Ale celui dintre sfinţi Părintele nostru

Ioan Damaschin
Cuvânt minunat şi de suflet folositor.

Trebuie să se ştie că omul fiind îndoit, adică constând din suflet şi din trup, îndoite
are şi simţurile şi virtuţile acestora. Şi cinci sunt ale sufletului şi cinci ale trupului.
Simţurile sufleteşti, pe care înţelepţii le numesc şi puteri, sunt acestea: mintea, cugetarea,
părerea, închipuirea şi simţirea; iar cele trupeşti: vederea, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul.
Din această pricină îndoite sunt şi virtuţile lor, îndoite şi păcatele. încât e cu trebuinţă ca
tot omul să ştie limpede câte sunt virtuţile sufleteşti şi câte cele trupeşti; şi care sunt, iarăşi
patimile sufleteşti şi care cele trupeşti.
Virtuţi sufleteşti zicem că sunt mai întâi aceste patru cele mai generale, care sunt:
bărbăţia, prudenţa, cumpătarea şi dreptatea. Din acestea se nasc virtuţile sufleteşti:
credinţa, nădejdea, dragostea, rugăciunea, smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare,
suferirea răului, bunătatea, nemânierea, cunoştinţa dumnezeiască, neiuţimea, simplitatea,
netulburarea, nefăţărnicia, neînfumurarea, nemândria, nepizmuirea, neviclenia, neiubirea
de argint, compătimirea, milostenia, generozitatea, neîntristarea, străpungerea inimii,
sfiala, evlavia, dorinţa bunurilor viitoare, dorul după împărăţia lui Dumnezeu, poftirea
înfierii.
Iar virtuţi trupeşti, mai bine zis unelte ale virtuţilor, care se nasc întru cunoştinţă şi
după Dumnezeu şi duc pe om afară de orice făţărie şi dorinţă de a plăcea oamenilor, la
înaintarea în smerenie şi nepătimire, sunt acestea: înfrânarea, postul, foamea, setea,
privegherea, starea de toată noaptea, plecarea deasă a genunchilor, neîmbăierea,
mulţumirea cu o singură haină, mâncarea uscată, mâncarea târzie, mâncarea puţină,
băutura de apă, culcarea pe pământ, sărăcia, neaverea, austeritatea, neîmpodobirea,
neiubirea de sine, singurătatea, liniştea, neieşirea din casă, lipsa, mulţumirea cu ce ai,
tăcerea, procurarea celor de trebuinţă prin lucrul mâinilor, toată reaua pătimire şi nevoinţa
trupească şi alte asemenea. Toate acestea sunt cât se poate de necesare şi de folositoare
când trupul e sănătos şi tulburat de patimi trupeşti. Iar dacă e neputincios şi cu ajutorul lui
Dumnezeu a biruit acestea, nu sunt aşa de necesare, întrucât sfânta smerenie şi rugăciune
( Euharistie) întregesc toate.
Dar acum trebuie să vorbim şi despre păcatele sufleteşti şi trupeşti, adică despre patimi.
Patimi sufleteşti sunt acestea: uitarea, nepăsarea şi neştiinţa. Când ochiul sufletului, sau
mintea, e întunecat de acestea trei, e luat apoi în stăpânire de toate-patimile care sunt
acestea: neevlavia, credinţa strâmbă sau toată erezia, blasfemia, iuţimea; mânia,
amărăciunea, înfurierea năpraznică, ura de oameni, pomenirea răului, vorbirea de rău,
osândirea, întristarea fără temei, frica, laşitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deşartă,
mândria, făţărnicia, minciuna, necredinţa, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea,
afecţiunea pentru cele pământeşti, trândăvia, micimea de suflet, nemulţumirea, cârtirea,
înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, dorinţa de a plăcea
oamenilor, viclenia, neruşinarea, nesimţirea, linguşirea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea,
învoirea cu păcatele părţii pătimaşe şi gândirea deasă la ele, rătăcirea gândurilor, iubirea de
sine, care e maica şi rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, reaua nărăvire şi răutatea.
 Iar patimi trupeşti sunt: lăcomia pântecelui, nesăturarea, desfătarea, beţia, mâncarea
pe ascuns, iubirea de plăceri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necurăţia, amestecarea
sângelui (incestul), stricarea pruncilor, împreunarea cu dobitoacele, poftele rele şi toate
patimile urâte şi potrivnice firii, furtul, jefuirea celor sfinte (sacrilegiul), hoţia, uciderea,
orice moleşie trupească şi bucurie de voile trupului mai ales când trupul e sănătos,
ghicirile, descântecele, farmecele, prezicerile, iubirea de podoabe, uşurătatea, moliciunile,
înfrumuseţările, vopsirea feţei, pierderea vremii, umblarea fără rost, jocurile de noroc,
reaua şi pătimaşa întrebuinţare a lucrurilor dulci ale lumii, viaţa iubitoare de trup, care,
îngroşând mintea, o face pământească şi dobitocească şi nu o lasă niciodată să tindă spre
Dumnezeu şi spre lucrarea virtuţilor.
Iar rădăcinile tuturor patimilor acestora şi, cum ar zice cineva, cele dintâi pricini ale
lor sunt: iubirea de plăcere, iubirea de slavă şi iubirea de argint, din care se naşte tot răul.
Dar nu săvârşeşte omul nici un păcat, dacă nu-l biruie şi nu-l iau în stăpânire mai întâi
aceşti uriaşi puternici, cum zice preaînţeleptul între asceţi Marcu, adică uitarea, nepăsarea
şi neştiinţa. Iar pe acestea le naşte plăcerea, odihna, iubirea slavei de la oameni şi
împrăştierea. Dar pricina cea dintâi a tuturor acestora şi aşa zicând maica cea mai rea a lor
este, cum am zis, iubirea de sine, sau iubirea neraţională de trup şi alipirea pătimaşă de el.
Iar împrăştierea şi moleşirea minţii, împreună cu alunecarea la glume şi la vorbe de ruşine,
pricinuiesc multe rele şi căderi, ca şi îndrăzneala şi râsul.
Dar înainte de toate acestea, trebuie să ştim că iubirea pătimaşă de plăcere este de
multe feluri şi de multe forme, şi multe sunt plăcerile care amăgesc sufletul, când nu se
întăreşte prin trezvie întru frica de Dumnezeu şi în dragoste de Hristos, îngrijindu-se de
lucrarea virtuţilor. Căci se ivesc nenumărate plăceri care atrag la ele ochii sufletului: cele
ale trupurilor, cele ale avuţiei, ale dezmierdării, ale slavei, ale nepăsării, ale mâniei, ale
stăpânirii, ale iubirii de argint, ale zgârceniei. Toate se înfăţişează amăgitor cu arătări
strălucite şi plăcute, în stare să atragă pe cei vrăjiţi de ele, care nu iubesc cu putere virtutea
şi nu rabdă asprimea ei. Căci aproape toată afecţiunea pământească şi împătimirea de ceva,
din cele materiale naşte plăcere şi desfătare în cel împătimit şi înnebuneşte şi vatămă în
chip pătimaş partea poftitoare a sufletului, întrucât supune pe cel biruit iuţimii, mâniei,
întristării şi ţinerii minte a răului, când e lipsit de ceea ce doreşte. Iar dacă împreună cu
împătimirea mai stă-pâneşte pe om şi o mică obişnuinţă, îl face pe cel stăpânit de ea să fie
dus, pe nesimţite, până la capătul acestei împătimiri neraţionale, pentru plăcerea ascunsă în
ea. Căci plăcerea poftei e de multe feluri, cum s-a spus mai înainte, şi nu se satisface
numai prin curvie şi prin altă desfătare trupească, ci şi prin celelalte patimi, o dată ce şi
neprihănirea stă nu numai în oprirea de la curvie şi de la celelalte plăceri de sub pântece, ci
şi în înstrăinarea de celelalte plăceri. De aceea desfrânat este şi iubitorul de avuţii,
iubitorul de argint şi zgârcitul. Căci precum acela iubeşte trupurile, aşa şi acesta avuţiile;
ba este cu atât mai desfrânat acesta, cu cât nu are o aşa de mare silă de la fire, care să-1
împingă. De fapt vizitiu nedestoinic ar fi socotit cu adevărat nu acela care nu poate stăpâni
un cal nărăvaş şi anevoie de strunit, ci acela care nu-şi poate supune pe unul blând şi mai
supus. Dar e vădit în tot felul că pofta de avuţii e de prisos şi nu după fire, neavându-şi
puterea într-o silă a firii, ci în voia liberă cea rea. De aceea nu are scuză cel ce păcătuieşte
lăsându-se biruit de aceasta cu voia. Astfel trebuie să cunoaştem limpede că iubirea de
plăcere nu se mărgineşte numai la desfătare şi la bucuria de trupuri, ci se arată în tot chipul
ş,i prin tot lucrul iubit de voia liberă a sufletului şi prin toată împătimirea.
Dar ca să fie cunoscute şi mai limpede patimile după cele trei părţi ale sufletului, am
socotit să adăugăm pe scurt şi acestea: sufletul se împarte în trei: în raţiune, iuţime şi
poftă. Păcatele din raţiune sunt acestea: necredinţa, erezia, nebunia, hula (blasfemia),
nemulţumirea, încuviinţările păcatelor care se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea
şi leacul acestor rele este credinţa neîndoioasă în Dumnezeu şi în dogmele adevărate,
neînşelătoare şi ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi
neîncetată şi mulţumirea către Dumnezeu. Păcatele iuţimii sunt acestea: cruzimea, ura,
necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea şi cugetarea necontenită la unele ca
acestea. Iar tămăduirea şi leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blândeţea, iubirea de
fraţi, compătimirea, suferirea răului şi bunătatea. Păcatele părţii poftitoare sunt acestea:
lăcomia pântecelui, nesăturarea, beţia, curvia, preacurvia, necurăţia, desfrânarea, iubirea
de avuţii, pofta de slavă deşartă, de bani, de bogăţie şi de plăcerile trupeşti. Iar tămăduirea
şi leacul lor: postul, înfrânarea, reaua pătimire, neaverea, împărţirea averilor la săraci,
dorinţa bunurilor viitoare nemuritoare, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu şi poftirea
înfierii.
Dar trebuie să punem şi diagnoza gândurilor pătimaşe, prin care se săvârşeşte tot
păcatul. Gândurile în care se cuprind toate păcatele sunt opt: al lăcomiei pântecelui, al
curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al
mândriei. Ca aceste opt gânduri să ne tulbure sau ca să nu ne tulbure, nu atârnă de noi. Dar
ca să stăruiască sau ca să nu stăruiască, sau ca să stârnească patimile, sau ca să nu le
stârnească, atârnă de noi. '-
Altceva este adică momeala (atacul), altceva însoţirea, altceva lupta, altceva patima,
altceva învoirea (consimţirea), care e aproape de faptă şi se aseamănă ei, altceva lucrarea
şi altceva robirea. Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmaşul, ca de pildă: fă
aceasta sau aceea, cum i-a zis Domnului şi Dumnezeului nostru: "Zi ca să se facă pietrele
acestea pâini"(Mt.3,4). Aceasta, cum s-a spus, nu atârnă de la noi. Însoţirea este primirea
gândului strecurat de vrăjmaş, preocuparea cu el şi convorbirea plăcută a voii noastre cu
el. Patima este deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaş, care se naşte din însoţire şi
învârtirea necontenită a cugetării şi a închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea
cugetării fie la stingerea patimii din gând sau a gândului pătimaş, fie prin învoire, cum zice
Apostolul: "Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; şi aceştia
se împotrivesc unul altuia"(Gal.5,17). Luarea în robie este ducerea silnică şi fără voie a
inimii, stăpânită de prejudecată şi de o îndelungată obişnuinţă. Învoirea este consimţirea
cu patima din gând. Iar lucrarea însăşi împlinirea cu fapta a gândului pătimaş încuviinţat.
Deci cel ce cugetă nepătimaş de la început, sau respinge prin împotrivire şi certare
momeala, a tăiat dintr-o dată toate cele ce urmează.
Lăcomia pântecelui e stinsă prin înfrânare; curvia prin dorul dumnezeiesc şi prin
dorinţa bunurilor viitoare; iubirea de argint prin compătimirea celor săraci; mânia prin
dragostea faţă de toţi şi prin bunătate; întristarea lumească prin bucuria duhovnicească;
trândăvia prin răbdare, stăruinţă şi mulţumire către Dumnezeu; slava deşartă prin lucrarea
ascunsă a poruncilor şi prin rugăciunea necontenită întru zdrobirea inimii; mândria prin
aceea că nu judecăm şi nu dispreţuim pe nimeni, cum a făcut fariseul, ci ne socotim pe noi
ca pe cei mai de pe urmă dintre toţi.
Slobozită astfel mintea de patimile amintite şi înălţată la Dumnezeu, de aci înainte
trăieşte viaţa fericită, primind arvuna Duhului Sfânt; şi plecată de aici, cu nepătimire şi
cunoştinţă adevărată, se înfăţişează înaintea luminii Sfintei Treimi împreună cu Sfinţii
Îngeri, primind lumina pentru veacurile nesfârşite.
Sufletul având deci trei părţi, precum s-a arătat mai înainte (căci trei sunt părţile lui:
raţiunea, iuţimea şi pofta), dacă în iuţime este dragoste şi iubire de oameni şi în poftă,
curăţie şi neprihănire, raţiunea este luminată; iar dacă în iuţime este ură de oameni şi în
poftă desfrânare, raţiunea este întunecată. Deci raţiunea atuncea este sănătoasă şi
cumpătată şi luminată, când are afectele supuse şi contemplă raţiunile făpturilor lui
Dumnezeu duhovniceşte (curat) şi e înălţată către fericita şi Sfânta Treime. Iar iuţimea
atuncea se mişcă după fire, când iubeşte pe toţi oamenii şi nu are faţă de nici unul dintre ei
supărare sau pomenire de rău. În sfârşit pofta, când a omorât patimile prin smerită
cugetare, înfrânare şi neavere, când adică a omorât plăcerea trupului, dorinţa după avuţie şi
după slava trecătoare, şi s-a întors spre dragostea dumnezeiască şi nemuritoare. Căci pofta
spre acestea trei îşi are mişcarea: sau spre plăcerea trupului, sau spre slava deşartă, sau
spre câştigarea de avuţie. Iar prin dorinţa aceasta nesocotită dispreţuieşte pe Dumnezeu şi
poruncile lui dumnezeieşti, uită de nobila sa obârşie dumnezeiască, se sălbăticeşte faţă de
aproapele, îşi întunecă raţiunea şi n-o mai lasă să privească spre adevăr. Dar cel ce a
câştigat un cuget mai presus de acestea se împărtăşeşte încă de aici, cum s-a zis, de
Împărăţia Cerurilor, şi trăieşte viaţa fericită, în aşteptarea fericirii rânduite celor ce iubesc
pe Dumnezeu; de care şi noi să ne învrednicim prin harul Domnului nostru Iisus Hristos.
Amin.
Trebuie să se ştie şi aceasta că nu se poate ajunge la măsura nici unei virtuţi, dacă nu
se sârguieşte cineva toată viaţa, cu toată puterea, spre dobândirea ei, prin osteneală
încordată şi prin grija de făptuire, de pildă, de milostenie, de înfrânare, de rugăciune, de
dragoste, sau de vreuna din virtuţile generale. De fapt fiecare se îndeletniceşte cu vreuna
din aceste virtuţi în parte. De pildă unul săvârşeşte milostenie o vreme oarecare. Dar
îndeletnicindu-se numai puţintel cu aceasta, nu putem zice de el că este milostiv propriu
zis, mai ales când nu săvârşeşte bine şi în chip plăcut de Dumnezeu ceea ce săvârşeşte.
Căci nici binele nu e bine, când nu se lucrează bine, ci e bine cu adevărat când nu-şi
aşteaptă ca plată pentru aceasta sau aceea plăcerea de la oameni, de pildă bunul nume, sau
slava de la ei, nici nu se face din lăcomie sau nedreptate. Fiindcă Dumnezeu nu caută la
binele ce se face şi pare că e bine, ci la scopul pentru care se face. Căci spun şi de
Dumnezeu purtătorii Părinţi, că atunci când mintea uită scopul evlaviei, fapta văzută a
virtuţii ajunge fără rost. Căci cele ce se fac fără dreapta socoteală şi fără scop, nu numai că
nu folosesc la nimic, chiar dacă sunt bune, ci şi vatămă; precum se întâmplă deopotrivă cu
cele ce par că sunt rele, dar se fac în scopul cinstirii de Dumnezeu, cum e de pildă fapta
celui ce intră într-o casă de desfrâu, ca să scape de la pieire o femeie pierdută. De aci e
vădit că nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit puţin cu milostenia, nici înfrânat cel care a
făcut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult şi toată viaţa lui, deplin, cu
această virtute, folosindu-se de dreapta socoteală, fără greşeală. Căci mai mare decât toate
virtuţile este dreapta socoteală, care e împărăteasa şi virtutea virtuţilor. Precum iarăşi în
cazul celor dimpotrivă nu numim desfrânat, sau beţiv, sau mincinos pe cel ce a alunecat o
dată în vreuna ; din acestea, ci pe cel ce a căzut de foarte multe ori şi rămâne neîndreptat.
Pe lângă cele spuse, mai trebuie să se ştie mai ales aceasta, care e de mare trebuinţă
tuturor celor ce râvnesc să dobândească virtutea şi se sârguiesc să ocolească păcatul: cu cât
e sufletul neasemănat mai bun decât trupul, şi mai distins şi mai cinstit în multe şi foarte
însemnate privinţe, cu atât sunt şi virtuţile sufleteşti mai bune decât cele trupeşti, mai ales
cele care imită pe Dumnezeu şi poartă nume dumnezeieşti. Cu totul dimpotrivă trebuie să
socotim despre păcatele sufleteşti că se deosebesc de patimile trupeşti în ce priveşte efec-
tele lor şi pedeapsa lor, măcar că acest lucru îl uită mulţi, fără să ştiu cum. Beţia, curvia,
preacurvia, furtul şi cele apropiate acestora, oricât sunt de urâte la arătare celor evlavioşi şi
celor ce fug de ele, sau le pedepsesc, nu pricinuiesc atâta durere celor ce stăruiesc în ele
fără să se îndrepte, în comparaţie cu patimile sufleteşti, care sunt cu mult mai rele şi mai
grele ca acelea şi care duc la starea dracilor şi la osânda veşnică rânduită acelora ce sunt
stăpâniţi de ele. E vorba de pizmă, de pomenirea răului, de răutate, de învârtoşare şi de
iubirea de argint, care-i rădăcina tuturor relelor, după Apostol, şi de cele asemenea.
Am înfăţişat acestea în chipul acesta simplu, după neînvăţătura noastră, schiţând un
cuvânt lămurit şi uşor de supraprivit despre virtuţi şi patimi, ca să poată judeca şi cunoaşte
cineva uşor deosebirea şi împărţirea lor din lămurirea amănunţită a lor. Pentru aceasta am
înfăţişat toate felurile şi formele fiecăreia, ca să se cunoască, de e cu putinţă, fiecare virtute
şi păcat. Şi aşa pe cele dintâi să le atragem spre noi, adică virtuţile, şi mai ales pe cele
sufleteşti, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Iar păcatele să le ocolim cu toată puterea,
fugind de ele. Căci fericit cu adevărat este cel ce caută virtutea şi se îndeletniceşte cu ea şi
cercetează cu grijă tot ce este virtute, apropiindu-se prin ea de Dumnezeu şi unindu-se cu
El în minte. Fiindcă în aceasta stă cu adevărat prudenţa, bărbăţia, înţelepciunea, cunoştinţa
nemincinoasă şi bogăţia ce nu poate fi răpită: în a sui la vederea (contemplarea)
Făcătorului prin virtutea cu fapta.
Căci virtutea vine de la a alege, pentru că este aleasă şi voită, deoarece noi facem binele, alegându-1
şi voindu-1, nu fără sfat şi de silă. Iar prudenţa vine de la a purta în minte cele de folos.
Iar dacă vrei, să adăugăm acestui cuvânt simplu, ca o pecete de aur, puţine lucruri şi despre "chipul
şi asemănarea" celei mai cinstite dintre toate făpturile lui Dumnezeu. Numai omul, această vieţuitoare mintală şi
raţională, este dintre toate "după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu". Tot omul se zice că este "după
chipul lui Dumnezeu", pentru demnitatea minţii şi a sufletului, adică pentru necuprinsul, nevăzutul, nemurirea şi
libertatea voii, ca şi pentru însuşirea de stăpânitor, născător de prunci şi ziditor. Iar "după asemănare" este pentru
raţiunea virtuţii şi a faptelor noastre care imită pe Dumnezeu şi poartă nume dumnezeiesc, adică pentru
dispoziţia filantropică faţă de cei din neamul omenesc, pentru îndurarea, mila şi dragostea aproapelui şi pentru
compătimirea arătată altora. "Fiţi milostivi, zice Hristos Dumnezeu, precum şi Tatăl vostru cel ceresc
milostiv este"(Luca 6,36). "După chipul" îl are orice om, căci Dumnezeu nu se căieşte de darurile sale. Dar "după
asemănarea" o au foarte puţini şi numai cei virtuoşi, sfinţii şi cei ce imită pe Dumnezeu în bunătate, pe cât e cu
putinţă oamenilor. Fie ca să ne învrednicim şi noi de iubirea Lui de oameni, mai presus de bunătate, bine
plăcându-I prin faptele noastre cele bune şi făcându-ne următori celor ce din veac bine au plăcut lui Hristos. Că a
Lui este mila şi Lui i se cuvine slava, cinstea, închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu
Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.