Scenariul de viata - programul de suferinta si obsesia mentala

Scenariul de viata - programul de suferinta si obsesia mentala

Daca as fi o fiinta nevazuta si as putea veni in taina in camera ta sau in mintea ta, as vedea ceva in
genul acesta. Tu, acasa sau pe strada, sau oriunde, singura. Mintea iti spune: "Eu sufar, iubesc atit
de mult, dar pe mine nu ma iubeste nimeni. Dumnezeu ia de la mine toate fiintele dragi, iar sufletul
meu este ca un desert. Ce mult iubesc, iubesc obsesiv, dar el (ea) nu ma iubeste. Nu-i pasa de mine.
Dovada ca nu-mi da nici un telefon!

Ca nu vrea sa ma intilneasca. Ah, cit de mult sufar! Toti cei pe care ii iubesc, ma parasesc!". Si
aceste afirmatii pot continua la nesfirsit, cu mici schimbari de ton. Dar ele sint cauza "obsesiei tale"
si ceea ce face ca iubirea sa fie perceputa ca absenta de la altii, in vreme ce este prezenta la tine.
"Altii nu ma iubesc. Ei sint vinovati pentru ca nu ma iubesc. Eu sufar si, de aceea, iubesc!". Priveste
cu ochi limpezi aceasta "perceptie" pentru ca ea este cauza repetitiilor si a scenariului traumatizant
pe care nu-l compune niciodata Dumnezeu, cit noi insine.

Cind un scenariu de viata se repeta cu alte personaje apare in mod limpede la suprafata acea
atitudine mentala si comportamentala care a creat scenariul (trauma). Este vorba despre "un
program mental" sau un obicei, izvorit din perceptia ca "nu sintem iubiti" sau din aceea ca "iubim
cind suferim si eu nu iubesc" sau din toate la un loc. Programul mental devine atit de puternic
pentru ca este condus de sentimente inconstiente (gen "eu sint vinovat" sau "altii sint vinovati
pentru ceva rau") si de scheme mentale, majoritatea concepute in copilarie. De obicei, ele nu au
legatura cu realitatea de atunci, cit cu felul in care noi am perceput ca este iubirea.

De ce gindim negativ atunci cind pare ca iubim mai mult?

Pentru a vindeca o boala trebuie mai intii sa acceptam ca sintem bolnavi. Primul pas in a repara o
"problema afectiva" este acela de a recunoaste ca problema este la noi oricit ar parea ca altii ne-o
provoaca. Ce ne face sa gindim atit de negativ tocmai atunci cind pare ca iubim pe cineva mai mult?
De ce aruncam exact asupra acestui om cu invinuiri, cu perceptia ca nu este destul de atent cu noi,
ce ne face sa ne implicam chiar in relatii in care celalalt nu este atent cu noi si blind? Ce ne face sa
credem ca cineva care se poarta urit cu noi sau este indiferent, este iubit peste masura?

Nu sint tocmai acestea indiciile comportamentului pe care-l avem pentru a exprima lipsa iubirii de
sine? Daca alegem sa suferim si sa vedem in altul doar ceea ce nu face, ce-i lipseste, ce nu este
bun, nu alegem suferinta? Daca ne concentram sa-l iubim pe acela caruia nu-i pasa de noi, nu
alegem suferinta? Ba da. Si daca apare cineva care ne-ar putea iubi, nu facem precum Anda? Ne
gindim la celalalt, iubim ce ne lipseste, pe acela care nu este prezent, ignorindu-i pe cei de aici si de
acum? Aceasta nu este tot o alegere prin care aratam ca iubim suferinta, nu omul care ne face sa
suferim?

Si daca iubim suferinta, cum facem sa scapam de asta? Cum scapam de obsesiile noastre care au
un scop vindecator? Obsesiile ne arata ca sintem condusi de un program mental asupra caruia
trebuie sa ne aplecam cu atentie ca asupra unei boli. Acest program a fost creat prin perceptia "eu
nu sint iubit", dar terapia arata ca perceptia profunda este "eu nu iubesc".

Frica de desertul interior

Frica de a constata ca tu esti acela care nu iubeste si nu se iubeste este atit de puternica, incit ea
devine factorul de rezistenta, care creeaza simptome gen: frica de moarte, frica de singuratate, frica
de a renunta la tiparele mentale negative si de suferinta. In fata fricii de desertul interior si a fricii de
a descoperi aceasta perceptie falsa "eu nu iubesc", noi ne cream suferinta si situatii de suferinta,
pina acolo unde sintem dispusi sa pierdem tot ce am vrea sa retinem aproape de noi. Frica de
pierdere si pierderile in sine sint un semn al rezistentei noastre interioare, un semn care arata ca
"alegem, in continuare, suferinta".

Schimbarea perceptiei privind iubirea presupune un proces terapeutic sau autote-rapeutic pe care
trebuie sa-l sustinem cu fermitate, in fiecare ceas, si-n fiecare zi. Schimbarea perceptiei antreneaza
schimbarea unor scheme mentale pe care le-am hranit o viata intreaga, ceea ce inseamna ca ele nu
se vor lasa demolate din doua ginduri si doua propozitii, repetate inainte de culcare, desi au si
acestea sensul lor. Propozitia "ma iubesc si ma accept pe mine asa cum sint; ii iubesc si ii accept
pe ceilalti asa cum sint ei", repetata zi de zi, in locul gindurilor de suferinta si disperare pe care le
avem, in mod obisnuit, va crea curind minuni in jurul nostru.

Cind ne surprindem suferind sau gindindu-ne la nefericirea noastra, ne amintim ca neiubirea de sine
ne viziteaza in virtutea obiceiului mental pe care l-am indragit ani intregi. Atunci trebuie sa
actionam, sa facem ceva constructiv, sa ne gindim la ceva minunat, la soarele de afara, la bucuria
de a trai, la bucuria de a face un lucru cit de marunt pentru cineva. Traumele noastre sint scoase la
lumina prin scenarii de viata care se repeta. Pentru a vindeca o perceptie care a atras trauma in
viata noastra, avem nevoie sa ne dedicam procesului de schimbare a gindirii, a afirmatiilor pe care
le facem despre lume si viata, a sentimentelor care ne atrag spre a retrai scenariul suferintei.