Thomas Mann Doctorul Faustus Ceea ce-l amenita pe om in esenta sa este credinta, care izvoraste tot din hipertrofia

vointei, ca printr-o pasnica eliberare (Martin Heidegger) In romanul Doctor Faustus Thomas Mann preia, desi voalat si apparent prea putin sesizabil in prima parte a cartii, motivul pactului dintre om si puterile intunericului, o tema abordata inca din evul mediu. In roman demonismul se manifesta printr-o spiritualitate maxima, efervescenta a geniului, un extaz al nadirului, o agonie glorioasa a decaderii. Romanul se prezinta sub forma unei biografii in care insa apare evident caracteristici proprii romanului, precum o analiza psihologica a personajelor mergand pana la constructia de dialoguri fictive, si asezarea acestora in diverse ipostaze mai mult sau mai putin posibile. Romanul abunda in terminologii muzicale, dezbateri teologice, filozofice, estetice, politice si stiintifice, in cadrul creat de mondenitatea salonului burghez al Germaniei imperiale, intr-o exaltare a germanismului si al idealului germanic, sfarsind prin criza identitara a perioadei interbelice, accentuata de factorii politici, sociali, nationali si culturali deopotriva. Thomas Mann vede in acest cadru o transformare, o evolutie spre abis, sfarsindu-se in extazul orgiastic al razboiului, al mortii al nebuniei colective, al atrofierii ratiunii si simtamintelor nobile intru triumful vointei de putere. Destinul Germaniei este destinul geniului si se rasfrange in caracterizarea eroului principal, compozitorul Adrian Leverkhn, un destin ce-l urmareste nemilos din inaltimile gloriei, pana in genunile tenebroase ale nebuniei. Se poate sesiza artificialul, superficialitatea acestei transformari, mereu aceeiasi, precum plantele osmotice, care intr-o imitatie a naturii nazuiesc necontenit spre lumina. Eroul se izoleaza de lume pentru a se deda creatiei artistice precum sihastrul intru slava lui Dumnezeu. In intunericul sacru si linistea eterna, muzica si lumina capata aspecte demonice. Permanent sub imperiul inspiratiei, lemnele de sub cazzanul clocotind, intr-o agoniei maladiva atroce, intrerupta de sclipiri ale divinului, evocare a paradisului dinaintea decaderii. In definitiv gloria desarta a stralucirii diavolestii nu este o glorie ce decade in monotonie si platitudine, desi efemera. Este o intensitate maxima a trairilor, o acuitate a simturilor, a spiritului si ratiunii, o perceptie debordanta a infernului in plenitudinea sa, o anihilare a propriei constiinte. Dialogul cu diavolul, am putea zice cu o parte intunecata a sinelui aduce mai degraba cu convorbirea dintre acesta si Ivan Karamazov, decat cu mercantilismul faustian intalnit la Goethe. De fapt diavolul nu prea are de oferit nimic, si nici nu cere nimic altceva decat o confirmare a contractului, pecetluit printr-o cunoastere carnala. Geniul se afla la hotarul interzis al alienarii si al posesiunii demonice, in care intrezarirea mantuirii, nu-i decat o pierderea in marea masa, de identificare a sinelui propriu cu ceilalti, de participare la nazuintele si idealurile colective.

E de preferat adancirea in abisul imaginatiei in tovarasia Necuratului, cu care sa parcurgi intinderi nesfarsite si lumi nebanuite, cordialitate intrerupta uneori de batalii fantasmagorice cu calimara sau franzela(sic) in chip de sacre proiectile, reluandu-se apoi iarasi relatiile de buna vecinatate si tovarasie. Hiperposesia irealului proiecteaza himeric imagini dracesti, coruri febrile de copii palizi si suferinzi, ecourile unei muzicii infernale, ale auditivului tradus vizual asemenea stenografiilor lui Beethoven, esenta muzicala a cuvintelor, a compunerii alfabetice. Eroul aluneca constient de la extaz la agnomie prin refuzarea simtamintelor omenesti ale prieteniei si ale iubirii, o infama dezumanizare, o respingere a bunatatii dumnezeiesti nu doar ca o acceptare a destinului, ci mai mult o complicitate, o conlucrare constienta spre propria distrugere si dezintegrare vazuta nu ca o etapa expiatorie ci o initiere in tainele abisului, apoteoza a decaderii obtinuta prin anihilarea realitatii. Capacitatea intriseca de a depasii limitele devine extriseca, iar eroul incapabil de a mai detine controlul se confunda cu ea, este absorbit de propriul sine. Cunostiintei i se opune imaginarul si inspiratia.

"A stii nu inseamna nimic, a imagina e totul."