Enigma Otiliei de George Călinescu – roman modern obiectiv

-roman de tip balzacian

Repere teoretice Proza românească interbelică oferă un tablou impresionant al

scriitorilor de renume, fiecare ocupându-şi locul pe care îl merită cu prisosinţă, datorită valorii
incontestabile a operei lor, în galeria „Marilor”.
Reprezentanţi ai unor direcţii literare diferite, adepţi ai unor formule literare diverse, observând viaţa
societăţii sub aspecte multiple, din perspectivă obiectivă sau subiectivă, romancierii au contribuit din
plin la eflorescenţa literaturii.
Fie că e vorba de romanul obiectiv al lui Liviu Rebreanu sau de cel subiectiv al lui Camil Petrescu, fie
că ne referim la romanul tradiţional-epopeic al lui Mihail Sadoveanu sau la cel realist-balzacian al lui
George Călinescu, observaţia care se impune este că acestea sunt opere de referinţă ale literaturii
noastre, de o netăgăduită valoare.
Într-o perioadă în care romanele „în vogă” le aparţineau lui Proust, Kafka, Gide, prozatori moderni
„analişti”, George Călinescu se întoarce la romanul de tip balzacian caracterizat prin : „ atenta
observaţie a realului, zugrăvirea unor caractere bine individualizate, gustul detaliului, observarea
umanităţii sub latura ei morală, fresca Bucureştiului de dinaintea primului război mondial, naraţiunea
la persoana a treia, menţinerea naratorului omniscient” ( Gheorghe Glodeanu)
Romancierului îi convine formula literară realistă, mărturisind în acest sens: „Ceea ce conferă
originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental”. Altă dată va opina că „literatura nu
e în legătură cu psihologia ci cu sufletul uman” şi că” obiectul romanului este omul ca fiinţă morală [. .
.]. Când un erou se poartă după instinctele fundamental umane, dar se zbate să se explice complex,
atunci el devine copt pentru roman”. I se pare că „psihologia unui individ devine mai interesantă când
este fixată într-un tip, iar temele romanului nu mai trebuie inventate, ci scoase din îndelungata
observare a literaturii”. Răspunzând la întrebarea „Ce este romanul în linii generale?”, George
Călinescu dă o definiţie clară : „Romanul este un studiu al oamenilor în caracterele lor generale şi
cu particularităţi individuale. Aceşti oameni trebuie să trăiască. Trăiesc ? Bine. Nu trăiesc? – N-
avem de-a face cu un romancier.”
Enunţarea ipotezei Deşi declarat balzacian, roman de esenţă realistă, Enigma Otiliei
cuprinde şi elemente aparţinând romantismului, clasicismului şi modernismului, ceea ce-i conferă
specificitate.Stârnind diverse reacţii şi aprecieri multiple, opera a fost discutată şi reţinută de critica
literară ca o mare şi indiscutabilă reuşită a romanului românesc interbelic, după cum subliniază şi
Gheorghe Glodeanu.
Repere critice Ion Bălu considera romanul o „scriere realistă cu infuzii romantice şi ecouri
ale curentelor de avangardă, asimilate organic într-o compoziţie clasică[. . .], consacrând în câmpul
literelor autohtone indiscutabila vocaţie epică a unui creator, căruia nu i se poate nega efortul de a
transcede banalul cotidian”.
Constantin Ciopraga, care a numit Enigma Otiliei „roman al situaţiilor duble”, scria: „George
Călinescu reţinuse din metamorfozele romanului universal, ca exemplară, formula balzaciană, totuşi, el
e în acelaşi timp un flaubertian. Dezvoltarea logică, subordonată unui plan, caractere semnificative, un
etos generator de dialoguri, în plus o anumită detaşare de lucruri pentru a sesiza esenţele, iată la
Călinescu, în momentul respectiv, un program ce revalida experienţele verificate, în timp ce alţii,
vizând sincronizarea cu limbajul contemporan, erau proustieni”.
Fundamentarea ipotezei Romanul Enigma Otiliei debutează în manieră balzaciană, cu precizarea
lunii şi anului în care se vor desfăşoară evenimentele – începutul lui iulie, 1909 - , precum şi a orei la
care un tânăr venit din provincie va intra în viaţa capitalei şi va pătrunde în casa tutorelui său „cu puţin
înainte de orele zece”.
Precizarea este urmată de o descriere detaliată a străzii Antim, apoi de prezentarea casei ale cărei
„ornamente” sunt surprinse de „ochiul unui estet” (Nicolae Manolescu), la fel de minuţios şi în
descrierea interiorului în care trona un „Hermes de ipsos, vopsit detestabil cu vopsea cafenie”, cu o
scară de lemn ce se sprijinea „pe doi copii de stejar, adulterări donatelliene” cu pereţii ce erau
„grosolan tencuiţi şi zugrăviţi cu şablonul şi cu mâna, imitând picturile pompeiene, şi îndeosebi
porfirul, prin naive stropituri verzi şi roşii”.
Dacă strada prezentând case scunde, cu un singur cat, ridicole prin grandoarea ciubucăriei, prin
amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute din var şi lemn vopsit, părea o „caricatură în
moloz a unei străzi italice”, clădirea în care locuia Giurgiuveanu era o imitaţie a „celui mai antic stil”,
având „console, frontoane şi casetoane vopsite în ulei cafeniu”. Descrierile acestea detaliate pregătesc
contactul cu locatarii, asupra cărora s-a atras, discret atenţia: pot fi caricaturi sau „imitaţii” ale unor
fiinţe reale, normale. Ca într-un veritabil tablou de gen, sunt prezentaţi membrii celor două familii
înrudite, Giurgiuveanu şi Tulea, iar în afara acestora – Pascalopol. Fizionomiile, îmbrăcămintea,
gesturile, reacţiile verbale, mimica sunt surprinse prin aceeaşi tehnică balzaciană ce acordă importanţă
amănuntului prin care se anticipează trăsături de caracter, impresia de verosimilitate fiind deosebit de
puternică. De exemplu, răutatea „absolută” a surorii lui Giurgiuveanu, „tanti Aglae”, este sugerată prin
„gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi scurt, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o
slăbire bruscă”, prin „o faţă scrutătoare” şi prin glasul „arţăgos şi răguşit”. În casa veche şi cu aspect
ruinat locuiesc – exceptând-o pe Otilia şi mai târziu, pe Felix – indivizi „vechi” şi „ruinaţi”, fizic şi
material (adică „nimeni”, după spusele lui moş Costache), zgârciţi şi snobi.
Dacă cele două planuri narative ale romanului urmăresc, pe de o parte, societatea bucureşteană (mediul
mic-burghez) la începutul secolului al-XX-lea, iar, pe de altă parte, iubirea adolescentină a celor doi
orfani, Felix şi Otilie, firele narative se desfăşoară în jurul unor destine: al lui Felix, al lui Stănică, al
Otiliei. Aceasta permite abordarea romanului din mai multe puncte de vedere: ca o cronică de familie,
ca roman al unui învingător sau al unui parvenit. Se conturează astfel una dintre temele balzaciene,
aceea a familiei, care implică şi problema unei moşteniri (ca în Eugénie Grandet şi Père Goriot,
cunoscutele romane ale lui Balzac). Romanul înfăţişate viaţa lipsită de orizont a membrilor familiei,
relaţiile dintre rude, de cele mai multe ori tensionate, dorinţele refulate, suspiciuni, intrigi. Moştenirea
este aceea care declanşează patimi, agită spirite, incită la răzbunări.
Aceasta este mobilul discordiei dintre Aglae Tulea şi fratele ei, Giurgiuveanu, este speranţa Auricăi, ce
visează să se mărite – lucru posibil numai dacă ar fi avut zestre - , este şansa lui Stănică de a-şi
deschide un birou de avocatură. Singurii îndreptăţiţi, Felix şi Otilia, nu sunt preocupaţi de moştenire,
fiind interesaţi de soarta lui moş Costache. Scena „invadării” casei bătrânului bolnav, pentru ca nu
cumva să dispară averea, este tragicomică, dar admirabilă în intenţia de a surprinde grotescul
suprarealist în dialogul „surzilor”, fiecare urmându-şi gândul, fără nicio legătură cu replicile celorlalţi,
după ce s-au ospătat, fără jenă, din proviziile bătrânului: „Ce umblaţi cu scârbe de-aste mici – strigă
acesta [Stănică] – daţi pahare de-alea mari de cristal, să simt gustul vinului” sau „Taie mai gros –
protestă Stănică - , să simţi ce muşti[. . .] Ăsta e salam de Sibiu veritabil, salam fin, de unde naiba l-
aveţi, Otilio?” [s.n]. Trăirea instinctuală a ginerelui Aglaei este subliniată prin repetarea verbului „a
simţi”.
O scenă de familie la fel de elocventă, dar diferită de aceasta, este surpinsă de ziua mătuşii Agripina,
interiorul casei acesteia find descris mai mult decât detaliat, dacă avem în vedere până şi prezentarea
unor farfurii – mărime, formă, desen, culori - , a rafturilor cu obiecte casnice care vizează un alt mod
de viaţă. Relaţiile familiale sunt cordiale şi, chiar dacă Stănică e sărac şi limbut, dovedind o
familiaritate obraznică, rudele lui – senatori, proprietari bogaţi, femei frumoase, elegante şi rafinate – îl
acceptă, fără superioritatea caracteristică celor „ajunşi”.
Frescă socială Romanul oferă, astfel, o amplă „ frescă a Bucureştiului de dinaintea
primului război mondial”( Gheorghe Glodeanu), surprinzând medii de viaţă diferite, redate veridic,
în imagini de mare autenticitate, ceea ce îndreptăţeşte afirmaţia că scriitorul realist este un istoric al
moravurilor. Plecând de la experienţe de viaţă, acesta – deci şi Călinescu – creează un univers
verosimil, în care se mişcă oameni vii.
Omniscienţa şi omniprezenţa naratorului Scriitorul devine o voce auctorială care, omniscientă
şi omniprezentă fiind, ştie totul despre fapte şi oameni, prezentând obiectiv relaţiile de familie: frate-
soră; unchi-nepot; tată-fiică; mamă-copii; soţ-soţie; relaţiile dintre stăpân şi slugi: moşierul Pascalopol
şi slugile de la moşie; relaţiile dintre proprietari – Giurgiuveanu – şi chiriaşi; relaţiile dintre
binefăcători, precum generalul, şi curtezane, ca Georgeta. Naratorul îşi conduce cititorul prin capitală,
însoţindu-l pe Giurgiuveanu sau pe Felix, poposeşte la conacul lui Pascalopol sau la casa acesuia din
Bucureşti; îl urmăreşte pe Stănică în aşteptarea unei şanse şi pe Aurica în căutarea unui bărbat; ştie
despre „aventura” lui Felix cu Georgeta şi despre căsătoria lui Titi cu Ana Sohaţchi, o înfăţişează pe
Otilia urmându-şi destinul, după ce călătorise la Paris, comentează, ca într-un rezumat, anii de formare
a lui Felix, ajuns medic strălucit, bogat, cu o sănătoasă poziţie socială.În final îl lasă pe Stănică Raţiu
„să se bucure” de averea obţinută prin furt. Acţiunea prezentată este decupabilă în secvenţe
cinematografice şi e suficient să le amintim pe cele referitoare la Felix, la intrarea în lumea verosimilă
a romanului (venirea în casa lui Giurgiuveanu, întâlnirile cu Otilia – în cameră, în bucătărie, în grădină
- , vizita în casa lui Pascalopol, la conac, vizita la Aurica, întâlnirea cu Georgeta şi generalul, ultima
noapte petrecută cu Otilia) până la secvenţa finală a întâlnirii cu Pascalopol.
Tipologia Referitor la tipologia călinesciană, Constantin Ciopraga preciza că se
poate vorbi de o „tripartiţie” a personajelor, ca într-o altă Cina cea de taină, că fiecare personaj are o
mască „pereche” şi că multe dintre acestea sunt atinse de „neraţiune” (deraison). De exemplu, patima
lui Giurgiuveanu pentru bani este „o fixaţiune”, acesta nefiind un avar „autentic”: îi place să se
hrănească bine, apelează la doctori când este bolnav, se îmbracă elegant ca să-şi impresioneze chiriaşii,
ţine o servitoare. Otilia este o „excentrică” ce dispreţuieşte normele: „Papa, tu ştii bine că eu te iubesc,
dar negrul nu-mi stă bine. [. . .] A doua zi aruncă doliul şi umblă după jurnalele de modă”.Ea trece
brusc de la o stare la alta, fiind imprevizibilă. Aurica, obsedată de măritiş, plânge, cântă despletită în
faţa oglinzii, se vopseşte violent şi face „turnee” pe Calea Victoriei.
Personajele sunt tipuri umane, „ caractere umane bine individualizate” (Gheorghe Glodeanu): avarul
– Giurgiuveanu, parvenitul – Stănică, retardatul – Titi. Felix este intelectualul în formare, „voinţa de a
învinge” şi, în cele din urmă, învingătorul. Otilia este un personaj atipic, fiind un caracter în formare,
„oferind” multe chipuri (aşa cum oglinzile din camera sa o surprind în mod diferit – fizic – iar
descifrarea partiturilor muzicale interpretate la pian îi dezvăluie trăirile intense, contradictorii), în
funcţie de cei care o „receptează” şi-i „interpretează” gesturile, atitudinea, comportamentul.
Stănică Raţiu este cel mai mobil dintre personaje, este un „ferment” al familiei pe care o ţine, mereu,
în mişcare. Avocat fără procese, se distinge printr-o superioară abilitate; calculat, cabotin şi cinic,
Stănică îşi diversifică „mijloacele” de luptă, „atacând” pe mai multe fronturi, făcându-se util, fără să-i
ceară nimeni acest lucru, dând şi cerând sfaturi, spionând şi trăgând cu urechea. El este un impostor ce
„îmbracă” măşti diferite, în funcţie de interlocutor: este declamator cu Otilia, grijuliu cu Aurica,
tolerant cu Titi, umil faţă de Pascalopol, politicos cu Aglae, prevenitor cu moş Costache, prietenos cu
Felix, colportor de veşti pentru toţi, imaginându-şi tot felul de combinaţii din care ar putea câştiga. Se
iubeşte pe sine, mai mult decât pe orice altă persoană cunoscută, îşi disimulează intenţiile, promovând
o „filosofie” de viaţă pe care o face cunoscută oricui vrea să-l asculte: „. . .superficialitatea e o boală
naţională, de aceea nu progresăm”, „. . .vax suflet! prostii!prejudecăţi ca să se îndoape popa cu
băncuţe”.
Pascalopol e omul de lume, cultivat şi manierat, al cărui mic „vicu” este Otilia, pentru care nutreşte
sentimente de dragoste virilă, dar şi de protecţie, deoarece şi-ar fi vrut-o fiică, dar şi soţie, asumându-
şi riscul căsătoriei cu o tânără ce i-ar fi putut fi, foarte bine, copil. Era imposibil ca Otilia să nu se
simtă atrasă de rafinamentul şi bunul lui gust, de bunătatea lui – nu întotdeauna dezinteresată - , de
generozitatea fără limite, când era vorba să satisfacă un capriciu. Experienţa de viaţă îl face să aibă
răbdare, să „joace” o scenă a umilinţei faţă de Felix, asumându-şi rolul prietenului matur şi înţelept,
dându-i de înţeles tânărului că nu este o ameninţare pentru dragostea lui juvenilă: „Când iubeşti o
femeie, ia banii de la cel bătrân şi-i dă celui tânăr”, trezind simpatia şi compătimirea acestuia.
Felix e un luptător, pentru el, cariera e cea mai importantă, chiar dacă nu-şi dă seama, crezând că
iubirea pentru Otilia este covârşitoare: „Nu pot suferi ideea de a nu însemna nimic în viaţă, de a nu
contribui cu nimic la ea, de a nu-mi lega numele de ceva. [. . .] Mi-e frică să rămân egal cu Titi, cu
Stănică, cu ceilalţi, să mă confund cu ei, să fiu, prin forţa împrejurărilor, silit să mă aplec în faţa lor.[. .
.] Singura carieră în care pot ajuge în frunte este aceea ştiinţifică. Şi zicând acestea strânse pumnul şi
privi fix înaintea lui” [s.n]. Gestul este mai mult decât elocvent, indicând ambiţia, voinţa şi hotărârea
de a face totul pentru reuşita în viaţă, ceea ce se va întâmpla. Felix ajunge profesor universitar,
specialist cunoscut, autor de memorii şi de comunicări ştiinţifice, colaborator la tratate de medicină cu
profesori francezi. Printr-o căsătorie strălucită intră într-un cerc de persoane influente. Spiritul lui
creator a înfrânt nepăsarea şi impostura celor din jur, depăşind oorizontul limitat al acestora.
Otilia este o tânăra ce „amesteca o seriozitate rece, blazată cu cele mai teribile copilării”.Ea se
consideră superficială, dar dovedeşte maturitate în gândire, îl iubeşte pe Felix, realizând, însă, că nu
poate fi „tovarăşa aspiraţiilor lui”, dar se simte, inexplicabil, atrasă de fermecătorul Pascalopol. De
aceea, este greu de surprins („Otilia, tu-mi scapi întotdeauna printre degete”, va spune Felix) şi de
încadrat într-o tipologie, în cazul ei pluriperspectivismul sau reflectarea poliedrică (în oglinzi) fiind
modalitatea de caracterizare specifică.
Prezentarea lui Pascalopol, a lui Felix şi a Otiliei ca personaje deosebite şi unite printr-un destin nu
este întâmplătoare, deoarece acestea pot fi răsfrângeri ale eului călinescian, ale nevoii lui de a trăi într-
un orizont afectiv. Lirismul îndrăgostitului Felix se întâlneşte cu pragmatismul îndrăgostitului
Pascalopol: „Prejudecăţi eu n-am, şi nici dumneata n-ar trebui să ai, ca fată modernă. Sunt lipsit de
orice ocupaţie şi aş fi vesel să-ţi ţin de urât , să te ocrotesc. Eşti liberă, ai bani, nu-mi datorezi nimic [. .
.]. Dar să ştii că vechiul dumitale prieten ţine la dumneata şi te va primi cu braţele deschise oricând şi
în orice condiţii. Fericirea va fi numai a mea” [s.n]. Amândouă se întâlnesc în mărturisirea autorului:
„Otilia , c’est moi! Este fondul meu de ingenuitate şi copilărie; este eroina mea lirică, proiecţia mea în
afară”.
Elemente clasice Roman balzacian, de observaţie realistă a societăţii într-un
anumit moment al evoluţiei sale, Enigma Otiliei va înfăţişa ceea ce Eugen Simion numea „grandiosul
disciplinat”. Elementele de factură clasică apar în stabilirea tipurilor umane implicate în povestea unei
moşteniri, spusă prin naraţiune, dar apelându-se şi la dialog, ceea ce dramatizează istorisirea în sine.
Armonia construcţiei este evidentă, ca şi arhitectura narativă solidă ce implică simetria, dacă ne
gândim la casa lui Giurgiuveanu care îi apare lui Felix „cu zidăria crăpată şi scorojită în foarte multe
locuri. [. . .] cu un grilaj înalt şi greoi de fier ruginit şi căzut puţin pe spate, [. . .] cu o poartă mare cu
două aripi, legate cu lanţ” – scena sosirii în Bucureşti – şi la imaginea aceleiaşi case de la sfârşitul
romanului: „. . .casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ şi curtea
toată era năpădită de scaieţi. Nu mai părea să fie locuită”. Un prolog, douăzeci de capitole şi un dublu
epilog au prezentat destine paralele, într-un perfect echilibru.
Elementele romantice Capacitatea de a transfigura poetic realitatea şi de a o duce în
planul visului, al iluziei, subliniind sensibilitatea romancierului, ţine de romantism. În contrast cu
atmosfera vetusă, îmbâcsită de fum de ţigară din casa lui Giurgiuveanu sau cu mirosul greoi al
„vopselor” lui Titi, din casa Aglaei, se află cerul înalt şi pur al Bărăganului, spaţiile largi „mirosind” a
prospeţime; între „fumul proaspăt, gros, care trecând din lumină în umbră semăna cu norii repezi ai
unei frutuni” din odaia în care se jucau cărţi şi „vântul cald, masiv ca o undă marină, sporit de
alergătura trăsurii, în timp ce Otilia aspiră cu nările desfăcute mirosul câmpului”, antiteza romantică
este mai mult decât elocventă.
Spaţiului închis, înţesat de mobile şi de lucruri inutile, i se opune întinderea fără sfârşit a Bărăganului,
ce pare plasat într-un timp mitic, proporţia dintre lucruri devenind ireală: „un cal ieşit pe neaşteptate la
marginea câmpiei părea gigantic, iar opilul ce-l mâna din urmă cu o nuia – un ciclop”. Bărăganul era o
câmpie aşa de plată şi de întinsă încât nu i se vedea nici o margine: „Pluteau pe o mare galben-verzuie,
în care valurile prea înalte împiedicau ochii să treacă linia orizontului”. Peisajul romantic invită la
visare; amurgul se apropie o dată cu „soarele uriaş de aramă ce se lasă în jos, înroşit, pe zare”, în timp
ce apele heleşteului, negre şi liniştite, se „sprijineau pe un pâlc de sălcii şi de păpuriş, tăiat asemenea
unei perii”. Câmpul luminat de lună îi îndeamnă pe cei doi tineri să rămână în atmosfera unică de
frumuseţe, care le umple sufletul de linişte sfântă. În vârf de căpiţă, cu braţele sub cap, priveau cerul
unde „ca printr-o ocultă corespondenţă pulberea de stele de pe cer îşi schimba ţesătura mereu, aşa cum
şi-o schimbă o spumă fină de săpun care se topeşte. Unele stele luceau mai repede, altele se stingeau,
şi mişcarea continua mereu, ca fierbere”. Este o descriere romantică de pură frumuseţe.
De un lirism suav sunt paginile care o înfăţişează pe Otilia intrepretând cu fineţe bucăţi banale ca
Chanson russe, cu vigoare şi furtunos Rapsodia ungară a lui Liszt sau cu dăruire şi gingăşie Folie
d’Espagne de Corelli. Romantică este povestea de iubire neîmplinită a celor doi tineri, „romantică”
este Otilia, prin aura de mister ce-o înconjoară, prin frumuseţea marcată de ochi albaştri (albastru este
culoarea preferată a romanticilor) şi plete inelate, prin gingăşie şi feminitate, prin exuberanţa şi dorinţa
de a fi liberă, nesupusă nici unei constrângeri. Accente romantice ascunde şi comportamentul lui
Pascalopol, care are înfăţişarea unui „boier” de altădată, rafinat şi bogat, cu o existenţă uşor boemă,
liber să trăiască aşa cum vrea, partener al Otiliei în evadările „în lumea largă”, cât timp îi va permite
vârsta. Recunoaşte că este un sentimental şi se comportă ca atare.
Elemente moderne Metoda balzaciană de creaţie îşi subordonează şi procedee
moderne, relevabile mai ales de complexitatea sufletească a personajelor, străină prozei balzaciene.Prin
analiza complicatelor meandre sufleteşti se ajunge la concluzia că: „Ceea ce e admirabil, prin analiză,
devine condamnabil”, sunt înfăţişate psihologii incerte, reacţii derutante (ca ale lui Titi, care nu mai
vrea să convieţuiască nici în ruptul capului cu Ana Sohaţchi, nevasta lui), comportamente
contradictorii (ca al Auricăi în momentul în care Otilia îi lasă pianul). Naratorul prezintă procese pihice
în evoluţie, cum este alienaţia lui Simion, care se crede, la un moment dat, Iisus Hristos, îşi reneagă un
copil şi trăieşte stări agonice urmate de stări exaltate, până ce va fi internat, în urma unei crize de
demenţă; tot naratorul realizează veritabile fişe clinice, în care observă formele de manifestare a
imbecilismului (în cazul Titi) sau obsesiei (în cazul Auricăi), ca urmări ale „unei eredităţi încărcate”.În
plus, răspunsul dat de Giurgiuveanu lui Felix: „Nu cunosc, aici nu stă nimeni” şi dialogul membrilor
familiei Tulea în prezenţa bolnavului trimit la absurdul suprarealist.
Până la urmă, derutat e comportamentul lui Pascalopol, care acceptă apropierea lui Felix de Otilia,
chiar dacă familiaritate tinerilor îi provoacă mâhnire, sau Otiliei, care, deşi pretinde şi mărturiseşte că-l
iubeşte pe Felix, se duce la Paris cu Pascalopol şi se căsătoreşte cu acesta.
Concluzii Toate acestea duc la concluzia că romanul călinescian se înfăţişează ca o sinteză
a elementelor amintite, detectabilă şi în modalităţile compoziţionale prezente: naraţiunea (prin care
este urmărită, coerent, povestea unei moşteniri), descierea (pur decorativă , ca aceea a Bărăganului,
simbolică, precum a prezentării interioarelor sau faţadelor, portretistică, admirabile portrete fiind al
Otiliei, al Aglaei, al lui Giurgiuveanu sau Pascalopol), dialogul (care face din naraţiune o reprezentaţie
scenică, imprimând dinamism discursului epic).
Deşi romanul e considerat balzacian prin „atenta observaţie a realului, zugrăvirea unor caractere bine
individualizate, gustul detaliului, observarea umanităţii sub latura ei morală, fresca Bucureştiului de
dinaintea primului război mondial, naraţiunea la persoana a treia, menţinerea naratorului omniscient”
( Gheorghe Glodeanu), acesta vădeşte şi influenţe din Stendhal (cuplul Pascalopol, vârstnicul, Otilia,
tânăra, amintind de cuplul Madame de Renal, vârstnica, şi Julien Sorel, tânărul), în privinţa analizei
sentimentului de iubire (incluzând şi gelozia), din Flaubert (şi e suficient să amintim replicile identice:
„Madame Bovary c’est moi” şi „Otilia c’est moi”) sau Dickens (prin descrierea minuţioasă a mediului
de viaţă).