Motto: ...avem a face cu un product al sovinismului si nu cu unul al stiintei... A.D.

Xenopol

Cu nouazeci de ani in urma, in 1913, iesea de sub tipar la Bucuresti un op impresionant prin volumul sau neobisnuit (1152 p.!), care marturisea despre marimea efortului, dar si despre ambitia nemasurata a autorului de a reconstitui perioadele cele mai timpurii ale istoriei noastre cu alte mijloace si in alt sens decit o faceau savantii acelei vremi. Cartea se numea Dacia preistorica, iar autorul, Nicolae Densusianu, raposat cu doi ani mai inainte, avea sa devina tocmai prin aceasta opera una dintre personalitatile cele mai controversate din istoriografia romaneasca moderna. Meritele sale stiintifice ii fusesera recunoscute inca din timpul vietii, fiind ales la 1880 membru corespondent al Academiei Romane, dar ele priveau in esenta studiul istoriei medii si moderne a romanilor, careia i-a dedicat publicatii solide, valoroase. In ultimele trei decenii ale vietii, inspirat de ideea patriotica de a pune in valoare vechimea poporului roman ca argument in slujba emanciparii sale nationale, Densusianu a abordat fara insa a avea pregatirea de specialitate necesara domeniul preistoriei. Rezultatele obtinute deja in vremea sa prin sapaturile arheologice intreprinse de Cezar Bolliac sau cele sintetizate in opera de mare eruditie istorico-arheologica a lui Grigore Tocilescu, Dacia inainte de romani (1880), i se vor fi parut insuficiente, desi impingeau inceputurile acestei istorii cu milenii inapoi fata de primele marturii scrise ale parintelui istoriei, Herodot. Densusianu a crezut ca mai utile pentru demersul sau erau izvoarele scrise greco-romane, in special cele de natura mitologica, si, nu mai putin, traditiile populare romanesti, adunate in mare masura de el insusi prin metoda chestionarelor. Efortul sau considerabil de documentare nu l-a dus insa la o reala competenta, la insusirea metodelor proprii acestor atit de diferite materii si, de aceea, cartea sa era depasita stiintific inca inainte de aparitie. In ultima instanta, fatala i-a fost adormirea spiritului critic in incercarea sa de a demonstra cu orice pret ideea fundamentala preconceputa a acestei carti. De aceea, verdictul istoricilor, arheologilor, lingvistilor si al altor specialisti a venit imediat si a fost necrutator. In editia a II-a a Istoriei romanilor din Dacia Traiana (1914), A.D. Xenopol aprecia ca opul lui Densusianu contine numai o ingramadire de date traditionale, fabule, povesti si poezii poporane, fara nici o baza serioasa istorica, iar Vasile Pirvan, la rindul sau, in Getica (1926) amintea in trecere de N. Densusianu si de romanul sau fantastic Dacia preistorica, plin de mitologie si de filologie absurda, care la aparitia sa destepta o admiratie si un entuziasm nemarginit printre diletantii romani in arheologie. Xenopol este si autorul unei lapidare si severe evaluari a ideii fundamentale a Daciei preistorice: Teoria autorului ca dacii ar fi inchegat intiia civilizatie a omenirei arata ca avem a face cu un product al sovinismului si nu cu unul al stiintei. Intr-adevar, ideea care l-a obsedat pe Densusianu si care ii obsedeaza inca pe epigonii acestuia este aceea ca regiunea carpato-dunareana ar fi fost inca de pe la 6000 i.Hr. leaganul unei mari civilizatii, al civilizatiei pelasgice, si, totodata, locul de nastere al mai tuturor popoarelor, limbilor si civilizatiilor din Europa, Asia Anterioara si nordul Africii. Vreme indelungata, mai mult de un mileniu, un presupus imperiu pelasgic si-ar fi intins granitele de la Atlantic pina in Mesopotamia si India, de la Baltica pina in Sahara, iar dinastii sai nu ar fi fost altii decit zeii Uran, Saturn, Hermes, Marte etc. Toate civilizatiile de seama ale Antichitatii: mesopotamiana, egipteana, greaca si romana ar avea astfel origini carpato-dunarene. Pelasgi deci vorbitori ai uneia si aceleiasi limbi ar fi fost in egala masura tracii, getii si dacii, sarmatii iranieni,

etruscii si latinii, germanii si baltii etc. In incercarea de a-si fundamenta originala teorie, Densusianu a procedat impotriva tuturor principiilor si regulilor stiintei. Sursele de informatii (mitologia antica greco-romana, traditiile si legendele romanesti, materialul lingvistic, in special cel toponimic si onomastic, o serie de monumente arheologice reale, dar mai ales cele imaginare in realitate jocuri ale naturii) au fost abuziv interpretate, in fapt inghesuite cu forta in scenariul istoric preconceput. Pe baza unor vagi, indepartate sau nereale, in orice caz irelevante asemanari de nume, toti zeii si eroii mitologiei grecoromane, toate locurile legate de legendele lor s-ar fi plasat la Dunare si in Carpati. Prin la fel de dubioase asemanari se faceau legaturi false cu eroii traditiilor si ai folclorului romanesc. Iata doar citeva dintre miile de exemple care ar putea fi date: Atlas=Alutus=Olt=Muntii Oltului; Pharanx=Paring; Colchis=Colti (Buzau); Phasis=Buzau; Terrigenae=Tirighina; Ardalos=Ardeal; Zalmoxis=Zeul Mos; Latona=Letea; Selene=Sulina; Saturn-Noe-Novac etc. etc. Printr-o asemenea metoda, care ignora total legile lingvisticii, Densusianu credea ca poate argumenta concluziile cele mai neverosimile. Procedind la fel in arheologie, monumente corect datate si atribuite etno-cultural inca din vremea sa au devenit ad-hoc monumente pelasge ale unui trecut legendar, greu de fixat in timp, de exemplu valul de epoca romana tirzie cunoscut sub numele de Brazda lui Novac, tezaurul gotic de la Pietroasa, cetatea dacica si apoi romana de la Tirighina-Barbosi (aceasta din urma atribuita argonautilor!). Movilele funerare de pamint au fost interpretate ca prototipuri ale piramidelor egiptene, iar cetatile dacice din vremea lui Burebista au fost puse la originea constructiilor ciclopice miceniene (care sint cu peste o mie de ani mai vechi!). La fel de absurd, monumente sau jocuri ale naturii, de regula stinci erodate de vint si ploi, cum sint cele din Bucegi (Omul, Babele), din Ceahlau sau din Muntii Buzaului, au fost identificate impotriva evidentei cu imaginare statui, altare, sanctuare sau alte monumente ale religiei si mitologiei pelasge. Daca ar fi luata in serios, teoria pelasgica ar avea consecinte considerabile, dintre cele mai grave, atit pentru istoria nationala, cit si pentru cea universala. Pentru romani, teoria lui Nicolae Densusianu inseamna negarea procesului lor de etnogeneza, care in opinia marii majoritati a lumii savante este intemeiat pe simbioza daco-romana. Limba romana nu ar fi o limba neolatina, rezultata din romanizarea substratului bastinas, ca atitea alte limbi romanice din Europa (franceza, spaniola, portugheza), ci ar fi doar o continuare a limbii pelasgice din Carpati. Latina, care sta la baza limbii romane, nu ar fi fost implantata in Dacia o data cu cucerirea si colonizarea traiana, asa cum cred toti lingvistii si istoricii romani si straini, ci s-ar fi nascut chiar aici, intr-un trecut indepartat, nebulos, pentru a ajunge abia ulterior sa fie vorbita in Italia si in alte parti ale Europei, in urma unor ipotetice migratii pelasgice. Ciudata ipoteza, prezentata de N. Densusianu si de epigonii sai mai vechi sau mai noi drept o certitudine, se afla intr-o contradictie ireconciliabila cu conceptia dominanta despre formarea limbii si poporului roman, sustinuta de cei mai mari istorici si lingvisti romani si, cu putine exceptii, in general acceptata de cercetarea internationala. Asa cum aratam mai sus, teoria lui Densusianu a fost respinsa de cercetarea calificata romaneasca in intregul ei, incepind cu Xenopol si Pirvan, ca o enorma eroare de conceptie si metoda (Radu Vulpe), iar stiinta internationala, din fericire, a ignorat-o cu desavirsire. Ea a provocat, in schimb, o explicabila fascinatie in rindul diletantilor, in special intre aceia la care interesul pentru istorie avea la origine un puternic resort nationalist. Asa se explica faptul ca perioadele de inflorire a tracomaniei (termen introdus in 1941 de Serban Cioculescu, care critica fervoarea naiva a aderentilor acestui curent) au

coincis cu vremurile de accentuata manifestare a nationalismului in viata politica romaneasca. In perioada interbelica, cind extrema dreapta in ascensiune s-a folosit necontenit de sloganurile ortodoxiei si ale unui romanism redus de preferinta la originea si substanta sa bastinasa, dacica, intilnim primele incercari de resuscitare a densusianismului. Ele erau datorate, evident, unor diletanti precum doctorul N. Lupu sau scriitorul I.Al. BratescuVoinesti, iar impactul si sansele lor de succes erau inca foarte reduse intr-o tara in care stiinta istorica, precum si cultura istorica populara erau puternic marcate de puternica personalitate a unor adevarati savanti, precum Nicolae Iorga si Vasile Pirvan. Altfel au evoluat lucrurile in vremea comunismului. La inceput, in obsedantul deceniu, doctrina marxist-leninista atotputernica materialismul istoric punea pe primul plan factorul social in interpretarea istoriei, iar asa-numitul internationalism socialist, in fapt politica de sovietizare si rusificare a tarilor satelite, inclusiv a istoriei si culturii lor, interzicea practic orice manifestare nationalista in acest domeniu. O usoara preferinta oficiala pentru fondul dacic, care se putea explica prin idiosincrazia fata de vestul capitalist, identificat pentru nevoile cauzei cu imperialismul roman, nu a mers atit de departe incit sa incurajeze eventuale manifestari tracomane. Acestea aveau sa izbucneasca si sa se multiplice ingrijorator in ultimii 10-15 ani anii de criza ai regimului national-comunist. In timp ce Nicolae Ceausescu, in special din motive de oportunitate politica externa, evoca in discursurile sale oficiale dubla origine, dacica si romana, a poporului roman, mai multe campanii propagandistice de consum intern (1980: 2050 de ani de la crearea primului stat geto-dac centralizat si independent al lui Burebista; 1985: 2500 de ani de la primele lupte ale getilor pentru independenta) au fost menite sa exacerbeze prin glorioasele traditii dacice mindria nationala si devotamentul pentru Conducator. Tot atunci, dupa esecul incercarii de a impune o linie accentuat nationalista in tratatul de Istoria Romaniei (proiect abandonat in 1980, datorita rezistentei majoritatii autorilor), intr-un tratat alternativ, coordonat militareste de generalul Ilie Ceausescu, Istoria militara a poporului roman (vol. I, Bucuresti, 1984), se vorbea despre trupele de ocupatie romane care au adus daune materiale si morale mari poporului dac, popor care, desigur, nu s-a impacat nici o clipa cu situatia in care se gasea si in tot acest timp a dus o lupta dirza, tenace, permanenta, soldata in cele din urma cu eliberarea teritoriilor ocupate si reintregirea Daciei in hotarele ei firesti. In aceste conditii, nu mai surprinde faptul ca aproximativ in acelasi timp, pentru intiia oara in perioada postbelica, au reaparut in scena diletantii tracomani, constituind o istoriografie neoficiala, paralela, slujind in fapt politicii nationaliste a regimului. Nu mai poate surprinde nici faptul ca un nucleu tracoman important, avindu-i in frunte pe istoricii miscarii muncitoresti si comuniste I. Popescu-Puturi, N. Copoiu si A. Deac, s-a aflat chiar in Institutul de Stiinte Istorice si Social-Politice (ISISP) de pe linga CC al PCR In sfirsit, din aceasta perspectiva, ne apare normal faptul ca marele guru al tracomaniei anilor 80 a fost bogatul om de afaceri romano-italian Iosif Constantin Dragan, editorul si proprietarul fituicii Noi Tracii, suspectat de presa libera romaneasca si straina de a fi fost agent de influenta al regimului ceausist. Intr-o tara in care, in particular in domeniul istoriei, orice cuvint tiparit era cenzurat, toleranta de fapt, incurajarea de care s-au bucurat produsele pseudostiintifice ale tracomanilor, difuzate fara restrictii, uneori in tiraje de masa (de exemplu in revistele Flacara sau Saptamina culturala a Capitalei) arata ca ele raspundeau direct sau indirect, constient sau inconstient, la comanda sau voluntar, liniei politice a momentului.

Cu atit mai surprinzatoare la o prima vedere ne apare astazi reinvierea tracomaniei, manifestarea sa tot mai activa si agresivitatea sa sporita dupa decembrie 1989. Desigur, libertatea de opinie si de exprimare cistigata prin Revolutie a constituit conditia favorabila a aparitiei a numeroase astfel de produse parastiintifice, iar interesul pentru senzational intretinut de atunci incoace de mass-media explica pina la un anumit punct succesul mediatic al noului val tracoman. In joc sint si mijloace financiare considerabile, fara de care cele patru asa-zise congrese internationale de dacologie, gazduite in 2000-2003 de luxosul Hotel Intercontinental din Bucuresti, nu ar fi reusit probabil sa-si atraga participantii diletanti din Romania, din Republica Moldova si din rindurile emigratiei romanesti din SUA. Fara acesti bani, nici monumentele dedicate lui Burebista, lui Nicolae Densusianu si tablitelor de la Tartaria nu ar fi putut fi ridicate si inaugurate cu fastul dorit de initiatori. Adevarata comunitate stiintifica romaneasca (cu doua-trei inexplicabile exceptii), precum si cea internationala au pastrat o distanta prudenta fata de noile si ostentativele manifestari ale tracomaniei/dacomaniei. Prudenta lor a fost justificata, inca de la inceput, nu numai de antecedentele unor participanti cu vechi state de serviciu (I.C. Dragan, A. Deac, P. Tonciulescu, Ion Gheorghe), ci si de sloganurile cu puternic iz politic-nationalist sub semnul carora aveau sa se desfasoare aceste evenimente. Titlul sub care ziarul Curierul National din 16 august 2001 relata despre al II-lea congres de la Hotel Intercontinental vorbeste de la sine: Adevarul despre rolul daco-rominilor ca popor primordial si formator in Europa. El a fost extras din expunerea noului guru al tracomanilor, romano-americanul N. Savescu (mai departe citat N.S.). De profesiune medic, N.S. este presedinte al unei societati numite Dacia Revival International din New York, organizator al congreselor amintite si al unui site de web (www.dacia.org) care ii reprezinta in detaliu persoana, activitatile, mesajele, opera si chiar preferintele muzicale, puse la dispozitia amatorilor (evident, Imnul Dacilor, Imnul Tinerilor Vlahi si Marsul dacic!!). N.S. este mai ales autorul cartii Noi nu sintem urmasii Romei (tiparita in conditii de lux, deja in doua editii), carte care, prin titlu si tonul agresiv, se recomanda a fi noul manifest al tracomaniei/dacomaniei. In noul val se inscrie si conf. dr. G.D. Iscru (mai departe citat G.D.I.), istoric de profesie, care, aidoma inaintasilor Densusianu, Copoiu si Deac, pare sa fi renuntat la preocuparile ce l-au consacrat (istoria moderna a romanilor) in favoarea a ceea ce el numeste istoria mitologica parte componenta a istoriei nationale. Cartea sa, ajunsa la o a treia editie, poarta si ea un titlu-manifest: TRACO-GETODACII, natiunea matca din spatiul carpato-danubiano-pontic. G.D.I. trateaza in general aceleasi teme si, desi este mult mai scolit decit N.S., le rezolva in acelasi stil, cu aceeasi lipsa de profesionalism. In fond, cele doua carti sint atit de asemanatoare intre ele si au atit de multe lucruri in comun cu intreaga literatura tracomana de la N. Densusianu la I.C. Dragan, de la Ion Gheorghe la A. Bucurescu, de la P. Tonciulescu la N. Miulescu (si altii asemenea, cititi si citati infinit mai des decit Hasdeu, Tocilescu, Odobescu, Xenopol, Iorga sau Pirvan!), incit pot fi considerate pe deplin reprezentative pentru fenomenul in discutie. In ideea de a intelege mai bine acest fenomen, asumindu-ne riscul de a ignora sau nedreptati pe unul sau altul dintre epigonii lui Densusianu, discutia de fata se va concentra pe ceea ce ni se pare a fi semnificativ in cartile amintite. Mai intii trebuie spus, daca mai era nevoie, ca, la fel ca si toti ceilalti, N.S. si G.D.I. sint niste buni densusianisti. Biblia lor este Dacia preistorica, folosita, fara o minima judecata critica, ca sursa de idei, ipoteze si argumente, preluate in bloc sau separat. De acolo provine ideea falsa si nociva a unui spatiu privilegiat, cel carpato-danubian, si a unui popor unic (=popor ales=natiune matca),

creator al primei civilizatii, pe care a transmis-o practic intregii umanitati. Meritul sau este deci esentialmente unul cultural: Acei carpato-dunareni (arieni, cum ii numesc altii) au dat nastere la cultura lumii, ea raspindindu-se nu numai peste intreaga Europa si spre nordul Egiptului si Mesopotamiei, ci pina in indepartata Indie.... Poporul, pe care N.S. nu prea este hotarit cum sa-l numeasca (Aceasta populatie ariana, euro-indiana, pelasgica, carpato-danubiana ori cum vreti sa o numiti), are, dupa Densusianu, dar si dupa G.D.I., o origine de-a dreptul divina, fiind primul si singurul popor al stravechimii caruia izvoarele scrise ale Antichitatii i-au atribuit o origine divina. De aici, mindria predicata de noii tracomani in termenii unui veritabil rasism, caci aceasta ar fi, fara umbra de indoiala, si originea noastra, a daco-rominilor: Noi am fost dintotdeauna aici. Noi nu am venit de nicaieri De la noi a inceput Europa sa existe Noi sintem adevaratii parinti ai Europei (N.S.). Aceeasi concluzie, care exalta marea noastra puritate si superioritate, altfel formulata de acelasi N.S.: Nu este nimeni in toata Europa care sa aiba o istorie mai veche, mai frumoasa si mai fantastica decit a noastra. Noi nu trebuie sa uitam ca sintem aici, pe acest pamint european primii, inaintea grecilor, italienilor, francezilor, germanilor or turcilor, inaintea englezilor or slavilor. Noi daco-rominii reprezentam coloana vertebrala a istoriei lumii contemporane. Ce pacat ca doar N.S. si cercul sau de daco-romini au ajuns la aceasta minunata concluzie! Spatiul (ca si o explicabila jena) ne impiedica sa colindam toate meleagurile indepartate ale planetei, din Europa de Vest pina in India si chiar in Japonia, unde fantezia lui N.S. i-a purtat, in expansiunea lor epocala, pe presupusii nostri stramosi, pelasgo-traco-arienii carpato-danubieni. Ca si cum nu ar fi de ajuns, dupa G.D.I. devine plauzibila prezenta DACILOR si in America. Pentru nevoile cauzei, in textele vedice sint identificate cu forta cuvinte romanesti, iar Eneida, repovestita pe 13 pagini si completata de N.S. cu nume de popoare care nu exista in textul lui Vergiliu (de exemplu pelasgi, traci), este declarata marea epopee a poporului roman. Prin asemenea procedee arbitrare, care nu au nimic in comun cu un demers stiintific, si prin numeroase afirmatii lipsite de orice argumentare si de orice temei, carpato-danubienii devin inaintemergatorii tuturor marilor popoare si creatorii marilor civilizatii ale Antichitatii: sumeriana, hittita, minoica, miceniana, troiana (civilizatiile create de ei, pelasgo-traco-miceniana, pelasgo-tracominoica, pelasgo-traco-troiana..., N.S.). Nimeni nu scapa dorintei obsesive de a ne anexa intreaga istorie a umanitatii, nici chiar romanii, pe care N.S. nu ii iubeste, nici limba latina, limba pe care ei, dacii, o vorbeau de mii de ani! (?!). Ba, impotriva romanilor se dezlantuie intreaga ura a mediculuidacolog. El polemizeaza furios cu vitejii de romani care, de fapt, au pustiit, tilharit, pirjolit, robit satele si catunele noastre dacice si care au furat tezaurul regelui Decebal, si se rafuieste in chip special cu imparatul Traian, comparat cu conducatorii fanarioti straini de neamul nostru, fascistii sau rusii (!!). In ciuda accentelor melodramatice, de un gust indoielnic, intentia nu este aceea de a deplinge suferintele strabunilor daci, nici de a-i razbuna, ci (vechea obsesie a lui Densusianu si a epigonilor sai) aceea de a-i elimina pe romani din etnogeneza romaneasca. Se intreaba N.S. retoric: Cum este posibil ca, in timp ce doar 14% din teritoriul dacic fiind cucerit si ocupat de nesatulul Imperiu roman, adica de trupe de mercenari analfabeti, care de-abia puteau inchega doua vorbe in latina, acestia sa ne invete pe noi o limba pe care ei insisi nu o vorbeau cum trebuie?. Pentru ca apoi, coborind discursul sau sub nivelul centurii, sa apostrofeze intreaga istoriografie romaneasca, de la Miron Costin si Dimitrie Cantemir la autorii recent aparutului tratat academic de Istoria romanilor: Chiar acest pederast sa fie stramosul neamului nostru, domnilor istorici?. La un

asemenea nivel, comentariile sint de prisos. Vom trece, deci, peste aberanta reducere a spatiului romanizarii la doar 14% din teritoriul Daciei (inca o contributie personala a lui N.S. la studiul problemei!), peste reducerea duratei acestui proces la anii existentei provinciei romane norddunarene, peste ignorarea rolului major al armatei, ca si al colonizarii, al vietii urbane sau al crestinismului de limba latina in romanizare. Nu vom starui nici asupra irealitatii unei limbi carpatodunarene din care, conform dogmei densusianiste, s-ar fi nascut latina lui Cicero, Ovidiu si Tacit; inovatiile tracomane in aceasta materie rezida exclusiv in jocul cuvintelor, in felul imprecis si contradictoriu in care aceasta fantomatica limba este denumita de N.S. (care pe aceeasi pagina vorbeste cind de limba romana-dunareana cu alfabet geto-dac, limba vorbita de cele 3-5 milioane de locuitori de pe vremea lui Burebista, cind de Ausonica carpato-dunareana, dacica, cind de limba carpato-dunareana, latina dunareana arhaica, cu alfabetul geto-dac, pe care daco-rominii il mai foloseau inca in vremea lui Vlad Tepes) sau, mai simplu, de G.D.I. (limba matca). In acest context, cum se vede, revin mereu in discutie acele documente despre care unii sau altii cred ca ar fi vechi scrieri bastinase, de la tablitele neolitice cu pictograme de la Tartaria (pompos denumite primul mesaj si recent comemorate cu participarea unui inevitabil sobor de preoti!) pina la misteriosul Cod Rohonczy (dupa N.S., cronica daca din secolele XI-XIII!). Intre aceste date extreme se mai invoca ornamentele de pe vasele si figurinele culturii Girla Mare din epoca bronzului, citite de V. Enachiuc, inscriptiile grecesti si latinesti din Scythia Minor si din Provincia Dacia, traduse cu cinism de A. Bucurescu ca si cum ar fi fost scrise in limba geto-dacilor, si mereu fascinanta inscriptie germanica, scrisa in alfabetul runic, de pe colanul de la Pietroasa, pe care, de la Densusianu incoace, fiecare tracoman mai ambitios (precum Gheorghe, Bucurescu, Savescu sau Iscru) s-a simtit obligat sa o traduca sau macar sa o comenteze in felul sau propriu. Atita timp, insa, cit descifratorii ne alimenteaza doar cu texte halucinante, pastrind pentru ei cheia alfabetelor si vocabularul limbii matca, o dezbatere serioasa, in masura sa dezvaluie impostura, ramine imposibila. Impostura stiintifica reiese nemijlocit din erorile si inventiile intilnite la tot pasul in cele doua carti. Daca insa cele dintii (erorile) reflecta lipsa de formatie si familiaritate a autorilor cu materia istorica, arheologica sau lingvistica tratata si ar putea fi, deci, puse pe seama unei anumite inocente, inventiile, mai exact datele si concluziile inventate, tradeaza atitudinea lor profund imorala, total straina adevaratei etici stiintifice, si dispretul fata de cititorul neavertizat, care trebuie indoctrinat cu orice pret (scopul scuza mijloacele!). In aceasta ordine de idei, este evidenta mai ales irezistibila, obsedanta atractie spre protocronism a celor doi autori si a aderentilor lor, care le tradeaza afilierea ideologica. Putine sint realizarile materiale si spirituale ale umanitatii care sa nu-si fi avut originile in spatiul carpato-danubian si care sa nu fie revendicate de tracomanii nostri. Dupa N.S., carpatodanubienii au inventat secera, cutitul curb, plugul cu brazdar din corn de cerb ori din silex (?!), jugul, toporul, roata olarului si roata de car, cotiuga, carul, caruta cu 2, 3 (?) sau 4 roti (toate acestea au fost inventate de stramosii nostri!), la care se mai adauga si alte inchipuite prioritati mondiale: prima statueta de marmura, de asemenea din istoria lumii (cultura Hamangia), primul sanctuar de lut (cultura Boian), svastica cel mai vechi simbol pre-tracic gasit in lume, primele ornamente si masti de aur (tracice) gasite in lume (probabil cele din necropola de la Varna). Inainte de toate, insa, mai nou, tracomanii se extaziaza in fata tablitelor de la Tartaria, primul mesaj scris din istoria lumii, a carui importanta este dovedita de N.S. prin spusele adinci ale unui anonim student american (cind nimeni nu citea, la Tartaria se scria!!) si de G.D.I. prin versurile unui la fel de

anonim poet rus/sovietic (O, timp strabun! A ta stihie/ s-a potolit gonind prin hau/ Strig: Unde esti tu Tartarie?/ Prin vremi n-aud raspunsul tau). De mirare doar ca cei doi par a-l ignora pe Ion Gheorghe, poet roman (asa semneaza), care pe aceeasi tema bate cimpii pe o pagina intreaga din Romania Mare din 2 mai 2003; ei puteau gasi acolo un poem, Tartaria, mai presus (in care, halucinant, Tartaria se asociaza cu Basarabia, cu Vadim, cu Ghebeleisis, cu Maresalul etc. etc.), O tableta Tartaria, un soi de memoriu stiintific al poetului, din care aflam ca decriptarea Tabletei a produs texte care, traduse si comentate succint, insumeaza cel putin 300 de pagini cartea: Tartaria Preistoria Secreta, cu subtitlul: Pace Tuturor Zeilor!, si, in sfirsit, un mesaj adresat recentului congres de dacologie, dar si corpului diplomatic si institutiilor europene, din care citam dramaticul apel final: Ma adresez, cu disperare, Ambasadelor Rusiei si Ucrainei, ale caror popoare s-au nascut si au crescut la Tartaria: Fratilor! Istoricii romani vor sa distruga dovezile de piatra ale drepturilor noastre la un leagan comun. Veniti sa aparam Tartaria! (!?). Lasind Tartaria mai departe in grija putinilor specialisti ai acestui domeniu si nu a poetilor, medicilor sau inginerilor, sa amintim ca, in materie de protocronism, nici istoricul G.D.I. nu se lasa mai prejos: traco-geto-dacii sint cel mai vechi popor, mai vechi decit egiptenii, tot ei ar putea fi primii constructori de piramide (ce-i drept de pamint, de fapt movile), spatiul nostru este patria initiala a metalurgiei si a prelucrarii metalului in Europa, statul ar fi existat la traco-geto-daci cu cel putin o jumatate de mileniu inainte de fundarea Romei, tot aici avem si cel mai vechi regat feminin din acest spatiu. Zalmoxianismul ar fi prima religie monoteista din lume si, totodata temelia filosofica a Ortodoxiei romanesti. In sfirsit, performanta suprema a protocronismului traco-geto-dac il priveste chiar pe Hristos, prin ipoteza intruparii Lui intr-o pestera a Spatiului Carpatic! Argument decisiv: numele Iisus ar fi un nume incifrat, in care primele doua semne (Ii) sint coloanele primul semn sacru al cerului (aparut pentru prima data in lume in Spatiul Carpatic), iar cuvintul sus este un cuvint curat romanesc, care localizeaza originea minunii coborite din Cer (!?). Dupa atitea minuni si prioritati mondiale, a mai face o lista a altor fapte inventate si a erorilor intilnite practic pe fiecare pagina a acestei literaturi pseudo-stiintifice pare sa fie o intreprindere lipsita de sens. Si totusi, unele dintre inventiile cu care cei doi autori sau cei de la care le-au preluat au imbogatit tezaurul istoriei daco-romine merita a fi amintite. Dintre cele mai evidente falsuri stiintifice intilnite in cartea lui N.S., cele mai multe preluate de la tovarasii sai de idei, retinem: monedele atribuite lui Burebista, cu inscriptii in limba tracica (nu exista); existenta revelata a doi Zalmoxis (nu exista nici o informatie in izvoarele antice); muntele sfint Kogaion, localizat in Bucegi, linga Sfinx (nici o proba arheologica); podul de la Drobeta ar fi fost ridicat nu de Traian, ci de Burebista (nici o dovada; ignora textul lui Cassius Dio, precum si studiile arheologice si numismatice); traducerea cunoscutei inscriptii DECEBALVS PER SCORILO in trei variante (pura fantezie; in doua variante se ignora cele doua nume proprii Decebalus si Scorilo atestate de alte izvoare ale vremii); betoanele dacice... perfecte, nedistruse de timp, apa... (nu exista; mortarul a fost introdus in Dacia de catre romani). Si la G.D.I. intilnim asemenea enormitati, si ele adesea preluate de la altii: existenta poporului de uriasi, postulata de Densusianu, ar fi dovedita de descoperiri de schelete de 2-4 m (!!), dar arheologii nostri le neaga sau le ascund (pura fantezie, nu exista asemenea schelete); scitii si gotii au fost geti/geto-daci (total gresit; in lumina izvoarelor antice si a arheologiei scitii sint iranieni, iar gotii sint germanici); existenta unui sistem de alcatuiri astronomice cu observatoare in munti, la deal sau in zona de cimpie (in fapt, cetati si sanctuare cu ziduri de piatra, asezari fortificate cu valuri si santuri, movile funerare); monumentul de la

Adamclisi=monument triumfal al marelui rege Burebista (ipoteza total exclusa, avind in vedere inscriptia de pe trofeu, ca si rezultatele sapaturilor arheologice si studiile de arhitectura si de arta). Ne putem astepta, desigur, ca intr-un caz sau altul autorul sa faca apel la dreptul sau de a emite o ipoteza sau la secretul metodei proprii de descifrare. Ne intrebam, insa: cum va putea N.S. sa justifice falsificarea cu buna stiinta a textelor autorilor antici, pe care oricine le poate studia in numeroase editii stiintifice? Am amintit deja contributia lui N.S. la rezumarea Eneidei lui Vergiliu. Lucrurile sint insa si mai evidente, dar si mai grave, atunci cind N.S. inventeaza pur si simplu marturii inexistente. Astfel, istoricului razboaielor traiane, Dio Cassius, i se atribuie de fapt i se confectioneaza fara jena o interesanta afirmatie, pe care nu o vom putea gasi in nici o editie a operei sale: Si iarasi sa nu uitam ca Traian Troian a fost trac veritabil. Luptele dintre Traian si Decebal au fost razboaie fratricide, iar tracii au fost daci. La fel este construit, din pure inventii, un citat atribuit lui Herodot (V, 9), care ar trebui sa confirme marea intindere a spatiului pelasgo-trac; inutil sa spunem ca un asemenea concept lipseste la Herodot, dupa cum anacronice sint si alte notiuni puse in gura marelui istoric grec: Noricum, populatii dacice si celto-germanice, Aquileea, Peninsula Balcanica. Dar de unde sa stie inventatorul citatului ca au mai trebuit sa treaca citeva secole pentru ca aceste concepte geografice sau etnice sa intre in constiinta si scrierile Antichitatii? Si alte citate au fost semnificativ falsificate, prin introducerea de termeni specifici obsesiei tracomane, precum masa neamurilor pelasgice (in loc de traci, la Herodot, IV, 93) sau populatiile pelasgotraco-ilirice (in loc de tinuturile ilirice, la Strabon, VII, 5,1). Daca ar fi sa raminem inca in domeniul stiintei practicate de autorii citati si de cei asemenea lor, ar mai fi inca destule reprosuri de facut, multe dintre ele chiar la nivelul cunostintelor elementare de istorie, arheologie sau lingvistica. De exemplu, domnii dacologi N.S. si G.D.I. ar fi trebuit sa stie ca: tablitele de lut de la Tartaria nu puteau fi datate prin metoda carbonului radioactiv, caci metoda respectiva se aplica doar pe resturi organice; ca aparitia ceramicii nu poate fi plasata in Mezolitic, ci, cel mai devreme, in Neoliticul timpuriu; ca zidurile dacice linga care s-a fotografiat N.S. nu pot fi contemporane cu cele ale cetatii Troiei; ca localitatea antica Tapae nu este situata la Portile de Fier ale Dunarii, ci la Portile de Fier ale Transilvaniei, unde nu Fuscus ci Tettius Iulianus s-a luptat cu dacii; ca mormintele princiare de la Peretu si Agighiol si coiful de la Poiana-Cotofenesti nu au nici o legatura cu regii epocii bronzului, ci cu virfurile aristocratiei getice din sec. IV a.Hr., deci de la inceputul celei de-a doua epoci a fierului, s.a.m.d Numeroasele erori, inventii sau falsuri, enumerate mai sus in chip selectiv (caci lista lor completa si corectarea lor ar cere tot atita spatiu cit insumeaza opurile citate), au o origine comuna: ignoranta, si o predestinare ineluctabila: tezismul tracoman. Cunostintele etalate diletantic de dacologii medici, ingineri, poeti, chiar si istorici (dar istorici ai epocii moderne si ai miscarii muncitoresti) sint superficiale, imprecise, iar manipularea lor nu tine seama de nici o metoda, de nici o regula a demersului stiintific. Simtul critic al cercetatorului lipseste cu desavirsire prioritate absoluta au tezele ce trebuie demonstrate si propagate cu orice pret. Argumentele provin din aceeasi vesnica sursa care este Nicolae Densusianu, din scrierile celorlalti tovarasi de idei tracomane (cele mai intens citite si citate), din stiinta culeasa de pe Internet, din publicatii de popularizare sau din reviste de tip almanah. Cind acestea sint epuizate, se apeleaza si la poezie, care prezinta avantajul de a apela la inima, nu la ratiune. Ea beneficiaza in plus de privilegiul de a putea raspindi orice enormitati invocind licenta poetica. Ca, de exemplu, in cazul poeziei dedicate lui N.S. in loc de cuvint

introductiv al cartii sale de catre dl G. Dorian, care ne invata Cine sint dacii, pornind cu o asemenea enormitate: Cind Herodot a scris cine sint dacii/ Dacii traiau de mult pe-acest pamint.... De unde sa stie poetul ca Herodot a scris despre geti si nu despre daci, care au aparut in izvoare abia dupa patru secole? De la N.S.? Noii dacologi nu par sa fie constienti de toate aceste slabiciuni de cultura si metoda istorica. Sau, chiar daca realizeaza acest lucru, nu afla aici un indemn spre studiu temeinic, serios, ci un motiv de nemultumire si de sporita agresivitate fata de specialisti si, in general, fata de cei ce gindesc altfel. De remarcat, totusi, ca aceasta nemultumire nu priveste calitatea profesionala a oamenilor de meserie, pe care, de altfel, diletantii nu au cum a o aprecia. In discutie este calitatea morala a specialistilor, calificati de N.S. intr-un loc drept istorici iresponsabili, in altul drept latinofili slugarnici, si acuzati de transmiterea nestiintei prin stiinta. Acestia sint, desigur, niste tradatori care incearca sa bage in capul generatiilor acestui secol ca avem o alta limba si o alta origine decit cea evidenta si reala. Motiv pentru ca N.S. sa nu aiba incredere in acesti lingvisti si istorici gata sa ne transforme istoria noastra in functie de interesele lor personale ori scopurile politice urmarite de stapinii lor. Dupa ce, zeflemitor, le ura Somn usor, in cele din urma N.S. le adreseaza un patetic apel: Domnilor istorici, a sosit timpul adevarului, a sosit timpul sa le dam romanilor inapoi istoria lor milenara si mindria de neam!. Inca si mai dura este judecata lui G.D.I., care vede peste tot in jurul sau himerele malefice ale fortelor raului, uneltirile fortelor oculte sau chiar ofensiva planetara a unor forte malefice impotriva istoriilor nationale si a specificului national. Dupa judecata sa strimba, specialistii care se opun tracomaniei, care vad etnogeneza romaneasca din perspectiva continuitatii si romanizarii geto-dacilor, nu sint altceva decit caii troieni si racolatii fortelor oculte, malefice, capabili chiar de a distruge sau ascunde deliberat izvoarele istoriei patriei! Iar pentru a intari aceste fantasmagorice acuzatii, normal, G.D.I. face apel la texte similare ale confratelui sau de credinta tracomana Ion Gheorghe, care demasca conspiratia anticulturala a scolii oficiale de arheologie si istorie din Romania. De unde atita inversunare? Desigur, in primul rind, din viziunea nationalist-sovina in care toate lucrurile bune, pozitive, din prezent si din trecutul multimilenar al natiei noastre ni se datoreaza, iar toate relele si necazurile au venit si vin din afara. Obsesia unei imaginare conjuratii universale, care ar urmari anihilarea pina la desfiintare a natiunii si a Statului national, pentru a ne transforma intr-o armata de sclavi moderni pe o planeta fara frontiere (G.D.I.), ii motiveaza, pare-se, in cel mai inalt grad pe liderii tracomaniei actuale. Din pozitia unui nou Mesia, chemat sa-si lumineze poporul, N.S. i se adreseaza solemn: Oare aceasta hipnoza de secole la care este supus poporul daco-romin sa nu aiba un sfirsit? Daco-rominii sa nu-si poata descoperi adevarata origine, istorie? Adevarului ii trebuie doua lucruri: cineva sa-l rosteasca sdeci nu sa-l demonstreze! n. M.B.t si cineva sa-l auda! Deci primul pas a fost facut!. Iar celor ce indraznesc a scrijeli slove strimbe si straine pe fruntea de granit a Patriei Dacia, ca si noua, celor ce am gresit, ignorind sau combatind doctrina lui Densusianu si a epigonilor sai, N.S. ne da un sever avertisment: Trebuie judet mare si pedeapsa si mai mare pentru aceste crime de inalta tradare. Nu-mi pot inchipui ca rindurile de fata ii vor determina pe N.S.&o. sa-si lepede convingerile sau macar sa-si reexamineze critic metodele si baza documentara. Aceste pagini sint in primul rind adresate iubitorilor de istorie care s-ar putea lasa fascinati de fanteziile tracomane. Sa speram ca ei

vor gasi aici suficiente si serioase motive de reflectie. ________ Mircea BABES (mirceababes@hotmail.com) este prof. dr. la Universitatea Bucuresti, Facultatea de Istorie, Seminarul de Arheologie Vasile Pirvan