei cotidiene. Pe aceleaşi direcţii inaugurate de L. Hutcheon18 sau Brian McHale,19 C. Muşat subliniază că în postmodernismul literar scriitorii sunt saturaţi de cultură, simt nevoia să iasă din bibliotecă în stradă, să-şi manifeste în baza unui cod al libertăţii noile ficţiuni,20 credinţe estetice, care fie accentuează realitatea, fie o pune într-o situaţie de conflict cu irealitatea. Analizând în mod deosebit proza generaţiei `80, C. Muşat nu ocoleşte zodia poetică a aceleiaşi generaţii. În fond, poeţii şi prozatorii s-au influenţat unii pe alţii. Pentru prozatori „parabola şi simbolul,
17 Interviu Gellu Dorian şi Dumitru Aug. Doman, Optzeciştii nu trebuie percepuţi decât pentru început ca o grupare. Ei sunt individualităţi bine conturate� în Dumitru Aug. Doman, op. cit.� p. ��. 18 Hutcheon realizează un studiu amplu despre problema ficţiunii în postmodernism în lucrarea ei Poetica postmodernismului, unde susţine că astăzi punem sub semnul îndoielii graniţele dintre literar şi extraliterar, dintre ficţiune şi non-ficţiune, dintre artă şi viaţă, că însăşi problema semnului şi a referenţialităţii provoacă noi graniţe epistemice. „Postmodernismul pune deci sub semnul întrebării nu numai afirmările de către umanismul liberal ale realului, ci şi uciderea apocaliptică a acestuia. A concedia pur şi simplu realitatea, cum face Baudrillart nu este acelaşi lucru cu a demonstra că a degenerat în hiperrealitate. (…) Arta postmodernă se mulţumeşte să aducă în prim-plan ideea că putem cunoaşte realul, şi în special realul trecutului, numai prin semne, şi că aceasta nu este totuna cu o substituire de anvergură.”, în Linda Hutcheon, Poetica postmodernismului, traducere rom. de Dan Popescu, Ed. Univers, Bucureşti, 2002, p. 361. 19 Brian McHale notează în Ficţiunea postmodernistă că „fantasticul postmodernist poate fi văzut ca un soi de jiu-jitsu ce foloseşte reprezentarea însăşi pentru a răsturna reprezentarea. (…) Indiferent de modalitate, are loc o precipitare a confruntării dintre normele lumii reale (legile naturii) şi normele supranaturale ale celeilalte lumi.”, în Brian McHale, Ficţiunea postmodernistă� traducere rom. de Dan H. Popescu, Ed. Polirom, Iaşi, ���9� pp. �4-�5. 20 De altfel, poetul Daniel Corbu spune că poezia generaţiei din care vine (`80) este o poezie bolnavă de propria inteligenţă. „Realitatea, văzută cu lentile uriaşe, invadează imaginarul. Printre elementele ei poetul aleargă după o nesfârşită, cameleonică identitate.”, în Dan�el C����� Intimitatea publică a poeziei, Ed. princeps Edit, Iaşi, 2006, p. 75.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 69

Zon@Literara
limbajul aluziv şi scrierea pe dedesubt – caracteristici ale celui de-al doilea modernism, postbelic – nu li se mai par viabile. În locul lor, ei preferă limbajul direct şi alert al reportajului de ziar, fragmentarismul şi discontinuitatea existenţei zilnice se substituie caracterului unitar şi coerenţei epice specifice prozei din acel moment. Încă şi mai spectaculoasă este schimbarea paradigmei poetice: ludicul, prozaicul, biografismul, psiheismul şi parodicul devin trăsăturile definitorii ale poeziei anilor `80, atât de diferită de cea a generaţiei `60. Literalitatea poeziei postmoderniste nu este una logocentrică, ci mai curând psihocentrică, determinată de preferinţa explicită a poeţilor postmodernişti pentru tranzitivitate şi transparenţă”.21 În ultimii ani au apărut în peisajul criticii literare noi tendinţe de (re)organizare a postmodernismului, până acolo încât s-a ajuns să se vorbească de noile –isme. În acest sens, Marin Mincu adoptând, aşa cum ne sugerează Radu Andriescu, o strategie de relecturare, socoteşte că atunci când vorbim de postmodernismul literar românesc trebuie să avem în vedere momentul 1966, când Nichita Stănescu publică volumul 11 elegii. Pe de altă parte, criticul şi semioticianul român apreciază că se poate vorbi despre o generaţie de creaţie, care ar cuprinde perioada 1966 până în prezent. R. Andriescu sugerează că această generaţie discutată în termenii semioticianului român nu se suprapune peste generaţia biologică discutată de Laurenţiu Ulici în Literatura română contemporană, generaţie cuprinsă în perioada 1956 şi 1986. Însă Marin Mincu nu se opreşte doar la a identifica o generaţie ca fiind postmodernă, ci mai mult, identifică în raport cu postmodernismul noile – isme, motiv pentru care consideră că generaţia de creaţie ar avea patru promoţii. Iată cum periodizează semioticianul român generaţia care configurează măştile postmodernismului: „1. promoţia nouăzeci (ce cuprinde post-textualiştii melancolici şi apocaliptici); 2. promoţia optzecistă (post-modernişti, textualişti şi textieri insurgenţi); 3. promoţia şaptezecistă (manierişti şi evazionişti) şi 4. promoţia şaizecistă (modernişti, experimentalişti vizionari şi onirici)”.22 Aceste discuţii privind o clasificare a generaţiilor postmoderniste pare, din punctul nostru de vedere, destul de pretenţioasă, de vreme ce socotim generaţiile literare pe struc21 Carmen Muşat, Strategiile subversiunii. Incursiuni în proza postmodernă, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, ���8� pp. 53-54. 22 Radu Andriescu, Paralelisme şi influenţe culturale în lirica română actuală� Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2005, p. 5�.

tura unor decade. Totuşi acest lucru reprezintă o noutate în abordarea critică. Această noutate pare să dea în vileag un comportament de analiză şi anchetă sociologică. Noi ştim că atunci când vorbim cu adevărat despre anumite curente avem în atenţie nu generaţiile care îl alcătuiesc, ci elementele comune care stau la baza acestor generaţii. Mai nou, o preocupare deosebită a criticilor este îndreptată către generaţia 2000. Însuşi Marin Mincu a realizat o antologie consistentă a acestei noi generaţii despre care spune că îşi refuză apartenenţa la o anumită gaşcă literară. Tind să identific în noua generaţie un discurs individualist al noului poet, întâlnit de altfel în poezia americană contemporană. Tinerii poeţi de astăzi chiar dacă sunt în preajma unor mentori simt nevoia de o despărţire de modelul de scriere al acestora, favorizând cultivarea individualităţilor accentuate. În raport cu generaţiile anterioare la generaţia douămiistă se simte tot mai acut nevoia de recuperare a subiectului scriiturii. Iată poziţia lui Mincu faţă de noua configuraţie poetică: „Din obsesia schizoidică a propriei identităţi, decurge şi preocuparea (noii generaţii n.n.) de a recupera subiectul scriiturii, în sens lacanian, prin descrierea, adeseori trivială, a reacţiilor acestuia la impactul cu un real denudat de orice sacralitate. Discursul douămiist denunţă programatic atracţia către obscenitate, tipică mentalităţii post-moderniste, încercând să exorcizeze, astfel, agresivitatea şi violenţa existenţială. De aceea, limbajul douămiiştilor este extrem de dur, chiar obscen până la limita suportabilităţii argotice. (…) Plierea maladivă către realul desacralizat explică visceralizarea segmentului autobiografic, explorat până la marginile abjecţiei, în vederea obţinerii unei maxime autenticităţi”.23 Pe de altă parte, un reprezentant al noii generaţii literare, Daniel D. Marin, el însuşi poet, a realizat, parcă în spiritul întâlnit de obicei la optzecişti, o antologie în care observă şi el, pe bună dreptate, o tendinţă către cultivarea individualităţii poetice, până acolo încât artistul poate prin diferite situaţii conjuncturale să-şi accepte sau nu chiar propria-i creaţie. El vorbeşte despre o invazie a literaturii poetice, despre o diversificare greu de luat în calculul unui angajament epistemic, dar în acelaşi timp sugerează nevoia unei identităţi în peisajul literar, contrar cu ceea ce Mincu afirma prin teoria apartenenţei la o gaşcă. Iată ce consemnează tânărul poet: „În orice caz, act de identitate încă nu i s-a eliberat (e vorba de generaţia 2000 n.n.) (despre drept de vot, ce să mai vorbim).
23 Marin Mincu, Generaţia 2000, (antologie), Ed. Pontica, Constanţa, 2004, p. VII.

)

pagina 70

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
Sau nu a fost consemnat faptul nicăieri. Numai că arta poetică (proza nu o vom lua în calcul) a ultimilor intraţi în peisaj s-a diversificat în aceşti ani într-atât de mult încât, dacă nimeni nu s-a grăbit s-o imortalizeze deja, există riscul de a nici nu mai putea fi. Mai mult, accidente oarecum externe devenirii literare tind deja să îngreuneze serios o asemenea imortalizare: Marius Ianuş şi-a renegat de curând poemele publicate până acum şi, în consecinţă, poemele lui, care ar fi trebuit să se afle în fruntea acestei antologii, nu au mai putut fi incluse”.24 Din motive ce ţin de economia spaţiului pe care îl avem aici nu voi insista asupra acestei probleme, dar am vrut să-i schiţez coordonatele unei posibile viitoare analize. Întorcându-ne la problema noastră, aceea privind Generaţia poetică `80 trebuie să mai spunem că o caracteristică a grupării este dată de formula comună a acesteia, nu înţeleasă în raport cu gândirea ideologică (a vremi), pentru că ştim că din punct de vedere critic putem distinge o clasificare a temelor şi principiilor abordate de optzecişti. Formula comună a poeţilor optzecişti ţine mai curând de programul estetic asumat de toţi sau aproape de toţi în baza unei educaţii în aceeaşi mentalitate. În ciuda registrelor stilistice diferite, întâlnite la optzecişti, putem vorbi, aşa cum bine observă şi Radu G. Ţeposu, despre ideea de conştiinţă creatoare, întâlnită ca program aproape la toţi optzeciştii. Elementele comune care ne fac să vorbim despre o mişcare de sine stătătoare ţin de abordarea ludică, ironică a transcendentalului, a realităţii, a cotidianului, dar şi de un discurs biografic întâlnit la majoritatea poeţilor generaţiei `80. În acest sens, Radu G. Ţeposu identifică acele registre stilistice ale generaţiei: „Avem, mai întâi, cotidianul prozaic şi bufon (… aici criticul dă câteva nume, pe care din lipsă de spaţiu nu le vom reda n.n.), care imaginează un spectacol al feeriei anodine, prozaice şi convulsive, cu automatismele burleşti şi crispări comice, redactat în limbaj carnavalesc, iritant-melancolic, parodic, folosind procedeele pastişei, al parafrazei, ale clişeului; sunt, apoi, gnomicii şi esotericii, manieriştii (iar dă câteva nume n.n.), seduşi cu toţii de fondul obscur al fiinţei, de resorturile magice ale cunoaşterii, care închipuie, pe ton de patetism sibilinic, apocalipse suave, extaze delicate, încremeniri ale spiritului în metafore strălucitoare; urmează fantezismul abstract şi ermetic (iar dă câteva exemple n.n.), prelungire rafinată a realismului, cu reprezentări holografice ale universului, cu proiecţii reci
�4 Dan�el D. Ma��n� Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, Ed. Paralela 45, Piteşti, ���� p. 5.

ale fantasmelor în decor galactic, devitalizat şi sideral. (…); vin la rând criza interiorizării, a patosului sarcastic şi ironic (iar sunt date exemple n.n.), formule trase din melancoliile rebele ale romanticilor şi ale răzvrătiţilor maudits, trecute însă prin filtrul sarcasmului şi al ironiei, cu revelaţii tulburătoare şi explozii ale interiorităţii incendiare. (…); criticismul teatral şi histrionic, comedia literaturii (iar sunt date nume n.n.), demontează, burlesc şi parodic, mecanismele realului, ale istoriei şi ale literaturii, cultivând cu precădere farsa cinică şi grotescă, cruzimea shakespeariană a spectacolului. (…) în fine, urmează sentimentalii rafinaţi (sunt date din nou câteva nume n.n.), nedesprinşi încă de retorica galeşă a tradiţionalismului (…). Tonalitatea patetică, necenzurată de ironie, exploziile sentimentale, întoarcerea elegiacă la biografism şi la valorile vetuste îi plasează pe aceştia într-o zonă ambiguă a indeterminării estetice, careşi aşteaptă acurateţea şi decantarea”.25 Ca să completăm un posibil tablou al generaţiei poetice `80 aducem în atenţie şi cei şapte C pe care poezia celor care au publicat în perioada 1977-2000 îi conţine: cotidian, colocvialitate, cinism, citadinism, concupiscenţă, cinematografic şi constructivism.26 Odată cu decada a noua a secolului trecut se simte o diversificare tot mai puternică a stilurilor abordate astfel încât eterogenitatea devine noul ideal estetic. În fond, pluralismul tipurilor de discurs reprezintă chipul desăvârşit al postmodernismului, în care puritatea genurilor e o himeră. Dezvoltarea tehnologică duce în cele din urmă la o îmbogăţirea a limbajului cotidian, care se identifică în limbajul poetic. Avem, altfel spus, a face cu o brutalizare a limbajului poetic, cu o coborâre a acestuia în realitate, în cotidian. O încercare de a defini poetul postmodern în termeni cât mai apropiaţi unei anchete o realizează George Bădărău, care subliniază că poeţii postmodernişti sunt acei „textualişti înverşunaţi, nevrotici, melancolici, intelectualişti, carnavaleşti sau metafizici, stenografişti şi antilirici, ironişti şi parodici, vizionari, parabolici, sentimentali camuflaţi”.27 Potrivit lui George Ceauşu literatul postmodern este acela care face faţă noilor limbaje tehnologice. Singurul sens al postmodernismului literar pe care logicianul român îl identifică generaţiei `80 este acela că realul este transformat în ficţional datorită limitelor
25 Radu G. �eposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă� Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2996, pp. 36-37. �� Dan�el C����� Intimitatea publică a poeziei� Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2006, p. 85. 27 George Bădărău, op. cit. p. ��.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 71

Zon@Literara
tehnice ale limbajului.28 Până şi Liviu Franga, doctrinar şi interpret al culturii clasice socoteşte că activităţile omului contemporan sunt fundamental rezultatul unui prizonierat postmodern, în care nu doar procesul de lucru s-a tehnicizat, ci şi cel de gândire. Accentele cad astăzi pe pre şi performare. Însăşi ideea unui discurs despre clasicism, în varianta rescrierii sau reîntoarcerii nietzscheene este o mască a postmodernismului: „Suntem toţi, cei de azi, din actualitate, fiii Postmodernităţii. Pentru că suntem fiii, dar şi prizonierii, mentali, prin pre- şi per-formare, ai secolului XX. (…) Clasicismul este una din feţele poliedrice, dar şi vocile postmodernităţii. Postmodernitatea, cea atât de (auto)ironică şi reflexivă, aşa de anticanonică, este, în esenţa ei cea mai profundă, dar şi ca atitudine, intim clasică. Mai ales atunci când respinge şi nu propune nimic. (…) Clasic(ist)ul este postmodern şi datorită faptului că fiecare lectură a lui reprezintă, în fond, o re-lectură, adică o re-întâlnire şi o re-vedere, cu un cuvânt, o re-citire”.29 O cu totul altă viziune, metaforică, oferă criticul şi analistul literar Matei Călinescu pentru care postmodernismul este o faţă a modernităţii prin aceea că, pe de o parte, are, aşa cum o arată şi componenţa numelui, modernitatea ca atare de care nu s-a debarasat total iar, pe de altă parte, că postmodernismul poate părea uneori fratele geamăn al avangardei: „După părerea mea, postmodernismul nu este un nume nou dat unei noi realităţi sau structuri mentale sau viziuni asupra lumii, ci o perspectivă din care se pot pune anumite întrebări despre modernitate în cele câteva întreruperi ale ei. (…) altfel spus, între feţele modernităţii, postmodernismul este poate înzestrat cu cel mai mult spirit critic: autosceptic şi totuşi curios, neîncrezător şi totuşi căutător, binevoitor şi totuşi ironic”.30 Totuşi, dacă ar fi să configurăm un portret cuprinzând nume ale poeţilor care au îmbrăţişat variabilele postmodernismului românesc din cea de-a opta decadă a secolului trecut, ar trebui să ne referim la: Mircea Cărtărescu, Liviu Antonesei, Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Traian T. Coşovei, Gheorghe Crăciun, Alxandru Muşina, Nichita Danilov, Bogdan Ghiu, Aurel Dumitraşcu, Mihail Gălăţanu, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Magda Cârneci, Mihaela Andreescu,
28 George Ceauşu, Spaţiul literar românesc şi „postmodernismul fără postmodernitate”, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2005, p. 34. 29 Liviu Franga, Clasic printre postmoderni, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008, pp. 414-415. 30 Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism� Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 270.

Ioan Groşan, Emil Hurezeanu, Ion Bogdan Lefter, Angela Marinescu, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Mircea Nedelciu, Mircea Petean, Gellu Dorian, Petruţ Pârvescu, Stelorian Moroşanu, Nicolae Panaite, Marta Petreu, Ioan Es. Pop, Petru Romoşanu, Liviu I. Stoiciu, Elena Ştefoi, George Vulturescu, Călin Vlasie, Matei Vişniec, Ion Zubaşcu, Andrei Zanca, Ştefan Agopian, Vasile Andru, Tudor Octavian, Emilian Galaicu-Păun, Irina Nechit, Florin Iaru, Dan Ciachir, Constantin Severin, Octavian Soviany, Mircea Bârsilă etc., etc. Trebuie să precizez faptul că, într-unul din studiile sale, Daniel Corbu subliniază că generaţia poetică `80 adună peste patru sute de nume, pe care din motive economice de spaţiu nu le putem cita pe toate aici, optând doar pentru a menţiona câteva din cele mai sonore. Nu toţi poeţii înscrişi în generaţia `80 au rămas şi astăzi fideli liniei de debut. O mare parte dintre ei fie au renunţat la a scrie poezie, fie s-au apucat de proză, eseistică sau jurnalism sau pur şi simplu s-au lăsat de scris. Cei menţionaţi aici scriu şi publică şi astăzi, iar o serie dintre ei conduc importante reviste literare sau departamente judeţene de cultură. În rândurile care ne-au mai rămas ne propunem să analizăm câteva aspecte ce privesc poetica lui Mircea Cărtărescu (n. 1 iunie 1956), despre care Radu G. Ţeposu spune: „tot ce postmodernismul a putut da mai coerent şi mai bine articulat în poezie, la noi, aflăm în lirica lui Mircea Cărtărescu”.31 Cele precizate de Ţeposu ne obligă să deconstruim cu aparatul semioticii poezia cărtăresciană şi să vedem dacă, într-adevăr putem spune că Mircea Cărtărescu reprezintă această manifestare deplină a postmodernismului românesc. Am arătat deja, pe parcursul acestor pagini, că Mircea Cărtărescu în comparaţie cu mulţi congeneri de-ai lui nu doar că s-a jucat cu principiile postmodernismului, ci mai curând a căutat să le cunoască, astfel încât putem spune că el nu doar că practică postmodernismul, dar ştie ce şi cum să practice din acest curent. În acest sens, relevantă este teza lui de doctorat, Postmodernismul românesc (ed. cit.), în care reuşeşte să facă o incursiune în ceea ce am putea numi fenomenologia postmodernismului. Daniel Corbu subliniază că dacă mulţi intuiau ce ar fi putut fi postmodernismul, Cărtărescu ştia, nu presupunea, ci afirma.32 De altfel, la începutul anilor 1980, cel care avea să fie numit copilul postmodernismului românesc, în revista Echinox schiţa primele gânduri despre noul crez poetic, gânduri care
31 Radu G. �eposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, ed.cit., p. 74. 3� Dan�el C����� Postmodernismul pe înţelesul tuturor� ed. cit., p. 87.

)

pagina 72

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
nu doar că au făcut carieră în literatură dar care, pot demonstra încă odată că limbajul poetic poate fi construit în baza unui program tehnic stabilit sau, dimpotrivă, în baza unei logici a hazardului. Tânăr poet, membru al Cenaclului de Luni, condus de N. Manolescu, Cărtărescu milita pentru o schimbare a limbajului poetic, total diferit de cel întâlnit la precursorii postmodernismului literar românesc, generaţia `60, care potrivit poetului păstra un ton al discursului modernităţii, în ciuda încercărilor aparente de a-l depăşi. Programul lui Cărtărescu este nu de a depăşi modernitatea (considerată oricum obosită), ci mai curând de a o nega, de a o înlocui cu noi valori. Iată ce înţelege Mircea Cărtărescu la începutul anilor 1980 despre noua poezie: „Fiecare poem tinde să devină o lume în care se întâmplă cât mai multe, în care se scot cât mai multe efecte speciale, în care se trec în revistă cât mai multe istorii. În poem se concentrează, într-o fabuloasă opulenţă, cât mai multă substanţă şi cât mai mult spirit”.33 Pentru majoritatea poeţilor debutanţi din acele timpuri acest articol avea să devină un manifest, un simbol de credinţă al noii generaţii poetice. În Istoria critică a literaturii române, N. Manolescu, cel care de fapt a girat evoluţia lui Cărtărescu încă de la debut, observă, pe bună dreptate, că poetul are o slăbiciune faţă de cuvinte, că posedă o logică a combinării acestora ce determină realitatea să se vorbească pe sine însăşi. „Dar cuvintele ies, ţâşnesc, curg ca dintr-un corn al abundenţei; se atrag şi se izbesc unele de altele cu zgomot; se rostesc în vârtejuri din ce în ce mai iuţi; se lipesc unele de altele ca atomii în moleculele uriaşe de materie vie; cad, plutesc, zboară, alunecă sau se rostogolesc. Din Această vorbire neobosită răsare viziunea lirică”.34 Pe lângă cele spuse de mentorul poetului, noi putem spune că poezia lui Cărtărescu se desfăşoară ca într-un laborator foto, din care de sub lumina roşie poetul scoate fotograme ale citadinului, ale oraşului postmodern, tehnicizat, ale unui univers în care elementele naturii sunt violentate de maşinăriile metropolelor. În acest sens modelul poetic întâlnit la Cărtărescu se apropie de cel practicat de poetul american Frank O`Hara pentru care efectul poetic este unul de montare sau de colaj, pentru care poezia se confecţionează pe sine însăşi din realitatea citadină, îşi dă în vileag refuzul faţă de dogmatizare şi sacralizare. Ca şi la O`Hara, la Cărtărescu forma
33 Mircea Cărtărescu, Dreptul la timp, în revista literară Echinox, nr. 11-12, 1979. 34 Nicolae Manolescu, Istoria critică a Literaturii Române, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008.

poetică este arbitrară. Poetul nu ţine cont de canoanele unor tehnici de construcţie, de canoanele arhitecturale ale poeziei moderne sau clasice în care poetul era obligat să ţină cont de rimă, ritm etc. Acolo unde totuşi apar aceste elemente canonizate în literatura clasică poetul le foloseşte pentru a accentua discursul ironiei, al pastişei, al parodiei. În acest sens relevante sunt grupajele din ciclul Poeme de amor. Amintesc doar câteva titluri: Mangafaua; femeie, femeie, femeie; o seară la operă; clementina, ţi-am dat toată dragostea mea.35 În viziunea lui Cărtărescu poeziei, cu limbajul ei şi forma ei, trebuie să i se acorde o şansă de relaxare, ea trebuie scoasă din salon şi adusă cât mai aproape de public. Acest tip de a înţelege poezia dă în vileag un sentiment avangardist. Poetul nu mai visează muza pentru că ea de fapt nici nu există, tot ce este poezie este la îndemână, ca şi limba. De altfel, însăşi limba este poezie, pentru că ea oferă cele mai sincere, autentice şi cele mai puternice combinări (estetice). Poezia limbii este noua epistemă a poeziei cărtăresciene. Intertextualismul, conectarea la diferite texturi ale realităţii sau ale fantasiei fac în aşa fel ca programul poetic cărtărescian să confere poeziei contemporane un statut cu totul şi cu totul inedit. Relevant, în acest sens, este poemul cu tentă ironică poemul chiuvetei.36 Poezia are şansa de a trăi, de a se trăi pe sine, de a experimenta orice gen posibil, orice tehnică, orice limbaj, orice religie, pentru că ea are viaţa şi memoria ei, are acces la istorie şi mitologie la fel cum are acces la viitor. Discursul poetic cărtărescian pune în mişcare toţi muşchii intelectuali ai lectorului; el invită, de altfel, pe lector să se identifice ca personaj liric, să jongleze nivelurile de realitate, să devină cineastul propriei existenţe. De altfel, însuşi poetul devine personaj liric şi cineastul propriei biografii. Se simte o prezenţă reală a poetul în text, iar textul însuşi devine lume reală. Iată, aici aş aminti poemele: poveste de iarnă; crima din şoseaua Ştefan cel Mare; blues după Magritte; ciocnirea etc.37 Textul cărtărescian seduce prin aceea că oferă lecturi multiple, ceea ce înseamnă că pe de o parte avem atâtea interpretări câţi lectori vin în contact cu textul, iar pe de altă parte atâtea texte câte lecturi sunt. Dar trebuie spus că planul lui Mircea Cărtărescu este de a-l invita pe cititor să-i deconstruiască textul nu raţional, ci cu puterea simţurilor. Altfel spus, pe linia deschisă de Susan Sontag în
35 Poemele din ciclul poetic de care am amintit pot fi lecturate în antologia Mircea Cărtărescu, O seară la operă, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2009. 3� Idem. 37 Mircea Cărtărescu, Dublu album, ed. cit.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 73

Zon@Literara
lucrarea Împotriva interpretării poetul îndreaptă cititorul către cultul dionysiac, care se opune unei hermeneutici raţionale dar care invită la o redobândire a simţurilor, invită către o erotică a artei.38 Autorul dialoghează constant cu lectorul şi, mai mult, îl determină pe acesta din urmă să-şi scrie nu să descrie realitatea, iar această scriere să fie cât mai personală, cât mai autentică. Altfel spus, îl invită pe lector să integreze în text semnele care ţin de realitatea lui, de hermeneutica semnelor personale, este dacă vreţi ceea ce la O`Hara întâlnim în teoria personismului poetic. Însuşi poetul în prefaţa la vol. Poeme în garanţie se adresează astfel cititorului: „Sper că tu (…) le vei pricepe ca pe propriile tale poeme, cum ele şi sunt, de vreme ce acest disc pe care, cu toată bucuria, m-am hotărât să ţi-l fac”.39 Pe de altă parte, pe bună dreptate, observă şi Delia Pop când spune că poetul nu-şi propune să facă educaţie estetică lectorului, însă „îl îndeamnă deopotrivă să nu caute cu orice preţ conotaţia, inaccesibilul şi îl dezvaţă de tehnologia confortabilă a organizării textuale. Îl incită să interpreteze fără constrângere semne ce se refuză ierarhiei, care se atrag şi se contrazic în aceeaşi măsură, împrăştiindu-se derutant pe arterele textului şi învăluind sensul ultim. Pe care nu suntem convinşi că dorim cu adevărat să-l găsim”.40 Textul cărtărescian este în sine un icon, construit pe principiul colajului.41 Deconstruind iconul textului nu faci decât să ajungi în faţa sinelui, aglomerat, vulgarizat de alte texturi, alte iconuri, care arată în fond ceea ce postmodernismul numeşte identitate multiplă. Dar această descoperire a identităţii multiple reprezintă, în fond, ipostaze ale aceleiaşi personalităţi. În acest sens, întâlnim ideea că identitatea este „un joc liber asumat, o prezentare teatrală a sinelui”.42 Textul
38 Susan Sontag, scrie� „Important acum este să ne recâştigăm simţurile. Trebuie să învăţăm să vedem mai mult, să auzim mai mult, să simţim mai mult. (…) În locul unei hermeneutici, avem nevoie de o erotică a artei.”, în Susan Sontag, Împotriva interpretării, traducere de Mircea Ivănescu, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, p. 25. 39 Mircea Cărtărescu, Poeme în garanţie, Ed. Casa Radio, Bucureşti, 2005, p. 9. 4� Del�a P�p� op. cit.,p 7�. 41 Vezi în acest sens poemul i♥ny� d�n Dublu album, disc 2� „mi-am cumpărat, pentru madame, / pantofi de piele, cu catarame / şi mi-i privesc în plin soare / în vitrina cu piese pentru aspiratoare. / la blugi umblătorii merg ţais / şi mă simt ca într-un Lost Paradise / când calc cu talpa de crep / pe asfaltul de şerbet, de năut, de chinoroz, de salep…”, p. 65. 42 Douhlas �ellner, Cultura media, traducere de Teodora Ghiviriză şi Liliana Scărlătescu, Ed. Institutil European, Iaşi, 2001, p. 292. Mai încolo �ellner accentuează

poetic cărtărescian transmite viaţa aşa cum este ea trăită, aşa cum este dată într-un timp, viaţa de aici şi acum. Textul emoţionează în maniera în care el transmite intensitatea realităţii, în maniera în care această realitate conţine trăirea, convieţuirea. Pe de altă parte, textul transmite starea de graţie a postmodernismului, vremurile carnavaleşti ale societăţii, ale spiritului uman, ale imaginarului. De altfel, poetul spune la un moment dat în volumul Baroane! că „trăim vremuri carnavaleşti, unde amorul e normă. E vremea spectacolului şi a stridenţelor de toate felurile”.43 O caracteristică a postmodernismului poetic cărtărescian trimite către structura paratextului. Poetul trăind într-o realitate tehnicizată nu ezită să o scrie aşa cum este. Mai mult, în poemele lui întâlnim mai la tot pasul obiecte electrocasnice, televizoare, radiouri, computere etc.44 Bunăoară, titlul volum Dublu album45 chiar creează lectorului senzaţia că este în posesia unor discuri. Tiparul cărţilor dau în vileag iconul unor discuri, ceea ce arată că autorul lor pune accent pe o hermeneutică a simţurilor. Poezia devine astfel ascultată în timpul lecturii, iar lucrurile par aşa să se vadă de vreme ce începi lectura. Tematicile abordate în dublul volum sunt apropiate de cele cântate de generaţia în blugi, ele dau în vileag societatea, oraşul (metropole) în ansamblul său, oamenii care îl populează, străzile, maşinile, metrourile, obsesiile oamenilor. Citind poemele ai senzaţia că priveşti către un monitor pe care rulează filmul tău, filmul timpurilor tale, în care protagonişti sunt cei din realitatea concretă. Ceea ce face de fapt Cărtărescu e o invitaţie în vizualul texturii poetice. Lectorul primeşte de fapt imagini, nu cuvinte, pe care le asociază cu simţurile sale. În acest sens relevant ar putea fi poemul 4.Document olograf: „dragă iubitule, / sunt tuta sola în camera mea cu icoane pe sticlă. sunt ambetată. / ci vino tu, stare măreaţă a sufletului, pe motocicletă, pe biţiclu, / pe limuzină. mangafaua a plecat la feteşti. De ce nu vii tu? Vină! / mi-am făcut unghiile cu sidef. am chef, arhonda, am chef… / P.S. Adu şi banda cu kenny rogers. / auguri, miţa. / strada blănarului 16 bis”.46
că „permanenta posibilitate de a-şi schimba sinele şi identitatea, de a trece rapid de la o identitate la alta, de a se desfăşura într-un şir de identităţi (…) poartă în sine anumite posibilităţi de eliberare.”, p. 293. 43 Mircea Cărtărescu, Baroane!, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 106. 44 Vezi poemul fiara d�n Dublu album� disc 2� pp. 3�-33. 45 Mircea Cărtărescu, Dublu album (disc 1, disc 2 cu ISBN-uri diferite), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009. 4� Ibidem, Disc 1� p. 57.

)

pagina 74

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

Ocupanţii din ograda lu`Gavril

)

Labirintul prozei

Oleg Garaz

1. Să încep cu sfârşitul. Mai precis, cu momentul în care avusesem acea revelaţie hidoasă şi chiar înspăimântătoare despre adevărata faţă a propriului meu bunic. Îl vizitasem pe Gavril, pentru a-i cere nişte bani. Ca să fiu mai precis, era vorba despre suma de zece ruble de care aveam nevoie pentru a supravieţui până la următoarea „stipendie”. Îmi cheltuisem puţinii bani din „uriaşa” bursă de merit pentru a cumpăra discuri cu pianişti ruşi şi cu simfonii de Mahler, pasiunea mea din acele vremuri. Şi cum nu intenţionam să fac trei ore cu autocarul până la Soroca, la părinţi, mi-a fost mai convenabil să fac vreo patruzeci de minute într-o rablă de autobuz puturos şi prăfuit până în satul Bardar în care locuia ancestorul meu. Îl zărisem încă de cum intrasem pe poartă, acolo, pe prispă, curăţindu-şi cu briciagul un măr, semn clar că deja prânzise. Îşi făcea digestia tăind felii mici din fructul cu pricina, ducându-l la gură aşa, prins între deget şi briceag, pentru ca apoi să-l mestece îndelung şi cu multă pricepere. Nu era nimeni prin preajmă, de parcă-i suflase vântul pe toţi locuitorii suplimentari ai ogrăzii, şi Gavril trona singur, nemişcat, cu capul puţin aplecat înainte, parcă urmărind maratonul disperat al unei insecte pe care intenţiona să o şi strivească, plin de o nedisimulată satisfacţie. Mă oprisem în faţa lui şi îl salutasem. A ridicat lent, foarte lent faţa spre mine şi atunci când l-am privit, m-a izbit asemănarea lui cu un măr putred, maroniu şi sbârcit, bronzat şi ridat, aşezat pe un gât acoperit cu o piele roşie. Un măr putred mâncând dintr-un măr proaspăt. „Alioşka”, a zis el oarecum neutru, reţinut, detaşat. Şi atât. Continuam să stau în faţa lui, iar Gavril îşi reluă îngurgitarea lentă şi pricepută a rodului din pământul ogrăzii lui. După o pauză destul de lungă, timp în care într-o linişte totală Gavril îşi continuă mestecatul privind undeva pe lângă mine, m-am încumetat să-mi formulez trebuinţa. Dintr-o dată buzele i s-au retras una în cealaltă, lăsându-i pe faţă o „cicatrice” subţire, abia vizibilă şi atunci mi-a aruncat

"Ceea ce noi cunoaştem astăzi drept operaţiunea „Barbarossa”, a reprezentat pentru Gavril un fenomen care s-a desfăşurat, practic, în spaţiul strict delimitat de gardul din tulpini de floarea soarelui care-i împrejmuiau peticul de pământ moştenit de la părinţii lui, adică fără a avea decât o vagă cunoştinţă despre Marele Război în care au pierit mai mult de cincizeci de milioane de suflete. El a avut unu’ doar al lui, desfăşurat pe acea infimă porţiune explorată a Terrei care pentru el însemna ceva similar cu ceea ce au însemnat Indiile pentru Columb, Nilul pentru Livingstone sau Polul Sud pentru Amundsen."

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 75

Zon@Literara
o privire, fără a-şi fi mişcat capul, doar cu ochii, printre pliurile ridurilor prea multe, înghesuite abuziv pe faţa lui de legumă putrezită. Foarte intensă, chiar tăioasă, conţinând ceea ce simţise Gavril la ideea de a-mi da zece ruble mie, nepotului lui, pentru mine privirea exprimase în acea clipă ceva pământiu, ceva asemănător unui mormânt dotat cu o pereche de ochi. Era o privire plină de ţărână, de întuneric lutos, de putergai şi răcoare umedă de beci. Era ceva subteran sau, mai precis, erau ochii întunericului de groapă. Mă privea ca de pe fundul unei gropi adânci. Mă privea mut, intens, ostil. Eram pentru el o stranietate dintr-o lume exterioară lui şi care apăruse pentru a-l deposeda de ceva cât se poate de intim. Ştiam deja că nu-mi va da banii. O ştiam fără să fi auzit de la el nici un cuvânt. Însă nu-mi mai trebuise bani. Văzusem foarte clar ceea ce era bunicu’. Gavril era un om viu cu ochii plini de pământ de pe fund de groapă, doi ochi sclipind rânced dintr-un întuneric sepulcral. Ăsta ar fi sfârşitul. Trebuia să existe o explicaţie pentru duhoarea pestilenţială din privirea lui. Trebuia să fi existat un motiv pe care încă urma să-l aflu. 2. Germanii au apărut în ograda lu’ Gavril imediat după ce au plecat românii, apoi au venit şi plecat ruşii şi din nou, ca într-un coşmar repetitiv, au venit românii. Până la urmă, ruşii s-au retras. Prin aceeaşi ogradă prin care s-au retras şi românii, acum victorioşi, şi prin care, într-un viitor nu prea îndepărtat, urma să se mai retragă încă o dată. De această dată definitiv. Iar ruşii încă urmau să se răzbune. Învingătorii obişnuiau să se instaleze în ogradă lui Gavril cu o regularitate de la sine grăitoare, iar acestuia îi era suficient să vadă cine vine să i se instaleze în gospodărie pentru a înţelege cine a învins de acea dată. Pentru unu’ ca Gavril era indiferent faptul dacă cineva îi cotropea Ţara, concept pentru el mult prea abstract. Nu era el omu’ care să gândească în asemenea categorii. Pe unu’ ca Gavril îl cotropeai dacă îi ocupai ograda, un univers doar al lui, cu straturi de legume, cu via, copacii fructiferi, cu raţele, găinile, caprele, oile şi, important, porcu’ din coteţu’ din spatele casei. Iar cine-i ocupa ograda, fireşte, devenea ocupant, indiferent ca era vorba de ruşi sau

de germani. Astfel că, instalarea pe moşia-i, cu implicita putere de a-i lua în stăpânire necondiţionată întregul univers, reprezenta un semn clar al faptului că ocupanţii erau cei în putere. Aşa că nemţii, ca învingători ce erau, au venit şi s-au instalat în curtea şi casa lui fără să-l fi întrebat, iar Gavril nu a avut de comentat nimic, tot astfel cum n-a comentat nimic nici atunci când s-au instalat românii, mai apoi ruşii şi apoi, iată, din nou românii, însă de această dată împreună cu aliaţii lor de nădejde în acea perioadă. Se instalau şi apoi se dezinstalau singuri, fără a-l lăsa pe Gavril să creada că ar avea puterea să decidă într-un fel sau altul sau că cineva ar mai sta să-i asculte părerea care oricum nu conta şi în orice caz nu interesa pe nimeni. Iar în una din zilele după plecarea românilor, adică în timp ce aceştia plecaseră pentru a dobândi un supliment de glorie militară undeva mai înspre Odesa, au venit friţii şi hanşii, iar singura problemă a lui Gavril a fost să se ascundă. Practica această activitate de ceva vreme ca pe un exerciţiu, cu o regularitate care aducea mai degrabă a antrenament, iar atunci când sosiseră uniformele sure, Gavril era gata pregătit pentru a susţine proba supremă. Nu-i lipsea îndemânarea, deoarece în ’40 se ascundea de anexatorii ruşi care-i dezinstalaseră pe românii consideraţi stăpâni ai plaiului, în ’41 de dezinstalatorii români ai ruşilor, iar în ’44 asistă la a doua reinstalare-reanexare a sovieticilor. Avea el deja ceva experienţă cu identitatea şi intenţiile oaspeţilor nepoftiţi, deoarece fiecăruia dintre aceştia ar fi trebuit să le dea explicaţii privind faptul de a fi supravieţuit ocupanţilor anteriori ai curţii. Şi cum aceştia se cam duşmăneau între ei, apărea o legitimă suspiciune, existentă aproximativ în aceeaşi formă fie că era vorba despre NKVD-ul rusesc, Siguranţa românească sau Gestapo-ul german, care viza modul de a fi supravieţuit altfel decât prin colaborare, adică prin trădare. Şi cum, s-ar fi putut întreba vreun responsabil cu purificarea, ar fi putut supravieţui un anonim ca Gavril dacă nu colaborând, adică trădând acele idealuri sacrosancte, pe care ocupanţii le cărau cu ei şi cu care Gavril avea obligaţia să se conformeze, indiferent de faptul că nu înţelegea o iotă ruseşte sau nemţeşte şi, poate, nici româna nu o vorbea într-un mod măcar aproximativ literar. Astfel încât, Gavril a decis să se ascundă într-o groapă săpată în spatele casei, una sufi-

)

pagina 76

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
cient de adâncă şi acoperită cu rîpkă uscată, pentru a-l feri de urgie şi în acelaşi timp pentru a-i lăsa suficient aer să respire. Stătea în groapă, în timp ce ocupanţii arieni trebăluiau prin curte cu problemele vieţii de zi cu zi, vorbind o limbă guturală din care Gavril înţelegea doar două chestii care erau „Hände hoch!” şi „Zurück!”. Erau singurele expresii prin care comunicau soldaţii wehrmacht-ului în filmele ruseşti de propagandă, mai ales cu prizonierii, puţinătate care în mintea de ţăran a lu’ Gavril nu ridica nici un fel de semne de întrebare. Cam atât aveau de spus nemţii tuturor celorlalţi, adică după ce le invadau ţara şi stând ascuns adânc în groapa lui, Gavril nici nu încerca să-şi imagineze că ar fi fost nevoie de mai mult. Chiar de aia se şi ascundea, fiindcă la ce te puteai aştepta de la nişte venetici care vorbeau o limbă compusă din două replici lătrate, singurele pe care mai apucai să le auzi, nu atât cu urechile, cât mai degrabă cu ceafa, înainte ca o rafală să-ţi zboare creierii tăi de presupus partizan. 3. Ceea ce noi cunoaştem astăzi drept operaţiunea „Barbarossa”, a reprezentat pentru Gavril un fenomen care s-a desfăşurat, practic, în spaţiul strict delimitat de gardul din tulpini de floarea soarelui care-i împrejmuiau peticul de pământ moştenit de la părinţii lui, adică fără a avea decât o vagă cunoştinţă despre Marele Război în care au pierit mai mult de cincizeci de milioane de suflete. El a avut unu’ doar al lui, desfăşurat pe acea infimă porţiune explorată a Terrei care pentru el însemna ceva similar cu ceea ce au însemnat Indiile pentru Columb, Nilul pentru Livingstone sau Polul Sud pentru Amundsen. Bineînţeles, că şi în războiu’ lu’ Gavril au existat înfrângeri şi pierderi care i-au produs lu’ Gavril nenumărate suferinţe. Prima lovitură, cea mai dureroasă, o încasă din plin, iar ocupaţia germană a beciului a reprezentat o mostră strălucită de „blitzkrieg”, realizată aproximativ similar cu ocuparea Franţei, adică o operaţiune scurtă şi eficientă care a dus la pierderea întregii rezerve de vin a lu’ Gavril. Ajunşi destul de rapid până aproape în prag de comă alcoolică, naziştii au resimţit efectele vinului moldovenesc similar unui atac de partizani, dur, necruţător, sângeros şi dus până la limita cruzimii, astfel încât friţii şi hanşii s-au

simţit şi surprinşi şi de-a dreptul speriaţi de această inexplicabilă şi grea îmbătare, că nu le erau deprinse stomacele lor europene cu dozajele de zahăr cu care Gavril îşi prepara vinul – adică, „krepliak”-ul nostru basarabean, un vin cu un asemenea surplus de tărie de-ţi spulbera creierii mai rău ca un obuz lansat din „Grosse Bertha”. Ceea ce li s-a întâmplat în consecinţă ocupanţilor cu stomace germane, a fost receptat ca un atentat la însăşi viaţa lor, şi ei s-au defulat într-un mod corespunzător distrugând mândria de poloboace la care Gavril lucrase de se speti şi faţă de care avea o atitudine mai mult decât paternală. Nu la mult timp după declanşarea ostilităţilor, Wehrmachtul invadase şi coteţul din spatele casei, adică spaţiul situat exact undeva deasupra şi mai într-o parte de groapa în care şedea cuminte Gavril. Porcul muri de abia la al cincilea glonţ, opunând o rezistenţă dârză şi refuzând să moară, timp în care Gavril reuşi să moară de tot atâtea ori, tresărind violent la fiecare împuşcătură şi simţind nodul din gât ca pe un pumn tot mai mare răsucindu-i-se până în stomac. Dacă se mai putea resemna cu pierderea poloboacelor şi a recoltei de vin, apoi pierderea porcului l-a marcat într-un mod ireversibil. Cu atât mai mult că a asistat neputincios la moartea animalului atât de drag, imobilizat în clandestinitate şi în adâncul mocirlos al gropii, însă auzind perfect totul, întreaga execuţie. Îşi iubea porcul ca pe un membru al familiei şi pierzându-l simţi că a pierdut ceva esenţial din el însuşi. Rezistenţa până la moarte a porcului îi enervă pe germanii înfometaţi după grătare rumenite, cam la fel cum îi nedumirea şi scandaliza deopotrivă rezistenţa absurdă a regimentelor ruseşti încercuite fără nici o şansă de scăpare undeva prin pădurile şi mlaştinile din Bielorusia. Printre victimele colaterale s-au mai numărat şi patru găini cu o raţă, la care s-a adăugat, ulterior, şi dispariţia ouălor de sub cloşcă, procedură care de altfel se repeta cu regularitate aproape în fiecare zi. 4. În curtea lui Gavril ocupanţilor li se întâmplau lucruri pentru care ei se dovedeau a fi de-a dreptul nepregătiţi, astfel încât în dimineaţa unei zile în care Onisim, un sectant de rit inokentist care mai adăsta pe la

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 77

Zon@Literara
curtea bunicului, ieşi să-şi facă rugăciunea de dimineaţă, arienii bulversaţi de-a binelea de suspansul din curea lui Gavril au tăbărât cu toţii asupra lui în intenţia de a-şi defula în cea mai pură tradiţie freudiană multiplele tensiuni acumulate. Puterea ascetului moldovean se manifestă ca o stihie, punându-l rapid în mişcare, fapt care i-a convins pe soldaţii gloriosului Wehrmacht că au de a face cu un partizan în toată regula şi în consecinţă se declanşă cel mai spectaculos maraton văzut vreodată de sătenii curioşi, adunaţi din toată mahalaua de sunetele vacarmului stârnit de cursa în plină desfăşurare. Prima etapă a circuitului a constat în parcurgerea, în diverse direcţii, a grădinii, un maraton cu obstacole, prin straturi de legume, pe care naziştii se pare că l-au receptat ca pe o aplicaţie militară. Alergau toţi grămadă după rapidul moldovean fără a avea, cel puţin în aparenţă, nici o intenţie de a-l prinde. Nu s-au tras focuri de armă, deoarece se preconiza capturarea sprintenului inokentist în stare vie şi nu în una similară cu a porcului executat doar cu câteva zile înainte. A doua etapă a continuat printre rândurile de viţă de vie, ceva mai jos de casă, acolo unde prevăzătorul Gavril îngropase deja un butoi cu vin şi ceva saci cu grâu, iar când sectantul maratonist o rupse direct înspre poartă, strategia germană îşi demonstră pentru a nu ştiu câta oară virtutea de a fi una imbatabilă şi sclipitoare în eficienţa ei. Onisim primi un pat de armă direct în faţă şi exact în clipa în care încercă să iasă pe poarta ce ducea înspre hudiţa desfundată, adică exact în clipa în care se consideră salvat, şi direct de la soldatul german care-l aştepta exact acolo, postat încă din timp de către prevăzătorii lui camarazi. Friţul îi aplică lovitura cu multă pricepere şi într-un mod care-l lăsă pe Onisim fără nici o replică. Căzu la pământ tot aşa precum fugi până atunci, adică fulgerător. Ori plăcerea tinerilor siegfrizi începu de abia din clipa în care îl înconjuraseră pe chiriaşul buimăcit al bunicului şi asupra căruia şi-au descărcat cu deplina-i măsura deflagraţia acelui „furror teutonicus” binecunoscut de toate popoarele învecinate cu fiii sălbatici ai lui Wotan, altfel spus moştenitorii legitimi ai tezaurului spiritual lăsat de Kant şi Bach, Luther şi Bismark, Krupp şi Friedrich al II-lea. L-au bătut cu paturile armelor o bună jumătate de oră până s-au săturat şi l-au lăsat lat acolo

unde l-au prins, chiar lângă poarta salvatoare. Ulterior, atunci când spiritele sau mai calmat, întreg satul a aflat că bietul om a fost alergat şi bătut până la sânge pentru o pereche de nădragi soldăţeşti care dispăruse dintr-o căruţă a intendenţei germane, chipurile, prin furtişagu’ bietului Onisim. Omu’ încă îşi revenea în fire după bătaia primită, că germanii îşi şi găsiseră nădragii lipsă, însă Germania, în persoana cancelarului ei general, nu şi-a adus scuzele oficiale pentru cruzimea comisă din cauza unei perechi de nădragi terfeliţi. Fie că e vorba de convenţia de la Geneva sau Haga, nesemnată de sovietici sau români, fie de lipsa altor acte oficiale, însă această întâmplare va rămâne în analele jurisprudenţei internaţionale drept o problemă nesoluţionată nici până în ziua de astăzi. De frică să n-o păţească şi el, că au şi negrăitoarele ceva inteligenţă şi sensibilitate, câinele s-a ascuns în spatele cuştii, în timp ce bunicu’ Gavril stătea ascuns în groapa de lângă coteţul porcului decedat, bocindu-i amarnic moartea. 5. Singura fiinţă care-l mai vizita în nopţile mai întunecate era bunica, iar pe întreaga durată a războiului în care ruşii îşi apărau Patria, românii îşi recuperau integritatea Ţării, iar nemţii le violau pe amândouă cu o superioritate demnă de arienii ce erau ei, existenţa bunicilor mei s-a desfăşurat după scenariul unei existenţe nocturne. Ca şi consecinţă a vizitelor ei nocturne, nu peste mult timp, Maria deveni vizibil însărcinată cu un copil de-al lui Gavril, ceea ce însă nu puteau şti şi ocupanţii curţii virilului meu antecesor. Ori neremarcând prin preajma bunicii nici un bărbat, băieţii blonzi în uniforme sure trăgeau concluzii absolut aiuritoare despre misterioasa şi fantastica vitalitate a poporului sovietic, în orice caz mult superioară vitalităţii valkiriilor ariene pe care friţii şi hanşii ocupanţi ai curţii lu’ Gavril le lăsaseră acasă în patria lor de peste dealuri, râuri şi păduri, adică în ţara lui Goethe. Acestei fascinaţii nemţeşti i se datorează, cred, şi prima ciocolată pe care i-o dădu mamei mele, pe atunci o fetiţă de patru-cinci anişori, unul dintre soldaţii germani. Copila fusese într-atât de recunoscătoare, încât adună în palmă ceva miere din trestia acoperişului de la casă, o amestecă cu salivă şi foarte mândră de

)

pagina 78

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
isprava sa le-o întinse ocupanţilor în palma ei micuţă şi murdară de pământ. Evident, le propusese şi lor să se bucure împreună cu ea de încântătorul gust al licorii obţinută cu atâta pricepere. Naziştii însă s-au dovedit a fi în opinia fetiţei mai mult decât ignoranţi, deoarece au declinat cu hotărâre oferta generoasă a micuţei Veronica şi repejor au şi dispărut care şi încotro. Maria era singura care avea grija de Gavril si tot ea era şi cea care se întreţinea cu „oaspeţii” din casa si ograda lu’ soţu-so. Ba unul, ba altul dintre ocupanţi, îi mai arătau bunicii poze cu copii, îşi înfigeau arătătorul în piept şi rosteau într-un mod repetat şi oricum ininteligibila pentru Maria frază: „Kinder!, Kinder! Das sind meine Kinder!”, iar mai apoi, în intenţia de a fi înţeleşi mai bine şi arătând cu mâna undeva înspre orizont rosteau la fel de insistent un cuvânt la fel de ininteligibil pentru ea, care era „Deutschland! Deutschland!”. Iar bunica, ţărancă timidă şi oropsită de viaţa ei de născătoare a unui şir interminabil de prunci, lăsa ochii în pământ, deoarece puţin probabil să fi fost în stare a crede că undeva după dealuri, râuri şi păduri există o ţară cu numele Deutschland, adica şi altceva decât târgul din Chişinău, buricu’ pământului şi singurul oraş vizitat de ea vreodată. Neavând însă nici o armă pentru a înfrânge tăcerea şi pasivitatea bunicii, lăsându-se deci păgubaşi, ca să nu spun înfrânţi, ocupanţii curţii lu’ Gavril îi mai strecurau câte o conservă cu carne, pe care Maria, care cu siguranţă nu înţelesese nimic despre nici un „kinder" sau despre „deutschland", nu o refuza şi despre care mama are amintiri alimentare de o intensitate neegalată de nimic din ce gustase ulterior. 6. Între timp, cam pe la mijlocul unei zile de august a anului ’44, începu să se întunece şi peste tot se răspândi un vuiet ca de furtună. Numai că nu fulgera şi nici nu tuna, iar soarele fusese eclipsat de miile de bombardiere sovietice care se îndreptau pe deasupra satului Bardar direct spre Chişinău. Rezultatul acelor raiduri s-a văzut încă mult timp după, mai ales că spre seară, mai precis după apusul soarelui, nu se întuneca, iar pe cer în fiecare noapte apărea o lumină multicoloră, care se vălurea mai ceva ca o auroră boreală. Iată cum se face

că spre sfârşitul lui august şi doar pe durata operaţiunii Iaşi-Chişinău, deasupra ogrăzii lu’ Gavril se instauraseră nopţile albe de o copleşitoare frumuseţe cum nu s-a mai văzut nici la Leningrad, nici la Murmansk şi nici, mai ales, la Kolîma. Gavril, a cărui apetenţă pentru estetic se limita la patima cu care-şi creştea porcul şi, uneori, o mai bătea pe Maria, oricum nu a văzut nimic, deoarece pe aproape întreaga durată a desfăşurării Marelui Război pentru Apărarea Patriei a stat în groapa din spatele casei. Chişinăul rămăsese incendiat timp de o săptămână sau două, până în momentul în care eliberatorii s-au ocupat de soluţionarea problemei. A fost un deliciu al tuturor sătenilormicrobişti care, iată, asistau în sfârşit la un eveniment major al existenţei comunitare şi care prin spectaculozitatea şi forţa de captare depăşise într-un mod indiscutabil maratonul eşuat al sectantului inokentist. Oricum, nu cred că i-ar fi impresionat focurile de artificii care s-au dat în ’89, atunci când ne-am căpătat înapoi limba, steagu’ şi imnul, mai puţin tezaurul. Iar poveştile bătrânilor despre marea de foc şi orizontu-n flăcări s-ar fi adeverit doar în cazul în care Elţîn, celebru prin cuminţirea cu tancuri a complotiştilor antigorbaciovişti, o punea de-un bombardament peste Chişinăul sovietic devenit peste noapte unu’ românesc. Sătenii se uitau cât se uitau la noaptea incendiată şi intrau înapoi în enormul beci al unui gospodar, în care toată mahalaua, cam vreo treizeci de suflete, se adăpostise pe durata bombardamentelor. Câte unul mai în ani şi mai tare în vână ieşea să vadă ce mai e la suprafaţă, după care intra înapoi la subsol. Acolo au dormit, mâncat şi trebăluit până în ziua în care deasupra satului a apărut un avion de vânătoare cu aripi înstelate zburând la „tăietu’ copacilor” şi din care se auzea, surprinzător şi halucinant, o voce strigând: „Bună, mamăăă!!!”, „Bună, tatăăă!!!”. Era „gheroiu’”, adică „eroul”, băiatul bătrânilor Plugaru, un zdrahon de bandit în toată regula, înalt şi lat în spete, care plecase pe front şi, iată, revenise înapoi călărind o pasăre ucigaşă, pe care o mâna pe deasupra satului în vâjâitul asurzitor al motorului supraturat, ca un vestitor de oţel al primăverii, al eliberării şi al sfârşitului de război, cel puţin pentru populaţia terestră a Bardărului văratic.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 79

Zon@Literara

)

Avatar

Barbaria de cafenea Radu Vasile Chialda

Cultura cafelei şi cultura de cafenea sunt două expresii care au semnificaţii diferite, dar care sunt strâns legate unele de altele. Dacă prima reprezintă modalitatea prin care cafeaua este cultivată în sensul producţiei, cultura de cafenea este ceea ce-i urmează, efectul produs în urma consumului de cafea. Michel Braudeau în Cafea, Cafenele, cu toate că încearcă să expună o istorie a cafelei şi dezvoltării cafenelelor, aproape în mod voit induce şi efectele ce au decurs din această „găselniţă” a omenirii plină de elan şi vivacitate1, la fel ca şi proprietăţile barbariei. Primele mutaţii ale cafelei apar în Secolul Luminilor şi al filosofilor, aproape simultan cu efectele sumbre ale Revoluţiei Franceze şi al terorii acesteia, când Veneţia nu mai era o dominantă şi îşi pierdea semnificaţia de „Serenissima”.

Pe scurt – „cafeaua. Ascunde un spirit de libertate, un demon delicios («negru ca dracu’, fierbinte ca iadul, pur ca un înger, dulce ca amorul», spunea Talleyrand), un elixir indispensabil filosofilor, scriitorilor şi simplilor vorbăreţi, dar şi otravă, duşman al autorităţii. În schimb, cei drept, vrăjitorul hrăneşte mari speranţe, răsunătoare şi oscilante”1. „Iată cum semnificantul e una cu semnificatul: produs scump, dependenţă maximă, aprovizionare problematică, e clar, avem de-a face cu un drog legal. Dar odată întors de la dealer, oups, vreau să spun de la magazinul-club, când introduc o capsulă Capriccio în percolator, doxa îmi freamătă de fericire; e mişto [...]”2 – o imagine demonică a acestei fabuloase băuturi. Prin barbarie de cafenea vom încerca să definim unul din modurile prin care barbaria pătrunde în sfera culturală astăzi. O denumim „de cafenea” deoarece caracterul acestui tip de barbarie împrumută trăsăturile comportamentului individului uman aflat într-o cafenea, la o „tacla”3, într-un moment de relaxare şi plăcere, două experienţe specifice omului-masă ahtiat4 după confort şi bună-dispoziţie. Scopul oricărei cafenele este acela de a determina orice client să consume cafea, însă nu este vorba numai de acest tip de consum. Spaţiul destinat cafenelei devine cu timpul locul unde se consumă cultură (de obicei cultură de masă5). Cafeaua se transfigurează în pretext al consumului rafinat, iar bobul de cafea trece din sfera 
Michel Braudeau, Cafea, cafenele, traducere de Raluca Sava, Art, Bucureşti, 2009, p. 8. � Alix Girod de L’Ain, „Capsula Nespresso” în Jérôme Garcin (coord.), Noile mitologii, traducere de Mona �epeneag, Art, Bucureşti, 2009, p. 71. 3 Vorbă, termen care trimite la schiţele caragialeşti ce descriu mahalalele şi nu numai. 4 Poate cel mai potrivit termen pentru această situaţie, un om stăpânit de � d���nță puternică de a obține ceva, lacom faţă de un bun (mai ales material). 5 Se stă la masă, la o cafea şi se consumă, atât la propriu cât si la figurat, situaţie pusă pe hârtie într-o manieră foarte savuroasă, îmbinând talentul scriitoricesc şi jurnalistic cu manierele de consum la un anume dineu, specifice claselor înalte; a se urmări spumoasele poveşti din Sven Ortoli, Michel Eltchaninoff, Dineurile mondene, manual de supravieţuire� traducere de Mona �epeneag, Art, Bucureşti, 2008. 

Sensul termenului Kawah în arabă; Ibidem� p. �3.

pagina 80

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
bunului economic şi astfel, inevitabil, politic, în sfera culturală. Bobul de cafea a jucat un rol determinant în foarte multe culturi. Pentru prima dată descoperită în Etiopia6, planta a fost utilizată foarte devreme în ţările musulmane, de cele mai multe ori datorită efectului său halucinogen, în practica religioasă7, apoi a pătruns în Europa prin Italia, cucerind prin aroma sa întreaga lume8, ajungând să fie cea mai consumată băutură. Comerţul cu cafea, intens şi accentuat mai ales în timpul imperialismului colonial european, a conferit acesteia statutul cheie ce poate participa la actul de cultură. Dincolo de faptul că s-au purtat numeroase războaie9 între colonii şi metropolă pentru acest bob cu proprietăţi deosebite (din acest motiv şi nu numai), cafeneaua, locul de consum al cafelei, întruneşte toate caracteristicile necesare pentru a oferi o ambianţă în care aspectele culturale să se desfăşoare, însoţite de fiecare dată când se soarbe, de licoarea din ceaşcă, asumându-şi din ce în ce mai agresiv rolul de „agora”10. Cafeneaua devine frecvent cel mai comun „spaţiu public” ce poate fi comparat cu un centru cultural: se citeşte presă sau carte, se ascultă muzică, se vizionează filme şi se urmăresc programe tv, se lansează cărţi, se etalează moda şi se stârneşte bârfa. Un loc ideal în care consumul de cafea devine stimulant, nu numai pentru vitalitatea corpului, ci şi pentru apetitul cultural. Însă, pentru că nu este un spaţiu adecvat, legiferat, scopul fiecărei cafenele fiind înainte de toate acela de a se consuma cafeaua, activitatea culturală cade pe loc secund. Acum, după atâta timp de la „descoperirea ei accidentală şi miturile care au învăluit-o, în condiţiile în care aventura triumfală şi planetară a unei băuturi cândva preparate de ciobanii din Abisinia”11 a cucerit lumea, iar „viaţa intelectuală şi socială”12 (a Luminilor), „viaţa cotidiană, s-au schimbat”13, barbaria se poate aşeza mult mai confortabil, la aceiaşi masă cu actul cultural, sorbind acelaşi sortiment de cafea. Cultura cafelei şi cultura de cafenea sunt două expresii care au semnificaţii diferite, dar care sunt strâns legate unele de altele. Dacă prima reprezintă modalitatea prin care cafeaua
� Michel Braudeau, op. cit.� p. �3. 7 Ibidem� p. �. 8 Ibidem� pp. 39-4�. 9 Ibidem� pp. 59-��. 10 Locul în care „se” vorbea, „se” prezenta, „se” inaugura, „se” dezbătea etc., toate problemele sociopolitice şi culturale în polisurile antice greceşti. 11 Michel Braudeau, op. cit.� p. 7. � Ibidem. 3 Ibidem.

este cultivată în sensul producţiei, cultura de cafenea este ceea ce-i urmează, efectul produs în urma consumului de cafea. Michel Braudeau în Cafea, Cafenele, cu toate că încearcă să expună o istorie a cafelei şi dezvoltării cafenelelor, aproape în mod voit induce şi efectele ce au decurs din această „găselniţă” a omenirii plină de elan şi vivacitate14, la fel ca şi proprietăţile barbariei. Primele mutaţii ale cafelei apar în Secolul Luminilor şi al filosofilor, aproape simultan cu efectele sumbre ale Revoluţiei Franceze şi al terorii acesteia, când Veneţia nu mai era o dominantă şi îşi pierdea semnificaţia de „Serenissima”. Cafenelele pariziene şi veneţiene abundau de spiritul liberalismului şi de curaj. Verdict: cafeaua instiga la revoltă. Era un „loc de întâlnire şi de complot, de dezbateri intelectuale şi de bârfe, tărâmul hoinarului şi al poetului, sau metafizicianului înarmat cu caietele sale”15. Consumul de cafea era drag tuturor, în special marilor spirite. Bach dedică cafelei cantata BWV 201 din 1732, dar licoarea era adorată şi de Beethoven, Buffon sau Voltaire. Balzac chiar făcea uz şi abuz de cafea, iar Napoleon a avut toată viaţa, în permanenţă, până la şapte ibrice pe foc16. Deşi cafenelele erau frecventate de burghezi, actori, studenţi, scriitori, ori chiar de prostituate17, jucând rolul unor mediatori ai culturii şi civilizaţiei, cizelând şi modelând, inspirând şi influenţând, neducând niciodată lipsă de clienţi şi „muşterii”, a contribuit decisiv la majorarea zilei de lucru şi l-a făcut pe consumatorul de cafea un sclav al ritmului18. Cafeaua a contribuit astfel, nu numai la scrierea istoriei, ci şi la istoria culturală, i-a indus omului râca, conflictul şi discordia, având efectul unui drog blând19, ale cărui efecte transformă cultura de cafenea în barbarie de cafenea. Cafenele, tabloide, saloane şi grădini „În al său Tableau de Paris, Louis Sébastien Mercier numără în Paris cam 700 de cafenele, «refugii ale trândavilor, azile de nenorociţi», locuri în care, în lipsa presei, conversaţiile răspândesc ştirile şi noile teorii filosofice”20. Iată de ce asistăm astăzi la un fenomen cotidian pe care îl putem denumi în aceiaşi măsură, atât cultură de cafenea, cât şi barbarie de cafenea. Dacă prima nu i-ar oferi posibilitatea de a
14 Sensul termenului Kawah în arabă; Ibidem� p. �3. 5 Ibidem� p. �9. � Ibidem� pp. 3�� 4�. 7 Ibidem� p. 79. 8 Ibidem� pp. 85-8�. 9 Ibidem� p. ��. �� Ibidem� p. 9�.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 81

Zon@Literara
convieţui la aceiaşi masă, cea de-a doua nu s-ar fi aşezat la aceiaşi cafea, iar invitaţia rezidă tocmai datorită poziţionării culturii faţă de cei care participă la ea, în afara unui cadru specific. O expoziţie într-o cafenea irlandeză nu conferă expozantului aceiaşi autoritate ca un spaţiu pe care l-am numi muzeu sau centru cultural, a căror scop este proiectat expres pentru astfel de activităţi. Acest fenomen se face prezent respectând şi preluând tradiţia vechilor saloane ale secolelor al XVIII-lea, al XIX-lea şi de la începutul celui de-al XX-lea, când nobilii, burghezii, politicienii şi oamenii cu influenţă, sau cei care pretindeau şi aspirau la un mediu social înalt, denumit pe atunci înalta clasă, se adunau într-un cadru festiv şi fie îşi cucereau partenerele sau partenerii prin dansuri specifice claselor, rangului şi originii, fie profitau de un mediu larg, frecventat de multe personalităţi, pentru a expune teze, a lansa cărţi şi idei: culturale, artistice, filosofice, politice, sociale etc. Erau foarte puţine cazurile în care aveau loc astfel de activităţi cu înalte aspiraţii. De cele mai multe ori se imitau activităţile artistice şi culturale, fiecare fiind în egală măsură filosof şi om de cultură, în egală măsură pictor şi sculptor etc., fiecare pricepându-se la multe astfel de activităţi, cu toate că, în fapt, erau, în marea lor majoritate, nişte amatori înnăscuţi. Astfel de imitaţii erau cunoscute sub expresia barbaria de salon a „societăţii de curte”21. Astăzi, această barbarie de salon este înlocuită de barbaria de cafenea, locul întrunirii oamenilor cu înclinaţii amatoriceşti, aşa-zis cunoscători ai sferei culturale. Fiecare face cultură, oricine poate „pune ţara la cale”, oricine poate fi elaboratorul vreunei teorii ştiinţifice sau filosofice, oricine poate critica sau poate adopta poziţia artistului profesionist, savurând liniştit o cafea împreună cu colegul de companie, citind şi meditând asupra problemelor apărute în ziarul cumpărat din colţul străzii, toate acestea sub pretextul cafelei de dimineaţă. Important de reţinut şi de înţeles este faptul că, ceea ce duce la răspândirea barbarismelor culturale contemporane, sunt accesul nelimitat la orice canal media, accesul nelimitat la informaţie, uniformizarea maselor şi accesul acestora în toate domeniile culturalului, indiferent de pregătirea şi capacitatea lor şi indiferent dacă acestea ştiu sau nu să le utilizeze. Până nu de mult, amintirea saloanelor
21 Cu sensul format în societatea franceză ca „societé polie” şi în cea engleză ca „society” (oarecum, cu o conotaţie mult mai legată de societate „secretă”, sau societate restrictivă, elitistă) – în cea germană „gut Gesellschaft” avea un sens mult mai cultural ca societate aleasă; Norbert Elias, Procesul civilizării, volumul II, traducere de Monica-Maria Aldea, Polirom, Iaşi, 2002, p. 7.

a fost păstrată prin tradiţionalele baluri şi banchete. Horaţiu spunea ironic, dar nu fără a se întrezări un sâmbure de adevăr, că „banchetele prea aglomerate miros a capră [...]”22. Astăzi asistăm după fiecare reuniune politică, socială, economică şi culturală, aceleaşi banchete pe care le-am întâlnit mereu în istorie: la curţile regale şi imperiale, în saloanele curtezanilor, nobililor şi vasalilor, cu deosebirea că termenul care s-a impus într-o societate contemporană globală este cel de „recepţie” sau „dineu”. Nimic nu s-a schimbat, doar denumirea acţiunii. Se întâlneşte aceiaşi mediocritate şi circulă aceleaşi subiecte de bârfă, iar toate acestea se întâmplă de obicei la nivel înalt. Când coborâm la cafeneaua omului de rând, coborâm şi nivelul de impact. Dacă recepţiile dau naştere şi răspândesc zvonuri, mass-media: televiziunea, radioul şi tabloidele stârnesc masele de la mesele cafenelelor. Unul dintre primele ziare din Italia, Gazzetta Veneta, ce apărea pentru a fi citită în Cafeneaua Florian din Veneţia, instituită de contele Gozzi, în fond, un prim tabloid – „cronica evenimentelor mondene, a bârfelor din oraşul dogilor, acordând un spaţiu generos anunţurilor de mica publicitate”23 – are la originea sensului titlului termenul „gazzetta”, chiar dacă ironic, însemnând „coţofană”, o pasăre cam indiscretă şi vorbăreaţă. Honoré de Balzac spunea despre această cafenea că este „în acelaşi timp bursă, foaier, sală de lectură, club confesional şi e atât de prielnic pentru numeroasele chestiuni care privesc ţara, încât unele veneţiene habar nu au cu ce se ocupă soţii lor”24. Acesta este şi rolul cafenelei, cafeaua te face să vorbeşti, să te agiţi şi să iei atitudine: „motiv pentru care în lumea musulmană emirii şi imamii – după ce au considerat că este o băutură excelentă pentru cei dornici să se roage noaptea şi utilă pelerinilor care călătoreau cu cămilele în deşert, oamenii singuri şi unii, şi ceilalţi – s-au răzgândit când au constatat că îi incită pe cetăţenii obişnuiţi să vorbească mai mult decât trebuie; ba mai rău, să vorbească între ei, să discute în cafenele. De aici şi până la a se pune pe meditat, e doar un pas”25. Tabloidele, ziarele „despre”, „la”, „cu” şi „de” vorbă, reprezintă în acest caz sursa de multiplicare a informaţiei. Este sugestiv celebrul episod în centrul căruia Moromete şi cei din anturajul său se adunau la o reuniune în centrul satului, citind ziarul şi dezbătând politica statului, ca şi cum competenţa lor era peste cea politicienilor vremii26. Doar
22 Sven Ortoli, Michel Eltchaninoff, op. cit.� p. 39. 23 Michel Braudeau, op. cit.� p. 4. �4 Ibidem� p. 5. �5 Ibidem� p. 99. 26 Era vorba de N. Iorga. – Aşa crezi tu! protestă Moromete

)

pagina 82

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
Moromete citea, ceilalţi nu ştiau nici măcar o buche, dar se încumetau să pară o elită a satului lor. Disputa lor ilustrează cu amănunte ceea ce ar însemna o cafenea astăzi. În faţa fierăriei lui Iocan, aşezaţi ca şi cum s-ar afla la o masă rotundă, discreditau puterea politică, aprobau informaţiile, cădeau de acord asupra unui punct comun pe care toţi îl înţelegeau, dar cu toate acestea, contrar ziarului dezbătut, mediocritatea lor se impune prin transfigurarea informaţiei la nivelul competenţei lor. Şi fenomenul se repetă constant. Câte un „Moromete & co” întâlnim în toate colţurile lumii, iar uneori participăm şi noi la astfel de reuniuni, voit sau nu. La fel se întâmplă şi atunci când salonul, ori cafeneaua, devin compartimente de tren, fumoare, buticuri de cartier, saune, băi comune, saloane de înfrumuseţare, săli de aşteptare etc. Întrebarea cea mai frecventă astăzi, cel puţin atunci când vine dinspre cei care detestă acest tip de barbarie, este: ce se întâmplă când tabloidele devin ele însele cafenele?27 Dacă la omul mediocru se mai pot închide ochii atunci când participă la răspândirea barbariei de cafenea, să ne mai minunăm atunci când însăşi administratorii acestor spaţii publice creează breşe prin care barbaria poate să-şi facă loc în sfera culturală? Tot mai mulţi întreprinzători, sub pretextul selecţiei clienţilor şi aspiraţiei la o clasă socială înaltă, cu pretenţii culturale, cad în păcatul acestei „barbarii de masă”28, invitând potenţialul client la un „Art-Caffé”, la o librărie unde se poate servi răcoritoare, ceai şi cafea, ori la o piesă de teatru în piaţa din centrul oraşului etc. Barbaria saloanelor este surprinsă foarte ironic de către Sven Ortoli şi Michel Eltchaninoff în Dineurile mondene, manual de supravieţuire, unde aceştia joacă rolul unor „jurnalozofi”29
jignit. [...] «Ei, ce mai spune ziarul, Moromete?» «E oţ... pe mă-sa» zice. «Cine?» «Ăsta, Gheorghe Brătianu.» «Păi parcă spuneai că e deştept!» «E deştept, dar e oţ»”; Ion Bălău, Texte comentate, Marin Preda, Moromeţii� Albatros, Bucureşti, 1979, pp 90-91. �7 www.cafeneaua.r�, un loc virtual al cărui subtitlul „te provoacă să gândeşti”, să fi „pe val”, să faci „căutare” şi să fi la curent cu cele mai „recente”, „populare” şi „controversate” „subiecte noi” – o colecţie de bârfe, citate şi informaţii foarte diverse. 28 Iar aici oricare sens al termenului „masă” este valid, fie cel de „masă” ca societate de indivizi mediocri şi uniformi spiritual, fie cel de „masă” ca obiect cu trei, patru sau mai multe picioare stabile, la care se aşează orice individ pentru a soarbe din ceaşca de cafea, sensuri care conferă barbariei forme particulare precum� barbaria de masă, de consum, ori barbaria la masă, consumată. 29 Sven Ortoli, Michel Eltchaninoff, op. cit.� pp. 8� ��-�3.

sub acoperire la un dineu şi a căror scop este de a identifica orice urmă de „filo-snobism”. Franţuzescul „societé polie” se britanizează în „politically correct”. La un astfel de dineu fiecare se laudă cu propriile lor cunoştinţe, ba mai mult, se exagerează până la extrem, dând dovadă de snobism acut, boală ce rezultă din însăşi semnificaţia termenului „snob” – sine nobilitate (fără nobilitate) – care arată caracterul paradoxal al cafenelelor şi dineurilor. Spre deosebire de saloanele nobililor şi „oamenilor de curte”, acestea reunesc snobi, parveniţi, chiar şi intelectual, de unde şi înclinarea noastră mai mult către barbarie. Acestui snob, sau, mă rog, acestui barbar „îi place să facă pe ţăranul de la Paris. În costum de catifea raiată, acest bărbat cumsecade, de modă veche, detestă sofisticăturile filosofiei contemporane şi pozează în înţelept”30. Mai mult, „adoră să fie aşa”31. Saloanele, astăzi dineurile sau recepţiile înlocuiesc grădinile amenajate pentru petrecerea timpului32. Aceleaşi fenomene le întâlnim astăzi, nu numai în cafenele, ci şi pe băncile parcurilor şi grădinilor de vară. De altfel, JeanFrançois Mattéi surprinde barbaria făcând o hermeneutică a „grădinii lui Epicur”33, acolo unde barbarului se plimbă pe aceleaşi alei cu cel civilizat, dacă nu cuva se chiar confundă, salutându-se în acelaşi fel. Snobul transpare aşadar, ca forma alterată a nobilului, iar cafenelele şi dineurile contemporane ca spaţii alterate ale grădinii epicuriene şi a saloanelor de altă dată, spaţii special amenajate pentru ca barbarul cultural de astăzi să se manifeste în voie, unde „ceilalţi sunt peste tot aceiaşi [...] faţă în faţă cu mine”34. În alte medii, fenomenul saloanelor devine un fenomen de clacă35, unde falşii filosofi, aceşti „clăcaşi ai culturii”36, cei care mimează filosofia, devin instigatorii culturii, recenzorii şi propagandiştii acesteia, formând şi controlând opinii. Bunele maniere, bontón-ul şi moda Manierele sunt invenţii relativ recente
3� Ibidem� p. ��. 3 Ibidem. 3� Ibidem� p. 7. 33 Jean-François Mattéi, Barbaria interioară. Eseu despre imundul modern, traducere de Valentina Bumbaş-Vorobiov, Paralela 45, Piteşti, 2005, pp. 25-28. 34 Sven Ortoli, Michel Eltchaninoff, op. cit.� p. 79. 35 Nicolae Râmbu, Tirania valorilor. Studii de filosofia culturii şi axiologie, EDP, Bucureşti, 2006, pp. �-7. 3� Ibidem� p. 9.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 83

Zon@Literara
în istoria culturală a lumii şi îşi au originea în comportamentul civilizat al înaltei societăţi franceze37. Manierele reprezentau anumite aspecte comportamentale care se desprindeau în mod mimetic, ca ticuri, şi aveau un rol esenţial în societatea regală şi nobiliară. Aceste ticuri ţineau de ceea ce mai târziu a fost denumit de către Martin Heidegger, impersonalul „se”. „Se” cuvenea în aceste anturaje să te comporţi într-un anume fel şi numai astfel puteai să te numeri printre nobili, sau castelani. Nu oricine era capabil să deprindă aceste „calităţi”, aşa cum erau ele odinioară denumite. Astăzi, pentru că nu mai sunt valabile toate manierele secolelor XIII-XIX38, iar o parte dintre ele au devenit ticuri grosolane, uneori inacceptabile, „se” foloseşte codul cu denumirea de bune maniere39. Acestea reprezintă o structură de legi pe care orice om civilizat trebuie să le deprindă, să le cunoască şi să le folosească. Însă, ca orice „cod legislativ”, nici acesta nu este scutit de eroare. Bunele maniere nu mai sunt astăzi elitare, delimitând clasele înalte ale societăţii de cele paupere, ci, pentru că se află la îndemâna tuturor, la discreţia maselor, manierele au fost nivelate. Cu toate că nu cunoaşte toată suita de comportamente manierate, omul-masă care a deprins câteva dintre ele, nu ezită să-şi etaleze aptitudinile chiar în mijlocul claselor superioare. Nu sunt puţine situaţiile în care la dineuri culturale, un rătăcit, un parvenit (snob) al acelei suite, poartă un costum roşu cu cravată galbenă şi cămaşă în carouri, într-o mare de costume sobre, potrivite cu cămăşi albe şi papion. Iar exemple de acest fel pot continua. Bunele maniere au devenit atât de cutumiare, de comune, şi atât de banale încât par a se confunda cu semnificaţiile bontón-ului. Iată cum îşi promovează imaginea clubul Bonton Palace din Bucureşti: „Bonton Café este [...] dedicat relaxării sau întâlnirilor de afaceri într-o atmosferă plăcută [...] Înconjurat de parc, la căldură, într-o atmosferă încălzită de flăcările şemineului vei putea, citind presa, să serveşti micul dejun sau doar cafeaua de dimineaţă. [...] O cofetărie care, pe lângă varietatea de produse tradiţionale de patiserie, franţuzeşti, promovează ideea prăjiturii de la mama sau bunica, prăjituri cu iz de tradiţie şi gust de copilărie. Cu o varietate de produse ce te face să renunţi la orice cură
Norbert Elias, op. cit., volumul I, pp. 149-151. 38 În sensul cel mai uzual al unei conduite „în timpul mesei”; Ibidem� p. �7. 39 Un întreg cod de maniere transpus într-un manual care te poate transforma, pardon, cizela, educa, după normele codului de conduită; a se urmări Aurelia Marinescu, Codul bunelor maniere, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Humanitas, Bucureşti, 2007.

de întreţinere, locaţia poate fi destinaţia pentru mic dejun, prânz pe fugă sau pentru a-ţi alege „cartonul” de prăjituri favorite. [...] Bonton Palace reprezintă concretizarea unui proiect ambiţios pentru vremurile care le trăim. Este un vis devenit realitate într-o perioadă în care, ultimul lucru care ni-l permitem, este a visa”40. Şi de asemenea, să vedem ce înseamnă acest cod de maniere elegante al înaltei societăţi41 pentru colecţia Editurii Nemira: „Bonton – O colecţie alternativă şi plină de rafinament despre lucruri mari şi lucruri mici, care îţi pot aduce bucurie în viaţă, pe principiul iartă-ţi toate slăbiciunile şi nu-ţi refuza nici o tentaţie! Din nefericire, nu veţi găsi recomandări despre ascensiunea în carieră şi nici despre aranjamentele florale, şarmul fiecărui volum confundându-se cu realismul cotidian şi cu totala lipsă de zel puritan. Bontón, o călătorie simpatică şi delicată printr-un amestec unic de umor şi onestitate”42. Cele două descrieri ne dau două dintre cele mai pitoreşti definiţii ale barbariei de bontón. De ce barbarie? Deoarece, în ciuda faptului că acest termen a fost creat de societatea civilizată franţuzească, mai cu seamă cu originea în metisajul aspectelor de suprafaţă a saloanelor nobiliare şi regale, „bontón” a fost şi încă mai este sinteza măştilor purtate la carnavalurile veneţiene, sau a perucilor nobiliare franţuzeşti şi a distincţiei funcţiei în sălile de judecată englezeşti. Cu alte cuvinte „bontón” se ataşează individului uman ca titlu specific obligatoriu pentru a intra într-o anumită „elită” sau „clacă”43. Fără frac nu puteai să vizionezi spectacolul de operetă, iar fără tutun în tabacheră nu puteai purta statutul de burghez. „Bontón” devine cu timpul un accesoriu, o atitudine, un anturaj care odată însuşit te face membru de clacă44 şi te aliniază la tendinţele acesteia. Adaptarea la „bontón” este un proces de uniformizare în masă. Astăzi fenomenul acesta este exploatat spre exemplu, de reclamele la produsele marilor companii, care profită subliminal de nivelul reproductiv al maselor nivelate cultural: dacă Moş Crăciun bea Coca-Cola, copii ar fi tentaţi şi ei să guste licoarea răcoritoare, dacă Monica Bellucci poată bluejeans Levi’s, orice domnişoară şi-ar dori să aibă în garderobă şi să poarte această marcă de pantaloni, dacă
4� http�//www.bontonpalace.ro/ (14. 04. 2011). 4 Bontón, termen de origine franceză care înseamnă atitudine, ansamblu de reguli de purtare, care trebuie respectate de cineva şi care dorește să fie pe placul așazisei bune societăț�. 42 Dana Moroiu, coordonator colecţie Bonton, http�// www.nemira.ro/bonton/pe-stoc (14. 04. 2011). 43 Nicolae Râmbu, op. cit.� p. 8. 44 Ibidem� p. �.

)

pagina 84

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
Michelle Obama apreciază creaţii Christian Dior, majoritatea vedetelor îşi pot îndrepta atenţia către creaţiile celebrului designer francez etc. „Pământul se pipiţizează!”45 Toţi, conştient sau nu, „se” pliază după modă în virtutea unui instinct de turmă. Într-o clipă toţi îşi cumpără aceiaşi îmbrăcăminte Versace, dau buzna în magazine după reducerile la „ţoale new-look”46 la moda de toamnă-iarnă până la epuizarea stocului, apoi „se” întâlnesc pe stradă asemănători, cu aceleaşi taioare, aceiaşi blugi, aceleaşi broşe şi eşarfe. Mai dăunător decât acest instinct de turmă al maselor în ton cu moda, care trimite la faptul de a aparţine unui grup, al cărui lider, aici, model, îl urmezi inconştient, este caracterul satisfacerii necesităţii cantitative. Moda în general este elitară, modelele sunt unicat şi la care nu au acces decât cercuri restrânse. De aceea maselor li „se” oferă modele contrafăcute47 ale produselor. Imitaţia este un act de barbarie deoarece distruge autenticitatea, însă, pentru că „se” cere, barbaria devine proliferantă şi plăcută. De ce se întâmplă astfel? Deoarece „aşa este bine”, pentru că „aşa este moda” –expresii care fac referire la procedeul de imitaţie specific maselor. „La modă” semnifică tendinţa, ori, folosind o „barbarie lingvistică”: trend-ul societăţii contemporane de masă. Acest fenomen surprinde modalitatea prin care se propagă informaţia, sau cum se formează gustul. Trendul şi „moda” nu sunt altceva decât formele erorii prin care barbaria îşi face apariţia. Nu este vorba de moda de podium unde se prezintă creaţii originale de vestimentaţie, ci de acţiunea care o copie: „se” îmbrăţişează tendinţa, ceea ce „se” doreşte, „se” uzează de acesta cu agresivitate până devine un bun comercial imitat la scară largă, decăzând în cele din urmă într-o umbră descrisă de saturaţie. Imitaţia actului cultural face loc barbariei şi îi bătătoreşte cărarea. Masele preferă să urmărească trend-ul şi să „se” alinieze la manierele acestuia, fără a mai discerne valoarea şi calitatea, constituinduşi astfel caracterul de consumator iraţional de mediocritate după principiul muschetarilor: toţi „ca” unul şi unul „ca” toţi, descriind o societate sincronică şi imitativă, lăsată pradă barbariei. Moda este un mod de a înţelege viaţa, dar într-o schimbare permanentă48,
45 Philippe Trétiack, Hél�ne Sirven, La limita vulgarităţii, mic tratat de mare pudoare, traducere de Alin Mihăescu, Nemira, Bucureşti, 2009, p. 29. 4� Ibidem� p. 39. 47 Ibidem� pp. ��-�3. 48 Falko Blasc, Michael Fuchs-Gamb�ck, Thechno, o generaţie în extaz, traducere de Ioana Rostoş, Polirom,

ceea ce adaugă caracterului ei efemeritatea şi devalorizarea intrinsecă49. Orice modă însă, prinde în societatea de masă aşa cum moda cafelei şi a cafenelelor a cuprins Europa şi apoi întreaga lume. Trend-ul deviază în „fashion”, al cărui sens în limba engleză este sugerat de expresia „popular style”. Aşadar moda ţine de ceea ce este popular, la îndemână, accesibil, „cu priză”. Iată de ce moda este un mijloc de popularizare, model după care s-a constituit cultura pop cea care astăzi ne imundă mediul de formare şi informare. Aceste modele „pop” vin de obicei dinspre societăţile civilizate, puternic culturalizate, unde, pe lângă autenticitatea şi originalitatea calitativă a culturii, se nasc şi cantităţi non-valorice, inevitabile, tocmai datorită puterii de a crea şi recrea permanent. Astfel de populisme vin astăzi dinspre Statele Unite ale Americi, iar „cultura pop” care se revarsă nu numai asupra Europei, ci în întreaga lume, se numeşte americanizare a vieţii autentice cotidiene. În anii 80’, Madonna50, moştenind trăsăturile artistice ale simbolului cinematografiei americane Marilyn Monroe, devine artista pop cea mai mediatizată, stilul artistic al acesteia şocând şi impresionând prin diverse strategii de popularizare. Astăzi modelul populist se întruchipează în personajul mediatic „Lady Gaga”, artistă americană care duce până la extrem pop-ul, profitând de proliferarea canalelor media. Odată cu astfel de propagande, muzica pop a căpătat atributul unui „drog spiritual al culturii rebele a tinerilor”51, caracter al cărui punct de plecare este considerat fenomenul Woodstok, S.U.A. 1969, pornind de la care, datorită libertăţii exacerbate, au început să degenereze toate segmentele culturii către contracultură52. Tot de la americani vine şi celebra revistă People, prin a cărei titulatură se exprimă tocmai această cultură pop şi care are drept scop popularizarea personalităţilor din show-biz-ul american, spaţiu al manifestării acestui tip de contracultură. Americanizarea este extrema culturală a ceea ce în secolele anterioare a reprezentat europenizarea pentru Lumea Nouă, cu specificarea faptului că spre deosebire de intervenţia europeană, americanizarea are un impact distructivcantitativ, uniformizând şi nivelând cotidianul. Aceasta este generalizatoare şi reprezintă actul de barbarie exercitat asupra celorlalte societăţi.
Iaşi, 1998, p. 145. 49 Marius Babias, Naşterea culturii pop, traducere de Cristian Cercel, Ideea Design & Print, Cluj-Napoca, ���9� p. 7. 50 Madonna Louise Ciccone pe numele ei adevărat, cea mai cunoscută artistă americană. 51 Marius Babias, op. cit.� p. 7. 5� Ibidem� p. 8.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 85

Zon@Literara

)

Labirintul prozei

Trei

Stoian G. Bogdan
Tiruri, maşini mici, dubiţe, motoare, mărci peste mărci, claxoane, blitzuri, oglinzi retrovizoare, semnalizări, frâne, acceleraţie, marfă şi tot felul de şoferi din toate colţurile Europei. Drumul european taie în două bucăţi mai mici câmpul sterp. La un kilometru de cabrioleta care tocmai a trecut pe lângă ochii tăi, cu frumuseţea aia de fată la volan şi cu atitudinea ei de un miliard de euro, e Oraşul Copiilor sau mai bine zis Oraşul Orfelinat. Patru blocuri gri deschis pe fiecare latură a pătratului împărţit în trei terenuri – de fotbal, baschet, handbal. Copiii care locuiesc în dormitoarele cu vedere spre câmp sunt mai trişti. Ei văd în fiecare zi o mare de nimic pe care uneori răsare şi apune soarele. Cei cu vedere-n incintă sunt şi mai trişti, deşi pe feţele lor nu rar apar zâmbete. Cantine, magazii, birouri, sală de festivităţi, pivniţe, garaj. 6211 copii abandonaţi, orfani, cu părinţi aflaţi în imposibilitatea de a-i întreţine şi de a-i educa. 32 de paliere. Copii cu vârste între 7 şi 21 de ani. Două băi pe fiecare palier, una pentru F şi cealaltă pentru B. Bătăi, violuri, iubiri, alcool, boli venerice, SIDA, prietenii şi uite-l şi pe Albastru la 16 ani. Chip angelic, cum îi place să-şi zică, ochi turbaţi, tulburi, reci, albaştri, zâmbet promiţător, trup zvelt, binefăcut şi pumnii strânşi, unul după altul în capul – cui crezi? Ghici! În capul unuia care l-a violat pe unul dintre puştii din dormitorul lui. La duşuri. Azi dimineaţă. Genunchi în gură, şuturi în coaste, volum pe voce: - Îţi mai trebe cur mă muistule! Na! Pete de sânge. Faianţă. Oglinzi. Aburi. Chiuvete – şi robinetul uneia e deschis. Închide-l. Coaste rupte, dinţi, faţă spartă, arcade, nas – i-ajunge. Sau mai vrei să-i dea? Imaginează-ţi dacă zici dea. Poartă un tricou roşu pe care scrie cu alb SALE, blugi până la genunchi şi adidaşi. S-a spălat pe mâini

"Intrăm în intersecţie şi: Buff!!! Ne-a izbit o maşină de ne-a zguduit inimile şi taximetristul a pierdut controlul volanului. A venit din senin, condusă de-o praostă! Dar chiar acum maşina noastră trece pe contra-sens. Pac!!! Ne-a mai izbit una, o dubiţă, alta, buff!!! Ne rostogolim, bla bla, maşina noastră-i cu roţile-n sus, aşteaptă un tractor, o salvare, poliţia. Taximetristul are picioarele strivite, capul spart şi e inconştient. Violeta e moartă mangă. Când ne-am rostogolit a dat cu capul de plafon şi osul coloanei vertebrale i-a străpuns creierul. Albastru e lucid. Are ambele mâini rupte. Una din umăr şi cealaltă din antebraţ. Urlă. Eu sunt teafăr, nevătămat şi relaxat, că, vorba aia,-s autorul, ha. Tu cum eşti?"

pagina 86

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
şi a închis el robinetul. Acum îşi priveşte monturile. Îl dor. Unul e julit. Arătătorul şi degetul mic sunt scrântite. A ieşit pe palier. Uşi. Camere. A deschis o uşă şi a intrat în a lui. Puştiul violat e pe un pat. Îl priveşte timid. Albastru e agitat. Îşi recapătă ritmul respiraţiei. - L-ai bătut? întreabă puştiul. - L-am rupt. O masă, trei scaune, trei dulapuri încuiate cu lacăt, mochetă roasă, pătată, ruptă, perdea cenuşie şi pe fereastră se văd în depărtare, ca nişte reflexii ale stelelor, luminile oraşului. În noapte. Eu sunt în oraş acum şi mă simt de parc-aici voi rămâne mereu. Joc ping-pong cu ochii tăi şi cu respect te salut, bună seara. - Hai şi suge-mi-o şi mie un pic, a zis Albastru cumva rugător-cumva milităresc, descheindu-şi prohabul şi scoţându-şi la interval cariciu’. - Da, i-a răspuns puştiul şi s-a aşezat brusc în fund pe muchia patului. Dar te rog să nu-ţi dai drumu-n gura mea. - Nu. Îţi spun când îmi vine. Puştiul e efeminat rău – gesturi femeieşti, voce, inflexiuni, sprâncene, păr, mers, altitudine, e priceput în sportul ăsta, de mic, de când l-a învăţat pe prepuţul lu’ tac-su – şi apucă în mână mădularul lui Albastru. Îl freacă. Îl întăreşte. Îl sărută, îl linge cu vârful limbii şi-l ia între fălci. Îl suge cu o poftă despre care nu-mi dau seama daca-i jucată sau nu. Albastru îl ţine de cap. Juisează. Îl fute-n gură la propriu. Freud dacă l-ar cunoaşte mai bine ar zice că se răzbună pentru ceva legat de mă-sa... Derulez înainte că nu-mi place secvenţa asta. Cât derulez permite-mi să-ţi spun cum a ajuns Albastru în Oraşul Orfanilor. Fix în momentul ăsta citeşti un vers fără sens şi împrejurul tău lumea se învârte după cum are chef universul şi universul e versul poetului SGB. care zice: - Autocarul a intrat în oraş şi a oprit în faţa clădirii Primăriei. Curg apele de pe el. A alergat din Istanbul până-n dreptul ochilor tăi. I-a adus pe Albastru şi pe frumoasa lui mamă, Violeta.

Violeta are douăşopt de ani, este necăsătorită, poartă îmbrăcăminte şi trăsături care o fac să arate ca sora fiului ei în ochii ţbărbaşilor. Fiul ei are 13 ani. Ea arată de 19, are formele pline, tenul limpede, curbe pe care te poţi prelinge. Este expertă-n felaţie şi înghite sămânţa fiecărui bărbat pe care-l lucrează oral. Sperma îi menţine trăsăturile tinere. Cunoaşte acest secret şi nu poate trăi fără ea. În meseria ei tinereţea e asul din mânecă. E prostituată. Practică de când se ştie. Sunt 13 ani de când n-a mai fost aici în oraş, în oraşul în care s-a născut, a copilărit şi-aşa mai departe. Pe Albastru habar n-are cu cine l-a făcut. Avea 15 ani când i l-a însămânţat un autor necunoscut în pântec şi era destul de foarte copilă. Nu ca acum când, deşi arată ca o studentă la teologie, e dracu gol. Poartă ochelarii de soare în păr, două clame şi-şi ţine fiul de mână. Au fiecare câte-un trolăr cu haine, papuci etc. Şoferul le înmânează sedus. - Poftiţi, domnişoară. - Mersi. - Poftiţi, domnule. - Mulţumesc. S-au urcat într-un taxi. Taximetristul îi priveşte prin oglinda pe care-o are deasupra frunţii. E în lăv. Violeta arată de zici că a coborât de pe coperta revistei Elle. Sânii ei îi aruncă în aer imaginaţia. - În Nord, vă rog, zice Albastru. Taximetristul porneşte taximetrul. Albastru s-a uitat în mintea lui prin oglindă şi-a văzut tot oraşul. E slab ca un poem de Claudiu Komartin. Taximetrul a pus o melodie la casetofon. A pus Macarena. Se vede că-i tânăr. Acum aşteaptă reacţii din partea clienţilor care îl ignoră total. Dar mai dă-l în pula mea. Violeta priveşte străzile şi amintirile trecutului o năpădesc. Acolo, în părculeţul cu băncuţe drăguţe, stătea cu colegele ei de gimnaziu. Pe trotuarul din faţa Sex Shopului se plimba de mână cu primul ei iubit, pe când era o nimfetă de 12 ani. Pe trecerea asta de pietoni pe care acum traversează un melc cotobelc pe rotile, a mers buimacă după un viol, şi aici, la semafor, n-a stat niciodată. E

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 87

Zon@Literara
un semafor mai recent care acum e roşu. - E urât rău oraşul ăsta, măi mamă. - E frumos, dar trebuie să-l vezi mergând pe jos - Oare? Albastru s-a născut şi-a crescut în Istanbul. A mai fost în România, pe litoral şi în Bucureşti însă oraşul ăsta, totuşi, îl face să se simtă ciudat. - Uite, aici era cinematograful... Acu’ văd că-s birouri... Şi-n spate bazinul de înot... Mai este baziunul de înot acolo, face spre taximetrist Violeta, cu genele ca semnele de-ntrebare. - Da, mai este, dar nu merge nimeni... - Mergem noi mâine, Albastru, mamă. - E copilul dumneavostră? Păreţi atât de tânără... - Da, i-al meu, l-am născut când aveam 15 ani... Am fost precoce, hihi. Taximetristul nu crede. Violeta radiază tinereţe, primăvară, şi-mprejurul lor totul înverzeşte, înmugureşte, până şi trandafirul alb căruia i-am rupt toate petalele şi le-am aruncat în foc, până şi literele care construiesc numele Albastru. În dreapta e Casa de Cultură a Studenţilor, cu grădina ei splendidă şi cu porţile din fier forjat; în spate e Piaţa Nordului, în stânga un bloc dărăpănat şi-nainte, semaforul e verde, deci avem undă verde. Intrăm în intersecţie şi: Buff!!! Ne-a izbit o maşină de ne-a zguduit inimile şi taximetristul a pierdut controlul volanului. A venit din senin, condusă de-o praostă! Dar chiar acum maşina noastră trece pe contrasens. Pac!!! Ne-a mai izbit una, o dubiţă, alta, buff!!! Ne rostogolim, bla bla, maşina noastră-i cu roţile-n sus, aşteaptă un tractor, o salvare, poliţia. Taximetristul are picioarele strivite, capul spart şi e inconştient. Violeta e moartă mangă. Când ne-am rostogolit a dat cu capul de plafon şi osul coloanei vertebrale i-a străpuns creierul. Albastru e lucid. Are ambele mâini rupte. Una din umăr şi cealaltă din antebraţ. Urlă. Eu sunt teafăr, nevătămat şi relaxat, că, vorba aia,-s autorul, ha. Tu cum eşti? Am derulat până când Albastru a ejaculat pe mochetă. S-a şters cu prosopul de

faţă al celuilalt coleg de cameră şi fumează la geam o ţigară Kent blue. M-au plătit domnii de la Kent să le fac reclamă ;) Puştiul violat s-a dus la baie. Albastru face cerculeţe cu fumul şi-ncet încet afară se întunecă. Are visele cât Casa Poporului, creierul lui compune viitorul, are ochii deschişi spre ziua de mâine şi brusc se face mâine. E dimineaţă, Albastru e-n costumaţia lui foarte shuki de puşti de 16 ani, pe care te las să şi-o imaginezi. Ţine în mână o mapă haioasă din piele de şarpe şi se urcă în autobuzul care ridică copiii ca el şi-i transportă în oraş - la şcoală, la muncă, la furat, la ce pică. El merge la liceul din centru. E elev în clasa a 10-a, profilul mate-info, premiant, deşi nu-l vezi niciodată c-o carte-n mână. E un mic geniu sau un mare escroc? Nu ştim, dar îl putem studia acum, căci tocmai a intrat în sala de clasă. Zice: - Salut - şi i se răspunde: - Salut, bună, Albastru etc. Dă noroc cu colegii, vorbeşte cu colegele şi se aşează la locul lui din ultima bancă. Scoate din mapă un caiet, mâzgâleşte ceva şi-apare Olimpiu, Olimpiu Popânzac, doamnelor şi domnilor, în aplauzele dumneavoastră. Închide cartea şi-aplaudă-l şi tu. Sau lasă. Vine de unde vine, de-acasă. A venit pe jos, stă aproape. Poartă o pereche de funduri de şampanie pe nas, o pereche de adidaşi albi, simpli, blugi, plovăr, mâinile în buzunare. Părinţii lui sunt ingineri şi el e un inginer al geniului. De fapt el îl ajută pe Albastru să fie premiant. El îi scrie temele. El îi face tezele, testele şi lucrările de control. Practic, imită perfect scrisul lui Albastru iar când dau teste scrie şi foile lui. La fel cu temele. Albastru învaţă totul pe de rost. Are o memorie de dumnezeu şi asta-l scoate. Altfel degeaba îi scria Olimpiu tot. şi are şi-o retorică versată ca o damă de companie. Cei doi tocmai îşi strâng mâinile. Se pupă ca doi căpitani din mafia siciliană şi se uită spre tine. Îşi văd ochii aprinşi ca două paie de chibrit cum urmăresc rândurile mele şi-şi zic: - I pup u, cititorule! Sala se linişteşte, vocile se transformă

)

pagina 88

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
în şoapte căci în curând va veni domnul profesor. Tocmai se aude sunetul care anunşă începutul orelor. Elevii stau în bănci ca boabele-n păstăi, vorba unui poet. - Azi ne predă Escort de Stoian G. Bogdan, zice Olimpiu. - Hai să chiulim, propune nesimţitu’ Albastru. - Că bine zici şi Hai! o dă Olimpiu şi se ridică. Ies pe uşă pe culoarul pustiu. Se grăbesc ca nu cumva să dea nas în nas cu profesorul. E un sever profesorul, dar predă bine. Coboară scările, privesc pereţii albi, pe ferestre şi ajung la ieşirea din liceu. Coboară alte scări. Sunt pe trotuar. Ce faceţi, domnilor? - Mergem la o cafea. Unde? - În Milk&Chocolate Caffe. Ce-i asta? - I-o cafenea mişto. Ajungem acu’. Bine. Intrăm pe strada ZZZ. Pe la mijlocul ei se vede cafeneaua asta, care-i un iris prin care nu priveşte nimeni. Intrăm. E mişto. Ca o tablă de şah 3D. Nu e aglomerat. Sunt doar câţiva pioni, un barman şi o regină. Să fie unul dintre noi nebunul? Albastru, Olimpiu, tu sau eu? Uite o pătrăţică liberă. Ne aşezăm la masă. Pe pereţi sunt oglinzi care deformează realitatea, tablouri semnate de SGB cu mercur, două sirene de care m-am îndrăgostit, într-un acvariu prin care zburdă 25000 de peşti piranha. - E frumos aici, fac. - Da, zice Olimpiu. Că doar e în imaginaţia ta totul. Da! Albastru îi face ochi dulci blondei. Îi trimite un vis în subconştient. Ea se ridică şi se aşează la masa noastră. E fosta lui colegă de generală, Denisa. - Ce faci Albastrule, de când nu te-am mai văzut... - Ce bine arăţi, o complimentează Albastru, vino să te sărut că mi-a fost dor de tine... A aşezat-o pe genunchiul lui. Îi mănâncă parfumul fin. Zâmbeşte. Olimpiu se ridică. Priveşte cu ochii lui mari pianina, mă roagă să-i fac loc, îi fac, şi se îndreaptă spre ea glonţ. Îşi potriveşte

sub posterior scaunul, îşi pocneşte degetele şi le aşează ca pe nişte petale pe clape. Brusc, pe marmura sticloasă, începe să se scurgă jazz, se întinde pe sub mese, ne prinde pe toţi de picioare şi ni se urcă pe glezne. Pe coapse. I-a descheiat sutienul Denisei şi-a muşcat-o de sfârc. Albrastru soarbe o ţigară. Surâde. Porii lui absorb ca pe-un balsam muzica. Barmanul jonglează cu paharele pline, cu whisky, cola, piniacolada, techila, blue night. şi fiecare strop curge cu încetinitorul iar barmanul nu lasă niciunul să ajungă până jos. În acvariu peştii piranha au început să muşte din cele două sirene. Încet încet se transformă în sirenimfete. Oglinzile sunt limpezi, te reflectă citind. Eşti cu noi la masă, doar că eşti junk şi te crezi în altă realitate beibi. Degetele lui Olimpiu ne fac să ne simţim ca-n Olimp. Însuşi Zeus e cu noi la masă, bea o ciocolată caldă, doar că tu nu îl vezi. Îl priveşte pe pianist şi plânge. Olimpiu a depăşit jazzul, acum cântă dumnezeu. Aranjează sunetele încât în aer încep să apară culori vii. Sentimente. Spirite. Alte realităţi. Lângă masa noastră s-a aşezat un cavaler al mesei rotunde. Vizavi de el curge un pârău de cristal. O femeie dezbrăcată stă întinsă la soare. Părul ei e roşu ca sângele. E pârîul. Lângă ea un coşuleţ cu merinde pentru bunica. Vrei să fii tu lupul cel rău? Sau vrei să fii ciuperca în care se aşează Scufiţa Roşie? Eu sunt cu Albacazăpada pe nas. Albastru e cu Denisa la toaletă. Olimpiu ne face păpuşile muzicii lui. Dar e frumos! E al naibi de frumos! Nimic nu e realitate! E excelent! Vreau o soprană să-mi cânte arii de Puccini în timp ce-o fut. şi nu apare nicio scenă. Să-l rog pe Olimpiu să apese clapele: - Maestre, fă-mi plăcerea şi întoarce timpul până în vremea când Maria Callas avea 25 de ani, întrucât am enormă nevoie de balsamul glasului ei pe corason. Trei clape şi uite-o! Cu ochii ei negri ca nişte limuzine sobre apropiindu-se cu farurile aprinse. Uite-o! Cu buzele în forma arcului unui Cupidon, cu zâmbetul ei exasperant de încântător şi trupul, ca un nud modelat de un sculptor divin. Te las acum. Uit-o!

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 89

Zon@Literara

)

Labirintul prozei

Anunţul, pata şi ceva amintiri Bogdan Munteanu
Anunţul
„Toţi locatari sunt obligaţi să citească contoarele de apă în fiecare douăzeci ale luni şi să le depună în cutia administratorului. Cine nu v-a citii contoarele de apă în fiecare douăzeci ale luni în curs v-a suporta consecinţele. Adică v-a plătii pierderile de apă pe coloană.” Semnat: ADM. Mărişelu. Daniel citi anunţul cu litere de-o şchioapă, lipit cu scotch maroniu de geamul de termopan al uşii de la intrarea blocului. Se pomeni reluând rândurile scrise citeţ, înclinate neobişnuit de mult spre dreapta. Punctă amuzat fiecare greşeală de ortografie. Şapte, nu mai puţin de şapte! Plus o cacofonie. Daniel e tare la gramatică şi se mândreşte cu asta. Greşeşte şi el – ce-i drept foarte rar – însă nu recunoaşte nici în ruptul capului. Preferă să spună că e obosit, şi de-aia. E scuza cea mai la-ndemână. În orice situaţie. Nu o singură dată îşi propusese să o pedepsească pe doamna Mărişelu, administrator de bloc, transcriindu-i anunţurile pe verso. Până va învăţa să scrie corect! Dar nu o făcuse niciodată. Doamna aceea rotofeie, cu părul roşu aprins, ce făcea legea pe scara blocului îl inhiba oarecum. Orice, dar cu femeia aprigă, între două vârste, nici că te puteai pune! Ştia regulile, nu glumă… Daniel încercase de nenumărate ori să suprapună imaginea femeii cu o figură ce-l înspăimântase în copilărie. Se avânta deseori în trecutul său şi nu de puţine ori reuşea să scoată la iveală imagini, frânturi, şi să le lege întocmai unui detectiv înzestrat de comportamentul lui după mai bine de douăzeci şi cinci de ani. Dezgroparea trecutului devenise între timp o pasiune. Ce-i drept, una nocivă, căci îl îndepărtase oarecum de cei care-l crescuseră. Le descoperea pe rând greşelile. Pe doamna Mărişelu, administrator de bloc, nu reuşise însă să o înnoade în trecut, şi asta îl râcâia. În rarele ocazii în care o întâlnea, o studia atent. Îi înregistrase adâncimea ridurilor, forma degetelor, lungimea unghiilor, gradul de încreţire al părului, ba chiar şi dimensiunile şoldurilor şi posteriorului. De sâni se ferise să se atingă. Înca lucra la asta. Toate eforturile rămăseseră însă zadarnice.

"Dezgroparea trecutului devenise între timp o pasiune. Ce-i drept, una nocivă, căci îl îndepărtase oarecum de cei care-l crescuseră. Le descoperea pe rând greşelile. Pe doamna Mărişelu, administrator de bloc, nu reuşise însă să o înnoade în trecut, şi asta îl râcâia. În rarele ocazii în care o întâlnea, o studia atent. Îi înregistrase adâncimea ridurilor, forma degetelor, lungimea unghiilor, gradul de încreţire al părului, ba chiar şi dimensiunile şoldurilor şi posteriorului. De sâni se ferise să se atingă. Înca lucra la asta. Toate eforturile rămăseseră însă zadarnice. Atunci l-a străfulgerat pentru întâia oară gândul de-a o pedepsi transcriindu-i corect porcăriile de afişe. Măcar atât! Mai ales că doamna Mărişelu îl enervase rău recent. L-a sunat mama într-o seară şi, printre alte sfaturi de bine, i-a zis că s-a întâlnit în autobuz cu administratoarea, care i-a transmis lui, Daniel, prin ea, mama, să facă bine să nu mai uite de citirea contoarelor. În fiecare douăzeci ale lunii. Că altfel va suporta consecinţele. Adică va fi penalizat."

pagina 90

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
Atunci l-a străfulgerat pentru întâia oară gândul de-a o pedepsi transcriindu-i corect porcăriile de afişe. Măcar atât! Mai ales că doamna Mărişelu îl enervase rău recent. L-a sunat mama într-o seară şi, printre alte sfaturi de bine, i-a zis că s-a întâlnit în autobuz cu administratoarea, care i-a transmis lui, Daniel, prin ea, mama, să facă bine să nu mai uite de citirea contoarelor. În fiecare douăzeci ale lunii. Că altfel va suporta consecinţele. Adică va fi penalizat. Car de nervi, Daniel i-a urlat maicăsii în telefon: „Data viitoare să-i zici să-mi sugă contorul! În fiecare douăzeci ale lunii. M-auzi? Aşa să-i zici!”, după care i-a închis telefonul în nas şi l-a aruncat înciudat pe masă. Sorbi încă odată anunţul cu litere de-o şchioapă, înclinate neobişnuit de mult spre dreapta, şi-l învăţă pe dinafară. Acum era momentul să-şi pună în aplicare planul. Să-i dea o lecţie! S-o pedepsească! Inima începu să-i pulseze nebuneşte. Întră tiptil, ca un infractor în scara blocului. Ciuli urechile. Nici un zgomot. Nicio mişcare. Îşi ţinu răsuflarea. Scoase din buzunarul gecii de blugi ponosite un pix şi transcrise într-o clipită anunţul pe verso, cu corecturile de rigoare, după care o zbughi spre apartamentul său. Descuie uşa în pripă, o închise uşor în urma sa, se lipi cu spatele de ea şi izbucni într-un hohot de râs asurzitor, eliberator. O pedepsise pe cea căreia nu-i dădea de urmă nici măcar răscolinduşi cotloanele copilăriei. Fumă apoi o ţigară, aruncă mucul într-unul din vasele nespălate din chiuvetă, zâmbi auzind sfârâitura, după care se trânti pe canapea şi adormi. Se trezi a doua zi de dimineaţă năuc şi cu junghiuri in spate. Blestemă printre dinţi, îşi puse un tricou nou, fumă o ţigară, aruncă mucul într-unul din vasele nespălate din chiuvetă, zâmbi auzind sfârâitura, încuie uşa în urma lui şi coborî mecanic scările nespălate ale imobilului. Când dădu să iasă din bloc, îşi reaminti isprava sa din seara precedentă. În loc să râdă, tresări impacientat. Anunţul fusese înlocuit cu unul de dimensiuni mai mari. „Baba dracului!”, se scăpă Daniel, în timp ce se grabea să-l citească. „Cine v-a fii prins că vandalizează în orice fel anunţurile de bloc v-a plătii amendă stabilită de asociaţia de propietari!” – Semnat ADM. Mărişelu. Fără a sta prea mult pe gânduri, scoase acelaşi pix din aceeaşi geacă ponosită şi scrise în grabă cu litere de-o şchioapă, înclinate neobişnuit de mult spre dreapta: „Pe măta”. Izbi uşa în urma lui şi o zbughi spre staţia de autobuz. Odată urcat în vehicul, îşi dădu seama că uitase o cratimă între mă şi ta. Se plesni peste frunte. Mă liniuţă ta, nu măta fără liniuţă! El, as în gramatică, el, care nu greşeşte niciodată. Decât când e obosit. Îi veni să strige înspre şofer, să-i deschidă uşa să coboare, dar gândi că

poate doamna Mărişelu va fi văzut deja replica lui scrisă incorect. Şi-n plus, nici măcar nu-şi băuse cafeaua… I se poate întâmpla oricui… Stătu ca pe ace toată ziua la birou, ca şi când ar fi simţit un pericol iminent. Într-un târziu, îşi abătu privirea în colţul din dreapta al monitorului. Data i se înfipse în ochi ca un ghimpe. Erau douăzeci şi una ale lunii. Aşadar, uitase din nou de blestematele de contoare. Avea să suporte consecinţele. Ca de fiecare dată, se simţea şi acum vinovat. Se afundă în spătarul scaunului şi începu să scurme din nou prin ungherele copilăriei. Acolo stau toate răspunsurile…

Deschide ochii. Se ridică în capul oaselor. Cască prelung (aaaihaihai). Îşi trozneşte gâtul. Întâi în dreapta (trosc), apoi în stânga (trosc). Pipăie în dreapta sa. Nu e nimeni. Acolo obişnuia să doarmă nevastă-sa. A murit. Ridică o bucă. Se pârţâie cu zgomot. Apoi cealaltă. La fel. E satisfăcut. Aşa îi place, să se-audă, domnule, că de-aia-s pârţuri. Se scoală greoi din pat. Bâjbâie după întrerupător. Nu-l găseşte. Orbecăie până la baie. Bâjbâie după întrerupător. Îl găseşte. Aprinde lumina. Se uită în jos. Înjură (tu-ţi ceapa mă-tii) – şi-a uitat şoşonii. Stinge lumina. Face cale-ntoarsă până în dormitor. Bâjbâie după întrerupător. Îl găseşte (aici erai, mă?). Scrutează încăperea. Nu-şi aminteşte de ce s-a întors. Râde (pfui, da prost mai eşti!). Dă să se întoarcă. Zăreşte cu coada ochiului şoşonii. Se-ndoaie de spate, trozneşte din toatencheieturile (greu, domle, greu la bătrâneţe…). Reuşeşte să se-ncalţe. Stinge lumina. Râgâie pe-ntuneric (grrrr-absolut). Orbecăie până la baie. Uită de întrerupător. Dă să intre. Dă cu capul în uşă (au, au, fire-ai a dracului!). Îşi pipăie fruntea (na, că o să se umfle cât o bute). Bâjbâie după întrerupător. Îl găseşte. Aprinde lumina. Vede uşa închisă (mă, da io-mi aduc aminte c-am lăsat-o deschisă). Înaintează firav, cu paşi mărunţi în baie. Anul trecut când era să se pişe pe el a iuţit pasul şi-a alunecat. Cât pe ce să-şi fractureze şoldul. Noroc că şi-a pus o mână sub el când a căzut şi i-a sărit doar umărul. Cum a urlat! De-atunci preferă să se pişe pe el decât să intre fără băgare de seamă în baie. Îşi dă drumul, pur şi simplu. Doar nu-l vede nici dracu’. Apoi se schimbă de pantaloni şi se felicită pentru că s-a pişat pe el în loc să-şi rupă oasele. Ajunge în faţa vasului de toaletă. E murdar (mă, da io-mi aduc aminte…). Îşi scoate sexul flasc. Închide ochii şi se gândeşte la nevastă-sa. Aşa îi vine mai uşor. Îi vine să urle (prostata asta, de ani de zile nu-i dă pace… de-ar fi el tânăr, nu numai că s-ar pişa

)

Pata

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 91

Zon@Literara
ca lumea… câte n-ar face…). Îşi trage pijamaua. Se-ntoarce în dormitor. A ostenit, îi tremură picioarele. De la atâtea drumuri. Se-aşază pe pat. Îi vine iar să se pişe. Nu-i mai pasă, îşi dă drumul. Se uită cum creşte pata. Mare, tot mai mare. Vede cum lichidul călduţ, mirosind a boală, a bătrâneţe, a putred, îi trece de glezne, de genunchi – iată, i-a ajuns la coapse. Râde cu poftă (domle, am scris de toate la viaţa mea, dar despre cum oi muri înecat în propria urină, bătrân şi neputincios, ba). Luă un stilou şi vru s-aştearnă totul pe hârtie. Căută cu disperare în jurul lui caietul cu notiţe. Unde l-a pus, unde l-a pus? Într-un final, îl găsi dosit în noptieră. Mâna începu să-i tremure – nu-şi aducea aminte absolut nimic din ceea ce-i stârnise imaginaţia roasă de vreme. Aruncă înciudat penelul pe pat, boscorodi nişte înjurături şi se duse – nu ştiu nici el de ce – să se pişe. O pată de cerneală se-ntinse pe dată pe aşternut – mare, tot mai mare…

Amintire (I)
Noaptea pe la primul cântat al cocoşilor, câinele începu să latre necontenit. Mă trezesc buimăcit pentru câteva clipe. Poate-o fi vreo pisică prin grădină, ori poate un hoţ venit după de-ale gurii. Adorm pe dată la loc – cui îi pasă de două trei vinete şi zece ardei? Bunicul, trecut bine de optzeci de ani, se ridică în capul oaselor. Ştie că animalul credincios latră a om, nu a pisică. Deşi picioarele-i tremură a bătrâneţe şi bunica îl trage-napoi de mânecă (mă, Vasile, nu te du că ţi-a trecut vremea), bunicul sfidează pericolul şi se-afundă în bezna grădinii. Nu are la el decât pijamaua şi o doză de nebunie. Adică cum – şi-o fi spus – noi muncim şi alţii vin să culeagă roadele. Bunicul e uşor ca un fulg, l-au slăbit anii. Pâş pâş, ajunge la doi metri în spatele netrebnicului ce-şi îndesa în sac legumele şi fructele, fără ca acela să-l simtă. Se repede spre el şi-i slobozeşte din străfundul bătrâneţii un picior drept în fund: ce cauţi tu în grădina mea, mă nenorocit ordinar! Surprins şi fără puncte de sprijin, hoţul se prăvăli peste un ciubăr cu apă, după care-şi luă gemând tălpăşiţa, fugind mâncând pământul. Bunicul luă în spinare sacul, îl încuie în casă, după care se aşeză pe pat şi adormi pe dată fără a pune prea mare preţ pe bravura-i – şi-a făcut datoria, nimic mai mult…

încălzite pe sobă. „Du-te, puiule după nişte lapte la Rodica, noi nu mai avem”. Te trezeşti responsabilizat de salvarea muribundului. De tine îngrijeau alţii. Presiunea te împovărează, căci e întâia oară când eşti pus în situaţia de a fi responsabil de cineva şi mai mult decât atât, fiecare clipă contează. Fugi într-un suflet până la poarta Rodicăi. Eziţi câteva clipe – ţi-e teamă de Rodica, dar te înspăimântă mai ales Diana, fiica ei, un diavol împieliţat care te ocăra de fiecare dată când ajungeai prin preajma-i. Ţi-ai fi dorit să nu fii acolo. O auzi pe Rodica trebăluind prin curte. Tremuri la concurenţă cu pisoiul care-ţi aşteaptă laptele. Baţi stingher în poartă. Rodica, prinsă pesemne într-ale gospodăriei nu te-aude. O zbugheşti înapoi spre casă, minţindu-te laş că ţi-ai făcut datoria. Dacă nu te-a auzit… Intri ca un infractor pe poartă, râvnind ca puiul de pisică să fi murit deja. Nu s-a-ntâmplat aşa – vezi muribundul horcăindu-şi cele din urmă clipe în faţa ta. Bâigui cu ochii umezi: n-a avut nici Rodica lapte. Bunicul ia leşul cu lopata şi-l înfundă în capătul grădinii. Ce n-ai fi dat să-ţi fi putut îngropa şi vinovăţia…

Amintire (II)
Pisoiul se zbate între viaţă şi moarte. Tremură din toate încheieturile, tuşeşte, scuipă spumă. Bunica l-a aşezat pe nişte cârpe

Să fi avut vreo 9-10 ani. În fiecare vacanţă de vară, mergeam la Satu-Mare, la tata. Bunica (mama tatei) obişnuia să mă cadorisească de fiecare dată cu câte o bancnotă albastră, cu chipul lui Nicolae Bălcescu. 100 de lei, dacă-mi aduc bine aminte. Ca niciodată până atunci, tata mi-a sugerat să-i înmânez lui banii, pasămite, să nu-i pierd. I-a vârât chiar sub ochii mei între foile unei cărţi groase, cu coperte negre, cartonate. Să fi fost oare Biblia? A doua zi de dimineaţă ne-am pregătit de întoarcerea la Arad. Întrucât tata părea să fi uitat de banii mei, rămas singur în cameră, mi-am luat inima-n dinţi şi-am deschis cartea cea neagră. Am răscolit-o din copertă-n copertă, ca un nebun, cum n-am făcut cu nicio carte. Banii dispăruseră fără urmă. Am rămas uluit, stupefiat, confuz. Auzind paşii tatei pe hol, am pus uşor cartea în bibliotecă. Trăgeam totuşi nădejde că îmi va fi înmânat banii în cele din urmă. Nu s-a-ntâmplat aşa. Din acel moment, chiar dacă n-am încetat a-l iubi la fel de mult pe tata, nu m-am mai bizuit pe spusele lui, punându-i-le mai mereu la-ndoială, iar mitul lui a-ncetat să mai existe la aceleaşi proporţii. Mă dezamăgise. Am păstrat tăcerea timp de un an de zile. Când am revenit în apartamentul tatei, mi-a zâmbit şmechereşte şi mi-a făcut cu ochiul spre cartea cea neagră. Am deschis-o cu ochii în lacrimi. Banii erau acolo.

)

Amintire (III)

pagina 92

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

Profeţii păcii Marius Sidoriuc
Un pian, o carte, o pălărie, o fotografie, un scaun, o bancă etc., obiecte de mobilier dispuse după ponderea estetică sau de uz comun a habitatului uman sunt convertite în obiect al pulsiunii violente. Prin ele, violenţa este consumată în mişcări de o amplitudine echivalentă cu şocul impactului eului faţǎ de o pluralitate de alterităţi. Scara sonoră la care se produce destrucţia conţinutului edificiului purtător de stigmat revarsă în golul de semnificaţie un sens al morţii ca dezintegrare a unui timp compact, specific integralităţii obiectelor. Fisura unui perete, protuberanţele datorate forţei asediului, dispariţia acoperişului, în general al tuturor materialelor uşor perisabile schimbă integral caracterul estetic al obiectelor. Distanţa temporală transformă violenţa într-o estetică selectivă în timp ce la cele recente estetica expune un aspect traumatic. Devastarea, considerată în planul imediat al pierderilor de bunuri materiale nu este decât un indicator economic. Calculul, un banal exerciţiu economic nu poate fi recuperat şi printr-o valoare afectivă sau istorică. Acestea s-au pierdut definitiv din obiect. Devastarea este căutarea şi anularea discursului instaurator de ordine asupra căruia, în clipa violenţei, eul se revarsă non-descriptiv şi nemijlocit. Ori aceasta nu poate fi surprins de calcul pentru că efectul nu este măsurabil în deconstrucţia planurilor asupra cărora subiectul îşi revendică suveranitatea în absenţa unei recunoaşteri. Un eu în actul distrugerii se exceptează din prezenţa spaţială şi ideologică a unei comunităţi combatante. El se regăseşte în nimicirea şi inconstanţa vertiginoasă a unui univers saturat de atomi care se deplasează în direcţii excentrice punctului său de susţinere. Împrăştierea ordinii are ca reper eul distrugător iar mişcarea sa deplasează punctele stabile spre exterior, spre o periferie ca loc spectral al constituirii deşeurilor. Accelerarea vitezei de producere a nimicului scurtcircuitează structura scrierii locului respectiv pornind de la statica fiecărui rînd. O crimă deplasată spaţial, până la disoluţia probelor delictului, violenţa distructivă se deschide într-un loc prefăcut într-un atopos al prezenţei obiectuale şi se încheie în propia anulare a tensiunii subiectului egocentric.

)

Avatar

"Violenţa umană distruge esenţial arhitectonica locuirii precum şi a discursurilor. Străbate întregul edificiu, dispune o restructurare, clădeşte uşi unde sunt doar ziduri, dislocă locuri pentru ferestre unde era doar acoperiş, sapă fundaţiile pentru a etaja noi aliniamente. Dar sa nu ne grabim: este o reintemeiere violenta din care compasiunea pentru victime transpare ca un dublu violent. Locuirea animală este o locuire care se repetă, in timp ce locuirea umana, iata, este adeseori creata violent."

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 93

Zon@Literara
Consumul violent al artefactelor nu poate fi redus la un moment negativ� in spatele sau guverneaza o forta obscurizanta care uneste comunitatea, orientandu-i violenta. Dacă poate fi privit si transformat in imagine cinematografica, nu acelaşi lucru se poate face şi analizând consumul destructiv al artefactelor. În violenţa de acest tip recunoaştem ceea ce nu poate fi depăşit şi extirpat din subiect� pulsiunea distrugerii. La acest nivel al spargerii ordinii artefactelor pe verticală şi izolarea lor în plan orizontal devin problematice semnele discursului constituirii habitatului. Anihilarea fizică a unui spectru de artefacte survine pe fondul înstrăinării faţă de discursul instaurator de modelare spaţială şi suveranitate existenţială? Nefiind produsă dintr-o distanţă fizică, înstrăinarea marchează fisura creatoare de variaţii ireversibile ale memoriei colective chiar în sânul comunităţii. Cu toate acestea, dacă nu renunţăm la o descriere mimetică a realului, coerenţa textuală pierde proiectul de construire a unui eu-topos al locuirii umane. Violenţa umană distruge esenţial arhitectonica locuirii precum şi a discursurilor. Străbate întregul edificiu, dispune o restructurare, clădeşte uşi unde sunt doar ziduri, dislocă locuri pentru ferestre unde era doar acoperiş, sapă fundaţiile pentru a etaja noi aliniamente. Dar sa nu ne grabim� este o reintemeiere violenta din care compasiunea pentru victime transpare ca un dublu violent. Locuirea animală este o locuire care se repetă, in timp ce locuirea umana, iata, este adeseori creata violent. Disputa domestică dintre zeii Lari şi Penaţi ai fiecărui trib, oraş, subiect sau ai fiecărei naţiuni ori comunităţi este, in timpurile prezente, actuala. Într-o imagine plastică, Italo Calvino reia tema disputei dintre zeii Lari şi Penaţi în naraţiunea imaginară pe care Marco Polo o desfăşoară împăratului tătarilor, �ubilai Han. Unul din zecile de oraşe invizibile vizitate de Marco Polo, Leandra, poartă amprenta unei controverse neîncetate dintre zeii domestici ai casei şi pământului respectiv zeităţile ce reprezintă genealogia ancestrală a familiilor sau a statului. Penaţii stau “la uşile caselor, înăuntru, lîngă cuier şi suportul de umbrele” iar atunci cînd este schimbat locul, “la mutare, urmează familiile şi se instalează în noile locuinţe de îndată ce se predau cheile”. Larii “stau în bucătărie, se ascund de preferinţă sub tigăi, sau în vatra căminului sau în colţul unde sunt măturile” iar atunci când familiile se mută, “ei rămân cu noii chiriaşi”, legaţi de locul respectiv; “poate că

se aflau acolo încă înainte de a exista casa, prin bălăriile terenurilor de construcţie, ascunşi într-o cutie de conservă ruginită” şi posedă o proprietate prolixă de replicare “dacă se demolează casa şi în locul ei se construieşte un bloc pentru cincizeci de familii, îi regăseşti multiplicaţi, în bucătăria tot atâtor apartamente”. Cele două tabere “au întotdeauna ceva de zis împotriva a ceea ce se întâmplă în familie sau în oraş, Penaţii punând în discuţie bătrânii, străbunicii, strămoşii, familiile de altă dată, iar Larii atmosfera aşa cum era înainte de a o fi distrus”�. �ubilai ascultă poveştile relatate de Marco Polo, în acea vreme de autocritică şi reflecţie asupra sensului, de deznădejde, cînd “descoperim că acest imperiu, care ni se păruse culmea tuturor minunăţiilor, este o ruină fără început şi fără formă, că e prea măcinat de corupţie pentru ca sceptrul nostru să-l mai poată salva, că victoria asupra suveranilor duşmani ne-a făcut moştenitorii îndelungatei lor decăderi.”3 Pecetea nesfârşitei distrugeri. Devoalarea mecanismului de victimizare în modernitate nu a condus spre diminuarea influenţei ideologiilor ce se manifestǎ violent pentru a fi realizate şi faptic. Ba dimpotrivǎ, noi profeţi ai istoriei sunt cei care promit, pornind de la compasiunea universalizatǎ faţǎ de victime, dezavuarea rǎului. Aceştia sunt profeţii care au intrat deja in scenǎ, substituind creştinismului şi iudaismului, religiile prin care a fost posibilǎ circumscrierea violentei, o noua religie, radicalǎ, care transformǎ grija faţǎ de victime în putere profanǎ. Este ceea ce René Girard scria cu o mare clarviziune în “Prǎbuşirea satanei”. Pentru ca universalismul contemporan a fost posibil datorita compasiunii pentru victime, decrestinarea a esuat atunci cand puterea s-a erijat in centrul de propagare a banalizarii violentei. A rǎmas, în schimb, profeţilor contemporani sǎ ridiculizeze compasiunea prin exacerbarea compasiunii, transformarea sa în spectacol� dragostea şi sângele au devenit ingredientele unui consum universal. Compasiunea pentru victime, devenitǎ instrument politic, este transformatǎ într-o combustie cu costuri minime pentru realizarea unei puteri demonice, a eternului scandal cultural.

1 Italo Calvino, Oraşe invizibile, trad. de Sanda Şora, Editura Univers, Bucureşti, 1979, pp. 45-46. � Ibidem, p. 4�. 3 Ibidem, pp. 5-�.

)

pagina 94

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

Cinematografia narativă.

Christian Petzold

)

Vizual & virtual

Ioana Petcu
În anii ’60 şi mai cu seamă în ’70 s-a vorbit despre un nou val al cinematografiei germane în care erau incluse nume precum Wim Wenders, Rainer Werner Fassbinder, Werner Herzog sau Volker Schlöndorff. Răspândiţi de-a lungul vremii în mai multe direcţii, reprezentaţii acestui fenomen au evoluat de la tendinţa hollywoodiană la autenticitate, părăsind, până la urmă, modelele de la început printre care se numărau Francis Ford Coppola, Martin Scorsese şi Steven Spielberg. Pe firul acestui „nouvelle vague Allemande”, din ce în ce mai cunoscută şcoală de film din Berlin a dat o serie de nume importante în domeniul celei de-a şaptea arte, iar din ultimele generaţii fac parte Christoph Hochhäusler, Benjamin Heisenberg, Valeska Grisebach, Ulrich Köhler sau Henner Winckler. Li se alătură Christian Petzold, un regizor a cărui formaţie a fost iniţial cea de filolog, pentru ca abia după câţiva ani petrecuţi în apropierea literelor să se desprindă spre a sta în spatele camerei de luat vederi. A crescut în vestul Germaniei în oraşul Hilden unde, în vremea copilăriei sale, nu existau decât două canale TV. În adolescenţă se îndrăgosteşte, însă, de peliculele lui Alfred Hitchcock şi descoperă cinematografia germană expresionistă a anilor ’20. Studiile umaniste de mai târziu îi structurează o bază teoretică destul de riguroasă şi, în acelaşi timp, îi ridică viitorului artist noi semne de întrebare îndreptându-l uşor către studiul cinematografiei despre care singur afirmă că este o profesie în care nu se poate intra decât având un bagaj solid de cultură. După ce termină a doua facultate la Deutsche Film und Fernsehakademie Berlin lucrează ca asistent de regie în studiourile lui Hartmut Bitomsky şi Harun Farocki. Începuturile sale ca regizor stau în scurtmetrajele Süden (Sudul), Das warme Geld (Banii calzi) şi Pilotinnen (Femeia pilot). Doar câteva dintre producţiile sale sunt scoase şi pe DVD, ceea limitează într-un fel mediatizarea puternică a numelui său. Se impune, însă, cu Die innere Sicherheit (Starea în care sunt) realizat în 2000 şi cu celelalte două filme din Trilogia

"Liniştea este una dintre coordonatele importante ale cinematografiei narative ce se află sub semnătura lui Petzold. Amintind de pauzele din teatrul cehovian, blank-urile îmbracă forme diferite şi au funcţii multiple. De la cuvinte ce nu trebuie rostite, la replici refulate, de la secrete, la crize de individualitate şi delăsare, de la mirări, la refuzuri categorice plaja este destul de vastă. Dialogul este, în unele scene, sincopat şi contrastează cu avalanşa de destăinuiri din alte locuri. Aici sunt relevante discuţiile pe care Carla şi Hans le au cu fiica lor. Totul porneşte încet, pare că şi părinţii şi fata tatonează starea celuilalt şi gravitatea conflictului ce se conturează, după care liniştea se rupe şi reproşurile acumulate din nemulţumiri apar din ambele direcţii."

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 95

Zon@Literara
Fantomelor (Gespenster din 2005 şi Yella din 2007). Pentru artistul independent participarea la Festivalul de Film de la Berlin a însemnat o pistă de lansare. În 2003 câştiga în acest cadru cu Wolfsburg premiul FIPRESCI, apoi este nominalizat de două ori – în 2005 pentru Gespenter (Fantome) şi în 2007 pentru Yella. În 2008 primeşte şi o nominalizare la categoria Leul de Aur (Festivalul de la Veneţia) pentru Jerichow. Critica a vorbit despre paralele pe care cineastul le realizează cu alte montări celebre. Jerichow ar fi o reactualizare concretă a realizării lui Bob Rafelson, Poştaşul sună întotdeauna de două ori (1981), Die innere Sicherheit aminteşte clar de subiectul tratat de Sidney Lumet în Viaţă pe fugă (1988). Dar studentul lui Bitomsky şi Farocki nu practică defel stilul direct al cinematografiei americane. Cu un stil aparte, datorită căruia drama transpare abia la o analiză atentă a filmelor şi în care rolul tăcerilor, rolul sunetelor ce construiesc spaţiul sonor au o deosebită importanţă, Petzold nu se întâlneşte decât la nivel formal cu Rafaelson sau cu Lumet şi îndepărtează spectatorul de pista principală – cea a derulării narative – către stările profunde şi înţelesurile existenţiale. Invizibilul disimulat Ca şi colegii săi de generaţie, Petzold urmăreşte un fir realist, prezentând imaginea unei Germanii moderne în care încă se mai pot vedea diferenţele dintre Est şi Vest, dintre clase sociale poate mai pregnant, diferenţe de rasă, de asemenea. Vestigii ale unei istorii tulburătoare, locuri renovate care poartă sub noile tencuieli ridurile unor timpi trecuţi, cătune, oraşe mari, străzi, şosele, parcuri formează peisajul viu sau tern, în funcţie de caz, în care se petrec povestirile surprinse de camera sa. În aceste spaţii destul de stranii sunt urmărite destinele unor personaje pierdute atât în adâncurile fiinţei lor, cât şi în relaţie cu societatea. Procedeu este destul de simplu la Petzold, dar efectul este mai puternic pe măsură ce se menţine acelaşi tip de imagine. Camera este în general centrată pe personaje; urmărindu-le pe acestea, în plan secundar, se conturează cadrul general cu arhitectura şi atmosfera sa. Să privim doar

preambulul filmului Yella. O primă secvenţă se constituie din cadrul fixat pe fereastra unui tren unde se succed imaginile unui peisaj destul de plat cu o câmpie mlăştinoasă pe care sunt câţiva copaci. De la intro-ul acesta (care mai târziu se va dovedi un motiv ce revine cu înţelesuri profunde) unghiul se schimbă şi spectatorul vede compartimentul unde se află eroina, un compartiment de clasa a doua, bleu-gri, aşa cum sunt cele din trenurile ce circulă între localităţile mai mici ale Germaniei; spaţiul închis al unui pasaj dintr-o gară este următoarea oprire pe care ochiul privitorului o face pentru a ieşi, în final, pe una din străzile oraşului Wittenberg. În tot acest timp camera este centrată pe Yella (Nina Hoss), dar dincolo de personaj pot fi observate împrejurimile: zidurile de un alb cenuşiu ale unei gări renovate, clădiri mai vechi din Wittenberg în plin soare, lucrări de asfalt de mici dimensiuni, magazine cu storuri de lemn, provinciale, amplasate la parterul unor case cu etaj ce au tencuiala scorojită. Detaliile au la rândul lor imporanţă în creionarea locaţiei: şine de tren printre care creşte iarba, treceri mici de pietoni, un ceas vechi de gară (semn că fie nu există un ceas electronic, fie a fost lăsat acolo din ignoranţă), un afiş de tipul revistelor glossy pe un perete. De fapt, Wittenbergul, ca şi Berlinul din Gespenter, se profilează încet, se întrevede în spatele personajelor sau în cadre scurte prin care sunt reţinute clădiri ce au o anumită semnificaţie. Fie că privim prin fereastra trenului turnurile unei fabrici – despre care ştim că este falimentară şi că a afectat prin aceasta viaţa unor oameni –, fie că vedem în depărtare, de pe marginea unui balcon spaţios, construcţiile monotone ale unei zone industriale din Hanovra o imagine clară a urbanului, cu toate implicaţiile sale, ni se înfăţişează şi completează firul acţiunii de pe un plan secundar. Întotdeauna există o poveste, există o intrigă care sau se formulează sub ochii spectatorului, sau se activează dintr-un trecut mai apropiat ori aproape uitat. Ben (Hinnerk Schönemann) şi Yella au eşuat în relaţia lor şi încearcă să-şi refacă viaţa, femeia plecând în alt oraş, bărbatul reîncepând noi afaceri (Yella); o familie de terorişti se confruntă cu problemele activităţii lor şi cu cele ale fiicei

)

pagina 96

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
lor de cincisprezece ani care trece printr-o adolescenţă „rebelă” (Die innere Sicherheit); Ali (Hilmi Sözer) îl angajează pe Thomas (Benno Fürmann) ca şofer distribuitor, însă acesta din urmă se îndrăgosteşte de soţia şefului, Laura, interpretată iar de Nina Hoss (Jerichow). Cel puţin la suprafaţă există în fiecare film o poveste, iar felul în care se clădeşte pelicula denotă un parcurs narativ bine delimitat. Din această pricină se poate afirma că Petzold face un gen de film narativ. Până în acest punct, regizorul pare că nu se desprinde de optica generaţiei sale. Mesajele care se formulează în jurul unor subiecte sociale şi politice ale Germaniei prezentului dau senzaţia că migrează şi se reformulează de la un autor la altul. Totuşi realismul de care ar putea fi suspectate, cu îndreptăţire, peliculele sale este minat de o ambiguitate ce se naşte treptat, din faptul că ceea ce se vede (evenimentele narate, propriu-zise) şi ceea ce nu se vede (subconştientul) alcătuiesc două planuri care se suprapun, care comunică şi se evidenţiază reciproc. Permanentul dialog astfel realizat, purtat cu mare vizibilitate sau, în alte cazuri, cu discreţie, constituie şi amprenta personală a celui din spatele camerei de filmat. Miezul filmului Yella este un vis, un eşafodaj cu imagini şi episoade care sunt producţii ale subconştientului; o altă situaţie este aceea în care, din realitate, Nina (Julia Hummer) şi Françoise (Marianne Basler), cel puţin, îşi creează un adevăr doar pentru ele valabile (Gespenster). În Jerichow jocul dintre ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede se manifestă pe aproape toate planurile. Dincolo de relaţia ascunsă a lui Thomas cu Laura care se consumă în tot felul de spaţii claustrofobe (un hol întunecat, magazia lui Ali, camera mică a lui Thomas), lumea pare a fi creată în întregime pe fuziunea văzut-nevăzut. Bărbatul gelos îşi spionează soţia, iar scena în care vorbeşte cu Laura la telefonul mobil pândind dacă ceea ce spune ea concordă cu ceea ce el singur vede este relevantă în acest sens. Un personaj se află pe post de observator şi e camuflat în invizibil, în vreme ce celălalt nu ştie că este observat. Spectatorul, însă, privilegiat, are în faţa ochilor ambele spaţii. Banii ascunşi în căsuţa din pom pe care prietenul păgubit, Leon, îi găseşte – ca din întâmplare! – sunt un obiect simbol al

relaţiei ascuns-descoperit. După ce şi-a spus toată supărarea, Leon face „amical” o vizită prin camerele casei lui Thomas. Tensiunea creşte între cei doi: Thomas ştie unde sunt banii furaţi de la Leon, dar Leon trebuie să ghicească. Văzând o fotografie a mamei răposate pe vremea când era tânără, ţinânduşi copilul aproape, în cadrul uşii căbănuţei din copac, Leon realizează că acolo ar putea fi cel mai potrivit loc pentru a tăinui o sumă importantă. Din acest punct încolo ambele personaje ajung la egalitate şi încearcă, fără să se trădeze prea mult, să se dezechilibreze de pe poziţiile lor. A ascunde şi a descoperi se preschimbă într-un joc. În Jerichow ceea ce se vede şi ceea ce este nevăzut poate fi conceput şi ca o pereche contradictorie între realitate şi aparenţă. În aparenţă, „textele sună perfect”: politica este una a normalităţii, acordând şanse egale în muncă tuturor cetăţenilor. Zâmbetul de pe figurile unor funcţionari care apar în film, acest aspect ar vrea să-l sugereze. În realitate, capitalismul – deseori vizat de Petzold – produce o stratificare nedreaptă a oamenilor. Fiecare dintre cei trei protagonişti are un statut care îl defavorizează: Thomas a luptat în Afganistan şi, întors în ţara natală, după furtul eşuat din barul în care se pare că lucrase, este angajat într-un grup de culegători de castraveţi; Ali este de naţionalitate turcă şi încearcă să facă afaceri în Germania, conducând un lanţ de snak-bar-uri; Laura după ce a petrecut doi ani în închisoare, a ieşit având datorii enorme pe care trebuia să le plătească şi încerca să acopere ratele muncind la un hot-food, apoi într-un bar unde, în cele din urmă, îl întâlneşte pe Ali, noua sa perspectivă de trai. Ceea ce se vede este o masă de oameni care muncesc zilnic făcând ca viaţa să funcţioneze. Ceea ce nu se vede este drama personală ce se tot acutizează în relaţia dintre individ şi ierarhia unde trebuie să-şi găsească un loc. Biografiile personajelor sunt unite între ele prin fire invizibile. Din această pricină, trecutul este prezent în orice moment. Pentru că îi plăteşte datoriile, potrivit unui contract prenupţial, aşa cum îl numesc ei, Laura nu poate divorţa de Ali, chiar dacă acesta este violent în ceea ce o priveşte şi, evident, cum deja am precizat, e gelos peste măsură. Pentru că a trăi după propriile puteri este şi mai nesigur şi mai periculos în ceea ce

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 97

Zon@Literara
o priveşte pe femeie, ea îndură umilinţele din partea soţului şi, chiar dacă îşi construieşte o viaţă dublă, pe Ali îl consideră totuşi soţul ei, sub toate aspectele pe care le presupune acest termen. Universul dual în care supravieţuieşte Laura este construit pe ambivalenţa dintre a fi văzut şi a se feri de ochii celorlalţi. Întâlnirile cu Thomas au loc noaptea, iar dacă se întâmplă să se plimbe ziua trebuie să-şi ascundă feţele. Iubirea interzisă şi felul în care ea trebuie mascată creează clipe pline de farmec, nu este doar un chin permanent. Dragostea are un gust dulce-amărui. O îmbrăţişare în care Thomas şi Laura îşi îngroapă chipurile unul în umărul celuilalt, pentru a nu fi zăriţi de un grup de copii, naşte de fapt un moment de senbilitate. La fel se întâmplă şi atunci când, atraşi de un zgomot în grădină, Ali şi Laura caută prin întuneric un presupus animal. Femeia este chemată în umbra de nepătruns a copacilor de mâna lui Thomas. O dispariţie de o secundă, cât ţine o atingere între corpuri, este resimţită înmiit. Vagul pluteşte în acţiunea filmului, aşa cum se speculează şi în alte montări ale lui Petzold. Ştia soţul de legătura pătimaşă dintre cei doi? Nu alimenta chiar el, în mod pervers poate, povestea din propria casă? În fine, boala (percepută mai mult ca suferinţă) este una dintre cele mai stranii stări pe care protagoniştii se străduiesc să o tăinuiască. Ciclic, aşa cum nu e prima oară când vedem la regizorul german, sfârşitul filmului întâlneşte începutul. Moartea mamei lui Thomas care „avea ceva la stomac” după cum, parcă trist, parcă indiferent, îi spune Thomas lui Leon în primele secvenţe are ecou cu boala nenumită a lui Ali şi sinuciderea din final. Ieşind din film şi imaginându-ne viaţa personajelor după episodul de la malul mării, probabil că cel mai credibil ar fi ca dragostea dintre amanţi să nu poată continua sau să continue ca şi cum personajele ar fi cuprinse şi ele de o boală – fiorul morţii. Riscând termeni puternici, am putea spune că lumea eroilor lui Petzold este una apocaliptică: dragostea este un vis, dreptul la viaţă nu există şi atmosfera în care respiră oamenii este una a vedeniilor, una lipicoasă ca transpiraţia unui corp prins de friguri. Replici precum „Nu poţi iubi dacă nu ai bani” (Laura) sau „Trăiesc într-o ţară care nu mă acceptă, cu o femeie pe care am cumpărat-o” (Ali) conţin în ele nu părere

de rău, ci certitudinea incorectitudinii unui univers inversat, dar acceptat pe deplin şi fără cale de întoarcere. Fenomenul alunecării de pe planul realului şi al vizibilului pe planul adâncimilor şi a ceea ce se tăinuieşte se află în legătură directă cu un motiv recurent în filmele lui Petzold: fantoma. Desprinzându-se de noţiunea propriu-zisă pe care o implică acest termen, fantomele sunt imagini din trecut ce se reactivează în anumite contexte sau sunt oamenii care aparţin prezentului „bântuiţi” de stările şi gândurile lor tăinuite. De la imaginea copilului accidentat de Phillip Gerber (Benno Fürmann) în Wolfsburg, la peisajele urbane moarte şi la nişte existenţe distruse (tatăl Yellei care e om de serviciu la un bar-terasă, radicali germani ai anilor ’60 care nu-şi mai găsesc nici un motiv în ţara lor modernizată – iată numai câteva exemple) umbrele se înmulţesc sub forme din ce în ce mai complexe. În Gespenster, fantoma devine metafora generală a filmului. Dezvoltându-se, până la un moment dat, pe două planuri, aparent fără legătură între ele, povestea surprinde un episod din viaţa unei adolescente orfane cu probleme psihice şi a unui cuplu francez (Françoise şi Pierre) care încă se confruntă cu pierderea fiicelor lor răpite, de mulţi ani, de un necunoscut. Acţiunea este fragmentată de numeroase spaţii goale. Personajele nu au biografie, nu ştim de unde vin şi spre ce se îndreaptă. În schimb, sunt în continuă mişcare, ceea ce, de altfel, ne determină să afirmăm că noţiunea de static pliată pe stilul regizoral al lui Petzold nu este întotdeauna valabilă. Eroii din Gespernster se deplasează pe distanţe lungi. În numai 24 de ore, Nina străbate un itinerar destul de lung de la parcul Tierpark, la căminul unde stătea, apoi pe străzile Berlinului încoace şi încolo, la mall, într-un studio de casting, participă la un cocktail la Olivier acasă, unde rămâne şi peste noapte. A doua zi drumul continuă: fata se întâlneşte cu Françoise, merge împreună cu ea la hotel, apoi se reîntoarce în parc şi filmul se termină aici, din nou, oarecum ciclic, ultimul cadru fiind acela al unui spaţiu verde, mărginit de copaci. Statică este mai degrabă starea interioară. Personajele sunt fixate în problemele lor şi din cauza acestei fixaţii dau impresia că stagnează. Drumurile lor nu au intrare şi nu au ieşire; de aceea camera la

)

pagina 98

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
începutul peliculei este poziţionată foarte jos, la nivelul solului, capturând iarba şi trunchii unor copaci care închid unghiul (fără uşă de intrare), iar la final ea reţine o potecă puţin şerpuită care se pierde între copaci (o uşă de ieşire baricadată). Iar în acest spaţiu închis fiecare îşi fabrică, nevoit sau nu, fantomele personale, lumile false în care se poate crede pentru o vreme. Françoise o caută pe Marie pe chipul fetiţelor care au vârste de doisprezecetreisprezece ani. Pentru ea, Marie trebuie să existe, chiar dacă, după cum spune Pierre (Aurélien Recoing) într-o clipă de tensiune şi deznădejde, fiica lor a murit demult. O imagine inventată dă, de fapt, speranţă şi este scop pentru existenţa unei femei. Aceeaşi fantomă apărută de nicăieri, precum şi dorinţa, devenită extremă, de identificare cu portretul celei căutate sunt pentru Nina alternativele unei vieţi noi. Nu ştim dacă Nina îşi dorea în adâncul ei o mamă şi o familie – interpretările psihanilitice ne-ar putea îndrepta pe această pistă –, dar şi mai sigur este că îşi dorea un punct de stabilitate, punct pe care îl caută în relaţia cu Toni (Sabine Timoteo), punct pe care i l-ar putea oferi unei orfane alternativa unor părinţi şi, în plus, aici vorbim de nişte părinţi bogaţi, al căror statut financiar ar schimba radical situaţia acestui copil al nimănui. Eroii peliculei se atrag, se cheamă şi se resping. După acest principiu funcţionează toate relaţiile. Toni apare, o seduce pe Nina, apoi o părăseşte. Nina refuză să creadă în povestea lui Françoise, apoi, în lipsă de alternativă, o reîntâlneşte şi împărtăşeşte sentimentul de familiaritate, ca şi cum legătura dintre două străine s-ar fi transformat într-una dintre mamă şi fiică. Totul se spulberă curând, căci Pierre îşi îndepărtează soţia de fata adusă din stradă – de o fată răsărită de nicăieri; şi chiar Françoise întoarce spatele cufundându-se într-o tăcere nefirească, patologică. O bănuială există asupra faptului că Nina ar putea fi chiar Marie, dar regizorul nu dă un răspuns exact în această direcţie. Chiar poate, în condiţiile în care Nina ar fi fiica celor doi francezi, reacţia violentă a lui Pierre de a-şi retrage soţia din „circ” şi de a se îndepărta de fată ar echivala cu o negare a trecutului propriu şi o negare a persoanei din faţa sa. Sensurile fantomaticului se vor extinde, dacă ne întoarcem, din nou, pe linia relaţiei dintre personaje şi societatea în

care trebuie să supravieţuiască. Dorinţele lor în legătură cu lumea din afară sunt, de fapt, nişte vise care nu se pot împlini, căci zidul acestei extraordinare lumi este foarte dur şi respinge pe toţi cei slabi sau pe aceia care nu se pot adapta. Toni visează cu ochii deschişi la o carieră în film. Talentul ei stă în furt, mai puţin în scenaristică sau actorie, dar, oricum ar fi, ea e conştinetă că, făcând jocurile unor „artişti” – cum e Olivier –, se va apropia cândva de lumea celebrităţii care o fascinează. Mult mai tânără şi ignorantă, Nina hoinăreşte fără scop, însă este foarte evident că nimeni nu o ajută să-şi găsească vreunul. Unicul imbold, desigur prea puţin conştientizat, dar în direcţia căruia se acţionează din impuls, este căutarea unei mame. Când, în mod maşinal, Pierre îi întinde nişte bani – care ar fi trebuit să simbolizeze o recompensă pentru efortul de a fi jucat rolul „fetei regăsite” în faţa soţiei sale –, adolescenta aproape că nu înţelege ce reprezintă ei şi ce trebuie să facă ea cu această sumă importantă. Într-una din secvenţele de la sfârşitul montării, Nina are o ultimă tentativă de identificare (ultima pe care o vedem noi, spectatorii), o altă tentativă de a găsi o certitudine, un punct stabil într-un univers de neînţeles unde totul „se trece”. Ea scoate dintr-o pubelă portmoneul furat de Toni de la Françoise. Acolo, într-un buzunăraş, găseşte fotografiile de la un an, doi şi trei ani ale lui Marie. Se recunoaşte în figura mică în alb şi negru de pe hârtia lucioasă? Ea este fantoma sau fantoma trăieşte în ea? Întrebarea rămâne fără răspuns. Nina aruncă portmoneul în pubelă cu un gest pe care nu-l putem cataloga nici furios, nici unul ce-ar exprima regretul, şi dispare pe cărarea dintre copaci. Uneori, realul este transpus într-o pseudo-realitate. Un simbol ce se repetă la Petzold este imaginea de pe camerele de supraveghere din magazine. Ca într-un colaj, firul narativ al peliculei se întrerupe pentru a lăsa un spaţiu mic, ca un interstiţiu, acestor imagini neclare de pe obiectivele de supraveghere. În unele cazuri aceste imagini sunt modalitatea de a activa străfundurile memoriei. Aşa se întâmplă cu „filmul din film” în Gespenster când ni se arată cum un bărbat, al cărui chip nu poate fi identificat, trage după sine un cărucior de cumpărături în care se află un copil mic. Este ca şi cum amintirile

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 99

Zon@Literara
lui Françoise ar fi strânse toate în acest cadru în care realitatea se vede printr-un ecran fix, care nu dă posibilitatea de a avea o viziune clară asupra persoanelor şi nici nu cuprinde decât o felie foarte îngustă de spaţiu. Peste cadrul parţial difuz, monocrom, se suprapune o arie din Cantata lui Bach. Cu acest moment întipărit în gând, femeia conduce maşina pe străzile Berlinului, fără a avea o destinaţie. E noapte. E noapte în ea însăşi, fără speranţa că vreodată s-ar lumina ceva înlăuntru. În alte cazuri, fragmentele decupate de pe camerele de supraveghere şi introduse în film sunt bucăţi lipsă dintr-un puzzle care la un moment dat se reface, mai târziu însă decât s-au desfăşurat evenimentele respective. Aşa e, de exemplu, în Die innere Sicherheit când, abia după o vreme de la accidentul din bancă, aflăm cum s-a petrecut scena în realitate, căci atunci când soţii Clara (Barbara Auer) şi Hans (Richy Müller) jefuiau banca, regizorul reţinuse atenţia spectatorului cu acţiunea din exterior, din faţa instituţiei, unde Jeanne (Julia Hummer) şi prietenul ei tocmai se certau. Ne-am putea gândi că ele reprezintă şi nişte imagini incriminatorii, dovezile jafului, documente ce pot fi studiate de oamenii legii, dar dincolo de aceste aspecte, trecutul revine, în tăcere, odată cu aceste „dovezi” captate de obiectivul din interiorul unui ghişeu central. Oricum, întotdeauna imaginile sunt neclare, lipsite de sunet (excepţie făcând numai cadrele în care se suprapun sunete din realitatea planului prezent) ca şi cum lumea ar fi închisă într-o cutie, iar cei care se mişcă acolo sunt, în final, nişte profiluri greu de recunoscut, nişte corpuri care se deplasează cu întreruperi, nişte fantoşe. Liniştea este una dintre coordonatele importante ale cinematografiei narative ce se află sub semnătura lui Petzold. Amintind de pauzele din teatrul cehovian, blank-urile îmbracă forme diferite şi au funcţii multiple. De la cuvinte ce nu trebuie rostite, la replici refulate, de la secrete, la crize de individualitate şi delăsare, de la mirări, la refuzuri categorice plaja este destul de vastă. Dialogul este, în unele scene, sincopat şi contrastează cu avalanşa de destăinuiri din alte locuri. Aici sunt relevante discuţiile pe care Carla şi Hans le au cu fiica lor. Totul porneşte încet, pare că şi părinţii şi fata tatonează starea celuilalt şi

gravitatea conflictului ce se conturează, după care liniştea se rupe şi reproşurile acumulate din nemulţumiri apar din ambele direcţii. Lacunele limbajului ascund şi nefericirea lăuntrică a personajelor. Un schimb de replici între Pierre şi Françoise este semnificativ în ceea ce am afirmat. Sunt în maşină; Pierre conduce îndreptându-se spre hotel după ce a fost să-şi ia soţia de la o clinică de psihiatrie. Camera, amplasată în spatele actorilor, reţine doar profilele acestora. „FRANÇOISE: Ai ceva muzică? PIERRE: Mmm. (Pune CD-ul cu muzică. Pauză câteva secunde când se aude Aria a V-a din Cantata de Bach) FRANÇOISE: E Gardiner? PIERRE: Richter. FRANÇOISE: E frumos. PIERRE: (privind puţin către ea) Da. FRANÇOISE: (îşi lasă capul cu toată greutatea pe umărul lui Pierre) Îmi pare rău. (Cu o mişcare imprecisă, soţul încearcă să o sărute pe creştet sau să o îndepărteze. Françoise se reaşază pe locul ei)”. Amândoi ştiu că situaţia în care se găsesc este una tristă, că evenimentele ce s-au petrecut demult au lăsat amprente adânci în individualitatea lor, dar aceste lucruri nu mai au forţa şi nici curajul, poate, de a fi rostite. Şi-apoi ar fi inutil. În locurile goale dintre cuvinte se alcătuieşte o suprafaţă populată de gesturi şi de priviri prin care comunicarea este posibilă. Există un dialog gestual mai ales într-o relaţie „mascată” cum este cea adulteră dintre Thomas şi Laura. Ochi plecaţi evitând privirea directă, sărutări încete, atingeri abia simţite sau mişcări violente. Apoi lipsa cuvintelor poate marca şi ruperea de cotidian, de viaţa care presupune comunicare, dar care tocmai se fundamentează pe o falsă comunicare. În Yella sunt câteva momente când, plutind parcă pe un plan paralel cu realitatea, eroina se despinde de ceea ce o înconjoară şi observă lucrurile altfel. Sugestivă este scena când, aflată la o masă de afaceri, bărbaţii vorbesc, dar ea tace şi chiar, pentru câteva clipe, nici nu-i mai aude, ci are senzaţia că un sunet prelung îi traversează auzul, iar alături de ea, un pahar se sparge din greşeală. După această pauză în care personajul a alunecat în fantastic (mai exact suntem întrun fantastic ancorat într-un alt fantastic, pentru că ne aflăm deja în visul agonic al Yellei), planurile se repliază imediat, tăcerea se destramă uşor şi femeia începe să pună tot felul de întrebări privitoare la contabilitatea

)

pagina 100

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
unei firme. Tăcerile sunt uneori mai grăitoare decât cuvintele, alteori, şi Petzold este unul dintre regizorii care practică mai ales acest efect, iscă ambiguităţi, prinzând spectatorul în ipoteze şi acoperind ca o pânză uşoară chipurile personajelor care par că se voalează sub acest înveliş. Spaţiul tranzitoriu Este uşor de sesizat – şi deja în parte am făcut-o – care sunt locurile preferate de regizor şi în ce fel sunt ele puse în relaţie. Oricât s-ar spune despre cineastul german că vorbeşte despre societatea sa, despre imago-ul ţării sale, nu s-ar putea afirma că o face în clişee. În filmele sale nu apar locuri emblematice, ştiute de orice turist european. Berlinul în Gespernster se configurează din cadre simple: zidurile unor case vechi sau pereţii de sticlă ale noilor construcţii, străzi, interioare simple sau, din contra, somptuoase. În alte situaţii recunoaştem în camere mobilier de la Ikea sau design modern pentru birouri, hoteluri sau restaurante – atât interioarele, cât şi exterioarele definesc lumea pe care artistul o are în faţa obiectivului. O parte dintre personaje nu sunt, însă, statornice şi pentru a reprezenta cel mai bine acest tranzit în care se află s-a ales un simbol, potenţat şi de un context: călătoriile cu maşina pe şosele în afara oraşelor sau în centre urbane. Petzold mărturiseşte că pentru el şofatul are şi valoare sufletească, amintindu-i momente din copilărie când stătea pe bancheta din spate şi-l vedea pe tatăl său la volan sau cunoştea oraşele privind pe geam cum se derulau peisajele în viteză. Aceeaşi senzaţie că personajele nu aparţin unui spaţiu fix o conferă filmările din maşini. Yella călătoreşte cu trenul întorcându-se sau plecând din oraşul natal de unde s-a mutat pentru a o lua de la început în altă parte. În Hanovra se deplasează de cele mai multe ori cu maşina. Tot cu maşina are loc şi accidentul mortal. De altfel, şi accidentele de maşină sunt destul de frecvente, Ben face un viraj periculos şi aterizează suicidar într-un râu adânc, punând, în acest mod, capăt vieţii lui şi a soţiei care îl părăsise. În Jerichow Ali se aruncă de pe înălţimea unei faleze cu tot cu maşină. Ia această decizie fatală în faţa lui Thomas şi în faţa soţiei adultere căreia îi redase libertatea,

alungând-o de lângă el. Le face un mare serviciu disculpându-i de orice vină pentru că moartea este o hotărâre pe care numai el a luat-o, dar, deopotrivă, faptul că practică saltul în gol pe neaşteptate şi în faţa ochilor lor înspăimântaţi îi incriminează mai puternic şi are ca scop, poate, învinovăţirea morală a celor doi amanţi. Dar cei mai semnificativi în ceea ce priveşte o viaţă dusă în maşină sunt Clara, Hans şi Jeanne. Neavând un loc al lor, în afară de vehicol, locuiesc practic în acesta. În general, găsesc apartamente, case nelocuite pe care le ocupă, dar care nu le aparţin şi care trebuie destul de repede eliberate. Urmează, din această pricină, o nouă călătorie pe străzi fără a avea un scop precis, popasuri pe marginea drumului pentru a bea o cafea şi spionarea unei noi locaţii. Cei trei par condamnaţi la nestatornicie. Clara şi Hans încearcă, făcând economii sau practicând jaful, să strângă o sumă importantă de bani pentru a pleca din Portugalia, unde se ascunseseră în anonimat, şi pentru a se stabili în Brazilia. Fuga aceasta dintr-un loc în altul – care este sinonimă, în semnificaţiile mai adânci, cu o fugă după identitate – îi conduce la moarte. În finalul filmului, BMW-ul, la volanul căruia se afla Clara, este împins de pe şosea de alte trei maşini aparţinând poliţiei care îi căuta pe terorişti de foarte multă vreme. Maşina se răstoarnă cu cei trei pe un câmp (nu lipsit de importanţă este că Hans e rănit pe bancheta din spate, iar Jeanne doarme pe locul de lângă şofer). Nimeni însă nu pare că urmăreşte soarta celor din maşină. Imaginea finală a peliculei o întipăreşte pe Jeanne care pare a fi singura supravieţuitoare, ridicându-se dintr-o râpă şi pornind încet înainte. Nu ştim unde se duce; personajul se încruntă puţin la un moment dat de parcă ar fi văzut ceva în depărtare, însă nimic nu ne certifică presupoziţia noastră. Genericul intră brusc peste chipul fără expresie al lui Jeanne. Totuşi e memorabil acest cadru în care o fată se ridică şi, în virtutea inerţiei, pleacă de pe loc fără a avea o ţintă. Aceeaşi senzaţie a neapartenenţei, pigmentată şi cu şocul morţii, cuprinde personajul. Petzold are un simţ special pentru crearea unor astfel de stări, stări care ajung la spectator şi care-l fac pe acesta, în consecinţă, să se întrebe despre propria identitate.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 101

Zon@Literara

Liviu Antonesei: "Am ajuns aproape un fel de populaţie fără memorie, nu ştiu cât o să mai fie omul o fiinţă culturală." Liviu Antonesei & Tiberiu Roşu
Tiberiu ROŞU: În anul 1983 aţi fost anchetat de securitate fiind la revista Opinia Studenţească. Ce repercusiuni a avut sistemul comunist asupra scriitorului, omului de cultură Liviu Antonesei şi cum aţi descrie acea întâmplare privită acum prin fereastra democratic deschisă de douăzeci de ani? Liviu ANTONESEI: Interesant, Tiberiu, şi mă voi duce ca un nostalgic în trecut. În acea anchetă din 1983, dacă aş fi fost doar eu victima ar fi fost o chestie simplă, toţi ar fi spus: un individ a fost anchetat de securitate, nimic ieşit din comun. Atunci a fost însă o acţiune de mare amploare, în care au fost anchetaţi zeci de oameni ce aveau legături cu revistele studenţeşti din Iaşi. T.R.: Printre cei anchetaţi au fost şi studenţi, ţinând cont că era vorba de reviste dedicate studenţilor? L.A.: Au fost cam douăzeci-treizeci de oameni anchetaţi, atât studenţi, cât şi profesori universitari, cercetători. Au fost cam toţi vizitaţi în acea zi de 18 mai, începând cu orele 06:00 a.m. Deoarece atunci aveau voie din punct de vedere legal să înceapă ancheta şi, la fiecare persoană anchetată, au fost acasă câte trei securişti. Acum, că m-ai întrebat cum privesc după douăzeci de ani fenomenul, îmi dau seama că a fost o desfăşurare de mare amploare. T.R.: Dacă privim utopic întâmplarea, ne putem imagina cum se trezise dis-de-dimineaţă, cel filat pentru anchetă şi îşi bea liniştit nechezolul când pe nepusă masă se trezeşte cu securitatea la uşă. L.A.: Acesta este un caz fericit, dacă putem folosi un astfel de termen referindu-ne la acele condiţii. Eu mă culcasem la orele 04:00 a.m. şi, pe la 06:00 a.m., aud sunând la uşă în disperare. Buimac, nici nu m-am mai uitat pe vizor şi deschizând uşa unul dintre ei şi-a băgat piciorul în uşă. T.R.: Stăteaţi la cămin sau aveaţi locuinţă personală? L.A.: Aveam locuinţa proprie, eram însurat, aveam un copil, eram un familist normal. Individul după ce a pus piciorul în uşă mi-a spus: „Suntem informaţi că aveţi înscrisuri care contravin securităţii statului”. Citisem într-o carte a lui Paul Goma că, pentru o astfel de percheziţie, trebuie să-mi prezinte mandatul şi i-am întrebat dacă au mandat de percheziţie şi unul din ei mi-a răspuns: „Nu avem dar putem face rost”. Atunci am

)

Interviu
"Un prim nume al vremurilor studenţiei mele l-am cunoscut la o lansare de carte a lui Mihai Ursachi, în personajul căruia era însuşi autorul. La acea lansare, a recitat el câteva poezii şi am rămas uimit. Nu ştiam cum scriu poeţii noi ai vremii. Cu Mihai Ursachi am avut o prietenie strânsă până în anul 1981, când a fugit în America, reluată după 1990, când s-a întors. Cât a fost în Iaşi, îl vizitam acasă duminica dimineaţă, apoi ne plimbam prin Piaţa Unirii unde se întâlnea cu pictorul Val Gheorghiu şi cu Eugen Andone, scriitor ce nu şi-a publicat opera. Ei trei formau un echipaj fenomenal ce puneau calificative femeilor ce treceau pe stradă."

pagina 102

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
deschis şi toţi trei au intrat în casă; era un maior, un colonel şi un locotenent-major, care era trimis de la Bucureşti. Tot ce găseau ceilalţi doi, de pe unde răscoleau, arătau locotenentuluimajor pentru a confirma sau nu ridicarea obiectelor. Era mai mult o chestie de intimidare deoarece au lungit percheziţia timp de şase ore, după care mi-au ridicat nişte cărţi primite din străinătate, o poză în care era ilustrată o scenă în care copiii cehi aruncau cu pietre în tancurile sovietice etc. Pe la orele 11:30, au dat telefon la sediu şi au cerut să vină un Aro spunându-mi: ,,De acum încolo continuăm discuţia la sediu”. Copilul meu avea şase ani şi, când au început să cotrobăie securiştii prin casă, s-a speriat şi m-a întrebat cine sunt, iar eu i-am răspuns că sunt nişte domni care doresc să cumpere cărţi. Când a venit maşina, am întrebat pe unul dintre ei cum să mă consider, arestat, reţinut, invitat, pentru a lăsa un bileţel vecinilor unde să-i spun soţiei mele unde mă aflu, că de ce mă aflu nu ştiam nici eu. La care unul din ei mi-a răspuns pompos: ,,Consideraţi-vă invitat”. În maşină discutau între ei spunând: ,,Tovarăşe, din 1950 nu am mai avut asemenea acţiune”. Este adevărat, după 1960 nu au mai făcut anchete de mare amploare. Odată ajunşi la sediul securităţii, m-au mai ţinut circa şase ore şi muream de foame, nu mâncasem nimic, ei m-au servit cu apă minerală când le-am spus că mi-e foame. Când am cerut voie la toaletă am fost cu însoţitor care nu mi-a permis să închid uşa. Pe la orele 07:00 p.m., m-au pus să dau o declaraţie, pe care iniţial au vrut să mi-o dicteze, dar eu am scris în acea declaraţie ce am avut eu de spus, nu ce doreau ei să scriu. T.R.: Ce doreau ei să scrieţi? L.A.: Să scriu că mă văd cu străinii, că pun la cale comploturi, când mă văd cu prietenii mei, împotriva sistemului, lucruri tipice. După aceea, mi-au dat înapoi cam tot ce-mi luaseră. Fie vorba între noi, lucrurile sensibile nu le ţineam în casă, le ţineam la institut. Multe dintre publicaţiile din Opinia studenţească sau Dialog au fost citate la Europa Liberă, unele dintre ele au fost lăudate. În luna septembrie a aceluiaşi an, am fost chemat la sediul securităţii ieşene şi m-au anunţat că s-a încheiat ancheta şi m-au pus să dau o declaraţie în care să mă angajez că nu mă întâlnesc cu străinii şi nici cu unii prieteni de-ai mei. Nu am acceptat, atunci mi-a spus să scriu că am luat la cunoştinţă pericolul pe care-l poate prezenta luarea contactelor cu străinii. T.R.: Cum reuşeaţi să scoateţi anumite articole, din categoria celor interzise, pe care

alte reviste nu ar fi putut să le publice? L.A.: În primul rând, noi încercam şi, în al doilea rând, cei de la partid, cei de la cenzură, aveau anumite prejudecăţi despre ziarele cu tiraj mic, nevândute. Şi, în aceeaşi ordine de idei, nu aveau oameni specializaţi pe toate domeniile care să fie pregătiţi pentru a controla totul aşa cum trebuie. Eu nu scriam articolele transparent; spre exemplu am scris un articol despre pluralism. Plecând de la pluralismul criticii literare, în ultimul pasaj, am scris pluralismul este benefic în toate domeniile vieţii culturale şi sociale. Spuneam că pluralismul politic este bun dar nu în mod direct, foloseam sensul metaforic, aluziv, bazându-mă şi pe faptul că cei de la cenzură nu erau nişte genii. Aici mai intervenea un lucru, revista nu era difuzată-n chioşcuri, ci numai prin căminele studenţeşti şi cei de la partid, de la cenzură, de la securitate credeau că tot ce se scrie rămâne acolo între studenţi. Dar noi trimiteam la toate revistele literare, inclusiv la Europa Liberă. T.R.: Cum reuşeaţi să trimiteţi reviste la Europa Liberă? L.A.: Trimiteam prin poştă, pe adrese fictive, pe ocolite, prin Franţa. Iar când a început ancheta toţi de cei de la revistă am fost daţi afară, eu am avut noroc că nu eram membru de partid; pentru cei care au fost membri de partid, s-a făcut şedinţă de demascare la universitate, apoi au fost mustraţi în scris. T.R.: Revenind la prima treaptă de formare intelectuală a dumneavoastră, cine a fost primul care a lăsat o ‚‚rană’’ deschisă spre cultură în copilul Liviu Antonesei? L.A.: Formarea mea a fost un pic ciudată, lucrurile stau diferit de la o etapă la alta; în primă fază, la vârsta de cinci ani, bunica mea m-a învăţat să citesc pe Biblie, ajutându-se de Scânteia. De ce din aceste două mijloace, Tiberiu? Pentru că Biblia reprezenta pentru ea funda-mentul existenţei ei, deci avea un interes ideologic, iar Scânteia pentru că titlurile erau scrise cu litere mari şi erau mai uşor de prins. Perioada de dezvoltare a mea în prima fază a avut şi o parte proastă, în clasa I, la vârsta de şapte ani, învăţătoarea nu mă mai putea repune să învăţ alfabetul şi-mi dădea ceva de citit şi nefăcând repetiţie cu scrisul, am şi acum un scris oribil. T.R.: Dacă ştiaţi să citiţi de la o vârstă fragedă, vă mai aduceţi aminte care a fost prima carte citită? L.A.: Prima carte serioasă, căci poveştile şi basmele le epuizasem până la şapte ani, am citit în clasa a II-a, Cavalerii Teutoni a lui

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 103

Zon@Literara
Henryk Sienkiewicz. Apoi, prin clasa a III-a, m-am apucat de scris un roman cu fascişti, o adevărată nebunie. Regret că nu mai am manuscrisele. T.R.: Prima poezie tot la o vârstă fragedă aţi scris-o? L.A.: Tiberiu, aici a fost o problemă de sentiment. Prin clasa a IX-a m-am îndrăgostit nebuneşte şi atunci m-am apucat de scris poezii şi de atunci am rămas la poezie. La un moment dat, am avut o criză din cauza vârstei, nu mă mai satisfăcea poezia şi mi-am ars toate manuscrisele, asta se întâmpla înainte de 25 de ani. Cel mai mult regret un Ciclu de Psalmi, era prima serie de poezii mature. Cred că de-a lungul anilor am epuizat toate genurile literare mai puţin cel dramatic. T.R.: Povestiţi de perioada studenţiei cu regret. Vorbiţi-mi, vă rog, de personajele marcante pentru literatură pe care le-aţi întâlnit de-a lungul anilor! L.A.: Un prim nume al vremurilor studenţiei mele l-am cunoscut la o lansare de carte a lui Mihai Ursachi, în personajul căruia era însuşi autorul. La acea lansare, a recitat el câteva poezii şi am rămas uimit. Nu ştiam cum scriu poeţii noi ai vremii. Cu Mihai Ursachi am avut o prietenie strânsă până în anul 1981, când a fugit în America, reluată după 1990, când s-a întors. Cât a fost în Iaşi, îl vizitam acasă duminica dimineaţă, apoi ne plimbam prin Piaţa Unirii unde se întâlnea cu pictorul Val Gheorghiu şi cu Eugen Andone, scriitor ce nu şi-a publicat opera. Ei trei formau un echipaj fenomenal ce puneau calificative femeilor ce treceau pe stradă. Ţin să precizez că aveau criterii de notare foarte diferite, Mihai Ursachi era foarte exigent, Eugen Andone le-ar fi pus nota maximă la toate, astfel încât echilibrul venea de la Val Gheorghiu. Mihai Ursachi radia o putere interioară fantastică; după patru ani de închisoare politică - ţin să precizez că cei care au trecut prin puşcăriile politice şi nu au murit în ele, ieşind afară au ieşit tari, căliţi, au trăit mult - dar Mihai Ursachi nu a avut, din păcate, aceeaşi soartă. Îmi aduc aminte o întâmplare, cu drag şi respect, cum făcea el cu textele scrise proaspăt. Nu mi le dădea în mână şi nici nu-mi zicea, le lăsa aruncate pe jos sau prin birou şi eu îl întrebam dacă pot să mă uit. Era ceva interesant, un mod de abordare indirect, un joc intelectual frumos. Mihai Ursachi a fost primul meu mentor. Un al doilea personaj de calibru mare este Alexandru Zub, care m-a publicat cu studii înainte de 1989 şi tot ce-am publicat în domeniul ştiinţelor umaniste atunci, îi datorez aproape în întregime. El adunase în jurul lui o seamă de tineri talentaţi din mai multe domenii

şi organiza dezbateri pe diverse teme. Pe la Alexandru Zub, treceam dimineaţa înainte de-a merge la muncă, serveam o cafea, nu nechezol cum se servea la noi pe acele vremuri, apoi mă duceam la institut unde stăteam toata ziua. Institutul era în casa lui Gheorghe Asachi şi iarna era cald, ceea ce la mine acasă era imposibil să găsesc. Dealtminteri este explicabil pe linie de partid, deoarece ţeava care încălzea casa primei secretare trecea pe sub institut şi pe sub câteva case şi ăia nu se gândiseră să ne taie căldura! T.R.: După perioada comunistă, aţi publicat o carte de interviuri unde printre cei intervievaţi a fost Paul Goma. Vorbiţi-mi despre întâlnirea şi, respectiv, interviul cu dumnealui. L.A.: În perioada aceea, am primit o bursă de 5000 de franci la Paris şi, fiind la modă atunci problemele din România, am mai dat nişte interviuri la BBC, RFI şi Europa Liberă şi am mai făcut rost de nişte bani. Aflândumă în Paris şi neavând prea multe obligaţii faţă de bursa respectivă, m-am gândit să fac nişte interviuri cu românii stabiliţi în Franţa, deoarece la vremea aceea erau mulţi. Ajuns la Paris, am locuit la un prieten. De la el am luat numărul de telefon al lui Paul Goma, am telefonat. El auzise de numele meu de la Europa Liberă şi a acceptat interviul. Ajuns la el, ne-am pupat ruseşte de trei ori, m-a servit cu un vin şi am început interviul. A ieşit ceva splendid, respectiv şaizeci de pagini de carte. Paul Goma era o tornadă de informaţii, ceva greu de imaginat, o splendoare să lucrezi cu el. Tot atunci am intervievat pe Alexandru Paleologu, pe Mircea Iorgulescu, pe alţii, dar din păcate din această carte de interviuri nu mai am decât un exemplar. O întâmplare nefericită a fost cu Paul Goma, deşi am rămas prieteni pentru mult timp. El m-a dat în judecată că am publicat în revistă un articol al unui autor care-l critica, un articol cu titlul Prea mult Goma. T.R.: Ştiu că v-aţi întâlnit cu Emil Cioran şi că a fost o întâlnire, aş numi-o indecisă, din partea dumneavoastră. L.A.: Da, ai perfectă dreptate. Era o toamnă ploioasă, doream să-l văd pe Emil Cioran, nu doream să-l intervievez. Ştiam unde stă, am sunat dar nu era acasă şi am aşteptat la uşă. La un moment dat apare din depărtare Cioran, într-un trenci boţit cu un fel de basc pe cap şi, când s-a apropiat, am zis Bună ziua, Cioran a răspuns tot în română şi am plecat. Emil Cioran nu vorbea în limba română decât dacă ţinea la cineva. De pildă, Petru Creţia mi-a arătat o scrisoare primită de la Cioran, în 1980,

)

pagina 104

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
unde era un singur cuvânt în limba română, sfâşiere. Reacţia mea nu i s-a părut anormală lui Cioran. T.R.: Sub egida Liviu Antonesei se întâlnesc mai multe ego-uri, poetul, prozatorul, eseistul. Pentru a contura portretul final al scriitorului trebuie să se îmbine cele trei elemente? L.A.: Tiberiu, este neapărat nevoie de cele trei ego-uri, altfel nu mă pot simţi un singur personaj capabil să creez. Încă de la începuturi, am avut nevoie de aceasta, într-un fel de alipire fiinţială. Eu am fost cunoscut ca scriitor în Iaşi cu valul optzecist şi prima carte a fost de eseu Semnele Timpului. O etichetă în acest sens este mai greu de creat, în sensul că nici măcar criticii nu au reuşit să spună de fapt ce sunt eu. T.R.: În revista Timpul aţi lansat nume ce şi-au păstrat sonoritatea până astăzi; puteţi să menţionaţi câţiva dintre cei publicaţi? L.A.: Sunt primul care i-am publicat pe Nichita Danilov, Dan Alexe, Spineanu, Antohi. Publicarea tinerilor a fost ca un fel de recunoştinţă pentru că şi eu am fost publicat la fel. T.R.: Capitolul intrării şi al demisionării din Uniunea Scriitorilor din România este un capitol interesant din viaţa dumneavoastră. În ce context s-au petrecut cele două etape? L.A.: În Uniunea Scriitorilor din România m-a băgat Mircea Dinescu pe fondul revoluţiei, respectând desigur statutul că aveam cărţi publicate. Demisia de la conducerea USR-ului a fost influenţată de nişte lucrături culturale locale cu ramificaţii naţionale care m-au dezgustat şi am demisionat. Nu numai eu, au demisionat mai mulţi. T.R.: Vorbeaţi despre intrarea în USR pe fondul revoluţiei. Ce aţi făcut în timpul izbucnirii revoluţiei? L.A.: Eram arestat la domiciliu de când a apărut apelul împotriva lui Ceauşescu, pe 8 octombrie 1989, iniţiat de Dan Petrescu, semnat de 17 persoane din toată ţară, inclusiv de mine. Pe 10 octombrie, m-au chemat la universitate să îmi retrag semnătura, am spus că nu vreau să o retrag şi mi-am justificat afirmaţia. Am plecat de la rectorat. Mergând pe stradă, a oprit un securist cu maşina lângă mine şi a început să urle la mine să plec acasă. Am cerut să se legitimeze şi a scos un baston din maşină, zicându-mi asta-i legitimaţia. Atunci într-o clipită am luat-o la fugă pe stradă, urlând din toţi rărunchii sunt scriitorul Liviu Antonesei şi mă omoară securitatea. Când fugeam, mi-am dat seama că mă apropii de sediul securităţii, am luat-o în sens invers, iar securistul cu maşina încerca să mă calce pe

trotuar. Ajuns la universitate, m-am gândit că sunt salariatul universităţii şi trebuie să îmi ofere protecţie, dar portarul văzându-mă mi-a zis Domnule profesor, vă rog nu-mi faceţi asta. Nemaiputând alerga am luat-o agale pe trotuar; atunci am văzut-o pe doamna Cojan, prima soţie a lui Mihai Ursachi şi i-am cerut ajutorul; atunci securistul a încercat să sugereze că mă iau de femei pe stradă, să mă poată sălta, dar doamna Cojan, inspirată, a început să ţipe la securist, spunându-i să-i lase colegul în pace. Ea m-a luat de braţ şi am mers cu ea până la părinţii mei acasă. Aceasta a fost printre ultimele întâmplări legate de securitate. T.R.: Să revenim la fundamentul literar al acestui popor legându-mă de un interviu al dumneavoastră în care vorbeaţi despre drama individului dornic de lectură; dacă nu se mai citeşte, cum se poate hrăni poporul aceasta din punct de vedere intelectual? L.A.: Mi-e milă de cei ce nu mai au timp să citească din cauza programului încărcat. Eu, după ’90, spun cu sufletul deschis că nu a trecut o zi de la Dumnezeu fără să citesc câteva zeci de pagini. T.R.: Dacă cineva i-ar întrerupe accesul la literatură lui Liviu Antonesei, ce ar face? L.A.: Am trecut într-o perioadă scurtă prin ceva similar, în oraşul tău natal, Tiberiu. Deschisesem o filială a partidului P.A.C şi seara am dormit la o familie şi-mi uitasem geanta cu ce aveam de citit într-o altă cameră; lumea dormea şi dacă nu citesc nu pot să adorm; am pipăit prin camera în care dormeam şi am găsit o carte pe dulap, o carte de Sandra Brown, am citit 50 de pagini forţat până am adormit. T.R.: Aşezat în faţa operei dumneavoastră, v-aţi adresat vreodată – întrebarea retorică – de ce scriu? L.A.: Tiberiu, îmi pun des întrebări retorice şi această întrebare mă mistuie, iar răspunsurile la care am ajuns, fie ele şi filosoficometafizice, am realizat că scriu pentru că nu pot să nu scriu. Uneori mă suspectez de grafomanie, în momentul de faţă ţin patru rubrici, săptămânal: Adevărul, Observatorul Cultural, Iaşul universitar şi blogul meu, apoi două rubrici, lunare, în Bucovina literară şi Timpul. T.R.: Dacă v-aţi cere să vă daţi o definiţie în maximum o frază, care ar fi aceea? L.A.: Sunt un singuratic cordial. T.R.: Cum vedeţi cultura românească peste ani? L.A.: Am ajuns aproape un fel de populaţie fără memorie, nu ştiu cât o să mai fie omul o fiinţă culturală. Oricum, nu ştiu dacă aici.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 105

Zon@Literara

)

Labirintul prozei

Un cântec ce răsună
Totul se petrecuse atât de repede, trupul îi fusese atât de puţin invadat, încât Kitty îl percepu pe supraveghetorul Tom Dewart ca pe unul dintre acei albi brutali şi neciopliţi care se izbesc în tine în mijlocul unei mulţimi. De data asta însă, după ce se eliberă din trupul ei, îi puse în mână o fâşie de pânză galben cu negru, mototolită, ceea ce s-ar fi dorit a fi un dar. Gestul lui o tulbură, neştiind dacă se cuvenea să se simtă recunoscătoare în faţa acestei ofrande şovăitoare... Fiul meu, dragă cititorule, îmi spune că un astfel de început este prea fără perdea şi că nu dă bine niciunei poveşti. Aşa că să-mi fie cu iertare, căci povestitorul e o femeie cu o limbă aprigă şi puţină cerneală. N-ar fi un lucru tocmai înţelept şi nici nu mă dau în vânt să vă povestesc despre verdele copacilor, despre exotismul insulei şi despre puhoiul de păsări cu cântecele lor răguşite ori să aleg cuvinte dulci prin care să mă plâng de soarele dogoritor şi nemilos. Îngăduie-mi, cititorule, această mărturisire pentru a vedea dacă povestea mea îţi poate sau nu fi pe plac. De nu te interezează, nu zăbovi asupră-i ci du-te şi caută acele cărţi în care cuvintele curg atât de firesc şi de uşor precum găinaţul din înalturi. Alege orice raft ce gâfâie sub povara cărţilor, acolo vei găsi cu siguranţă câte o carte îmbrăcată în auriu şi legată în piele, plină de văicărelile ieftine ce răzbat din mintea vreunei albe. Citindu-le vei fi desfătat de copaci, păsări de toate neamurile şi soarele ală dogoritor. Nici bine nu ai să deschizi cartea şi cucoana asta albă o să-ţi şi înşire toate nenorocirile pe care le îndură pe o plantaţie din Jamaica. Două pagini despre lipsa

Andrea Levy

pagina 106

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
de carne de vită. Încă cinci pagini despre moftul de a purta o pălărie nouă la rochia ei roz de tafta. Offf, iar nu mai este unt, off, iar porcăria asta de avocado – iată o situaţie chinuitoare ce merită descrisă în zece pagini. Pentru o femeie albă cu capul pe umeri, nevoia de a se plânge de viaţa plictisitoare de pe insulă se poate întinde foarte bine pe trei capitole. Şi nu ar fi deloc exagerat. Cât despre lenea şi prostia sclavilor ei( să nu cumva, cititorule, să uiţi batista...ai să ai mult de lăcrimat), doar nevoia de somn ar opri o asemenea femeie să scrie câteva volume în jurul unui astfel de subiect tulburător. Şi tot acest chin, doar pentru a avea zahăr care să îndulcească ceaiul şi să înnegrească dinţii englezoilor. Dar nu mă credeţi pe cuvânt, ci răsfoiţi o astfel de carte. Căci eu am făcut-o şi m-am îngrozit de faptul că un act atât de înălţător precum cititul îţi poate aduce în faţa ochilor astfel de nerozii scornite de mintea unei cucoane albe. Dacă astfel de poveşti îţi aduc mulţumire, nu mă voi întrista. Dar adastă de vrei pentru a asculta povestea devenirii mele. Scriind acestea, am lângă mine o ceaşcă de ceai îndulcit( deşi nu pe atât de dulce pe cât îmi place, însă aici, pe această insulă a zahărului, dulceaţa vine cu mare durere); lampa luminează atât cât să mă ajute să văd foaia din faţa mea; fereastra e deschisă, iar briza îmi răcoreşte gâtul. Numai o clipă...o insectă enervantă se tot izbeşte de lampă. Nu am să pot să o alung pur şi simplu, căci ea vede în lumină mântuirea. Şi zgomotul ei insistent îmi distrage atenţia. Aşa că am strivit-o de o carte deschisă. Am să îmi continuu povestea de îndată ce îndepărtez corpu-i sângerând de pe cartea pe care o citea fiul meu.

cu maceta o tulpină groasă de trestie. Aceasta, însă, nu se prăbuşi de la prima lovitură. Ostenită, ea se ridică pentru a lăsa năvala fioroasă a stropilor de ploaie să-i răcorească faţa şi gâtul. Atinsă de ploaie, clipi repede şi îşi sterse fruntea cu palma. Când resturile tăioase ale frunzelor de trestie îi intrau în ochi, ea îşi lăsa capul pe spate pentru a permite ploii să i-i spele cu atingerea catifelată a stropilor. Apoi se aplecă şi înşfăcă partea de jos a tulpinii, pregătindu-se de o nouă lovitură. Era atât de încordată la vederea tulpinii umede de trestie dezbrăcată de frunze – chiar dacă aerul era greu şi umed, resturile tăioase cădeau lin ca fulgii – încât nu realizase că pântecul ei tocmai dădu-se drumul unui copil. Aici s-a născut July, alunecând însângerată şi tremurândă pe un strat de resturi ţepoase. Cum stătea ea neocrotită pe pământ, văzu trestiile înalte, jerpelite şi întunecate ce păreau să o privească ameninţător, ca un coşmar, şi simţi fusta aspră de lână cum se asupra ei grea şi mustind de apă. Apoi, dintr-o dată, o văzu pe mama sa – un munte de om negru – luptându-se cu trestia, învârtind-o în aer, ciopârţind-o şi curăţând-o de frunze, pentru ca apoi să arunce deoparte tulpina pleşuvă. Mâinile mamei, îndoindu-se din cauza muncii crunte, erau la fel de vânjoase precum picioarele unui cal în plin galop. Grumazul ei gros părea făcut dintr-un lemn frumos meşterit, iar pieptul ei gol şirond de ploaie şi sudoare lucea ca şi cum ar fi fost lăcuit. Femeia asta corpolentă era prinsă în munca sa, nu-şi dăduse seama că pierduse ceva pe drum. Când July dădu drumul unui ţipăt aprig şi ascuţit ce cutremură trestia şi sperie păsările, mama ei, purtând maceta în mână, se opri din treabă ca să vadă de unde vine toată zarva şi îşi zări copilul nou-născut în mormanul de resturi. Ea îşi sterse maceta de fustă şi o July s-a născut pe o plantaţie de puse la brâu. Apoi desfăşură cu o mână trestie de zahăr. năframa din jurul gâtului, iar cu cealaltă Mama ei se aplecă de spate şi lovi ridică pruncul. Cât ai zice peşte, copila

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 107

Zon@Literara
se trezi într-un adăpost cald, înfăşurată în năframă şi agăţată pe spatele mamei. Ea scoase maceta de la brâu şi îşi văzu în continuare de lucru. Şi asta a fost povestea naşterii lui July – o poveste mai grozavă decât oricare pe care ar fi putut-o scorni netrebnicul păianjen Anancy. Unele poveşti spun că nu ploaia ar fi fost aceea care ar fi atins trupul nou-născutei, ci soarele fierbinte care ar fi copt sângele de pe trup, învelind-o într-o crustă. Altele spun că vântul i-ar fi urat bun venit pe lume, un vânt atât de puternic încât mama ei a trebuit să o prindă de un picior ca să nu fie luată pe sus şi purtată pe deasupra plantaţiei, peste o casă mare şi mai sus până dincolo de nori. O alta pomeneşte de un tigru cu şase picioare şi botul ţepos care ar fi adulmecat-o, văzând-o ca pe o pradă. Oricât de multe aspecte fantastice ar fi căpătat povestea, July mărturiseşte că s-a născut pe o plantaţie. Însă eu, cititorule, nu pot permite ca povestea să fie înceţoşată de astfel de scorneli, pentru că mai târziu vei găsi de cuviinţă să mă acuzi de înşelătorie, când eu, de fapt, vorbesc de lucruiri adevărate care, ce-i drept, pot părea de neimaginat. Deşi ai putea crede că povestitorul e un neruşinat, ce nu se sfieşte să spună de minciuni sfruntate, ceea ce urmează e povestea adevărată a trecerii lui July prin această lume.

din colibă să arate ca o mâzgă. Aşa că Rose, cea care făcea acum pe moaşa, o rugă să se aplece puţin – Kitty fiind mult mai înaltă - pentru a-i şterge gâtul şi faţa cu nişte cârpe. Rose avusese doi copii în anii de zămislire – unul născut ţeapăn ca lemnul, iar celălalt vândut înainte de a fi înţărcat. Dar ea era cea mai bine văzută moaşă de pe plantaţie, întrucât copiii aduşi pe lume de mâna ei erau înzestraţi vitalitatea celor mai răsfăţaţi copii albi. Dar Kitty nu o lăsa să o şteargă, aşa că Rose fu nevoită să sară precum servitoarele acelea firave puse să şteargă praful ca să-i şteargă fruntea. Iar Kitty nici că acceptă să miroasă beţigaşele pe care Rose le futura prin jurul ei, zicându-i: ”Haide, o să te aline. Hai, miroase-le!”. Când Rose reuşi să ducă beţigaşele la nasul lui Kitty, aceasta se înecă din cauza mirosului înţepător. Apoi le înşfăcă din mâna lui Rose şi le aruncă. Bucata de piele de capră cu care Rose voise să frece pântecul nărăvaş al lui Kitty o făcu pe aceasta să urle: -Nu atinge la mine, nu atinge la mine! Din fericire pentru Rose, ea se feri înainte ca Kitty să îşi arunce mâna înspre ea ca un buzdugan – atât de violentă fusese lovitura încât micuţa Rose s-ar fi trezit, cu siguranţă, lipită de peretele de nuiele. Apoi Rose îi spuse că ar trebui măcar să ia câteva înghiţituri din fructele ce i-au fost aduse. Kitty refuză, iar Rose începu să mănânce ea însăşi din fructe repetându-i, când pe un ton poruncitor, când pe unul de implorare, că ar trebui să se întindă pe saltea pentru a mai opri din durerile facerii. Rose făcu astfel timp de o oră, când Kitty urlă mai ceva ca un cocoş în pragul zorilor : - Gura, tanti Rose! Eu nu mai suferă trăncăneala ta!

Kitty a născut-o pe July în coliba ei. Timp de opt lungi ore Kitty s-a plimbat încoace şi încolo prin colibă – cinci paşi într-o parte, cinci în cealaltă. În tot acest timp a stat cu mânile apăsate pe şale, ca nu cumva umflătura din burtă să nu o sfâşie cu totul. Tricoul aspru din pânză mustea de sudoare şi arăta ca un pansament de tifon bine strâns în jurul trupului. Din când în când se oprea din agitaţia ei drăcească, se proptea cu mâinile de zid şi începea să gâfâie ca un câine nebun. Însă în clipa aceea Kitty se prăbuşi Sudoarea lui Kitty făcea pământul şi se târî până la saltea mânjindu-şi

)

pagina 108

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
pântecul cu mâzgă. Curând, resturile cu care era umplută salteaua se îmbibară cu sudoarea ei, iar ea le frământa şi le storcea încercând să găsească o poziţie care să o mai liniştească. Rose putea, în sfârşit, să o atingă aşa cum ar fi trebuit pentru a da curs artei moşitului. Ea le strigă câtorva ţânci să aducă o găleată cu apă de la râu. Apoi îi înjură pentru că aduseseră numai un ochi de apă şi îi goni. Rose înmuie o cârpă în apă şi o duse la buzele uscate şi crăpate ale lui Kitty. Urletele facerii veniră abia două ore mai târziu. Îngenuncheată pe saltea, rezemată cu mâine de perete, Kitty îi strigă că durerile alea mai groaznice decât ceea ce îndurase ea vreodată. Fie Kitty biciuită, înfierată sau pârjolită, ea abia de-ar simţi durerile astea umeşti. Durerea asta era de mâna unui strigoi; el scormonea cu ghiarele în măruntaiele ei pentru ca pruncul să fie adus pe lume. - Eu cred că moartă, tanti Rose! zbiera Kitty. Eu cred că moartă! - Acuş iese prichindelu, acuş! îi şoptea cu blândeţe Rose. - Princhindelu nu iese. Eu cred că moartă, se văita Kitty. Deodată Tom Dewar, supraveghetorul, intră în încăpere strigând: Ce-i cu atâta zgomot? Mai tacăţi fleanca că mă doare capu! El respira greoi, ca un om profund tulburat, asta pentru că urechile îi fuseseră asaltate, în timpul mesei, de zgomotul drăcesc. Sau poate că fusese mai curând deranjat de damful care-l deranjase. Chipul lui, până atunci brăzdat de furie, începea să capete un aspect bolnăvicios, de parcă ar fi mâncat carne putredă. Aşeză lampa pe jos ca să se scotocească şi să dea de o batistă cu care să-şi acopere nasul şi gura. Apoi strigă prin bucata de pânză: - Ce se petrece? Plecându-se dinaintea lui, Rose îi spuse: - Dă să nască, stăpânu! Acuş

iese! Asta în vreme ce Kitty se întinse pe canapea şi se acoperi cum putu mai bine cu tricoul umed. Ea se potoli şi îşi ridică ochii spre chipul schimonosit a lui Tom Dewar. La lumină lămpii gura lui părea şi mai strâmbă, iar capul lui pleşuv părea o coajă de ou. Kitty însă nu reuşi să se stăpânească pentru prea mult timp, un copil cât luna îi străpungea burta încercând să iasă. Ea slobozi un vaier atât de crunt încât îl aduse pe Tom Dewar în genunchi şi îl făcu să tresalte, de parcă el ar fi fost cel lovit de năpastă. - Taci, îţi spun. Taci! ţipă el şi îi porunci apoi lui Rose: închide-i gura! Rose îl privi înmărmurită. - Bagă-i numaidecât nişte cârpe în gură! - Stă să nască, stăpânu! Stă să nască! spuse Rose şi înmuie cârpa în apă şi o duse la buzele lui Kitty, tamponându-le. Dar Tom Dewar îi ieşi din pepeni şi porunci: - Nu aşa! şi îi smulse femeii din mână cârpa, îndesând-o în gura lui Kitty. Uite aşa se face! Kitty ţipă din nou : - Stă să nască, stăpânu! Stă să nască! Kitty căscă gura mai tare ca să nu se înece, apoi încercă să-i muşte degetele mâinii încleştate de gâtul ei. - Lua-te-ar dracu! zise el, îşi feri degetul de muşcătură şi îşi arcui mâna pentru a o lovi peste cap. Rose se grăbi să se pună în calea lor pentru că văzuse că bărbatul alb se pregătea să o lovească, şi îi spuse: - Stă să nască, stăpânu! Stă să nască! Milă, stăpânu, milă! Nu biciui la ea, stă să nască, stăpânu!(...) Când plodul ieşi, Kitty urlă atât de tare încât copacii se aplecară, măturaţi parcă de un uragan. Înfiorat de acel vaier cumplit, Tom Dewar lovi cu pumnul în masă, iar mult iubita ui conservă de căpşune se rostogoli şi se vărsă pe podea. Traducere de Andrei Alecsa

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 109

Zon@Literara

Click libris

Adrian Alui Gheorghe, poetul clipelor eterne, paznic la poarta ploilor

)

Dintotdeauna Poetul a avut credinţa că el operează în lume sub taina profeţiei, că el este acela care pune în valoare liturghia ludicului, a cuvântului, a sufletului şi a măştilor destinului uman. Johan Huizinga, în Homo Ludens subliniază că tot ce este poezie se dezvoltă în joc, în timp ce Francis Bacon consideră că poezia este ca un vis al ştiinţei. Cert este că şi pentru unul şi pentru celălalt poezia este o funcţie socială, adică o funcţie vitală. Din diferitele ei ipostaze poezia îşi arată magia, sarcina estetică şi, de ce nu, iscusinţa şi copilăria. Pe lângă aceste gânduri, Adrian Alui Gheorghe ar mai adăuga că poezia trebuie să fie, în ultimă instanţă, ca şi religia, practica metafizicii. După lectura volumului „Paznicul ploii”, Ed. Limes, ClujNapoca, 2010, afli că în baza acestor „practici metafizice”, spectaculoase de altfel, „prea multe cuvinte mor pe limba poeziei”. Altfel spus, Adrian Alui Gheorghe se înfăţişează în cel mai cald volum de poeme în postura „poetului bătrân” care „îşi declamă faima”. După aproape trei decenii de la debut poetul, care îşi dă în vileag ceremonialul imaginativ, dar şi tonul vederilor locative ale ţinuturilor nemţene, ajunge la concluzia că îi este imposibil să pună cuvintele în slujba sa; că acestea, dimpotrivă, au natura lor organică, adică puterea de a poseda poetul şi de-al manevra şi obliga, în cele din urmă, să-i danseze măştile, nuanţele timpului, ghiftuindu-l şi ducându-l cu vorba: „Aş fi vrut ca toate cuvintele să asculte de mine, / acum ascult de toate cuvintele / Ca un câine bătut merg în urma lor / Din când în când / Îmi dau peste bot / Scot scrâşnete, scot urlete,/ Ele se amuză, se întărâtă / Ca muieruşele care au prins un satyr bătrân / Şi îl chinuie, îi aţâţă simţurile // apoi mă împing în arenă

/ Şi mă supun experimentului total: / Bagă în burta mea cartofi, eu scot poezie / Bagă pe gâtul meu bere, eu scot poezie / Bagă salată, bagă melci băloşi, / bagă fructe pline de promisiunile raiului, eu scot poezie /…/ Aş fi vrut ca toate cuvintele să asculte de mine, / Acum ascult de toate cuvintele / Biciul lor mă mână din urmă / Îmi rupe din carne / Ca o reptilă care cântă blues.”, (Poetul bătrân îşi declamă faima – 1). Într-un alt poem din aceeaşi serie Adrian Alui Gheorghe apare în ipostaza unui justiţiar divulgând natura carnavalescă a poeţilor, altfel spus, şi natura sa. Este aici o dare în vileag despre comunicarea cu celălalt, despre identificarea în celălalt. Poetul se simte obligat, chiar şi în absenţa celuilalt, să demascheze natura flagrantă a acelora care „fac trafic cu imagini”: „A murit un om care îmi citea poeziile./…/Într-o zi mi-a spus:/ E adevărat că poeţii / pot face transplant de suflete?// - E adevărat, am spus eu, / poezia e luxul săracilor;// pentru că orice om îşi poate permite un răsărit de lumină,/ o furtună de stele,/ sub ploaia de vară sărăcia e amanta / care îşi turteşte sfârcurile / pe limba oricărui muritor;// îmbrăţişările nu-i lasă pe oameni să se strângă de gât;// Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poeţii vin doar şi pun hoţeşte semnătura;// mai mult, fac trafic cu imagini furate din grădinile raiului / pe care când le atingi se transformă în pulberi de cuvinte;”, (Poetul bătrân îşi declamă faima – 2). Poezia lui Adrian Alui Gheorghe este una vizuală, care te conectează, fie în etape succesive, fie în etape concomitente, la realitatea concretă sau la realităţile imaginare, virtuale. Avem a face cu un spectacol al fotogramelor, al hologramelor, un spectacol în care lectorul intră în jocul „cu otrăvi”, de

pagina 110

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
unde simte, aude, vede tot ceea ce însemnă eul multiform: „Am stat cu tine până ai devenit sentiment.// Sunt în miezul veşniciei / Dar ca să o văd soluţia e una singură: / Să citesc în holograme.// Tu eşti o hologramă a veşniciei.// Uite poţi să recompui / Întreaga istorie a universului / Din imaginea ta”, (Holograma). Chiar dacă poezia pare să ne introducă pe urmele jilave ale ispitelor paradisiace, tonul liric al lui Adrian Alui Gheorghe este unul solemn, încărcat şi miraculos. Aerul se simte ca o rană atunci când poetul, paznic al ploilor, sapă cerul: „Săpături întâmplătoare lângă / turnul cu ceas al oraşului Piatra Neamţ / Au dus la descoperirea / a şaptezeci şi şase de morminte / Din secolele cincisprezece şi şaisprezece./ Toţi cei şaptezeci şi şase au trăit / cinci secole de moarte / În timp ce deasupra generaţii / una / după / alta / au / trăit / viaţa, / bucată / cu / bucată: / Disperaţi ca nişte oameni scăpaţi / din ghearele veşniciei.//Au venit destui cetăţeni ai oraşului / să-i privească pe cei întorşi / Intempestiv la lumină, ar fi vrut / să-i întrebe, să vadă, totuşi în / Cinci secole chiar şi mort să fii, tot înţelegi ceva / din întortocheatele / Căi ale veşniciei. Viii s-au văzut pe ei înşişi /…/ Întrebărilor celor vii / numai morţii mai au un răspuns.// Cineva spuse:/ - Dar / dacă / morţii / au / săpat / în sus / şi / noi / suntem, / de / fapt, / cei / descoperiţi, / scoşi / din // mormântul / care / ne / e / albastrul / aerului?”, (Arheologie). În acest sens, Adrian Alui Gheorghe vorbeşte despre oglinda „din celălalt”, ca obiect de conectare şi relaţionare între lumi. Se face aici trecerea către tainele marelui univers. E o atmosferă circulară a adevăratei poezii, în care partea de sus devine partea de jos şi, invers, parte de jos devine partea de sus. Putem spune că poetul alege să trăiască deopotrivă în sus, dar şi în jos. Poetul traversează toate tipurile eului şi te introduce în arhitectura jilavă a sufletelor de tip matrioşca. E o revoltă despre privirea în adânc. „Descoperirea” poetului este, aşa cum va spune în poemul „Vânătoarea”, că „prin rana sufletului se scurge,/ vai, / fără întoarcere / trupul”. Pe de altă parte, lirica lui Adrian Alui Gheorghe păstrează tonul oxidant al limbajului poetic postmodern. Poetul este acela care ezită să treacă în declaraţia sa de avere poezia, acela care speculează la bursă valoarea figurilor de stil, acela care alergă pe pista propriului sânge în căutarea

femeii născută pentru dragoste, este acela care dirijează mersul caselor pe stradă, articulând, în cele din urmă, starea dramatică a spiritului uman aflat, astăzi, tot mai mult în postura de a-şi markentiza universul. Poetul realizează în ton ironic portretul robot al omului contemporan. Acesta, nu mai este conectat la valorile teologice, metafizice, ci dimpotrivă, prin intermediul unor cabluri, aşa-zise vene, acesta caută sensuri inscripţionate de monitoarele telenovelelor. În acest sens poemul „La vie n`est que pour connaisseurs” este relevant: „Au ieşit casele pe stradă / două câte două,/ două câte trei, / borţoase gata să lepede pe caldarâm / pruncii / îmbătrâniţi la urgenţă, / storşi de viaţă, morţi doar atât cât să-i ia eternitatea / în seamă// Toată lumea e conectată la televizor prin cabluri, / ca alpiniştii / care ştiu că dacă pioletul cedează, / dacă stânca cedează, / dacă şerpaşii te lasă de izbelişte,/ dacă gheaţa porneşte la vale / sunt iremediabili pierduţi;/ de asta, când trec prin casă, dintr-o parte în alta / (oamenii aceştia din telenovela Ta, Doamne!)/ toţi trag cablurile televizorului după ei, / numai asta îi mai ţine suspendaţi deasupra lumii mizerabile de / dedesubt”. Poetul este atent la cenuşiul vieţii cotidiene, de unde înţelegem această formă de exorcizare a tragicului: „Pierdem prea mult timp cu viaţa asta. // Şi nici nu ştim cum stau cu adevărat lucrurile.// la numărul 43 trăieşte cineva care n-a văzut niciodată / o licornă, închipuieşte-ţi./…/ La numărul 18 e bărbatul care împleteşte firele de ploaie // La numărul 6 trăieşte bărbatul-glonţ / care perforează şi asfaltul, ca meteoriţii…”, (La vie n`est que pour connaisseurs). Sunt toate acestea, aşa cum bine observă şi Nicolae Oprea, stări ale elegiei postmoderne, în care sunt inserate semnele ceremoniei ceaiului, semne care scot mici ţipete, semnele vulcanice ale unui spirit obligat să „penetreze la nesfârşit neantul”. Poemele lui Adrian Alui Gheorghe miros „a carne de om” şi pot fi în acelaşi timp hrana cârtiţei dar şi a flămânzilor, a adevăraţilor cititori de poezie. Totuşi, pentru poetul nemţean poezia nu este o joacă, şi nici o fiinţa de pluş sau mai ştiu eu ce produs de supermarket, motiv pentru care inserează în volum note de citit şi de folosit poezia. În acest sens, relevant ni se pare poemul antologic, „De ce n-ar trebui lăsată poezia pe mâna copiilor”. (Paul GORBAN)

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 111

Zon@Literara

Click libris

Emilian Marcu. Grădinarul cu bulgărele de lumină

Am avut de multe ori ocazia să-l ascult pe poetul Emilian Marcu recitându-şi din poeme şi, trebuie să recunosc, îmi este mai dificil să-i citesc textele în singurătate. De aceea l-am invitat în mintea mea (în intimitatea mea) şi l-am rugat să-mi citească aşa cum numai el se pricepe. Dar nu l-am lăsat să-mi divulge şi partea ascunsă a cuvintelor, căci ar da în vileag arta grădinarului. Dedublându-l de lectură îmi dau seama că Emilian Marcu nu poate fi înţepat oriunde în insectarul literaturii române, chiar dacă unii l-ar aşeza printre optzecişti. Punctul meu de vedere e că poetul nu îmbrăţişează sub nici un chip masca şi carnavalescul gratuit al optzecismului. Argumentez cele spuse prin faptul că des întâlneşti în lirica lui Emilian Marcu elemente ce trimit către universul muzical şi către cel vegetal. Trebuie, pe de altă parte, să recunoaştem, identificăm un anumit tip de carnaval în lirica poetului, dar nu unul antrenat sub zodia hazardului, a suprarealismului poetic, ci mai curând într-o manieră barocă. Pe bună dreptate unii critici au identificat în Emilian Marcu un poet neoromantic. Temele pe care le abordează, tehnica de lucru, cuvintele şi jocul împreunării acestora nu fac decât să-i ofere un loc aparte, original, în literatura contemporană. Cel puţin, dacă avem în vedere cel mai proaspăt volum de poeme, anume „Arta Grădinarului”, (Ed. Junimea, Iaşi, 2011) aşa par să stea lucrurile. Citind „Arta Grădinarului” mi-am amintit de un aforism a lui Novalis în care tânărul înţelept spune că cel care scrie cu adevărat poezie, scrie despre natură. Iar cel care scrie despre natură nu poate fi egoist. El înţelege că natura e împărăţia poeziei. Pare-mi-se, Emilian Marcu scormonind în amfiteatrul liricii sale după personajul care ar putea lega deopotrivă pe Poet de Natură l-a descoperit pe Grădinar. Aici e un pariu pe care poetul şi-l asumă în faţa literaturii contemporane. Acela că, personajul

descoperit poate fi pus îl lucrul poeziei pe parcursul unui volum. Adică, Emilian Marcu ne apare, cred, pentru prima dată cu un volum unitar. Poetul consideră că Grădinarul are un ins special, în care sunt legate toate elementele care pot construi un întreg. Acest întreg este fundamental încărcat de dumnezeire, de sacru. Da, putem apăsa ideea că Emilian Marcu se dovedeşte a fi un poet care îşi desfăşoară ştiinţa în baza argumentului geometriei sacrului. Spunând acestea sunt obligat să aduc în vedere un poem în care autorul evidenţiază relaţia pe care grădinarul o are cu sunetul divin, clopotul, şi nu orice clopot, ci acela care înalţă sufletul, acela care te face să vezi lumina albastră, adică acele clopote cântătoare: „Clopote cântătoare, din piatră la ora de muzică / În străfunduri, într-o combustie intensă: orchestra.// Figurine de lemn, foste buduroaie de miere . / Case de taină ale albinelor la întretăierea tăcerii . / Ciudate instrumente ţin, ca pe nişte ofrande în mâinile lor:/ Gong, shang, jue, zhi şi yo / Şi iarăşi şi iarăşi sunetele până la noi / Do, re, mi, sol, la; do, re, mi, sol, la./(…)/ Grădinarul deposedează gongul de sunet / Cu o pilă subţire şi zeamă de ambră./ Fiertură din plante cultivate de el;/ un ceai pentru viitoarele milenii.// Sunete calde în alambicul de piatră,/ ceai din codiţele flori de tei / În fierbere lovind marginile gongului / Se transformă în mesaje spre lume”, (Ora de muzică). Grădinarul/Poetul este acela care lucrând cu arome/cuvinte poate deschide sufletul către viaţa veşnică. El este acela aşezat între cer şi pământ. Acela care îmbină planurile întocmai pentru a face văzută adâncimea lumii. Arta Grădinarului/Poetului nu cunoaşte, aşa cum însuşi Marcu o spune, nici margini, nici timp, ci doar adâncire, cunoaştere, profunzime: „Uleiuri aromate lângă fântână, / Ireale parfumuri din săculeţul mirositor / Pentru viaţa cea veşnică

)

pagina 112

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
sunt gata.// Grădinarul cuprins de mâhnire îngemănează / În alambicul stelar această fiertură miraculoasă./ Arta lui nu cunoaşte nici margini nici timp:/ O adevărată podoabă pentru plantele aromate”, (Arome de la fântâna cu mandarini). Poezia lui Emilian Marcu întruchipează aromele, dimensiunile gospodăriei universului. Potrivit lui Emilian Marcu, Grădinarul/Poetul zămisleşte cheia frumosului, punând în relaţie seminţe şi necunoscute mirodenii. Dar, pe altă parte, această zămislire nu se realizează uşor, ci doar în urma unor sincere şi profunde căutări, crize ale sufletului. În viziunea poetului ieşean arta Grădinarului poate fi identificată în arta naturii. Altfel spus, înflorirea universului este strâns legată de activitatea elementelor care construiesc totul vegetal. Relevante considerăm din acest punct de vedere versurile din poemul antologic Pe lanurile de in după atâtea milenii: „Grădinarul artei lui se dedică / Cum albinele muncii terestre se lasă în scufundare./ (…)/ Stele înflorite, ca zarzărul în aprilie / Desăvârşirii se lasă desăvârşite”, iar în alt poem, Printre manuscrise vechi poetul spune: „Printre manuscrisele vechi, icoane ale gândului / Grădinarul cultivă seminţe de necunoscute mirodenii./ Le usucă-n pridvor cu respirarea palmelor lui,/ Le îngemănează-n mirare să le vânture timpul:/ E singurul punct de sprijin în univers arta lui!” Emilian Marcu este unul dintre aceia care nu fac salturi de cascadorie în poezie, deoarece pentru el poezia se înfăţişează ca o lumină care apare printre seminţele viselor, idealurilor şi memoriei. Deşi grădina poetului e cromatic miraculos încărcată, albul de zăpadă este nuanţa care se decantează printre marile semne ale lumii. Grădinarul/Poetul îşi găseşte în grădina/călimara frumos încrustată din fildeş şi ceară identitatea angelică. Forfota grădinii, neliniştile poetului sunt de fapt stările armonice ale universului angelic, care, în cele din urmă, dau în vileag proiectul/manuscrisul de sare al liniştii, al candorii, al înaltei iubiri, apropiere de adevăr. E un joc al simbolurilor disparate în care regulile sunt deopotrivă impuse de natură iar, pe de altă parte, de sufletul grădinarului. Pentru a intra în insula poetului trebuie să ştii de la început că fiecare urmă, fiecare semn vegetal aflat pe acest tărâm te obligă să te deschizi şi să te înclini în acelaşi timp către aromele transcendentului, adevărate, uşoare precum visul. În acest sens poemul Adevărul, uşor precum visul dă în vileag discursul şi caligrafia fină, limpede şi ancestrală a celui aflat în căutare de „performanţă” spirituală: „O, iată, în insula noastră, într-o mistică stare / Îngerul umblă, pe aripi, cu manuscrise de

sare:/ Pe rând, la nouri le ridică şi chiar mai departe / Măsurând visul cu gravitaţie.// Şarpele Phylon din desişuri de arată / Când lumină când otravă săgeată.// Cu privirile îl ridică, dintre lauri, până la cer;/ Cu îngerul se îngemănează şi pier.// Adevărul, uşor, ca visul în decantare / Abia de percepe această ciudată îngemănare.// Şi piatra, şi piatra, filosofală închipuire / În sine zideşte manuscrisele spre nemurire.// O, cu Grădinarul iată, în mistica lume / Îngerul umblă cu un manuscris fără de nume.// Ochii mei să citească nu pot, în aceste deluvii:/ Şarpele Phylon cată-n înalturi heruvii.// Din desişurile acestor cuvinte ni se arată / când lumină, când otrăvită săgeată // Adevărul, uşor, precum visul în decantare / poartă-n înalturi umbra Grădinarului numai sare”. Poetul este adeptul vizionarismului de tip arhaic, dar în acelaşi timp conectat, prin întâmplare, la intertextualismul cotidianului, de unde putem vorbi despre un flux de simboluri, care devin treptat umbre peste apele cerului. Metafora lui Emilian Marcu este busuiocul înflorit al celui care îşi trăieşte singurătatea nu ca pe un amurg, ci ca pe o rană care-şi luminează în adâncurile eului culoarea lucitoare. Ca şi Grădinarul, Poetul este meticulos în căutarea logosului potrivit, în aşezarea în ţărână/în vers a seminţelor care clipocesc şi ard precum fetele cerului. E o avalanşă de iconuri, de arome, de culori, de umbre, de păsări, de flori, grădina lui Emilian Marcu. Dar din acest amalgam de vise şi de proiecţii ale îndemânării grădinăreşti izbucnesc respiraţiile şi broderiile sacre ale universului. Se simte puternicul crez al celui refugiat în propriile-i sentimente, a celui care-şi face din viaţa sa o epistolă către cei care-şi complotează şi sufocă viaţa de fiecare zi cu sentimente caniculare. Emilian Marcu, ca şi Grădinarul (Herber), este acela care se resemnează şi, din postura de text, îşi arară supunerea viitoare: „Herber, Grădinarul cel trist / Adusese-n bibliotecă, peste reci mucegaiuri,/ Peste ochii de aur ai târâtoarei pe verticală / (paingul lipsit de linia orizontală)/ Tomurile acelea bibliofile despre facerea Lumii,/ Despre începutul melancoliei şi despre / TRISTEŢE./…/Herber, Grădinarul cel trist,/ Cu însemnele morţii trecute pe o piele de bivol,/ Printre mucegaiuri,/ Aşează cu răbdare, la picioarele magului,/ Semnul supunerii lui viitoare”, (Herber). Prin urmare, Arta grădinarului este arta strigătului existenţial, arta înfăţişărilor visului baroc, arta înaltei poezii, a tablelor sacre, pe care este inscripţionat gros cu literă de grădină „Ce nebunească trecere şi ce stranie…!” (Paul GORBAN)

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 113

Zon@Literara

Click libris

Ştefana Revei sau despre stareţul unei poezii anunţate

)

Citesc la cald cartea Ştefanei Revei şi descopăr din primele rânduri o poezie care poartă toleranţă pentru povestirea în liră şi rimă a tot ceea ce poate alcătui universul „de pe lângă bloc”. Poezia ei curge sub auspiciul unui imaginar fraged, crud care alcătuieşte carapacea unei viziuni ţesută pe sentimente şi nostalgie. Tânăra poetă (de numai 11 ani) încearcă să realizeze o radiografie a lumii fără să facă abuz de tehnicile suprarealiste ale postmodernismului de astăzi. Poezia ei pare o operă de balet unde, în loc de prinţese şi vrăjitoare, protagoniştii sunt animăluţe care populează fie lumea fantastică dintr-un apartament de bloc, fie din vecinătatea imobilului. Discursul poetic al autoarei îşi construieşte consistenţa în relaţie cu vocea naturală a poeziei, semn că Ştefana Revei deţine încă de pe acum un mecanism ce pune în evidenţă adevărata poezie, aceea care se arată prin izbucnire şi originalitate, aceea în care ludicul se înfăţişează atât de familiar încât muzica poeziei pare să fie lucrul cel mai fără efort. Atunci când viaţa pare să-ţi mărturisească diferitele chipuri ale tragicului, Ştefana Revei te invită să dansezi întru sens şi armonie, îţi arată fiinţele mici ascunse în harul hrănirii şi pentru o vreme te duce în visele ei melodiate „de-un cor de îngeri” care vin spre lume „lin, în curgeri”. Iată, în această linie, ce ne scrie autoarea în poemul „Sens şi armonie”: „Apoi, din înţelesuri, / Pornesc expresii să se nască, / Să se adune-n versuri / Şi să povestească. // Iar gândurile bune, / Cu sens şi armonie, / Se-aşează pentru-a spune / O nouă poezie.” Volumul „Bisericuţa din fereastră” ar putea fi văzut ca un jurnal al devenirilor interioare, în care tânăra poetă consemnează „imnurile dragi ca un balsam” care curg ca un miracol la fereastra vie, prin care i se arată surâsul divinităţii. „Zâmbeşte larg în geamul meu / Biserica lui Dumnezeu. / Surâsul ei străluce-n zare / În azurii-sclipiri de zale. /…/ Din imnuri dragi ca un balsam / Mănăstiruţa mea din geam / Mă ocroteşte de ce-i rău / Mi-L dă în dar pe Dumnezeu / Stă seara agăţată-n bolţi / Cu luna atârnând de-un

colţ / De cer înseninat, sticlos / Şi mi-L arată pe Hristos”, (Bisericuţa din fereastră). La vârsta ei fragedă, autoarea are două tipuri de modele după care îşi construieşte liturghia devenirii, anume autorii pe care îi întâlneşte în lecturile ei (Eminescu, Arghezi, Topârceanu, Creangă, Alecsandri) şi pe aceia care genetic îi influenţează devenirea (Mama – pe care de foarte multe ori o descoperă ca pe o stare poetică, din care ţâşnesc la lumină cântecele iubirii -, Tatăl – pe care îl vede ca pe un zeu: „Tăticul meu e agronom. / E harnic şi este bun om. / De veghe stă peste ogor / muncind cu oamenii de zor./…/ Eu mă mândresc cu tatăl meu / Privesc la el ca la un zeu.”, Tăticul meu e agronom; Bunicii şi Învăţătoarea). Printre zmeele înălţate drept jertfă lui Dumnezeu, printre chioşcurile cercelate ale postmodernităţii şi printre castelele de nisip ale celor care deţin puterea, autoarea îşi găseşte oraşul în care să locuiască, în care să iubească şi să privească prin fereastră la cele aflate sub taină, Iaşul. Oraşul în care anotimpurile par să se ilustreze ca nişte viori, par să poarte binecuvântarea busuiocului sfinţit. Iată în acest sens ce scrie autoarea: „Copacul frunza-şi scutură / Şi vântul bate-afară. / Copacii frunze scutură / Şi vânturile bat iar. // O ploaie cade ziua / Străduţa o inundă. / Când ploile cad zile / străduţele înfundă.”, Toamna; „Sub paşii mei cântă viori / În lungi acorduri îngheţate / Simt biciuind subţiri fiori / Izbiţi de vântul care bate. // Văzduhul cerne fulgi scămoşi / Prin cerul sus, înmarmorat, / Peste copacii ţurţuroşi / Şi zgribuliţi într-un halat.”, Iarnă. În urma acestor valuri de emoţii aflate sub zodia unei adieri poetice, în urma parcurgerii acestor texte graţioase care ţi se înfăţişează ca un oracol la fereastra casei, ţi se arată pitorescul naturii şi omul cald care fertilizează dimensiunea impresionantă a căutărilor exterioare, anume Ştefana Revei, poetă debutantă care ne va aduce pentru reflexie şi alte astfel de învolburări lirice, poetă pe care o aşteptăm să-şi certifice harul şi cu alte volume la fel de unitare, la fel de cool. (Paul GORBAN)

pagina 114

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

Daniel Corbu. Râsul măştilor şi documentele haosului

Este cunoscut faptul că cei mai mulţi dintre poeţii optzecişti au trecut de pe baricada versurilor pe cea a prozei sau cea a eseului, ba chiar unii şi-au luat botezul în credinţele IT, de unde din când în când pentru a arăta mulţimii că sunt enoriaşi cinstiţi ai postmodernităţii scriu pe bloguri sau diferite site-uri, personale şi impersonale, mai mult decât în poezie. Sentimentul de «turmă literară», canon impus de criticii literari, se pare că nu-i mai mulţumeşte pe mulţi dintre aceia care au debutat cu versuri acum trei decenii pe la Cenaclul de Luni, condus de N. Manolescu sau cenaclul Flacăra, condus de A. Păunescu, motiv pentru care fiecare trage litera în laboratorul personal, o şlefuieşte cu unelte reale şi imaginare, şi-i dă drumul pe fereastră să filosofeze asemenea porumbeilor prin diferite pieţe. Am putea spune din capul locului, că cele disputate mai sus nu se dovedesc atunci când avem în atenţie un poet care crede cu adevărat în miracolul poeziei pe care ca un călugăr budist îl locuieşte, pe un poet care înţelege că a scrie poezie înseamnă a trăi ca aceasta, care ştie că asemenea iubitelor celor mai sincere poezia se arată doar invocată, şi atunci nu pentru eternitate, atunci când ai în faţă versurile poetului Daniel Corbu. Ultima carte semnată de ozanistul stabilit în minunatul târg al Iaşilor (de peste 14 ani), Documentele Haosului, apărută, anul acesta, în colecţia Opera Poetică, la editura ieşeană Princeps Edit, ni-l arată pe poetul născut în a doua zi de Paşte a lui 1953 cucerit în continuare de lirismul de calitate şi de cuvântul metafizic. Volumul de faţă reprezintă în procent de 80% o antologie de autor, însă el aduce în atenţie şi poeme noi, scrise de poet în ultimii doi ani, poeme care ni-l arată pe Daniel Corbu în imposibilitatea de a truca limbajul poetic, în imposibilitatea de a face compromisuri cu epoca nihilistă pe care o trăieşte, în imposibilitatea de a se dezlipi de singura condiţie socială pe care o are, anume aceea de sclav al metaforei. Poetul, în prezenţa îngerilor care îi aduc ştirile despre lumea impersonală, îşi caută fiinţa şi demască fără nici un fel de regret pe impostorii de miresme, pe aceia care îşi construiesc viaţa după legile mincinoase ale circului, ale teatrului, ale culturii slabe, icoanele cetăţilor acestui mileniu în apocalipsă. Poetul

cheamă cuvântul la el, aşteaptă miracolul metaforei, singura nuntă trăită, şi construieşte blazonul de arhonte. În acest sens, am să redau aici integral poemul Blazonul de arhonte, scris de poet acum un an, pe meleagurile natale, lângă livada mamei Casandra. „Nici mergător pe sârmă la circul de stat / nici chelner la Viena după o spiţă străbună / nici salvamar la Miami / nici universitar la Heidelberg / nici comis-voyajor nonşalant prin oraşele din Orient / nici călugăr budist prin peşterile Tibetului / nici rege al Etiopiei în fresca descendenţă familială. / Ce-am ajuns noi, Daniel Corbu? / Biet călător prin barăcile visului / sclav al metaforei oferind adăpost pentru / nunţile necesare oferind/ lecţii mentale de frică şi extaz / purtând ca pe-o invizibilă torţă / blazonul de arhonte al cuvintelor / ce nu te-au hrănit niciodată de-ajuns.” (Blazonul de arhonte). Dacă am privi în urmă, una din cărţile de tinereţe ale poetului, Plimbarea prin flăcări (1988), şi dacă intrăm în suburbiile cerului, adus în acest poem, vedem că Daniel Corbu, este în continuare un visător, în sensul că este un deschizător de închideri. În comparaţie cu filosofii postmoderni din secolul trecut care anunţau sfârşitul istoriei fără a şi-l asuma până la capăt (singurul a fost Nietzsche), în comparaţie cu majoritatea oamenilor de cultură, duplicitari, purtători de măşti, Daniel Corbu condamnă bufonismul politic, cultural, poetic, religios, drept steaguri ale zeilor maimuţe. Pe de altă parte el însuşi cade în capcana visurilor slabe. Ca şi Nietzsche, el înţelege că lumea construită pe metaforă (interpretare) comportă umbre tari şi umbre slabe, cele din urmă aparţinând oamenilor comuni, farsorilor de rugăciune, cei care doresc garanţii imediate, în timp ce primele aparţin celor puternici, aceia care ştiu să citească felurile de a rămâne singuri. Poetul, uneori ironic, alteori grav, vorbeşte despre moarte ca despre o trecere de partea zeilor. În ciuda faptului că trăieşte vremuri apocaliptice, în care eroul, aşa cum este văzută această fiinţă creată după chip şi asemănare, se distanţează de tot ce aparţine celor şapte zile ontologice, în ciuda faptului că îndrăgostiţii găsesc forme multiple de a nega zeii sau forme de a se descoperi ei înşişi marginali, negaţi de zei, poetul aşa cum bine observa Laurenţiu Ulici, face din singurătate un purgatoriu, un loc în care muza nu se lasă uşor descoperită. Iată

)

Click libris

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 115

Zon@Literara
ce spune poetul: «Dacă voi orbi înseamnă că m-au ales zeii/ să măresc întunericul./ Acum din tot ce pot vedea îţi spun: Nimic nou Catullus/ aceleaşi stindarde himere deznădejdi utopii/ în acelaşi fel orizontul ne minte/ iar vremea elegiei a trecut /.../ Nimic nou Catullus/ în fiecare zi un zeu ne reneagă/ şi în fiecare zi un zeu este renegat/ jocul cu inima femeilor e ca o dresură de lei/ şi se cunosc tot atâtea feluri de a rămâne singuri», (Epistolă către Catullus). Întregul volum de poeme comportă un sentiment biografic-suprarealist. Poetul te introduce în biblioteca lui, printre poeţii pe care îi iubeşte, te invită pe urmă să discuţi despre nihilism şi singurătate cu filosofii, după care te lasă pe holurile acestui spital, lume, în paza sinceră a îngerilor, acoperit de cuvinte, care, deşi pot arăta universul poetic al revenirii, al însănătoşirii, al întoarcerii cu faţa către sine, ele nu fac decât, ca un aşternut colectiv, să te fericească prin cunoaşterea imediatului, în care «se amestecă minciuna cu plânsul amar/ şi în orice om un Petru se leapădă». Motivul măştii este cel mai mult invocat de poet. Masca reprezintă, cel puţin pentru ultimele două secole, filosofia supraomului la Nietzsche. Daniel Corbu nu este departe le comportamentul nihilist, pe care îl descoperim şi la filosoful german, care la rândul lui şi-a arătat chipul cu ajutorul aforismelor şi poeziei, şi mai puţin prin intermediul eseului. Înţelegem de aici că poezia este singura forţă de comunicare prin mijlocul căreia cei blestemaţi sunt chemaţi să rostească, să propovăduiască, în ciuda faptului că lumea seamănă tot mai mult cu un abator. Poetul Daniel Corbu, acest Kafka al poeziei optzeciste, are curajul de a privi în sine, până acolo unde conştientizează singurătatea ca ultimă formă a manifestării poetice. «Stăteam în mijlocul camerei ca o statuie de cârpe/ prin care trece vântul făcând gestul firesc/ al gospodinei ce-şi şterge palmele/ transpirate de coapse/ m-am privit în oglinda care mă arăta străin şi singur/ cum singur sunt şi acum în mijlocul acestui poem despre mine» (Voi rămâne închis într-o carte). Uşor textualist şi vizual, Daniel Corbu propune cititorului şi un joc de inteligenţă şi în acelaşi timp alternative întru apocalipsa cotidianului. Aceasta din urmă este sufocată de pasiunile omului postmodern, fantezia omului care îşi închipuie orice despre moarte. În viziunea poetului, apocalipsa se petrece cu fiecare clipă trăită, ea aparţine omului, deci zilelor lui, vieţii lui, cotidianului, pe când moartea nu mai aparţine omului, ci bătrânului Timp, care îi poate accelera sau încetini venirea. Iată ce spune poetul: «În rest lumea-i plină de zei cu ora/ pentru umilinţa noastră/ şi rugăciunea: biata torţă plimbată prin ploaie./ În rest apocalipsa de fiecare zi/ pe când adevărata moarte vine enervant de încet» (Apocalipsa de fiecare zi). Din poezia lui Daniel Corbu nu lipseşte sentimentului boemic. Influenţat de poeţii şaizecişti, Nichita Stănescu şi Mihai Ursachi, poetul ozanist trăieşte cu intensitate clipele euforice ale stării de poezie. Tot în aceste momente el devine mai şovăielnic, scriind astfel o poezie care creează senzaţia că autorul are ca intenţie râsul. Râsul aparţine mulţimii, spunea Nicolai Berdiaev, iar el generează cultură,

anume, de masă, cultură slabă, dacă râsul arată chipul mascat. Dacă el apare în timpul dansului dintre eu şi celălalt eu, atunci râsul generează cultura tare. Cred că Daniel Corbu, se foloseşte de ironie şi stârneşte râsul, fără să îşi propună să aducă în discuţie una din tipurile de mai sus. El nu se comportă ca un circar, care urmăreşte râsul de masă, nici ca un nebun care râde din orice, chiar şi de el, ci ca un adevărat îmblânzitor de furtuni, el caută punctul care poate echilibra idolii omului. Iată ce spune poetul: «Aseară într-o cafenea din Copou/ prin fumul de ţigări ca-n nouri/ Moartea îmi vorbea în sanscrită/ despre grijile ei./ Ostenit am privit în strâmbele oglinzi:/ Vodkă. Înjurături. Mătreaţă. Poeţi./ Atâtea regrete şi tot atâta spumegândă speranţă./ Nopţi cu lună peste hematiile visului./ Postmoderniştii dorm/ Buciumul tace cu jale» (Nopţi cu lună peste hematiile visului). Poetul nu crede în Paradisul promis de metatextualişti, deoarece acesta este ridicat în tonul slăbiciunilor. Surliţele şi trâmbiţele postmoderniştilor nu pot face decât să provoace zgomot şi mecanisme disperate de apărare a inimii. În acest abator postmodern e chemat domnul Kafka... «Cineva mătură curtea abatorului/ cineva spune: poftiţi domnule Kafka!/ S-ar cuveni un imn pentru/ alunecarea-n abis/ s-ar cuveni o dovadă!/ Nu departe: o trompetă rezemată de zid./ Mâna clipocind uşor înspre inimă» (Poftiţi, Domnule Kafka !). Despre poezia lui Daniel Corbu se mai poate scrie mult. Dacă am merge pe lina lui Basarab Nicolescu sau a lui Theodor Codreanu, vom putea spune odată cu aceştia din urmă că poezia lui Daniel Corbu nu este una a postmodernismului deplin, ci mai curând, una care depăşeşte postmodernismul, adică o transpoetica. Asta pentru că poetul de pe Ozana, scoate măştile din muzeul umanităţii şi pune în locul acestora din nou valoarea adevărată a poeziei, a frumosului, a lui Dumnezeu, iar pe om îl aşează în locul comun cu aceste valori. Daniel Corbu nu poate fi numit, astfel, gropar al unei zile, al unui adevăr, al unui eveniment, deoarece, aşa cum el însuşi are să mărturisească, ceva din el e ca un vers spus dimineaţa. Se vede în poezia lui Daniel Corbu o poezie vie, autentică, novatoare pe scara valorică, o poezia care contrazice sentimentele avangardiste de inginerie poetică. Este văzută aici expresia totală a celui care lucrează cu uneltele esteticii contemporane pentru înălţarea poeziei şi nu a poetului care prin dimensiunea data de bătrânul timp este oarecum limitat la o formă de existenţă. Poezia lui Daniel Corbu este, am putea spune în încheiere, una dintre acelea pe care de câte ori ai citi-o ai impresia că devii deschizător de alte dimensiuni ale zilei, dimensiuni ce te conectează fără a-ţi deruta eu-ul la mireasma Omului adevărat. Iată ce spune poetul: «Ceva din mine nu vor putea/ să îngroape groparii./ ceva ca o mireasmă care le scapă printre degete/ ceva ca un duh de ivoriu/ ca un vers spus dimineaţa/ de mierle sau codobaturi.// Ceva din mine nu vor putea/ să îngroape groparii.» (Un duh de ivoriu). (Paul GORBAN)

)

pagina 116

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

Carmen Stanciu sau despre retorica desFacerii

Volumul de poeme „desFacerea” (Ed. Convorbiri literare, Iaşi, 2011) semnat de Carmen Stanciu, reprezintă debutul tinerei poete şi, la o primă lectură, el pare un jurnal sentimental, în care autoarea consemnează metaforic viaţa ce zilnic îi vibrează în suflet. Nu este uşor să parcurgi volumul de poeme, chiar dacă autoarea creează impresia de accesibilitate. Sunt inserate în poeme dantelele şi glasul dramatic al aceluia care iubeşte cu sufletul greu atârnat într-un colţ de icoană, cum însăşi autoarea semnalează în poemul antologic „resuscitând lutul”. Chiar dacă volumul marchează debutul autoarei, încă din primele poeme se întâmplă să descoperi că atât construcţia versurilor, cât şi cea imaginativă, divulgă un ritm căutat, concis, matur, rar întâlnit în poezia debutanţilor de astăzi. Pe de altă parte, arhitectura poetică nu ne arată un autor preocupat de proiectele comune ale unei anume generaţii. Carmen Stanciu scrie poezie ca şi când ar traversa o trecere de pieton pe roşu, în miezul nopţii, fără să privească în jur. Ea ştie că acesta este timpul în care păcatele pot fi purtate, ca nişte suflete, în propriu-i pântec. Putem spune că poezia semnată de Carmen Stanciu îşi trage întreaga energie şi substanţă din obsesiile cele mai profunde ale fiinţei care se descoperă în univers alături de sfinţi, locuind anotimpuri, alături de stele care poartă potcoave pe umeri. În acest sens, relevante ni se par flashurile poetice îmbinate armonic în poemul „povestea din oraşul fără nume”: „în fiecare noapte / pieptul înghite oraşul cu tot cu lume / mănunchiuri de gene-şi stânge-n copite luna / iar îngerii se joacă de-a v-aţi ascunsa-n perne /…/ în fiecare noapte / sfinţii îşi ning aureole-n parcuri / acolo unde oamenii înrădăcinaţi le aruncă / din când în când / îndrăgostiţilor galbeni / acolo / fără public / se mai joacă o piesă cu regi şi regine / iubitul meu / sunt eu / femeia din care o toamnă prea târzie / şi-a făcut tron de poezie

/…/ în fiecare noapte / prin porţi cu buze mari deschise / sufletele noastre îşi schimbă carnea /…/ în fiecare noapte sunt o bucată de om ce se adună / întreg sub coastele tale”. Pare un joc aproape copilăresc acest colaj de imagini dar, în fond, se ridică în atmosferă o parte nevăzută a vieţii aceluia care iubeşte, acea parte în care sufletul „îşi schimbă carnea”. Există aici, dacă vreţi, o forţă erotică, una care te ridică „mai sus decât orice zeitate”, o forţă despre împletirea trupului cu sufletul, o forţă al cărei punct de greutate se desfăşoară doar în jurul carnalului. Autoarea realizează un decor erotic parcă împotriva curentelor de astăzi. Ea ne povesteşte, pe un ton firesc şi calm, parcă dintr-o atmosferă a spectacolelor de factură romantică, despre muză. E o stare melancolică şi în acelaşi timp vibrantă. Arta poetei e aceea că te face să vezi plinătatea şi, în acelaşi timp, golul, oglinda, coastele iubirii. Pentru Carmen Stanciu poezia e în acelaşi timp imagine şi senzaţie, de unde ne vorbeşte despre poza „muzei de companie”: „ştiu că ai vrea să mă desfaci în palme ca un dumnezeu… / să îţi ascuţi limba de coaste şi să strigi în mine că ai / descoperit focul // hmm… în pământul acesta nu şi-a golit vre-o divinitate plămânii // şi totuşi… / în faţa ta apar vârtej de sfere vii / ce-ţi joacă moartea până te face om / până-mi vorbeşti cât de plin îmi e sânul / când îţi sărută magnetic gura / până mă ridici mai sus de orice zeitate / până …/ până mă-ntorc în lut mai puţină cu fiecare geamăt /…/ nu mai vreau să-mi vorbeşti de cât îţi e de gol sufletul / fără oglinda peste care după fiecare vers / desenăm din pământ / un om fericit”, (muza de companie). Remarc, pe de altă parte, îndrăzneala acestei poete de a răsturna teoriile care îmbrăţişează deconstrucţia. E un semn pe care personal l-aş apropia de teoria transmodernismului. Imaginile poetice

)

Click libris
pagina 117

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
evidenţiază necontenita dorinţă a poetei de a restabili legături energetice între entităţile universului iar, pe de altă parte, vocea ei poetică vibrează asemenea pământului proaspăt arat. Carmen Stanciu pare că urmăreşte să-l convingă pe cititor nu doar să-i descopere catacombele şi subtila religie a sufletului ci, mai mult, să o locuiască, să-şi exorcizeze în privirile ei cuvintele, gândurile, păcatele, căci ea apare, în ultimă instanţă, ca loc sacru, intim, ca o mănăstire. Dar această apropiere de mănăstirea poetei presupune parcurgerea unor paşi de sacrificiu. Aducem, în acest sens, în vedere poemul „mănăstirea din mine”: „ieri ţi-ai uitat cărămida în mine visând perfecţiune / ai crezut că sfinţii umblă slobozi în trupuri bizantine / dat te-ai dărâmat când m-ai descoperit om // din coastele nopţii / ana se zideşte singură // grămadă de pietre răsturnată pe gânduri / striveşte-mă cu iubire să-mi plâng roşu neputinţa / nici nu ştiu că schela asta e făcută din tine / pentru un suflet în plus ridic rugăciune / şi lumea nu m-aude”. Atingerea şi trăirea iubirii sunt ancorate în viziunea autoarei într-o perspectivă temporală mai largă, anume prin aceea că actul iubirii nu înseamnă doar împărţire trupească, ci şi hrănirea şi apropierea şi chiar ancorarea în mărunţişul stelar. Autoarea volumului „desFacerea” inserează în folderele poetice poveşti fără heppy end, semn că deziluzia reprezintă o altă marcă a hologramei sale lirice: „hai să împărţim ultima felie din inima mea / îţi voi lăsa ţie bucata mai mare / minţindu-te că nu mi-e foame / de frică să nu-ţi fiu prea puţină /…/ aş vrea să facem o salată de stele / într-o noapte sub cerul liber / să curăţăm tavanul de nori / şi să ne putem adormi capul pe lună // ţi-am lăsat sufletul să-şi facă de cap / mărunţind stele în calea lactee / până mâna ta s-a pierdut în altă lume / … în altă femeie”, (flămândă după tine). Pentru Carmen Stanciu poezia e singura limbă prin care se pot rosti acţiunile şi jocurile alerte ale sufletului chiar dacă, uneori, în discursivitatea sa se întrevăd momente de chiote de veselie. Umorul e prezent în poezia ei întocmai pentru a traduce rafalele memoriei. Astfel întâlnim o simbioză flagrantă între polii universalului, care nu ne face decât să credem cu adevărat că există peste cuvântul poetei Carmen Stanciu o lumină ce ne traversează ca un laser. Poezia ei divulgă o viziune sacramentală asupra vieţii dar, în acelaşi timp, te pulsează într-o lume (aproape suprarealistă) în care viaţa şi moartea îşi schimbă între ele „bocancii”. Relevante considerăm, din acest punct de vedere versurile din poemul „îngerul tău poartă bocanci?”: „Tu crezi că raiul s-a mutat aici / într-un oraş unde orbii vânează felinare din tramvaie /aici unde

copiii nopţii strâng în podul palmei venele pământului / …/ eu cred că raiul s-a mutat acolo / într-un oraş unde bătrânii au uitat să moară / şi amintirilor lor îţi păstrează viaţa agăţată-n urechi / ca doi cercei diferiţi / …/ pentru tine îngerii se îmbracă în blugi şi nu au părul bond / … e roşu deseori încâlcit sau prins în coadă / pentru tine îngerii sunt copii cu bocanci care se joacă în stradă / şi sar în bălţi de ploaie până le cresc în umeri curcubee / pentru tine ei sunt cei care greşesc şi pot să râdă întrun colţ de gură / iar celălalt să plângă până la următorul sărut // pentru mine îngerii au două inii şi fac jogging între lumi / dimineaţa pleacă la serviciu iar seara îşi pun în spate / ca un rucsac în mii de culori / un alt fel de aripi /…/ îngerii suntem noi / şi lumea asta toată e raiul nostru de vise”. În volumul poetei se simte peste tot vulnerabilitatea unei stări. Spre deosebire de congenerele ei, Carmen Stanciu nu renunţă la condiţia şi arhitectura ei feminină, ci dimpotrivă o pune în valoare. Cu toate acestea, nu întâlneşti franjurile metalice ale stilisticii kitsch-ului. Spontaneitatea ei feminină dă un oarecare plus sentimentului poetic. Este, de fapt, o simbioză plină de graţie între elementele naturalului, biograficului şi imaginarului. De aici şi latura sa originală. Poezia ei este aceea a cuvintelor şi fotogramele ieşite din pântecul unei femei care iubeşte, a unei femei care are curajul să dea în vileag coborârea peste îngeri a păianjenilor negri. Lirismul imaginilor spumoase ne-o înfăţişează în toată „sălbăticia” ei pe poetă, a cărei forţă creatoare riscă să hipostazieze în centrul fiinţei noastre un trup magic, „voluptos” „în nemurire”. Înainte de a încheia aş mai aduce în vedere câteva fotograme care ne-au stârnit interesul: „aveam nevoie doar de o privire ca să aflu că în venele tale s-ar / putea dărâma şi ana / şi orice femeie care te-a ţinut o dată de mână”, (desFacerea); „oh! / tu copil perfect în care mi-am văzut copilul / te-am pierdut când timpul şi-a făcut din mine un coif din ziare”, (din noi nephilim); „veneraţi-mă ca pe-o soţie / ce îşi împarte omul 7 între atâtea femei / purtând aceleaşi braţe // iubiţi-mă / sunt femeia care vă poartă păcatele”, (din vitrina cu păcate); „între atâtea păduri tatuate cu numele tău / doar praful din rafturi îmi mângâie muza /…/ târziu ai aflat că în simetria sânilor mei / sufletul tău îşi întinde perfect infinitul”, (lumină pentru orbi); „ieri am măcelărit sub pleoape / o herghelie de nori sălbatici şi-o bucată de cer / un sacrificiu necesar pentru suflet /…/ în weekend voi pedepsi pământul cu trupul meu / ca tu să respiri uşurat”, (doar jertfă); şi exemplele pot continua, dar vă las să le descoperiţi şi voi. (Paul GORBAN)

)

pagina 118

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

Petruţ Pârvescu. Câmpia cu numere (Geometria visului)

În volumul „Câmpia cu numere (Geometria visului)” (Paralela 45, 2005), poetul Petruţ Pârvescu creează o atmosferă a unei lumi recompuse în nelămuritul timpului subiectiv, în care se întreţes modurile existenţei: „nu mă dumiresc îndeajuns niciodată mici/ tatuaje ale unor amintiri ciudate/ netrăite încă/ sugrumă lent şi fără remuşcare liniştea dinlăuntru/ mici pete galbene osoase ce zboară la-ntâmplare prin/ camera mea orbitoare/ amprentele unor mâini prea lungi ce sapă-n / aerul cretos galerii acvatice” (între bucătărie şi numărul unu). Sub domnia cantitativului, proliferarea semnelor şi numerelor face inaparent cuvântul: „la masa tăcerii toate semnele lumii adunate/ numai cuvântul lipsea pretutindeni” (Cuvântul lipsea pretutindeni). Este o lume de sfârşit de veac, în care mai zvâcnesc „mici melodrame în cenuşa poemului” (la intersecţia punctelor vidul) şi „bântuită pe alocuri de splendoare se chinuieşte încă o generaţie” (ritmuri în exerciţiul obişnuinţei). În geamătul ei mut, amortizat, pâlpâie flacăra nostalgiei, o nostalgie a sărbătorilor: „o civilizaţie nehotărâtă pe fundul acestui imens ocean alb/ din care lipsesc sărbătorile” (o civilizaţie tânără nehotărâtă încă). Spre „partea nelocuită a lumii”, sufletul, se-ntind troienele unei „ierni ciudate” (în nordul trupurilor fără hotar). O umbră luminoasă veghează alergarea, pe liniile de câmp ale memoriei, până în abisurile celulare, într-un timp al absenţei: „linia pe care o revăd la suprafaţă coboară apoi în vârtejuri de flacără subţire uşor ca o amintire nerecitită până la capăt îmi acoperă ochii celulelor cu umbra ta luminoasă TU în mijlocul unui segment ce se loveşte de propria sa margine într-un spaţiu fluid cu o pasăre moartă în braţe (…) alergăm împreună într-un timp care nu ne conţine”

(cămaşa ispitei lipită de gleznă); când „fiecare celulă e un turn babel în flăcări” – ni se spune – „pe trotuar zilnic umbra Ta cade” (câtă demnitate atâta pudoare). Şi totuşi întrezărim, în acest univers pustiit, liniile unui zbor însufleţit care desenează minunea: „ce loc umbros ascunde oare acest tărâm minune/ al pribegiei noastre când/ ramurile sângelui pulsează ritmic (…) cu aripile ude vâslind prin carnea lumii” (ziua a şaptea într-o zi oarecare). Fiind decelate, peste tot, microstructuri ce reţin „prezenţa în absenţă”, precum „mici cute ale unei epiderme înflorite la-ntretăierea unghiurilor plane” (sensul comun redescoperit întâmplător), sau „o mână de amprente” zidită „într-un alt turn” (cum aş putea rescrie acest poem), ca din „nimic” apare „acest dans enigmatic al sângelui/ în jurul luminii” (veşti de la periferia memoriei). Tensiunea clipei se recreează din contraste existenţiale: „vine un ceas crăpat cu buza din dreapta limpede clară cu buza din stânga ruptă amară (…) iarba în urma ta până la jumătate cosită până la jumătate culcată numai ici-colo câte o floare una albă nefiresc de albă alta însângerată” (vine un ceas crăpat pe la amiaza mâinii), sau din gestul întins ca o punte peste abis: „şi către tine prietene care nu mă cunoşti înalţ/ zădărnicia lucrului neterminat” (acest cântecel şi gura lui zdrenţuită). Geometria visului, această „pădure lichidă”, germinează recompunerea: „scoţi mâna în afara ta într-un alt spaţiu care/ la rându-i te inventează” (un început din care lipseşti), care se descoperă a fi o intrare prin dragoste în „duminica trupului”: „... iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt!”. (Florin CARAGIU).

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 119

Zon@Literara

Click libris

Marius Ştefan Aldea şi simfonia frânei

Cu poezia lui Marius Ştefan Aldea te poţi trezi oricând la uşă. Ea te ia de mână, de inimă şi te plimbă prin oraş ca pe un posibil amant. Te duce la hotel şi ţi se arată în plinătatea ei. Te duce în baruri şi te pune să-ţi dansezi lasciv viaţa pe alcooluri şi acorduri de chitară. Poezia lui M.Ş.A. te scoate din salon şi îţi arată viaţa aşa cum se trăieşte, îţi vorbeşte despre oamenii şi lucrurile comune, te seduce, ca pe urmă să afli că de fapt tu însuţi te regăseşti în ea. Altfel spus, poezia lui M.Ş.A. te pune să-ţi dai în vileag toate gândurile, toate dorinţele, te învaţă să visezi, te învaţă să nu ţii cont de canoane, să urci în metrou şi să traversezi toate zodiile poetice. Alături de poet ai ocazia, ca şi în poezia lui Cărtărescu sau O`Hara, să devii personaj liric, cineastul propriei biografii, asta pentru că tot ce este concret intră în zona virtualului, iar tot ce este virtual invadează concretul. Cert este că M.Ş.A. ştie că tot ceea ce este uman este text, este poezie, motiv pentru care îl şi auzi strigând „dar destul despre lume. să ne întoarcem la oameni”, „televizorul este o potaie plină de pureci / dar eu simt în corp doar mâncărimea sufletului”, sau îl vezi, ca şi pe Bukowski, în preajma unei domnişoare care „coboară scările / iar sânii ei se mişcă precum doi dirijori”, a căror plămâni „lucrează full-time / la o fabrică de aer”, cu urechile „ciuruite de cercei / cum sunt clădirile din piaţa libertăţii”, „o minune de fată / cu buze cărnoase şi zâmbet carnivor / cu picioare frumoase & lungi până-n gât / fund rece şi jilav ca un bot sănătos de viţel” etc. Lirica lui M.Ş.A. este una dialogală, ca in cazul poeziei lui Alain Bosquet, ceea ce ne arată că autorul mizează pe intertextualismul postmodernismului, de unde şi ideea care leagă unitar volumul de faţă, Simfonia frânei. Pe scurt, imaginea cu care am rămas după ce am vizionat Simfonia frânei este că avem a face cu un autor care, fără a fi

vulgar, reuşeşte să pună în relaţie imaginile unui univers halucinant de zgomotos, un autor care reuşeşte să facă din aceste flash-uri un colaj care te conduce către marile întrebări ce privesc psiheismul şi viaţa de zi cu zi a omului. Simfonia frânei (Ed. HERG BENET, Bucureşti, 2011) este o carte suculentă despre spectacolul vieţii, o carte care ne forţează să ne vedem eul real şi eul virtual, o carte a poeziei hipostazierilor, atât ale concretului şi abstractului, cât şi ale eului poetic, o carte în care M.Ş.A. anunţă că se caută un dirijor. În cele din urmă eu zic să dăm Cezarului ce este al lui şi să-l citim aşa cum ni se înfîţişează el: " Le-am făcut pe toate / nu are rost să le înşir aici / vă spun doar că am avut o copilărie frumoasă / şi că în tinereţe mergeam la curve / le plăteam apoi le citeam poezii / cu siguranţă sunt singurul lor client / de care-şi mai aduc aminte şi acum la bătrâneţe // mai întâi de toate sunt om / femeile sunt cele care m-au făcut poet / pe pieptul meu nu a crescut păr / ci un lan de grâu / mângâierea ta dragă lasă brazde de pământ în mine / pe care se coboară păsările cerului // trebuie recunoscut pentru posteritate / sunt o comoară // ca să se pună bine cu mine / din când în când / dumnezeu mă mituieşte / şpagă divină bă!/ cu o gaşcă de îngeri de avicola / îmi place să mai beau acasă în fotoliul meu / câte-un pahar de vodcă&cola / iar când dorm prea puţin / îmi ung cearcănele cu vin / şi să evit cârciumile în care scriitorii / se îmbată şi tăvălesc literatura // dar eu sunt un singuratic / îmi beau cafeaua la springtime în victoriei / pentru că aici o fac cea mai bună / uneori mă vizitează câte o tânără frumoasă / care nu rîmâne nicodată peste noapte./ încă un lucru şi închei./ unele admiratoare îmi scriu mailuri / în care mă întreabă dacă plâng vreodată / plâng într-un borcan doamnelor / cînd îl voi umple tot âl voi bea la o ţigară // nu vreau să se piardă absolut nimic din mine", (Borcanul cu lacrimi). (Paul GORBAN)

)

pagina 120

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

Literatură cu... personalul
Suntem la începutul drumului cronicilor revistelor literare şi, cu toate acestea, o spunem din capătul locului, în zon@ s-au adunat multe reviste. Din motive de spaţiu vom prezenta în acest număr doar câteva, deşi ne propunem ca pe viitor să semnalăm şi alte tipuri de casete literare. Cert este că, din câte observăm, literatura română, precum şi redactarea de cărţi şi reviste literare nu ţine pasul crizei. Dimpotrivă, se scrie tot mai mult, se publică foarte mult. Avantaje şi dezavantaje. Subiect pentru un posibil material al rubricii noastre „Atitudini & polemică”. Bancherii şi guvernanţii latră, scriitorul trece. Şi trece când observat, când neobservat. Dar, orice s-ar spune despre el, trecerea lui e necesară. Indiferent că el calcă pe pământ sau pe cer, scriitorul român e mereu armat cu tipuri şi figuri ale adevărului, ale frumosului, ale disperării, ale cunoaşterii. El dă în vileag istoria prezentă, boema şi poetica prezentului şi de cele mai multe ori chiar crede că realitatea însăşi e o metaforă despre care se merită să vorbeşti. Dar, să nu alunecăm în teme ce ţin mai curând de o atitudine polemică, ci să trecem direct la fapte. Urcăm în trenul revistelor literare şi ne oprim în primă fază în vagonul revistei CONVORBIRI LITERARE, Septembrie, 2011, Nr. 9 (189). În acest vagon literar, fondat de Societatea „Junimea” din Iaşi, la 1 martie 1867, nu ai cum să nu simţi acel miros de literatură aristocrată. Bunăoară, întâlneşti chiar din primele pagini eseul „Trista ştiinţă şi critica ei” semnat de Cassian Maria Spiridon. Poetul şi eseistul ieşean pune sub toate aspectele analitice problema moralei, trista ştiinţă, cum o numea Th. Adorno şi realizează o radiografie a societăţii contemporane, aflată tot mai mult sub dictatura virtualului, a economicului şi a globalizării. Pe linia lui Theodor Adorno, Cassian Maria Spiridon argumentează că psihologia şi spiritualitatea omului contemporan sunt minimalizate. Individul priveşte către sine nu ca la un subiect, ci ca la un obiect. Relaţia cu sacrul este alterată. Ce rămâne din individ? Care ar fi rezultatul? Iată şi un răspuns, pe care îl dă editorul revistei ieşene: „Rezultatul final e pierderea discernământului. Criteriile teleologice şi axiologice nu mai fac legea, individul devine un burete care absoarbe noutatea în care, cu totul alienat, subiect înstrăinat de sine, îşi află delectarea”. Remarcăm, de altfel, şi materialul serial „Voci europene” semnat de Maria Carpov care, de această dată, ne vorbeşte despre George Steiner, considerat de autoare, dar şi de mediul academic, ca fiind o personalitate de primă referinţă în literatura contemporană, teoria traducerii şi filosofia limbajului. Semnalam că la rubrica dedicată liricii întâlnim poezie de bun gust semnată de Diana Marinache, Lucian Scurtu şi Grigore Gherman. Ne-a surprins plăcut limbajul şi atitudinea lirică a tânărului Grigore Gherman, despre care cu siguranţă vom mai auzi. Iată un fragment din grupaj care ne-a trezit interesul: „Sunt fluturi care răsfoiesc în cărţi./ Au aripi imense, iar pe ele praf angelic / şi diabolic, fiecare fir ca un ochi./ Şi rod filele cărţilor, rod în fiecare zi./ Mănâncă şi cele mai reuşite imagini,/ şi cele mai frumoase litere rotunde ca cerul”. În acelaşi vagon regal întâlnim paginile critice semnate de Cristian Livescu, în care realizează un portret literar asupra operelor a doi poeţi neoromantici, anume Emilian Marcu şi Florin Bratu. Tot din zona criticii semnalăm articolele semnate de Constantin Dram, Dan Mănucă, materialul polemic „Despre douămiism, cu rigoare” semnat de criticul Adrian Dinu Rachieru, în care punctul de plecare o reprezintă cartea lui Daniel D. Marin, „Poezia antiutopică” apărută anul trecut la Ed. Paralela 45, iar greutatea articolului vine pe direcţia deschisă de lucrarea de doctorat „Structuri şi reţele sociale în mediul literar românesc” semnată de Iulia Balcanaş. Iată un fragment care ne atrage atenţia: „Meritoasa ei lucrare evidenţiază ca principală concluzie dinamica mediului literar, Internetul fiind un generator de

)

Revite în zon@
pagina 121

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
energie, asigurând o rapidă diseminare. Suntem apoi avertizaţi că generaţia trebuie înţeleasă ca un segment socio-demograficic, nicidecum într-o accepţie estetică, valorizantă, configurând ierarhii”. Rămâne de văzut dacă, atât autoarea tezei de doctorat cât şi recenzorul acesteia vor rămâne la aceste presupoziţii pesimiste despre noul val literar. Din punctul nostru de vedere ar mai fi necesar să treacă cel puţin un deceniu pentru a putea vorbi despre generaţia douămiistă. Nu cumva să închideţi revista după lectura acestui material polemic. Recomandăm şi paginile de critică literară semnate de Emanuela Ilie, Şerban Axinte, Gellu Dorian, Liviu Papuc, Anca Simitopol, Liviu Pendefunda, Marius Chelaru, Petru Ursachi sau paginile de eseu semnate de Florin Crîşmăreanu, Caius Traian Dragomir şi Anton Adămuţ. În biblioteca revistei găsim grupajul de poeme „Evanghelia poeţilor sau Toboganul” semnat de poeta Doina Uricariu. Însăşi poeta ne invită să ne bucurăm de versul ei tânăr: „Bucură-te de mine / căci mă întorc tînără iar, pe călcîie / şi abia ating asfaltul,/ aleg, alerg,/ mă înec în lăcomia de tine,/ ca să ajung să-ţi stau cu genunchii la gură,/ împing coapsele tale, coatele mele fulgeră clavicula ta,/ fierăstrăul sînilor mei îţi taie respiraţia”. Şi parcă nu ne-am da duşi din acest vagon literar, dar trenul e lung şi mai sunt şi alte vagoane cu alţi călători care-şi duc pe harduri sau pe hârtie folderele cu vise, cu idei, cu lumea cea de toate zilele. Deschidem cât de tare putem coperta vagonului HYPERION, Nr. 7-8-9, 2011 şi ne întâlnim cu editorialul marca Gellu Dorian, care trage un semnal de alarmă cu privire la adevărata promovare a poeziei româneşti în spaţiul autohton dar şi în cel european. De fapt, materialul relatează în câteva linii clare problema supusă dezbaterii în ediţia din anul acesta a Congresului Naţional de Poeziei de la Botoşani, unde au participat poeţi din mai multe generaţii literare, editori de carte şi de reviste literare, dar şi reprezentanţi ai Uniunii Scriitorilor din România sau reprezentanţi ai administraţiei publice. Reţinem de aici: „Nimeni nu a contestat aceste realizări ale I.C.R.-ului, ci doar lipsa de vizibilitate şi ecou ale acţiunilor pe care le întreprinde. Poate pe viitor, cu un alt fel de format, Congresul Naţional de Poezie va putea da o reală mână de ajutor şi va forţa deschiderea unor căi mult mai vizibile, aducând în faţă nu numai o clientelă obedientă ci şi alte valori care ar putea provoca un boom de imagine poeziei româneşti, care nu este cu nimic mai prejos decât restul poeziei ce se scrie în lume”. Câteva pagini mai încolo suntem chemaţi să cunoaştem, în interviurile realizate de Andra Rotaru, preocupările şi ideile poetei Doina Uricariu, precum şi câteva artificii din culisele prozei lui Mihail Vakulovski. Petruţ Pârvescu este şi de această dată prezent în revistă cu ancheta literară „Scriitorul – destin şi opţiune” la care au răspuns Ştefania Oprescu şi Aurel Sibiceanu. Rubrica „Antologia revistei” aduce

aproape treisprezece poeţi, dintre care semnalăm versurile lui Andrei Zancă, Liviu Pendefunda, Dumitru Ignat, Aleksander Stoicovici, Ana Donţiu, Nicolae Căruntu, Anatol Grosu, precum şi versurile poetei Ruxandra Anton din care cităm câteva: „mama spunea că poezia este o rugăciune mai mică / şi că trebuie să te-nchini la cel care a scris-o în gând / iar lana crede că este o dantelă din cuvintele unui înger / mama citea până îi dădeau lacrimile / iar lana i le săruta”. Paginile de beletristică sunt îmbogăţite de suflul personajelor lui Dan Perşa, A. G. Romilă, Dorin Baciu, iar compartimentul de dramaturgie e colorat de Poeţii, Actorii, Securistul, Croitoreasa, Veterinarul şi alte personaje ale piesei de teatru „În aşteptarea celui de-al treisprezecelea AS” semnată de Gellu Dorian. Aflăm de altfel la finalul piesei că avem a face cu un fragment de carte în curs de apariţie la editura ieşeană Timpul, anume: „Confort Freud”. În compartimentul de critică literară citim biletele de călătorie hermeneutică ale lui Lucian Alecsa, Vasile Spiridon, Emanuela Ilie, Radu Voinescu şi Ciprian Voloc. Câţiva paşi mai încolo întâlnim, într-un compartiment de gală, materialul Elenei Loghinovski care aduce un laudatio traducătorului Kiril Kovalgi. Nu închidem revista înainte de a citi paginile traducătorului Geo Vasile în care facem cunoştinţă cu doi importanţi poeţi italieni: Domenico Pisana şi Gabriella Rossitto. De altfel, rămânem câteva minute bune peste paginile de poezie a lui Alberto Garcia-Teresa din care aflăm că: „Şoimul / în rămurişul din faţa ferestrei / pândeşte şi aşteaptă./ Apucă pe cei lipsiţi de apărare./ Din trupul lor / Smulge intestinele, inima,/ o alegorie sângeroasă / înghite totul.// întoarce-te acasă, înger căzut,/ sub tutela ornitologilor,/ unde faptele tale / trec drept lege.”, în traducerea lui Andrei Zancă. Spre ultimele compartimente ale vagonului HYPERION ne întâlnim cu eseul „Danilov eseist” semnat de criticul Al. Cistelecan. Reţinem de aici că „Danilov nu este un postmodernist (şi, fireşte, ironizează postmodernismul oricând are prilejul), ci mai degrabă un fundamentalist ce ţine poezia, cu religiozitate, printre esenţiale. Ea este pentru el, singura limbă pe care o vorbeşte sufletul”. Tot în această parte a trenului nostru literar întâlnim eseul inedit „G. Călinescu, călător în China” semnat de Constantin Coroiu. Iar în cele din urmă ne oprim şi ni-l reactualizăm în suflet, prin critica lui Bogdan Creţu, pe „Emil Iordache – poetul care ar fi putut deveni”, din care mai spicuim: „Un lucru mi se pare mult mai important de subliniat: indiferent de poetica pe care o urma, indiferent de dârele marilor poeţi care se pot citi în filigranul unora dintre texte, indiferent de urmele intertextuale subtile sau ostentative, din aceste texte se poate decela o voce poetică autentică; nu am nici o îndoială că, dacă ar fi perseverat, dacă şi-ar fi urmat şi această chemare, Emil Iordache ar fi devenit un poet notabil, remarcabil, ba chiar important al

)

pagina 122

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
generaţiei sale”. Facem şi o vizită de curtoazie revistei CONTA (Nr. 7, 2011), care apare la Neamţ. Însă, de cum intri în vagonul revistei nemţene Adrian Alui Gheorghe te întâmpină pe culoar cu biletul lui polemic „De la sfârşitul istoriei, la sfârşitul ierarhiilor”. Pe liniile lui Nietzsche, Fukuyama şi chiar Kazantzakis editorul revistei nemţene spune răspicat: „Sfârşitul familiei, sfârşitul patriilor, sfârşitul petrolului, sfârşitul democraţiei, sfârşitul libertăţii şi altele, o mulţime de sfârşituri, stau să se prăvale peste destinul bietului individ cocoşat de istorie. Nimic nu începe, totul se sfârşeşte”. Dar nu rămânem ancoraţi în tonul acestor atitudini şi ne îndreptăm imediat atenţia către un material care ne stârneşte curiozitatea: „Trupul şi dragostea în literatura alegeriană: înger sau demon” semnat de Amin Zaoui. Iar câteva pagini mai încolo poemele lui Ioan Flora, ale lui Christian Schenk, ale lui Vlad Scutenicu şi ale lui Radu Florescu (pe care pe această cale îi transmitem şi noi mulţi ani frumoşi de poezie) ne obligă să ne aşezăm vreme de câteva minute bune şi să ne bucurăm de ele. Reţinem de altfel versurile semnate de Sharon Olds: „După ce am zburat deasupra ţării / Ne-am băgat în pat, ne-am întins trupurile / delicat unul lângă altul, ca nişte hărţi aşezate / faţă în faţă, Est la Vest”. Dumitru Chioaru realizează un amplu portret „Alexandru Macedonski – prin limba franceză spre sine”, din care reţinem: „El reprezintă cazul scriitorului român care, abia după ce dobândeşte renume internaţional, începe să aibă receptare şi influenţă în literatura sa”. Vagonul revistei este populat de personajele întâlnite în prozele lui Costel Stancu, Ion Popescu-Brădiceni, Mihail Prişvin, Norman Mailer şi Margaret Elphinstone. Nu părăsesc vagonul CONTA înainte de a face o vizită şi în compartimentul de critică literară. Dau aici peste cronicile lui Gheorghe Mocuţa, Constantin Tomşa, Adrian G. Romilă, dar şi peste cronica despre „Zăpada” lui Orhan Pamuk, semnată de Mariana Rânghilescu, autoare care recunoaşte că nu i-a fost uşor să lectureze romanul, fiind de multe ori pusă în postura de a căuta adâncimile epicului: „cele patru moto-uri ale romanului Zăpada de Orhan Pamul m-au pus în încurcătură: pe de o parte, fiecare viza un alt palier de lectură, pe de altă parte, fiecare obliga la descoperirea lui în structura de adâncime”. Dar autoarea, iese bine în cele din urmă şi confirmă că: „În lumea creată de Orhan Pamuk, Turcia modernă este o complicaţie fără speranţe, alunecând inevitabil spre statul islamic căruia îi deschid calea neînţelegerile, indolenţa şi lipsa de perspective”. Iată-ne ajunşi şi în faţa vagonului literar FEED BACK, nr. 9-10, 2011. De pe coperta 1 aflăm că avem a face cu o revistă de experiment literar şi nu mare ne este mirarea atmosferei carnavalescă din interiorul revistei. Editorul Daniel Corbu aduce aproape număr de număr materialele reprezentanţilor noului val de scriitori. Doar,

poetul ozanist ştie că literatura are viaţă atâta vreme cât generaţiile literare comunică între ele, se provoacă, se experimentează… Totuşi editorul pare un transmodernist convins de vreme ce în editorialul „Patriotismul şi postmodernitatea” pledează pentru o societate orientată către valori: „întrebările noastre curg precum râul Lethe şi rămân fără de răspuns: cine se mai înstăreşte a vorbi azi despre domnitori, prinţi, politicieni, scriitori, ca şi despre atâţia oameni simpli, tribuni şi patrioţi, în înţelesul natural al vorbei, care au plătit cu viaţa credinţa lor în statornicie, în construcţia spiritului nostru, în creşterea limbii româneşti şi-a patriei simţire?” Câţiva paşi mai încolo, într-un compartiment dedicat celor care aprind focul, Ion Lazu ne cheamă să polemizăm pe tema „Intelectualii sunt laşi. Dar în ce constă laşitatea lor?”. Dar imediat editorul, profesionist şi aplecat către arta cărţilor şi a revistelor te scoate din încurcătura polemică şi te pune faţă în faţă cu tinerii poeţi. Aici remarcăm debutul Zinei Bivol, dar şi poezia de o înaltă ţinută semnată de Ligia Pârvulescu, Alexander Stoicovici, Clara Mărgineanu, Ariadna Petri, Stoian. G. Bogdan, Ofelia Prodan, precum şi poemele Mirelei Lungu din care dăm în vileag: „voi vă imaginaţi că eu ştiu ce gust are dimineaţa cafeaua cu lapte băutura mea preferată vă jur niciodată bărbaţii nu se dizolvă în ea”. Ceva mai încolo, pe culoarul vagonului îi găseşti stând la vorbe pe exegeţii literari Eugen Simion, Mircea A. Diaconu, Adam J. Sorkin, Florin Caragiu şi Emanuela Ilie adunaţi parcă la un congres de poezie despre Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, George Vulturescu şi Nicolae Sava. Nici compartimentul eseiştilor nu pare mai sărac. Bunăoară, George Vulturescu ne vorbeşte despre motivul orbului în poezia şi drama lui Lucian Blaga, Theodor Codreanu pune sub lupă postmodernismul românesc evidenţiindu-i paradoxurile. Reţinem de aici: „Postmodernismul e antieuropean? Aşa se pare. Cum modelul postmodernismului românesc este cel de peste ocean, elitele vor acum o europă care să semene tot mai mult cu America iar nu cu Europa. Probabil că homo postmodernus de pe malurile Dâmboviţei s-a cam săturat de Europa după cum Sabin Gherman s-a săturat de românia”. Tot în zona eseului întâlnim materialul semnat de Narcisa Boldeanu, „Moştenire şi fluiditate folclorică în lirica viereană”, dar ne apare şi biletul de călătorie a lui Radu Vasile Chialda peste care este gros însemnat „Mutaţia genetică şi noul barbar”. Iată ce spune proaspătul doctor în filozofie: „Progresul tehnic, dezvoltarea relaţiilor sociale, comunicarea de masă, progresul demografic şi sistemele politice erodate ar putea fi principalele fonduri globale care s-ar afla la baza naşterii acestei noi categorii de barbari”. Cum treci de aceste compartimente ale neliniştilor spirituale şi sociale dai de acela al fantasiei, al prozei. Aici îşi dau concursul carnavalesc personajele lui Nicolae Dabija, Igor Ursenco Liviu Andrei, Par Lagerkvist, Leonardo Sciascia.

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 123

Zon@Literara
Tot despre carnaval dar în ton ceva mai aplicat, mai analitic, ne vorbesc de pe bancheta rubricii „Teorii, idei, manifeste” Adrian Dobre, Ludmila Bârsan şi Stefan Roll. Poetul Adam Puslojić aduce un omagiu liric lui Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Ioan Flora, Fănuş Neagu, Petre Stoica şi lui Gheorghe Pituţ, în rubrica „In memoriam”. Încă de la debutul revistei (decembrie 2004) editorul şi-a propus să aducă din amfiteatrul poeţilor câte un reprezentant al generaţiei optzeci. În acest număr, paginile rubricii „Portrete critice” semnate de Daniel Corbu poartă semnul poetic al lui Liviu Ioan Stoiciu. Nu trecem doar peste portretul literar ci mai stăruim şi asupra poeziei lui L.I.S. din care spicuim ceva: „plouă de la pieptul călugărului Apocalipsei,/ după măcelul interior – ciupercile sunt ca / mine, îndrăgesc / nimicul”. Ancheta literară „Criza literaturii, literatura crizei” este completată de răspunsurile lui Adrian Alui Gheorghe, Viorel Savin, Ionuţ Caragea, Christian W. Schenk, iar la rubrica „Interviu” suntem chemaţi să fim martorii literaturii intervievate de Virgil Diaconu şi Florin Dochia. Poeţii Constantin Stan (propunem un moment de reculegere) şi Liviu Ioan Stoiciu răspund cu seriozitate întrebărilor celor doi. Revista se încheie într-o manieră comemorativă. În acest sens editorul a adus între paginile „Supliment Feed Back” grupajul „Poeme către prieteni” de Grigore Vieru. Poposim pentru o vreme şi la Cafeneaua Literară, nr. 10, 2011, unde suntem întâmpinaţi protocolar de către Emil Nicolae şi Virgil Diaconu (editorul revistei). Primul ne vorbeşte serios despre posteritatea lui Bacovia în materialul „G. Bacovia şi Literatura minoră” în timp ce, celălalt scoate la lumină paradoxul literaturii secrete, „literatura samizdat”, din care spicuim: „Fireşte, nu putem discuta despre o întreagă literatură secretă, dar cazuri răzleţe pot fi semnalate. Pe unul dintre acestea – o revistă literară pe numele ei RA, care în anii 1981 şi 1982 apărea la Piteşti, adică tocmai în oraşul reeducării prin tortură – , îl vom prezenta azi, paginile de mijloc ale cafenelei, urmând ca în viitor să dăm atenţie altor publicaţii secrete…” La rubrica „Restituiri” sunt aduse în prim plan două poeme inedite (în manuscris xerox) de Nichita Stănescu. Din motive ce ţin de politica circulaţiei literare vom cita integral unul din poeme: „Remuşcări, muşcătură din nou / cu un bot mai vechi de animal / rană de suflet repetată ecou / sângerând de la vale spre deal / Durere înteţită în suflet, – / foc ridicat din arse trupuri de copii,/ tu umblet / de mortăciune peste vii…/ să ne tăvălim în sângele rănilor noastre,/ în rănile fără praf…” (Remuşcare). Rubrica „Lector” este şi de această dată îmbogăţită de materialul „Poezia lui Ştefan Aug. Doinaş” semnat de Gheorghe Grigurcu, articolul „Despre socialismul albanez şi alţi demoni…” ce poartă semnătura lui Radu Voinescu, şi cronica „Ştefana Plopeanu. Ceva

mai grav decât poezia”, purtând graţia Denisei Popescu. Remarcăm de altfel materialul „Cazul Labiş” ce poartă amprenta criticului Adrian Dinu Rachieru, dar şi articolul din „Atitudini” a lui Ion Belideanu care vine „În apărarea academicianului Dimitrie Vatamaniuc”. Iată-ne ajunşi din vagoanele Moldovei literare în vagonul revistei CONTEMPORANUL, nr. 10 (715), 2011. Transmitem pe această cale echipei mulţi ani şi multe numere de calitate. Precizăm, pentru aceia care nu ştiu, că anul acesta redacţia CONTEMPORANUL, la 130 de ani de la înfiinţare, condusă astăzi de poeta şi prozatoarea Aura Christi, îşi semnează apariţia cu tuş de şampanie. Dar să ieşim din atmosfera aceasta festivă şi să ne întoarcem la cronica noastră. Revista se deschide cu materialul polemic „Boala resentimentului”, purtând semnătura lui Nicolae Breban: „Această boală a resentimentului nietzschean a fost motorul de care s-au folodit naziştii germani, indicându-i pe evrei ca o plagă a omului arian şi a civilizaţiei sale; dar şi comuniştii, inducându-l pe burghez, mic sau mare, ca duşman, pe cel care posedă . şi nu doar avuţii materiale, dar şi calităţi native sau dobândite, deşi despre aceasta se vorbea doar în surdină în zgomotoasele forme ale propagandei! – şi care, spuneau ei, a împiedicat, în prezent, dar şi în cursul întregii istorii, progresul şi adevărata valorizare a celorlalţi”. Câteva compartimente mai încolo Alex Ştefănescu vorbeşte despre Sadoveanu în articolul „Bucurie ritualizată”. Din articolul polemic reţinem: „Lui Mihail Sadoveanu, i-au lipsit, în general, acele circumstanţe care îl ajută pe un scriitor să cucerească publicul. (…) Şi totuşi, farmecul scrisului său răzbate prin aceste împrejurări nefavorabile şi ajunge mereu la noi, aşa cum iese soarele maiestuos din nori, ca happy-end al oricărei furtuni”. Aura Christi dă în vileag un fragment de carte în curs de apariţie „Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei”. Remarcăm, de altfel, articolul „Reiner Maria Rilke, o poveste în jurnal” purtînd marca Nicoleta Dabija din care culegem: „Sunt în jurnalul lui Rilke reflecţii de o profunzime şi o sinceritate de care numai un om cu o viaţă lăuntrică viguroasă, mult mai viguroasă decât cea exterioară, este capabil să le întreţină, despre sine, despre dragoste, despre Dumnezeu, despre natură”. Trecem şi citim şi biletele de călătorie literară ale lui Cătălin Ghiţă care ne vorbeşte despre estetica spaţiului oriental în poezia romantică engleză, citim şi biletele lui Iulian Boldea peste care stă inscripţionată destinaţia „Teatrul sorescian şi metafizica tragicului”. Şi nu închidem uşa vagonului CONTEMPORANU fără a ne întoarce în compartimentul polemicilor unde o întâlnim pe Mara Magda Maftei care ne vorbeşte clar despre „Cioran în imaginaţia unora”. Biletele literare fiind compostate propun să coborâm din tren şi să ne pregătim pentru a urca în altul în căutarea de noi casete literare. (Paul GORBAN)

)

pagina 124

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

Avrigul cu iz de baroc
Cine ar fi crezut că un orăşel atât de mic precum Avrigul ar putea găzdui un festival unic datorită specificului său. Ideea unui festival baroc a încolţit pentru prima dată acum trei ani, în jurul unui grup cultural care se organiza sub numele de „Prieteni ai Avrigului”. Pentru prima dată la nivel naţional s-a putut implementa un asemenea proiect cultural. Profitând de palatul construit în stil baroc, ce servea la sfârşitul secolului al XVIIIlea drept reşedinţă de vară a baronului Samuel von Bruckenthal, aceşti prieteni ai localităţii patronate de cărturarul Gheorghe Lazăr, au dat naştere unui eveniment anual ce poartă numele spiritului epocii în care a cunoscut cea mai mare bogăţie culturală. Iată de ce, din 2009 oraşul Avrig găzduieşte cel mai important eveniment cultural al spiritului baroc românesc. Anul acesta, ajuns la a III-a ediţie, Festivalul Toamnă Barocă la Avrig, nu numai că s-a bucurat de o consistentă susţinere a instituţiilor locale şi judeţene, dar a reuşit să îşi îmbogăţească varietatea de evenimente şi să se facă prezent la nivel naţional. Anul 2011 a găsit acest festival într-o deschidere culturală mult mai variată. Dar să începem cu miracolul baroc. Ceea ce se ştie foarte puţin şi ceea ce miră foarte multe frunţi este: de ce la Avrig şi nu la Sibiu, unde sunt mult mai multe edificii construite în stilul opulenţei şi contorsiunii baroce! Foarte mulţi ştiu despre Muzeul Bruckenthal din Sibiu, obiectiv turistic aflat în toate interesele turiştilor care vizitează Oraşul Roşu sau cetatea medievală Hermannstadt, dar foarte puţin dintre aceştia cunosc cel mai mare complex de construcţii baroce, aflat la numai 24 de km de Sibiu, în Avrig. Aici, într-o localitate de munte, Samuel von Bruckenthal a aranjat cele mai deosebite grădini baroce din Transilvania, ale căror rămăşiţe încă se mai cunosc, dincolo de timpul care s-a aşternut peste ele. În acest spaţiu în care încă mai vibrează spiritul epocilor baroce, se încearcă o rememorare a acelor timpuri. Anul acesta, Festivalul Toamna Barocă la Avrig, al cărui scop este o popularizare culturală şi turistică la nivel naţional a acestui ansamblu baroc, a început cu o expoziţie de grafică. Spre deosebire de anii trecuţi când s-au expus fotografii ce rememorau stadiile vechi ale construcţiei, încă de la începutul secolului trecut, ori gravuri şi picturi chiar din secolul al XIX-lea, anul acesta, au fost expuse imagini grafice al căror stil se apropie de perioada de înflorire a barocului târziu, reprezentând îngeri şi personaje din anturajul divinităţii, subiecte frecvente în acea perioadă. Toate evenimentele din cadrul festivalului au avut loc în sala clădirii denumite încă de acum două secole Orangerie, clădire ce făcea parte din spaţiul amenajat în stil franţuzesc. Primul eveniment şi cel la care se aşteptau foarte puţini, a fost un salon literar, al cărui scop a fost acela de a arăta celor prezenţi cum aveau loc întâlnirile dintre oamenii de cultură în perioada barocă. Evenimentul a fost unul plin de surprize. Au fost invitaţi scriitori de la Braşov precum: Adrian Munteanu, Laurenţiu Tudor şi Adriana Lisandru, scriitorii sibieni George Precup şi Călin Samarghiţan, Doamna Anca Sârghe, Profesor Universitar la Universitatea Alma Mater şi Lucian Blaga din Sibiu şi reprezentanta revistei Singur Emilia Dănescu. Printre invitaţii evenimentului, sub pretextul temei: „De la baroc la poezia contemporană”, am fost invitat să spun câteva cuvinte despre arta, literatura şi stilul baroc. O scurtă prezentare a contextului baroc a fost urmată de trecerea în revistă a poetului drag mie şi poetului Călin Sămărghiţan, John Donne,

)

Eveniment
pagina 125

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara
un premergător al poeziei baroce în literatura europeană. După-amiaza sâmbetei de 1 octombrie 2011 a continuat, spre bucuria copiilor prezenţi şi nu numai, cu o reprezentaţie a îngrijitorilor unei herghelii locale. Însă, evenimentele cele mai aşteptate de invitaţii şi localnicii aflaţi la reşedinţa de vară a baronului Samuel von Bruckenthal, au fost cele două concerte de muzică barocă. „Huniades Cantores” şi „Grupul Sol” au încântat spectatorii până la lăsarea serii, când, „Ansamblul Baroc Transilvania” din Braşov a reuşit să strângă cea mai mare audienţă. Membri ansamblului, poate cel mai cunoscut din România şi din Europa Centrală şi de Est, au fost foarte surprinşi de invitaţia de a cânta la Avrig şi au promis că vor reveni în fiecare an de acum încolo, fiind profund impresionaţi de peisaj şi de ansamblul rezidenţial baroc. Seara a adus în prim plan un joc de lasere a formaţiei Conexiuni, spre deliciul celor mici. Spectacolul de lumini pe muzică barocă a combinat stilul complex cu o piesă de teatru nocturnă în grădinile olandeze şi japoneze. Dansul, teatrul şi poezia au întregit un tablou baroc fascinant al cărui apogeu a fost reprezentat de trupa Crispus, încântându-ne cu un joc deosebit cu foc. Flăcările au luminat cerul pentru câteva zeci de minute şi a încetat numai când participanţii au fost invitaţi să participe la „Balul baroc”, ultimul eveniment al festivalului. Baroni şi conţi costumaţi în haine de gală şi asortaţi cu gulere albe bufante, ducese şi domniţe costumate în rochii voalate, purtând pălării impresionante, şi-au făcut apariţia pe ringul de dans. Dansuri de societate, cântări de curte, dueluri între cavaleri pentru domniţe, menestreli şi bufoni, au făcut deliciul camerelor de luat vederi şi blitzurilor aparatelor de fotografiat. Balul a încheiat un festival la finalul căruia toată lumea a exclamat o repetare în anii viitori. Festivalul Toamnă Barocă la Avrig, deşi se află la a III-a ediţie în 2011, se pregăteşte pentru o şi mai consistentă reprezentare pentru anul următor. Dincolo de un festival care transpare multora un eveniment minor, este unul care creşte de la an la an şi care reuşeşte să se facă din ce în ce mai prezent în agendele celor pasionaţi de contexte deosebite de a petrece timpul. Acoperind o arie destul de variată a culturii baroce: artă, literatură, muzică, dans, vestimentaţie şi comportament, festivalul de la Avrig este o soluţie de a atrage atenţia asupra turismului cultural al acestei zone. (Radu Vasile CHIALDA)

)

pagina 126

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

)

Muzeul Literaturii Romane Iaşi, Asociaţia Culturala „Feed Back” Iaşi, Academia de Ştiinţe a Moldovei - Institutul de Filologie, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional din România, Ministerul Culturii din Republica Moldova, Departamentul Românii de Pretutindeni, cu sprijinul Primăriei Iaşi şi al Primăriei Chişinău au organizat, în perioada 26-29 octombrie 2011, FESTIVALUL INTERNATIONAL DE POEZIE GRIGORE VIERU, ediţia a III-a. Festivalul conceput ca un duplex cultural Chişinău (26 si 27 octombrie) Iaşi (28 si 29 octombrie), oraşe înfrăţite din anul 2007, a adunat în cele patru zile importante personalităţi atât din România, Republica Moldova, precum şi din Letonia, Ucraina, Ungaria, Germania, Italia şi Spania. Printre personalităţile care au participat la evenimentele ce au marcat cinstirea şi comemorarea poetului Grigore Vieru, amintim: acad. Eugen SIMION, Adam PUSLOJIC (Serbia), Leonid BRIEDIS (Letonia), acad. Mihai CIMPOI, Nicolae DABIJA, Theodor CODREANU, George VULTURESCU, Eugen TOMAC (Departamentul Romanii de Pretutindeni), Valeriu MATEI, Horia ZILIERU, Ianoş TURCANU, Viorel DINESCU, Daniel CORBU, Viorel DIŞAN, Valentin TALPALARU, Cassian Maria SPIRIDON, Paul GORBAN; Andrei NOVAC, Raisa VIERU, Vasile TARATEANU (Ucraina), Gheorghe DUCA (Preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei), actorul Dorel VISAN, Gheorghe NICHITA (Primarul Municipiului Iaşi), Dorin CHIRTOACA (Primarul oraşului Chişinău) etc. Pe parcursul programului au avut loc recitaluri, spectacole de muzica şi poezie, expoziţii documentare, spectacole teatrale, alocuţiuni şi conferinţe, concursul de poezie „Grigore Vieru”, lansări de cărţi, Gala Premiilor. În urma deliberării juriului festivalului din acest an au fost acordate următoarele premii şi distincţii: Premiu pentru exegeză literară: Acad. Eugen Simion Premiu pentru traducere:

Eveniment
Acad. Eugen Simon, poetul Adam Puslojic şi Traducătorul Leons Briedis, Festivalul Internaţional de Poezie "Grigore Vieru", Primăria Iaşi, 2011. Valentin Talpalaru, Daniel Corbu, Leons Briedis, Boris Focşa, Viorel Dinescu şi Andrei Novac, Festivalul Internaţional de Poezie "Grigore Vieru", Chişinău, 2011. Colocvliul şi lansări de carte ale Festivalului Internaţional de Poezie "Grigore Vieru", Pod Pogor Fiul, Iaşi, 2011. Raisa Vieru, Adam Puslojic, Nicolae Dabija, Viorel Dinescu şi Lucian Vasiliu.

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 127

Zon@Literara
Leons Briedis Premiu pentru interpretarea artistică: Act. Nicolae Jelescu Ştefan Andronic Premiu pentru atitudine civică: Ioana Irimia Mihai Sultana Vicol Premiu pentru poezie: Adam Puslojić Premiu pentru mecenat în cultură: Nae Simion Pleşca PALAS Iaşi Premiu pentru editarea opere: Mircea Radu iacoban Premiul pro memoria: Rami Adam Premiu de excelenţă pentru promovarea culturii naţionale: Act. Dorel Vişan Premiu pentru susţinerea valorilor româneşti de pretutindeni: Eugen Tomac Premiu special pentru susţinerea valorilor naţionale: Primar Gheorghe Nichita Primar Dorin Chirtoacă Ministul Culturii (R.Mld.) Boris Focşa Preş. C.J. Alba-Iulia Ion Dumitrel Acad. Gheorghe duca Neculai Apostol Marele Premiu al Concursului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”: Zina Bivol – cu manuscrisul de poeme „Meşterul de dantele”. Premiul I al Concursului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”: Daniel thomas Dobîrceanu Premiul al II-lea al Concursului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”: Narcis Ioel Murza Premiul al III-lea al Concursului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”: Veronica gutium Mirela Aldea Premiul special al Juriului şi al revistei FEED BACK: Lilia Burlacu

Nicolae Dabija, George Vulturescu, Andrei Strâmbeanu, Liviu Pendefunda şi Adam Puslojic, BCU Iaşi, 2011

Întâlneirea cu elevii şi profesorii Colegiului Naţional C. Negruzzi, Iaşi.

Gala Premiilor Festivalului Internaţional de Poezie "Grigore Vieru", Iaşi 2011.

)

pagina 128

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

Zon@Literara

)

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011

pagina 129

Zon@Literara

Festivalul de Artă Creştină „Sinapsa”
Eveniment
Asociaţia „Sinapsa XXI”, Asociaţia SocialCulturală „Suflet Transilvan”, Parohia Ortodoxă Teliu-Vale şi Primăria comunei Teliu, jud. Braşov, vă invită la: Festivalul de Artă Creştină „Sinapsa” Dedicat canonizării sfântului Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, şi memoriei părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei. Va cuprinde câteva conferinţe pe tema artei creştine, lansări de carte, precum şi reprezentaţii de poezie, teatru, muzică, pictură (artă iconografică) şi film. Se va desfăşura în intervalul 28-29 Octombrie în comuna Teliu, judeţul Braşov , la Căminul Cultural din Teliu. Participanţi (în ordine alfabetică): Paul Aretzu, Luigi Bambulea, Virgil Borcan, pr. Costin Butnar, Alice Butnar, Ana Atena Butnar, Cătălina Cadinoiu, Florin Caragiu, pr. Ioan Chirilă, Daniel Drăgan, Marian Drăghici, Elena Dulgheru, Aida Hancer, Cristi Iacob, Gabriela Iacob, pr. Nicolae Jinga, Adriana Lisandru, pr. Ioan Mărginean, Adrian Munteanu, Monica Patriche, Cristina Petruţ, Nicoleta Popa, Adrian Popescu, Eugen Serea, Octavian Soviany, Aleksandar Stoicovici, Laurenţiu Ciprian Tudor, Sarah Tîlvăr, Eugenia Ţarălungă, Liliana Ursu, Miruna Vlada. Moderator: Florin Caragiu

REGULAMENTUL de organizare şi acordare a Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" pentru Opera Prima
Având în vedere faptul că din 1991 se acordă de către Primăria Municipiului Botoşani, prin Hotărârea Consiliului Local Botoşani, din luna martie 1991, Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" pentru Opera Omnia, cât şi propunerea unor personalităţi ale literaturii române şi acceptul organizatorului principal al acestui premiu, În colaborare cu Fundaţia Culturală "HyperionCaiete botoşănene" Botoşani, Memorialul Ipoteşti Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu", începând cu anul 1998 va fi acordat un premiu naţional pentru debut editorial, care va purta denumirea de Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Prima. Premiul va fi înmânat laureatului la începutul galei de decernare a Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, în fiecare 15 ianuarie pentru anul precedent, pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, valoarea lui financiară fiind (şi în funcţie de fondurile aprobate de Consiliul Judeţean Botoşani, prin Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu") în valoare de 3.000 lei brut. Poeţii debutanţi şi editurile care publică astfel de cărţi vor trimite pe adresa organizatorilor (Gellu Dorian, Fundaţia Culturală "HyperionCaiete Botoşănene" Botoşani, Pietonal Transilvaniei, nr.3, BI. A8, Apt. 8, Botoşani) câte 6 (şase) exemplare din cărţile publicate în perioada ianuarie-decembrie, până pe data de 10 decembrie a anului curent. Un juriu format din critici şi istorici literari, profesori universitari din importantele centre culturale ale ţării, prezidat de preşedintele juriul naţional de acordare a premiului pentru Opera Omnia, în urma selecţiei cărţilor primite în termenul regulamentar, efectuată de o comisie formată din reprezentanţi ai organizatorilor care va fixa şi primele cinci cărţi nominalizate de comun acord cu membrii juriului, va decide câştigătorul, care va fi invitat la gala de decernare a premiului şi i se va înmâna premiul. Juriul are latitudinea de a acorda, în funcţie de fondurile existente, până la cel mult trei premii, împărţind fondul de premiere în mod egal poeţilor premiaţi sau, în situaţia în care anul editorial nu este relevant, să nu acorde premiul.

)

pagina 130

Nr. 1 - 2, Septembrie / Octombrie, 2011