Teatrul si repertoriul

Pe parcursul timpului teatrul a suferit o serie de schimbari, plecand de la tragedia

greaca perioada in care piesele se scriau pentru a fi jucate si dramaturgul avea un rol
foarte important, ajungand in epoca shakespeariana cand se scriau piese pentru
valoarea lor materiala deci pentru bani. Schimbarile au continuat sa apara, dramaturgia
ajungand in prezent sa poata fi vazuta si ca literatura pura fara a avea obligatia ca o
piesa sa ajunga sa fie pusa in scena.
In tot acest timp a inceput sa se dezvolte un nou tip de teatru, teatrul de repertoriu.
Repertoriul reprezinta lista de piese pe care acel teatru\companie teatrala o are in stoc.
A aparut ca urmare a existentei trupelor de teatru (companii teatrale) care aveau nevoie
de mai multe piese pe care sa le reprezinte in turneele lor. Teatrul de repertoriu
progreseaza incepand cu sfarsitul perioadei medievale. Numarul lor se inmulteste
semnificativ in perioada Renasterii, cand teatrul cuprinde Italia si hotarele intregii
Europe, capatand o nuanta deosebita în Spania şi Anglia. Pe parcurs apare idea de
concurenta si implicit idea de premiera, deasemenea se dezvolta un anumit tip de
interpreti pentru a putea juca in piesele de repertoriu.
Repertoriul este bazat pe spectacol si legat de tehnica de scena, combinand astfel
textul si spectacolul. Acesta este de asemenea in stransa relatie cu publicul, un teatru
are astfel nevoie de o evaluare a publicului, evaluare ce aduce un echilibru in stabilirea
unui repertoriu de succes.
In spatiul tarilor Romane idea de repertoriu apare mult mai tarziu datorita si
faptului ca teatrul nu s-a dezvoltat decat in secolul XIX din cauza diverselor conditii
din acest spatiu. O importanta cauza a fost limba, la inceput se juca in limba franceza,
germana sau italiana. Vasile Alecsandri este primul mare dramaturg ce a scris teatru in
limba romana, piesele sale sunt in contradictie cu limba franceza incercand sa critice
acest lucru si sa promoveze limba romana in teatru. Ulterior limba romana se afirma ca
limba de scena si sunt create teatre ca si institutii. Acestea functionau dupa modelul
occidental si multi dintre interpreti aveau scoala facuta in strainatate in special in
Franta. In mod surprinzator idea de teatru prinde foarte repede in Romania. Prin teatru
s-a incercat culturalizarea populatiei prin promovarea marilor clasici, încurajarea
dramei istorice, critica improvizaţiei şi diletantismului şi prostului gust.
Dupa Alecsandri, I. L. Caragiale scrie piese de teatru de reala valoare dar este
contestat tocmai pentru ca vine cu o originalitate de neconceput pentru lumea teatrala a
vremii. Caragiale sustine ideea de repertoriu in cazul Teatrului National desi in
articolele sale precedente critica acest lucru. Scriitorul echivalează calitatea
repertoriului cu aceea a literaturii scrise pentru teatru, astfel el clasifica piesele scrise
ca localizări, plagiate şi “traducţii”. In stil propriu, Caragiale mai adauga inca doua
categorii: a patra, “dar foarte mică” e pentru “piesele originale, atît de puţine că pot fi
numărate pe degete”, iar a cincea e “rezervată” lucrărilor lui V.A. Urechia pe care
Caragiale îl ironizează intr-un mod foarte dur. Scriitorul admite numai un singur clasat
ca autor al unei piese originale demne de acest nume, Răzvan-vodă de B. P. Hasdeu.
La granita dintre secolele 19 şi 20, pozitiile fata de ideea de repertoriu devin
radicale. Scriitorii de teatru lipseau deorece Caragiale era in continuare refuzat de
public, mai putin din partea mediului intelectual, iar Alecsandri nu mai era atat de
apreciat datorita faptului ca societatea se schimbase. Publicul gusta in continuare mult
mai bine divertismentul si toate aceste fapte au determinat reactii violente.
Romania se afla la acel moment intr-o continua schimbare si incercare de
adaptare la un statut modern si astfel teatrul devine un mijloc de cultivare al unor idei,
credinţe, moduri ale literaturii şi limbii, limbaje, elemente de jargon etc. Elemente ale
civilizatiei si culturii occidentale ajung astfel mult mai repede la public, un public
pentru care Alecsandri devine emblematic mai degrabă decat I.L. Caragiale.
La inceputul secolului XX, in primele sale decenii ideea de repertoriu era in
continuare preferata in cadrul teatrelor nationale deoarece se considera a fi artistic si
educativ a se prezenta operele clasice si ale autorilor romani.
Deceniul al doilea al secolului XX poate fi considerat inceputul unei alte faze
privind tentativele de modernizare a ideii de repertoriu in teatrul romanesc. Cu toate
acestea majoritatea pieselor din repertoriu continua să fie comediile, teatrul de
bulevard, in general spectacolul de divertisment agreat de publicul obisnuit dar si de
multi dintre directorii teatrelor şi actorii importanti ai trupelor.
Incasarile sunt un rezultat al succesului la public astfel incat ideea de repertoriu
trebuie considerata, pentru aceasta perioada, in stransa legatura cu aceea de comercial.
Teatrele cu sali proprii, in special Teatrul National, incep stagiunea in septembrie si o
inchid in martie cand se incheie si anul financiar şi exercitiul bugetar. Teatrul devine un
mijloc de venit si astfel tendinta spre comercial invinge statutul initial al teatrului, acela
de eveniment artistic ci mai mult de simplu divertisment.
In perioada interbelica sunt marcate, din punctul de vedere al teoriei si criticii
aplicate, ideii de teatru şi de repertoriu. Preocuparile teoretice sunt tot mai
semnificative, este studiata tot mai mult relatia teatru-societate si apare confruntarea
intre nationalism si deschiderea spre valorile europene. Nu intimplator, in repertoriul
teatral apar tot mai frecvent noile piese ale autorilor romani alaturi de piese ale unor
scriitori din alte tari, de multe ori alese din conjunctura. De altfel, în teatrologia
romaneasca a perioadei, se remarca insistenta acordata repertoriului contemporan.
Teatrul de avangarda, al expresionismului este, pentru repertoriul teatrului
romanesc, prima influenta majora din secolul XX. Urmatoarea se va produce peste
aproape jumatate de secol, odata cu al doilea val al absurdului. Această influenţă
expresionistă în repertoriul teatral va lua sfarsit spre inceputul anilor ’40 şi va reaparea
sporadic in regia romaneasca mai degrabă după anii ’60.
 Dupa anul 1947 odata cu noua lege a teatrelor, intervin schimbari majore datorate
noului regim politic. Este evident ca teatrelor li se vor indica foarte multe piese
sovietice, astfel vor aparea piese cu subiecte sau tematica industriala, agricola, de
educatie a tinerei generatii, de critica a statului burghez roman de dinainte de razboi, de
impunere a noului istorism şi a noii istoriografii. Acestea vor ocupa repertoriul in mod
prioritar pana la inceputul anilor ’60.
Repertoriul teatral devine, după sfarşitul anilor ’50, o modalitate prolifica de
propaganda politica. Textele pentru teatru ale autorilor romani, dar nu numai, vor
suporta o cenzură dubla si foarte aspra: una este aceea a textului, si cade în atributiile
autoritatii culturale guvernamentale, a doua este a textului in spectacol, care cade in
atributiile diverselor comisii stabilite de aparatul de propaganda central si local.
Teatrele romanesti fiind teatre de repertoriu urmeaza acelasi model, al centralismului,
cu efecte majore asupra creativitatii admise in acea perioada. Comedia, spre exemplu
devine mijlocul prin care se fac auzite indicatiile de partid si de propaganda.
In perioada contemporana evolutia repertoriului teatral este oarecum dependenta
de politic si ideologic. Pana la jumatatea deceniului 6 institutia teatrala este obligata sa
inscrie in repertoriu piese de actualitate reflectand, cel mai adesea ideologia de stanga,
alaturi de piesele din repertoriul clasic. După aprilie 1964, cand sunt dezbatute noile
documente ale partidului, directiile unor teatre precum şi contributia unor regizori
importanti precum Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu,
determina o miscare sesizabilă privind innoirea limbajului teatral. Repercursiunile
acesteia asupra repertoriului in cultura teatrala sunt evidente dar, in acelasi timp
creeaza premisele a ceea ce astazi poate fi considerata o traditie a teatrului romanesc.
In perioada post ’89, dramaturgul se vede confruntat cu o dezvoltare a punctelor
de vedere, afirmatiilor, contestatiilor, cu o putere mare a exprimarii de sine, sub orice
forma, dar si cu o exprimare colectiva ce ia de multe ori forme agresive, violente,
amenintatoare. Accesul la libertate si la exprimarea libera pare o aventura fara de
sfarsit, astfel realitatea se dilata intr-un mod terifiant. Scriitorul de teatru evolueaza, ca
si in alte tarii eliberate de comunism, in directia reamintirii trecutului, sub forma
teatrului realist, teatrului critic sau a comediei.
In anul 1991 este discutat in mediul profesional un proiect al Legii teatrelor care
include prevederea ca jumatate din repertoriile teatrale sa constea in piese romanesti.
Cativa dintre regizorii romani plecati in strainatate inainte de 1989, se reantorc in tara.
Chemarea din strainatate a unor creatori romani explica atat intentia de readucere in
tara a uor valori, dar si o tactica de a ramane in contact cu Occidentul, spatiu de care
Romania se departase evident. Problema a fost insa ca in mod absolut logic acesti
regizori nu au pus in scena piese romanesti decat foarte rar. Toate aceste fapte post
decembriste au dus la un lucru inedit, o scindare a culturii romanesti, inainte si dupa
1989, sunt parca doua lumi total diferite.
 Termenii de “teatru” si “repertoriu” sunt in prezent legatii unul de altul, toate
tetrele avand un repertoriu pe care se bazeaza, unele mai bune, altele mai slabe. In
concluzie I. L. Caragiale spunea : “ Teatrul bun nu e acela unde se fac piese bune ci
unde se fac bine piesele”.

Bibliografie:
Popescu, Marian, Scenele Teatrului Romanesc 1945-2004, De la cenzura la libertate, Editura Unitext,
Bucuresti, 2004

Patrik Voicu
Teatrologie anul II