Biomecanica Pozi ia anatomic corespunde pana la un punct cu pozitia de drepti din gimnastica.

Adica, in ortostatism, membrele inferioare sunt lipite cu picioarele la unghi drept pe gambe, genunchii si soldurile extinse. Membrele superioare sunt lipite pe partile laterale ale trunchiului, cu coatele in extensie, antebratele sunt rotate in afara, iar palmele si degetele in extensie privesc inainte. Planurile anatomice sunt suprafete care sectioneaza, imaginar, corpul omenesc sub o anumita incidenta. Ele sunt frontale, sagitale si transversale. a. Planurile frontale sunt dispuse paralel cu fruntea, deci vertical si latero-lateral si impart corpul intr-o parte anterioara si o parte posterioara. Planul frontal care imparte greutatea corpului intr-o jumatate anterioara si o jumatate posterioara este planul mediofrontal. b. Planurile sagitale sunt dispuse vertical si antero-posterior si impart corpul intr-o parte stanga si o parte dreapta. Planul sagital care imparte greutatea corpului intr-o jumatate dreapta si o jumatate stanga este planul medio-sagital. c. Planurile transversale sunt dispuse orizontal si impart corpul intr-o parte superioara si o parte inferioara. Planul transversal care imparte greutatea corpului intr-o jumatate superioara si o jumatate inferioara este planul medio-transversal. La intersectia planurilor medio-frontal, medio-sagital si medio-transversal este situat centrul de greutate (de gravitatie). Centrul de greutate poate fi definit ca punctul masei corpului asupra caruia actioneaza rezultanta liniilor fortelor gravitationale. Adica, gravitatia actioneaza asupra corpului sub forma unui manunchi de linii de forta verticale, dirijate spre centrul pamantului. Toate aceste forte, asociate vertical, au o rezultanta care actioneaza asupra centrului de greutate. Termenii orientativi privesc orientarea diferitelor organe sau segmente in raport cu centrul de greutate. Median (medial, intern) spre centrul corpului sau segmentului Lateral (extern) in afara fata de centrul corpului sau segmentului Dorsal (posterior) in spate Ventral (anterior) in fata Proximal (cranial, superior) in sus fata de centrul segmentului Distal (caudal, inferior) in jos fata de centrul segmentului Radial spre radius Cubital spre cubitus Tibial spre tibie Fibular spre peroneu (fibula) Longitudinal in sensul axei lungi Transversal in sensul axei transversale Miscarile pot fi: Abductie in afara fata de axa longitudinala Adductie inauntru fata de axa longitudinala Flexie indoire Extensie intindere Rotatie in jurul axei lungi (interna si externa)

Circumductie miscarea complexa, in care segmentul trece succesiv prin pozitiile de flexie, abductie, extensie, adductie si revine la pozitia de flexie Pronatie rasucirea palmelor in jos Supinatie rasucirea palmelor in sus. Locomotia Aparatul specializat care efectueaza miscarile corpului omenesc se numeste aparat locomotor, iar functia complexa a acestuia este locomotia. Majoritatea autorilor inteleg prin locomotie o deplasare a corpului in totalitate dintr-un punct intr-altul. Termenul provine de la cuvintele latinesti locus = loc si motus = miscat; deci deplasarea in spatiu fata de un punct de referinta, a corpului sau a unui segment. Americanii au renuntat la termenul locomotie, inlocuindu-l cu termenul mai general kinesis (miscare). Ramura stiintelor biologice care se ocupa cu studiul miscarilor locomotorii se numeste kineziologie. Miscarea este insasi forma de existenta a materiei sau, dupa unii autori, un atribut al acesteia. Mecanisme generale ale locomotiei Corpul omenesc este un transportor si transformator de energie, sursa energetica a organismelor vii fiind asigurata de interventia enzimelor, de desfasurarea continua a proceselor metabolice ale glucidelor, lipidelor si proteinelor si de schimburile permanente dintre organism si mediu. Odata produsa aceasta energie este utilizata sub forma termica, electrica, fizico-chimica si mecanica, in fenomenul general complex de locomotie. Locomotia apare ca o modificare a pozitiei corpului sau a partilor acestora. Ea este rezultatul interactiunii dintre doua categorii de forte: fortele interne si fortele externe; prin forta intelegandu-se cauza care modifica sau tinde sa modifice starea de repaus sau starea de miscare a unui corp. Fortele implicate in miscarile corpului Fortele implicate in miscarile corpului sunt reprezentate prin impuls nervos, contractia musculara si parghiile osteo-articulare. a. Impulsul nervos este fenomenul ce se transmite pe traseul unui arc reflex care, la randul lui, prezinta receptori, cale aferenta, centru nervos, cale eferenta si placa motorie (sinapsa neuro-musculara) prin care se transmite impulsul motor celulei musculare. Proprioceptorii se gasesc la nivelul tuturor organelor aparatului locomotor (oase, articulatii, muschi), reprezinta elementele materiale ale sensibilitatii proprioceptive, sunt deosebit de numerosi si au functii polivalente, inregistrand modificarile cele mai variate: termice, mecanice, chimice, osmotice, inclusiv alungirea muschiului si rata acestuia. Placa motorie (sinapsa neuromusculara) este formatiunea anatomo-functionala prin care impulsul nervos motor se transmite celulei musculare prin intermediul mediatorului chimic acetilcolina. b. Contractia musculara este a doua forta interioara care intervine in realizarea miscarii, ca o reactie de raspuns la stimulare, prin impulsul nervos. Motoneuronul alfa primeste toate impulsurile motorii, indiferent de originea lor si cand starea de excitatie care rezulta din aceasta sumatie a atins un prag suficient, neuronul reactioneaza stereotip, trimitand un impuls motor fibrelor musculare pe care le inerveaza prin terminatiile sale. Conform legii totul sau nimic, fiecare fibra musculara raspunde printr-o contractie totala si elibereaza astfel maximum de energie de care este capabila in acel moment.

Contractia musculara reprezinta o manifestare legata de schimbarea elasticitatii musculare. Ea se manifesta fie ca o intarire a muschiului, fie ca o modificare si de tarie si de forma a acestuia. Deosebim mai multe feluri de contractii: - contractii izometrice (statice) sunt contractii de scurtare a muschiului. Ele produc cresterea volumului si a greutatii muschiului (deci a fortei), prin marirea cantitatii de sarcoplasma din fibrele musclare. Prin aceste contractii izometrice lungimea muschiului nu se schimba ceea ce inseamna abolirea miscarii, asigurarea echilibrului sau a pozitiei statice. - contractii izotonice (dinamice) sunt contractii de scurtare a muschiului si de deplasare a segmentelor, in care se pastreaza constanta tensiunea mecanica din muschi pe toata durata scurtarii lungimii muschiului. Ele produc o crestere minima a cantitatii de sarcoplasma, iar nucleii isi pastreaza dispozitia marginala. Toate miscarile naturale ale aparatului locomotor, precum si alte numeroase contractii obisnuite ale musculaturii umane nu au viteza constanta, in primul rand datorita acceleratiei din faza de demarare, iar apoi datorita schimbarilor de pozitie in parghiile lanturilor cinematice, schimbari raportate la greutatea propie sau la greutatea deplasata. Din punct de vedere biomecanic, in executarea unei actiuni musculare, pe langa muschiul care executa miscarea (muschiului agonist) mai intervin si alte grupe musculare cu rol bine definit in sincronizarea actiunilor musculare. Astfel, deosebim urmatoarele grupe musculare participante: 1. Agonistul este motorul principal, muschiul care face miscarea. 2. Antagonistul este muschiul care controleaza efectuarea continua si gradata a miscarii. Ex: cand bicepsul se contracta pentru a flecta antebratul pe brat, in acelasi timp se contracta si tricepsul brahial care modereaza miscarea (legea lui Sherrington). 3. Muschii de fixare sustin segmentul in pozitia cea mai utila si confera astfel forta miscarii. Ex: o aruncare nu se poate face numai cu forta antebratului, ci si cu fixarea cotului si a umarului in pozitia cea mai convenabila. 4. Muschii neutralizatori, ce suprima miscarea secundara a motorului principal, intervin dupa terminarea miscarii, ei sunt de fapt tot antagonisti. 5. Muschii nu actioneaza izolat, ci in lanturile musculare. a. Parghiile osteo-articulare reprezinta cea de-a treia forta interna care intervine in realizarea miscarii. Impulsurile nervoase produc contractii musculare, care, la randul lor, atrag deplasarea segmentelor osoase la nivelul insertiilor musculare transformand astfel energia chimica in energie mecanica. Segmentele osoase asupra carora actioneaza muschii se comporta, la prima vedere, ca parghiile din fizica. - Parghiile de gradul I sunt parghiile la care punctul de sprijin este situat intre cele doua momente de aplicare a fortei musculare si a rezistentei, ambele forte sunt indreptate in acelasi sens. In corpul omenesc sunt numeroase: la nivelul articulatiei dintre craniu si coloana vertebrala (atlanto-occipitala), punctul de sprijin se afla in articulatie, forta activa este data de muschii cefei, iar rezistenta de greutatea capului. La nivelul articulatiei coxofemurale (in pozitie stand) se afla punctul de sprijin (axa de rotatie), iar in plan ventral si dorsal cele doua puncte de aplicare a fortei active si a fortei de rezistenta. - Parghiile de gradul II sunt parghiile care au punctul de sprijin la un capat, forta la celalalt capat, iar rezistenta intre ele, de ex.: roaba sau ridicarea unei greutati mari cu o ranga de fier. In corpul omului acest gen de parghii este contestat; majoritatea autorilor admit ca ar exista un singur exemplu, la articulatia talocrurala, in pozitia stand pe

varfuri, unde punctul de sprijin este in varful piciorului, forta se exercita pe calcaneu de catre muschii care actioneaza tendonul lui Achile, iar rezistenta este data de greutatea corpului care se transmite acestei parghii prin oasele gambei. Acestea sunt parghii de forta. - Parghiile de gradul III sunt parghiile care au punctul de sprijin la un capat al parghiei, rezistenta la celalalt capat, iar forta intre acestea. Ex. Pedala tocilarului, clestele de carbuni. In corpul omenesc, acest gen de parghii este foarte raspandit. Ele actioneaza cu pierdere de forta si castig de deplasare. Ex.: articulatia cotului, unde punctul de sprijin este in articulatie, rezistenta la celalalt capat (data de greutatea antebratului si a mainii), iar forta este intre ele (data de muschii flexori ai antebratului pe brat). Acestea sunt parghii de viteza. Fortele externe implicate in realizarea miscarii A) forta gravitatiei este manifestarea unei legi universal valabile in natura. B) Greutatea corpului actioneaza intotdeauna vertical, de sus in jos asupra centrului de greutate a corpului sau al segmentului. C) Presiunea atmosferica reprezinta indirect tot o forta de actiune a fortei gravitationale. D) Rezistenta mediului - este cea a mediului extern in care se desfasoara exercitiile fizice care pot fi practicate atat in aer liber cat si in apa. E) Inertia este forta care tinde sa prelungeasca si sa sustina o situatie data. F) Forta de reactie a suprafetei de sprijin este statica atunci cand corpul este imobil si este egala cu greutatea statica a corpului si este dinamica atunci cand corpul este in miscare si este egala cu greutatea statica a corpului plus inertia. G) Forta de frecare este proportionala cu greutatea corpului (G) care aluneca pe o suprafata de sprijin si cu coeficientul de frecare (K). Cupluri si lanturi cinematice Mecanismele activitatii neuromusculare pentru asigurarea posturala si a miscarilor sunt foarte complexe din cauza ca articulatiile corpului formeaza cupluri si lanturi cinematice care permit mai multe grade de libertate. - Cuplul cinematic este format din doua segmente osoase articulate mobil, de ex: bratul si antebratul, coapsa si gamba, gamba si piciorul. Miscarile lor sunt in general miscari de rotatie. - Lantul cinematic se constituie dintr-o insusire de mai multe segmente articulate mobil, capabile sa execute numeroase miscari, fie proprii fiecarui cuplu cinematic in parte, fie mai multor cupluri care intra in compunerea lantului cinematic. Deosebim doua feluri de lanturi cinematice: deschise si inchise. - Un lant cinematic deschis reprezinta o insusire de cupluri cinematice articulate intre ele, avand o extremitate libera. Ex: membrul superior in aruncare, sau membrul inferior cand loveste mingea actioneaza ca lanturi cinematice deschise. - Lantul cinematic inchis se formeaza atunci cand extremitatea (mana sau piciorul) se sprijina pe sol sau pe un aparat. Ex: in pozitia atarnat sau atarnat cu sprijin, membrul superior este un lant cinematic inchis, iar in pozitia stand, membrul inferior actioneaza ca un lant cinematic inchis. Grupe si lanturi musculare

Grupa musculara este formata din mai multi muschi care mobilizeaza un cuplu cinematic si este reprezentativa pentru fiecare grad de libertate al acestuia; ex: la articulatia cotului, care are un grad de libertate, exista doua grupe musculare: a flexorilor si a extensorilor, care actioneaza concomitent, actiunea lor inversandu-se. Cand unii sunt agonisti (flexorii), altii (extensorii) sunt antagonisti, iar articulatia actioneaza ca o parghie de gradul III (viteza). In extensie, extensorii sunt agonisti, flexorii fiind antagonisti, articulatia actioneaza ca o parghie de gradul I (de sprijin). La articulatiile cu mai multe grade de libertate, exista mai multe grupe musculare; ex: la articulatia coxofemurala sunt sase grupe musculare: a flexorilor, a extensorilor, a abductorilor, a adductorilor, a rotatorilor mediali si a rotatorilor laterali. Muschii agonisti executa aceeasi miscare: de flexie, extensie, abductie, adductie etc., in aceasta categorie intra putini muschi deoarece majoritatea muschilor produc sau pot participa la mai multe categorii de miscari. Muschii sinergici indeplinesc in comun anumite miscari, dar fiecare in parte poate efectua actiuni diferite. Din insumarea lucrului lor mecanic rezulta miscarea respectiva. Ei, neavand aceeasi directie de tractiune, joaca si rolul de orientare a miscarilor, de reglare a directiei miscarii in cadrul miscarilor complexe ale lanturilor cinematice. Ex: marele pectoral si marele dorsal in miscarea de coborare a centurii scapulare si marele pectoral, marele dintat si scalenii actioneaza sinergic la ridicarea coastelor. Muschii antagonisti executa miscari opuse in articulatiile pe care le mobilizeaza. Ei sunt considerati principala frana a miscarilor. In cazul cand acestia nu au timp suficient sa amortizeze miscarea datorita rapiditatii cu care se executa, solicitarea se transmite ligamentelor si capsulei articulare care pot suferi traumatisme. Particularitati biomecanice ale aparatului locomotor Aparatul locomotor al omului este in asa fel alcatuit, incat se realizeaza o imbinare armonioasa intre principiul economiei de forta si cel al economiei de deplasare. In general, pentru mentinerea echilibrului in pozitiile statice sunt utilizate parghii care economisesc forta, iar pentru efectuarea miscarilor se folosesc parghii de gradul III cu care se obtine o economie de deplasare (de scurtare musculara). Aparaul locomotor este format din: oase, articulatii si muschi. Oasele sunt considerate parghii dure si rezistente cu rol in: - mentinerea formei corpului; - efectuarea miscarilor. Oasele sunt alcatuite din tesut conjunctiv impregnat cu saruri de calciu. Tesutul osos are o structura adecvata functiilor: de a realiza la solicitarile de presiune, incovoiere, intindere, rasucire. Aceste proprietati mecanice depind de varsta, compozitie chimica, alimentatie, natura solicitarii fizice etc. Sub influenta exercitiilor fizice, structura oaselor se modifica concomitent cu cresterea rezistentei la factorii mecanici, ex.: modificarile aparute la oasele piciorului de bataie la saritori si fotbalisti. Articulatiile realizeaza legatura mecanica dintre parghiile osoase. Majoritatea articulatiilor sunt mobile, permitand miscari in diferite directii: miscari de rotatie sau miscari de alunecare (de translatie).

Muschii reprezinta forta care asigura pozitiile si miscarile corpului, mobilizand parghiile osoase pe anumite directii. Articulatiile si clasificarea lor Articulatiile reprezinta legatura dintre doua sau mai multe oase prin intermediul unui aparat fibros si ligamentar. Astfel spus, ele sunt un ansamblu de parti moi si dure prin care se unesc doua sau mai multe oase vecine. O definitie recenta spune ca articulatia este componenta pasiva de miscare, fiind animata de muschii adiacenti (N.Efimov, 2004). Dupa gradul lor de mobilitate, articulatiile sunt de mai multe feluri: 1. Articulatii fixe (sinartroze) sin impreuna sunt articulatiile in care oasele nu pot executa nici o miscare sau fac miscari foarte reduse. Se intalnesc la oasele cutiei craniene si la oasele cutiei toracice. Legatura dintre oase la acest tip de articulatii se face prin tesut cartilaginos, tesut conjunctiv fibros si tesut osos. De aceea, dupa felul tesutului care leaga oasele unei sinartroze, deosebim: a) Sincondroze in care legatura dintre oase se face prin tesut cartilaginos ce ii confera un oarecare grad de mobilitate. Ex: articulatia dintre lama perpendiculara a etmoidului cu vomerul; articulatia dintre coasta si stern. b) Sindesmoze in care legatura dintre oase se face prin tesut conjunctiv fibros. Ex: articulatiile sacro-iliace; articulatiile dintre epifizele distale ale tibiei si fibulei; articulatiile dintre oasele cutiei craniene. c) Sinostoze in care oasele sunt legate prin tesut osos. Ele deriva fie din sincondroze, fie din sindesmoze, articulatii la care tesutul de lagatura s-a osificat, mai ales la varsta inaintata. Ex: sinostoza craniana apare la o varsta inaintata, cand tesutul de legatura dintre oasele cutiei craniene se osifica. 2. Articulatii semimobile (amfiartroze) sunt articulatiile cu miscari ceva mai ample, deci semimobile. Ex.: articulatiile de la nivelul coloanei vertebrale. 3. Articulatii mobile (diartroze) sunt articulatiile cele mai raspandite in organism. Ele au o cavitate articulara in care se gaseste o mica cantitate de lichid sinovial, o capsula articulara captusita in interior de membrana sinoviala si cartilajul hialin. Diartrozele, dupa gradul de libertate al miscarilor, in raport cu cele trei planuri (transversal, sagital si longitudinal), pot fi: Articulatii cu un singur grad de libertate a) Articulatiile plane (artrodii) cu suprafete articulare congruente si in care miscarea este numai de alunecare; ex.: artriculatiile dintre apofizele articulare toracale; articulatiile dintre oasele carpiene. b) Articulatii cilindroide (asemanatoare balamalelor), ex.: articulatia trohleara articulatia cotului (dintre humerus si ulna); articulatia trohoida articulatia radio-cubitala superioara. Articulatii cu doua grade de libertate a) Articulatia elipsoidala articulatia radio-carpiana b) Articulatia selara articulatia carpo-metacarpiana Articulatii cu trei grade de libertate sferoidale (enartrozele) ex.: articulatia scapulo-humerala, articulatia coxo-femurala. Cartilajul hialin (cartilaj articular) este un tesut conjunctiv cu fibre colagene si se prezinta ca o suprafata lucioasa, alb-galbuie la centru, alb-albastruie la periferie, in

functie de grosime. Grosimea este mai mare in punctele de maxima presiune pana la 6 mm si mai subtire la periferie. Cartilajul hialin nu are vase de sange, se hraneste prin imbibitie din lichidul sinovial. Neavand vase de sange, nu are posibilitatea de cicatrizare sau regenerare. Are un metabolism foarte scazut, de aceea rezista mai bine ca tesutul osos la factorii agresivi. El se fisureaza destul de frecvent mai ales la nivelul meniscurilor genunchiului si se vindeca foarte greu; in schimb este rezistent la presiuni. Are o patologie pasiva si tacuta. Cartilajul hialin este compensibil, elastic si poros. Mijloace de alunecare (membrana sinoviala si lichidul sinovial) - membrana sinoviala este fina, neteda si lucioasa, tapetand suprafata interna a capsuluei articulare. Este bogat vascularizata si inervata. Iritarea mecanica sau microbiana a sinovialei duce la cresterea cantitatii de lichid sinovial si la dureri in timpul miscarilor. - lichidul sinovial are dubla origine, este un lichid de culoare galbuie, vascos, transparent, cu pH = 7.4. Unul dintre metodele care se folosesc pentru masurarea capacitatii functionale a articulatiei sunt testele clinice care fac parte din examenul specializat. Cea mai practica si mai precisa este scara 0-5 propusa de Fundatia Nationala pentru Paralizia infantila: 0 - fara concentratie 0% 1 - contractie modesta, fara executarea miscarii 10% 2 contractie posibila numai prin eliminarea gravitatiei si rezistentei 25% 3 contractie posibila contra gravitatiei, dar fara opunere de rezistenta 50% 4 contractie posibila contra gravitatiei, plus o rezistenta 75% 5 contractie posibila contra gravitatiei, plus o rezistenta puternica 100% Articulatiile si muschii capului Toate oasele capului se unesc intre el prin articulatii fixe (sinartroze). Singura articulatie mobila a capului este articulatia temporo-mandibulara. Articulatia temporo-mandibulara uneste partea superioara a ramurilor verticale ale mandibulei cu zona mijlocie a craniului si permite miscarea. Muschii capului sunt reprezentati de doua grupe mari de muschi: a) Muschii pielosi ai capului, cu legaturi intinse cu pielea craniului si a fetei (muschii mimicii) - Muschii pielosi ai craniului: muschiul frontal, muschiul occipital legati intre ei de aponevroza epicraniana; - Muschii pielosi ai pleoapelor (orbicularul pleoapelor); - Muschii pielosi ai gurii (orbicularul buzelor); - Muschii pielosi ai nasului (piramidalul, transversul, dilatatorul). b) Muschii masticatori (4 ridicatori si 4 coboratori ai mandibulei): - Ridicatorii mandibulei (ai gatului): temporalul, maseterul, pterigoidianul intern, pterigoidianul extern. - Coboratorii mandibulei (ai gatului): pielosul gatului, digastricul, milo-hioidianul, genio-hioidianul. Articulatiile coloanei vertebrale Structura functionala a coloanei vertebrale

Coloana vertrebrala este cel mai important segment al aparatului locomotor. De ea sunt legate toate celelalte segmente, care alcatuiesc trunchiul (toracele si bazinul), si tot de ea se articuleaza membrele superioare si membrele inferioare. Ea ne confera simetria corpului si directia de miscare. Tot ea face posibila atat mobilitatea, cat si stabilitatea corpului. Coloana vertrebrala este un segment complex, cu o mare importanta functionala. Este alcatuita din 33-34 vertebre, 344 suprafete articulare, 24 discuri intervertebrale si 365 ligamente cu 730 insertii musculare. Coloana vertebrala este alcatuita din suprapunerea pieselor osoase numite vertebre. O vertebra este alcatuita dintr-o parte anterioara numita corp si o parte posterioara numita arc. Aceste doua parti inchid intre ele canalul vertebral. Cunoscand alcatuirea unei vertebre, in cadrul articulatiilor coloanei vertebrale vom avea articulatiile corpilor vertebrali, articulatiile apofizelor articulare, articulatiile lamelor vertebrale, articulatiile apofizelor spinoase si articulatiile apofizelor transverse. Segmentul motor al coloanei vertebrale este alcatuit din: - Discul intervertebral si ligamentele sale - Gaurile de conjugare - Articulatiile interapofizare - Apofizele spinoase cu ligamentele lor Partea anterioara a segmentului motor este mai putin mobila, mai solida, are rare intentii musculare si sustine pasiv coloana. Partea posterioara a segmentului motor are multe insertii musculare si este principalul element motor al coloanei vertebrale. Muschii implicati in miscarile coloanei vertebrale sunt: Muschii gatului: - Sternocleidomastoidianul - Scalenii Muschii prevertebrali: ei se gasesc pe fata anterioara a coloanei vertebrale - Dreptul anterior al capului - Micul drept anterior al capului - Lungul gatului Muschii abdominali antero-laterali: - Marele drept al abdomenului - Marele oblic al abdomenului (oblicul extern) - Micul oblic al abdomenului (oblicul intern) - Transversul abdomenului Muschii lombo-iliaci inchid posterior cavitatea abdominala. - Patratul lombelor - Psoasul iliacul Muschii posteriori ai coloanei vertebrale sunt in numar mare: - Trapezul - Marele dorsal - Romboidul - Unghiularul - Micul dintat postero-superior - Micul dintat postero-inferior

- Muschii cefei - Muschii spinali Biomecanica coloanei vertebrale Miscarile coloanei vertebrale sunt miscari complexe. Ele se realizeaza prin cumularea usoarelor deplasari ale corpurilor vertebrale (la nivelul discurilor intervertebrale si la nivelul articulatiilor). Aceste miscari sunt limitate de rezistenta ligamentelor si a articulatiilor intervertebrale si de gradul de compresibilitate a tesutului fibrocartilaginos din care este compus discul. Miscarea de flexie, portiunea anterioara a discurilor intervertebrale este comprimata, in timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos si muschii spatelui sunt pusi sub tensiune. Muschii care initiaza miscarea sunt cei ai peretelui abdominal in special dreptul abdominal si cei doi oblici, psoasul iliac si muschii subhioidieni si sternocleidomastoidienii. Miscarea de extensie, portiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate, in timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia este blocata in ultima faza de intrarea in contact a apofizelor articulare si apoi a apofizelor spinoase. Muschii santurilor vertebrale, deci muschii extensori, sunt cei care initiaza miscarea, care apoi este controlata de grupul anterior. Mai intervin in extensie si: spleniusul capului, muschii posteriori ai gatului, interspinosii si muschii sacrospinali. Miscarea de inclinare laterala (indoire). Aceasta miscare are maximum de amplitudine in segmentul dorsal. Muschii in inclinare sunt: patratul lombelor, psoasul, intertransversalii si dreptul lateral al capului. Mai pot interveni si muschii santurilor vertebrale si in special sistemul transverso-spinos, sternocleidomastoidianul (SCM), scalenii, muschii cefei, trapezul, marele si micul oblic abdominal. Miscarea de rotatie (rasucire). Este maxima in regiunea cervicala. Coloana dorsala se roteaza putin si numai daca se inclina lateral. Coloana lombara se rasuceste cand este in extensie. Muschii care executa miscarea sunt: oblicii abdominali, intercostalii, sistemul spino-transvers al muschilor santurilor vertebrale. Rasucirea de aceeasi parte se face prin: marele dorsal, spleniusul, lungul gatului si micul oblic abdominal. Rasucirea de partea opusa se face prin: spino-transvers si marele oblic abdominal. Articulatia scapulo-humerala (articulatia umarului) Structura functional a articulatiei scapulo-humerale Aceasta articulatie este o enartroza (capul articular este mai mic decat o jumatate de sfera). a) Suprafetele articulare sunt: capul humerusului, si cavitatea glenoida a omoplatului, ambele acoperite cu cartilaj hialin. Cavitatea glenoida este inconjurata de bureletul glenoidian, care-i mareste capacitatea. b) Cele doua suprafete sunt mentinute in contact de o capsula articulara intarita in partea superioara de un ligament coraco-humeral si anterior de trei ligamente glenohumerale. Muschii care participa la miscarile umarului sunt: - Deltoidul, este cel mai voluminos. Prin baza lui, se insera proximal pe treimea externa a marginii anterioare a claviculei, pe marginea externa a acromionului si pe buza inferioara a marginii posterioare a spinei omoplatului. Toate aceste fascicule converg spre

tendonul distal, care se insera pe buza superioara a amprentei deltoidiene de pe fata externa a humerusului. Actiunea lui este complexa, in totalitatea lui. - Coraco-brahialul se insera proximal pe apofiza coracoida impreuna cu scurta portiune a bicepsului, iar distal in treimea mijlocie a fatei interne a humerusului. - Supraspinosul are o forma triunghiulara, se insera intern pe fosa supraspinoasa a omoplatului si extern pe fateta superioara a marii tuberozitati a extremitatii superioare a humerusului. - Subspinosul se insera intern pe fosa subspinoasa a omoplatului si extern pe fateta mijlocie a marii tuberozitati a extremitatii superioare a humerusului. - Micul rotund, situat imediat in afara subspinoului, se insera intern pe fosa subspinoasa a omoplatului si extern pe fata inferioara a marii tuberozitati a humerusului. - Marele rotund este un muschi puternic, se insera intern pe unghiul inferior al omoplatului, se indreapta in sus, in afara si inainte, ocoleste fata interna a extremitatii superioare a humerusului si se insera pe buza posterioara a culisei bicipitale a humerusului. - Subscapularul se insera intern in fosa subscapulara si extern pe mica tuberozitate a extremitatii superioare a humerusului. Biomecanica articulatiei scapulo-humerale Articulatia scapulo-humerala este cea mai mobila articulatie. Are trei grade de libertate. Ea actioneaza in stransa corelatie functionala cu articulatiile centurii scapulare, marindu-se astfel amplitudinea de miscare a membrului superior fata de trunchi. Miscarea de abductie (de indepartare a bratului). In aceasta miscare cele doua extremitati ale humerusului sufera o deplasare in sens invers. Muschii abductori ai umerului sunt: - Deltoidul cu toate fasciculele lui; - Supraspinosul (chiar singur in afara deltoidului); - Lunga portiune a bicepsului brahial (are rol secundar). Miscarea de abductie se poate face pana la un unghi de 90. Miscare de adductie se face in sens invers, un rol important revine greutatii membrului si graviatiei, miscarea fiind controlata tot de muschii abductori care, prin contractia lor izometrica, dirijeaza apropierea membrelor superioare de trunchi. Muschii adductori ai umarului sunt: - Pectoralul mare; - Dorsalul mare; - Rotundul mare; - Rotundul mic; - Subscapular; - Coraco-brahial; - Biceps brahial (cu scurta portiune); - Triceps brahial (cu luna portiune). Miscarile de proiectie inainte (anteductie) si inapoi (retroductie) In anteductie intervin muschii: - Marele pectoral - Coraco-brahialul - Deltoidul (fascicule claviculare) In retroductie intervin muschii:

- Deltoidul (fascicule spinale) - Marele dorsal Miscarile de rotatie inauntru (mediana) si afara (laterala) Ele se realizeaza in jurul unui ax longitudinal ce trece prin capul humeral in jurul axei anatomice lungi a humerusului. Amplitudinea lor este de 80 pentru rotatie externa si 95 pentru rotatie interna. Miscarea de circumductie. Aceasta miscare insumeaza miscarile precedente care se executa in jurul celor trei axe. Capul humeral descrie un mic cerc urmarind conturul cavitatii glenoide. Articulatia humero-cubito-radiala (articulatia cotului) Aceasta articulatie este o trohleartroza, are un singur grad de libertate si permite numai executarea miscarilor de flexie si extensie, a antebratului pe brat. Se intalnesc trei oase, iar suprafetele articulare sunt: - Extremitatea inferioara a humerusului (trohleea, condilul humeral si epicondilul); - Extremitatea superioara a cubitusului prezinta o scobitura semilunara (marea cavitate sigmoida), apofiza coronoida in partea anterioara a cavitatii sigmoide si tuberozitatea (olecranul) in partea posterioara a cavitatii sigmoide. La marginea externa a acestei cavitati se afla o alta scobitura semilunara (mica cavitate sigmoida) care ia parte la alcatuirea articulatiei radio-cubitale superioare. - Extremitatea superioara a radiusului prezinta o scobitura care se adapteaza pe condilul humeral. Muschii implicati in miscarile cotului sunt flexori si extensori. Muschii flexori sunt: - Bicepsul brahial - Brahialul anterior - Muschii epitrohleeni care sunt in numar de patru (brahio-radial, primul brahial extern, al doilea radial extern, scurtul supinator) Muschii extensori sunt: - Tricepsul brahial - Anconeul - Muschii extensori ai degetelor

Articulatia coxo-femurala (articulatia soldului) Structura functionala a soldului Prin intermediul soldului, centura pelvina se continua cu membrul inferior. Soldul este structurat astfel, incat sa permita membrului inferior indeplinirea celor doua functii contradictorii: - Oscilatia in faza de pendulare - Stabilizarea in faza de propulsie a mersului, alergarii sau sariturii. In alcatuirea articulatiei soldului participa doua segmente osoase: osul coxal si extremitatea superioara a femurului, de o parte si de alta.

Femurul este un os lung, pereche si nesimetric. El reprezinta scheletul coapsei. Are un corp si doua extremitati (superioara si inferioara). Cu extremitatea superioara intra in articulatia soldului. Extremitatea superioara a femurului prezinta un cap articular, un gat si doua proeminente: o tuberozitate mare (marele trohanter) si o tuberozitate mica (micul trohanter). Cele doua tuberozitati sunt voluminoase, pe ele se insera muschi puternici. Capul articular reprezinta 2/3 dintr-o sfera, este perfect rotunjit si orientat in sus, inainte si inauntru. Putin sub centrul lui se afla foseta ligamentului rotund. Gatul femurului uneste capul femurului cu cele doua extremitati. Axa lunga a gatului este inclinata fata de axa lunga a corpului femural cu 125-135, unghiul fiind unghiul de inclinatie. Marele trohanter este o proeminenta partulatera, care continua in sus corpul osului. Pe el se insera: - pe fata externa: fesierul mijlociu - pe fata interna: obturatorul extern, obturatorul intern, cei doi gemeni - pe marginea superioara: piramidalul - pe marginea inferioara: vastul intern - pe marginea anterioara: fesierul mic - pe marginea posterioara: patratul femural. Micul trohanter este situat la partea postero-inferioara a gatului femural si da insertie psoasul-iliac. Corpul femural este indreptat oblic de sus in jos si dinafara inauntru. Pe el se prind urmatorii muschi: - pe fata anterioara - muschiul crural (partea profunda a cvadricepsului) si muschiul tensor al sinovialei genunchiului - pe fata externa vastul extern al cvadricepsului - pe fata interna vastul intern al cvadricepsului Articulatia coxo-femurala este o enartroza cu trei grade de libertate si o deosebita importanta in statica si locomotie. Este construita in asa fel, incat sa ofere, in acelasi timp, maximum de stabilitate si de mobilitate. Suprafetele articulare sunt: capul femurului si cavitatea cotiloida a coxalului. Cele doua suprafete articulare sunt mentinute in contact prin bereletul fibro-cartilaginoi si o capsula fibroasa. Ligamentele sunt: - Ligamnetul ilio-femural, important in mentinerea pozitiei ortostatice, se opune caderii corpului inapoi. - Ligamentul pubo-femural limiteaza abductia si rotatia externa. - Ligamentul ischio-femural limiteaza rotatia interna si adductia. - Fibrele circulare profunde ale capsulei formeaza un inel care inconjoara colul, sustinandu-l. - Ligamentul rotund ete intraarticular cu rol secundar in biomecanica soldului. Muschii care intervin in mobilizarea soldului sunt: - Muschii lombo-iliaci descrisi la coloana vertebrala. Dintre acestia doar psoasuliliac intervine direct asupra soldului. El se suprapune ca directie, axei biomecanice a membrului inferior. Muschii bazinului:

Fesierul mare cel mai voluminos muschi al bazinului. Se insera proximal pe partea posterioara a fosei iliace externe. - Fesierul mijlociu. - Fesierul mic. - Gemenul superior. - Gemenul inferior. - Obturatorul intern. - Obturatorul extern. - Patratul femural. - Piramidalul (pisiformul). Muschii coapsei se indreapta vertical de la bazin la coapsa, iar unii dintre ei la extremitatile superioare ale oaselor gambei. Avem trei grupe: anteriori, mediali si posteriori. a) Muschii anteriori ai coapsei: - Tensorul fasciei lata, muschi superficial, se insera proximal pe spina iliaca antero-superioara si se insera distal pe tuberozitatea externa a extremitatii superioare a tibiei. - Croitorul, muschi superficial, se intinde diagonal de sus in jos si din afarainauntru. Se insera proximal pe spina iliaca antero-superioara si distal pe tuberozitatea interna a extremitatii superioare a tibiei, prin laba de gasca. Este flexor al gambei pe coapsa si flexor, adductor si rotator in afara coapsei pe bazin, realizand pozitia de lucru a vechilor croitori. - Cvadricepsul, muschi larg care ocupa toata partea anterioara a coapsei. Este alcatuit din patru fascicule musculare: dreptul femural, vastul lateral, vastul medial si femuralul (cruralul). Insertiile proximale ale acestor fascicule sunt diferite. Toate cele patru fascicule se unesc intre ele si formeaza tendonul cvadricipital, care inglobeaza rotula si de la aceasta in jos se continua cu tendonul rotulian, care se insera distal pe tuberozitatea anterioara a tibiei. Este extensor al gambei pe coapsa. - Muschiul tensor b) Muschii mediali ai coapsei: - Dreptul intern (muschiul gracilis) este foarte subtire, se insera proximal pe unghiul pubisului si distal, prin intermediul labei de gasca, pe partea superioara a fetei interne a tibiei. Este flexor si adductor al coapsei. - Adductorul mare - Adductorul mijlociu - Adductorul mic c) Muschii posteriori ai coapsei alcatuiesc grupul muschilor ischiogambieri. Ei sunt muschi biarticulari si au o deosebita importata in statica, mers, alergare si sarituri. Ei extind coapsa pe bazin si au asupra gambei o actiune caracteristica. Acestia sunt: - Semitendinosul - Semimembranosul - Bicepsul femural Miscarile de flexie si extensie Flexorii principali sunt: dreptul anterior, psoasul-iliac, tensorul fasciei lata, croitorul. Extensorii principali unt: ischio-gambierii, fasciculele posterioare ale fesierului mijlociu si fesierul mic.
-

Miscarile de abductie si adductie Abductia se realizeaza de catre: tensorul fasciei lata, fesierul mijlociu si croitorul. Adductia se realizeaza de catre: psoasul-iliac, fesierul mic, dreptul intern, pectineul, cei trei adductori, semitendinosul, semimembranosul. Miscarile de rotatie externa si interna Muschii rotatori externi sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele posterioare), fesierul mare, cei doi gemeni ai coapsei (superior si inferior), piramidalul, cei doi obturatori, patratul femural, pectineul, dreptul intern si croitorul. Muschii rotatori interni sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele anterioare), fesierul mic, semitendinosul si semimembranosul. Genunchiul Genunchiul este segmentul mobil al aparatului locomotor care leaga coapsa de gamba. Scheletul genunchiului este format din extremitatea inferioara a femurului, extremitatile superioare ale celor doua oase ale gambei: tibia si peroneul si osul propriu al regiunii, rotula. a) Extremitatea inferioara a femurului prelungeste corpul la partea lui distala, marindu-si progresiv dimensiunile atat in sens transversal, cat si in sens antero-posterior. Anterior, ea prezinta o trohlee (mosor), posterior, santul trohleei se continua cu o scobitura intercondiliana care imparte extremitatea inferioara a femurului intr-un condil intern, ultimul terminandu-se mai jos decat primul. Pe fetele interne ale celor doi condili se insera extremitatile proximale ale ligamentelor incrucisate. Fata laterala a condilului intern are o tuberozitate pe care se insera ligamentul lateral intern al articulatiei genunchiului. b) Extremitatile superioare ale tibiei si peroneului c) Rotula (patela), un os scurt, situat la fata anterioara a genunchiului. Vazuta din fata ea, are o forma aproximativ trunghiulara, cu baza asezata proximal, iar varful, distal. Fata posterioara este concava si articulara. Pe baza si marginile ei se insera tendonul cvadricipital, iar la varf, tendonul rotulian. Rotula este astfel inglobata in largul tendon distal al cvadricepsului.

Articulatia femuro-tibiala a) Extremitatea inferioara a femurului are cei doi condili, separati de scobitura intercondiliana si de trohlee si acoperiti la suprafata de un cartilaj hialin. b) Extremitatea superioara a tibiei prezinta doua cavitati glenoide acoperite de cartilaj hialin, separate intre ele de doi tuberculi (intern si extern) ai masivului osos ce apartin spinei tibiale. c) Fata posterioara a rotulei este divizata in doua fatete laterale de catre o creasta tesita si este acoperita de cartilaj hialin. d) Deoarece intre suprafetele osoase articulare ale femurului si tibiei nu exista congruenta perfecta, intre ele s-a dezvoltat, pe fiecare cavitate glenoida cate un menisc. Meniscul extern are o forma circulara, iar cel intern forma literei C.

Meniscul intern, prin cornul sau anterior, se fixeaza la marginea anterioara a platoului tibial, imediat inaintea ligamentului incrucisat anterior. Meniscul extern, prin cornul sau anterior, se fixeaza pe suprafata prespinala, imediat inaintea spinei si pe fata externa a ligamentului incrucisat anterior, iar prin cornul sau posterior se fixeaza pe tuberculul intern al spinei tibiale. Cele doua meniscuri sunt reunite la partea lor anterioara de o formatiune delicata numita ligamentul transvers (jugal). Aceste meniscuri, nefiind strict cartilaginoase, au o elasticitate si o deformabilitate mai mare decat a cartilajului obisniut. e) Segmentele osoase din articulatie sunt mentinute intre ele de o capsula articulara intarita de sase ligamente. Capsula articulara este un manson fibros, care se fixeaza de jur imprejur, foarte apropiat de limita cartilajelor articulare, lateral pe meniscuri si inainte pe ligamentul jugal, ajungand la tibie. Este foarte rezistenta, poate suporta tractiuni mai mari de 300 kg. Cele sase ligamente sunt: - Ligamentul anterior (rotulian) - Ligamentul posterior (Winslov) - Ligamentul lateral intern - Ligamentul lateral extern - Ligamentul incrucisat anterior - Ligamentul incrucisat posterior f) Sinoviala genunchiului Biomecanica articulatiei femuro-tibiale Articulatia femuro-tibiala are un singur grad de libertate si in consecinta prezinta doua miscari principale: flexia si extensia gambei pe coapsa, miscari la care se adauga si altele secundare ca: rotatia interna si rotatia externa. Amplitudinea medie a miscarilor active de flexie si extensie este 135 , iar a celor pasive de 150. Miscarile se executa in plan sagital, in jurul unei axe transversale care trece prin cei doi condili femurali. Articulatia femuro-tibiala actioneaza dupa principiul unei parghii de gradul III. Miscarea de flexie este aceea prin care fata posterioara a gambei se apropie de fata posterioara a coapsei. Muschii motorii pentru flexie sunt: bicepsul femural si semimembranosul, ca muschi principali, iar in mod accesoriu intervin si semitendinosul, gemenii, popliteul, plantarul subtire, dreptul intern si croitorul. Miscarea de extensie este aceea prin care fata posterioara a gambei se departeaza de fata posterioara a coapsei. Muschii motorii ai extensiei sunt, in primul rand, cvadricepsul si tensorul fasciei lata. Ei realizeaza, impreuna cu tendonul cvadricepsul, rotula, aripioarele rotuliene si tendonul rotulian, un aparat complex de extensie a genunchiului. Miscarile de rotatie inauntru si in afara. Aceste miscari se asociaza miscarilor de flexie si extensie. Mai intervin si ligamentele incrucisate. Amplitudinea miscarii de rotatie activa este de 15-20, iar de rotatie pasiva de 35-40. Rotatia in afara se face de bicepsul femural, iar rotatia inauntru se face de: semimembranos, semitendinos, popliteu, drept intern si croitor.

In rotatia externa ligamentele laterale se extind, iar ligamentele incrucisate se relaxeaza, in timp ce in rotatia interna se intind ligamentele incrucisate si se destind ligamentele laterale. Miscarile de lateralitate sunt limitate de ligamentele laterale in special in mers, cand sunt puse sub tensiune maxima o data cu extensia genunchiului. Rolul meniscurilor 1. Completeaza spatiul liber dintre suprafata curba a femurului si suprafata plana a tibiei si impiedica astfel protuzia sinovialei si capsulei in cavitatea articulara, in cursul miscarilor. 2. Centreaza sprijinul femurului pe tibie in cursul miscarilor. 3. Participa la lubrefierea suprafetelor articulare, asigurand repartizarea uniforma a sinovialei pe suprafata cartilajelor. 4. Joaca rolul unui amortizor de soc intre extremitatile osoase, mai ales in miscarile de hiperextensie si hiperflexie. 5. Reduc in mod important frecarea dintre extremitatile osoase. Rolul rotulei 1. In extensie, mentine tendonul la distanta de trohleea femurala. 2. Mareste bratul de parghie al cvadricepsului, deplasand tendonul cvadricipital fata de axa de rotatie a genunchiului, usurand activitatea acestui muschi. 3. In flexie, fiind trasa de tendonul rotulian, rotula ia contact progresiv cu suprafata articulara a trohleei. Gamba Gamba este segmentul care leaga coapsa de picior. Dua coapsa, ea reprezinta a doua parghie importanta a membrului inferior. In alcatuirea articulatiilor gambei intra doua oase lungi: tibia si peroneul. Tibia este un os voluminos, situat la partea antero-interna a gambei. a) Extremitatea superioara are aproape o forma patrulatera, alungita transversal si foarte voluminoasa. b) Corpul tibiei prezinta trei fete (externa, interna si posterioara) si trei margini (anterioara, interna si posterioara). c) Extremitatea inferioara se continua cu maleola tibiala. Peroneul (fibula) este un os lung, subtire, situat postero-extern fata de tibie. El joaca un rol important in statica si biomecanica gambei. Intareste stabilitatea intregului sistem. Muschii implicati in miscarile gambei Gamba prezinta 12 muschi dispusi in trei loje: anterioara, externa si posterioara. Ei sunt: Muschii lojei anterioare a) Gambierul anterior b) Extensorul comun al degetelor este un muschi platizat c) Extensorul propriu al halucelui d) Peronierul anterior Muschii lojei externe - Lungul peronier lateral - Scurtul peronier lateral

Muschii lojei posterioare - Tricepsul sural cel mai voluminos muschi al gambei, este alcatuit din: cei doi gemeni (intern si extern) si solearul. - Gemenul extern (gastrocnemianul extern) se insera proximal pe fata posteroexterna a condilului femural extern. - Gemenul intern (gastrocnemianul intern) se insera proximal pe fata postrointerna a condilului femural ntern - Solearul este un muschi lat si gros, situat inaintea celor doi gemeni. Se insera proximal atat pe tibie, cat si pe peroneu. Toate cele trei fascicule musculare converg catre un tendon care le continua directia, tendonul lui Achile. In ortostatism, gamba, a carei axa longitudinala prelungeste axa biomecanica a coapsei, transmite greutatea corpului la picior. Articulatiile gleznei si ale piciorului Structura functionala a acestor doua segmente Aceste doua elemente alcatuiesc un tot functional, situatie asemanatoare cu cea intalnita la gatul mainii si mana. Piciorul reprezinta, dupa coapsa si gamba, a treia parghie principala a membrului inferior. El este elementul de legatura dintre corp si sol, cu o structura adecvata acestor functii. Piciorul, in structura sa complexa, este format din 26 de oase scurte, legate intre ele prin ligamente relativ scurte, dar foarte puternice, cu 32 de articulatii, cu insertii a 11 muschi ai gambei si a 20 proprii piciorului. Oasele tarsiene sunt: astragalul, calcaneul, cuboidul, scafoidul, cuneiformele. Oasele metatarsiene sunt oase lungi care prezinta o extremitate proximala (baza), un corp si o extremitate distala (cap). Falangele reprezinta scheletul degetelor piciorului, au si ele o extremitate proximala (baza), un corp si o extremitate distala (cap). Fiecare deget are trei falange cu exceptia halucelui care are numai doua. Articulatiile gleznei si piciorului; aceste articulatii sunt numeroase, se pot grupa astfel: Articulatia gleznei este o articulatie trohleara. a) Suprafetele articulare sunt: pensa tibio-peroniera si fata superioara si fetele articulare ale astraganului b) Capsula este fibroasa si intarita lateral de un ligament intern si unul extern. c) Sinoviala captuseste interiorul capsulei si formeaza funduri de sac. - Articulatia astragalo-calcaneana - Articulatia medio-tarsiana - Articulatiile intertarsiene ale celor 5 oase ale tarsului anterior - Articulatia tarso-metatarsiana - Articulatiile intermetatarsiene - Articulatiile metatarso-falangiene - Articulatiile interfalangiene

Aponevroza plantara. Intreaga structura arhitectonica a piciorului este sustinuta de doua formatiuni fibroase complexe situate in plante (aponevroze). Ele sunt: una superficiala si alta profunda. Muschii proprii ai piciorului - Muschii regiunii dorsale singurul muschi in regiunea dorsala este pediosul. - Muschii regiunii plantare interne ei sunt: adductorul halucelui, scurtul flexor al halucelui si abductorul halucelui. - Muschii regiunii plantare mijlocii ei sunt: scurtul flexor plantar, accesoriu lungului flexor, lombricalii piciorului, interososii piciorului. - Muschii regiunii plantare externe ei sunt: abductorul degetului mic, scurtul flexor al degetului mic si opozantul degetului mic. Boltile piciorului. Cele trei bolti ale piciorului sunt doua lungi (interna si externa) si o bolta scurta (transversala anterioara). Prin ele este posibila biomecanica complexa a piciorului, in mers, alergare, sarituri, dans. Bolta interna este formata din calcaneu, astragal, scafoid si cele trei cuneiforme si primul metatarsian. Este intarita de ligamentul calcaneo-scafoidian plantar si de tendoanele muschilor gambei. Ea serveste la miscare. Bolta externa (principala) este formata din calcaneu, cuboid si metatarsienele IV si V si serveste la sprijin. Bolta transversala este scurta, se ridica de la marginea externa a piciorului prin cuboid, are maximum de inaltare in dreptul celui de-al doilea cuneiform si coboara putin catre marginea interna prin primul cuneiform. Amprenta plantara. In mod normal, datorita existentei boltilor plantare, contactul dintre picior si sol nu se face pe toata suprafata plantara, ci numai pe un anumit teritoriu (amprenta plantara), care variaza ca forma si intindere de la individ la individ si pentru fiecare individ de la o pozitie la alta.

Biomecanica gleznei si a piciorului In articulatia gleznei au loc miscari de flexie si extensie ale piciorului. Membrul inferior cu lant cinematic Bazinul, soldul, coapsa, genunchiul, gamba, glezna si piciorul actioneaza in cursul diferitelor pozitii si miscari ca un lant cinematic deschis sau inchis. Ca lant cinematic inchis, actioneaza in urmatoarele pozitii si miscari: - Sustinerea corpului in pozitiile stand, pe genunchi si sezand, - Propulsia corpului in sus, ianinte sau inapoi (ridicarea pe varfuri, bataia la sarituri), - Amortizarea caderii pe sol (in cadere in picioare). Ca lant cinematic deschis, actioneaza in: - Departarea si apropierea picioarelor, - Rasucirea in afara si inauntru, - Rotatia dinapoi inainte si dinainte inapoi,

- Lovirea, impingerea si chiar apucarea (in cazuri speciale). Sbenghe Kinetologia sau kineziologia termeni creati de Dally, in 1857 este o stiinta, si anume este stiinta care se ocupa cu studiul miscari organismelor vii si structurilor care participa la aceste miscari. Definitia aceasta este mai mult teoretica, deoarece in acceptiunea ei curenta ea se limiteaza la unul dintre domeniile kinetologiei, si anume la aplicarea acesteia in medicina (kinetologia medicala). Kinetologia medicala studiaza mecanismele neuromusculare si articulare care asigura omului activitatile motrice normale, preocupandu-se totodata de inregistrarea, analizarea si corectarea mecanismelor neuromusculoarticulare deficitare. Limitarea activitatii motrice poate fi determinata de: a) Scaderea fortei musculare (hipotonie) sau, din contra, contractura sau spasticitatea musculara (hipertonie); b) Redoarea articulara; c) Lipsa coordonarii miscarilor. Kinetologia medicala face parte din medicina fizica specialitate terapeutica care utilizeaza ca meode: miscarea, caldura, curentul electric, climatul, masajul si apa. Kinetologia profilactica va cuprinde totalitatea metodelor si mijloacelor kinetologice care se adreseaza mentinerii si intaririi starii de sanatate, deci prevenirii starii de boala. Aceasta ar fi in conceptul actual doar o latura a profilaxiei, denumita profilaxie primara sau de gradul I. Profilaxia inseamna si aplicarea tuturor mijloacelor necesare pentru a preveni agravarea sau aparitia complicatiilor patomorfofunctionale ale unei boli cronice. Kinetologia de recuperare prezinta principala arma a asistentei de recuperare functionala. Nimic nu favorizeaza circulatia atat de bine ca miscarea: contractia muschilor contracta vasele, in special venele, accelerand-o. In statiunile balneare, miscarea pe care o face pacientul parcurgand distanta pana la izvoarele de ape minerale are o valoare mai mare pentru sanatate decat insasi apa bauta. Colica biliara este tratata cel mai bine prin exercitiu si mai ales prin calarit, mersul cu caruta, etc. Exercitiile potenteaza efectul unor medicamente pana intr-atat incat, in absenta lor, medicatia devine ineficienta. Exercitiul fizic si miscarea previn guta. Miscarile ocupationale (de munca) fac parte din exercitiile terapeutice, prelungind viata. Influenta lui Ling a fost enorma, astfel incat in Europa, ca si America de Nord adopta metoda suedeza de gimnastica, care avea patru componente principale: 1. Gimnastica pedagogica si educativa o gimnastica profilactica pentru persoane sanatoase si bine construite; 2. Gimnastica militara suita de exercitii care pot fi utilizate pentru a domina un adversar, avand la baza miscari de scrima, tir, etc; 3. Gimnastica medicala si ortopedica gimnastica ce se adreseaza pacientilor cu diverse boli sau deficiente si care se asociaza cu masajul; prin unele scopuri propuse, se apropie de kinetoterapia de recuperare;

4. Gimnastica estetica recomandata pentru armonizarea partilor simetrice ale

corpului, pentru obtinerea frumusetii corporale si a gratiei in miscari. Cunoaterea gradului de micare a unei articulaii sau a valorii forei unui muchi de a executa micarea unui segment este absolute necesar pentru a putea stabili un diagnostic funcional n cadrul bolilor care afecteaz aparatul locomotor. Uneori, deficitul funcional al acestui aparat este uor vizibil i fr a examina bolnavul, alt data el poate fi pus n eviden doar printr-un examen atent, fiind mascat de gestici compensatorii. Cunoaterea exact a amplitudinilor de micare articular este necesar i In medicina omului sntos, pentru diversele studii de ergonomie. Mrimea sau cursa unei manete, fora de rezisten a unui pedalier, nlimea scaunelor sau a treptelor unei scri, locul de plasare i dimensiunea unor prghii sau roi etc. toate acestea se bazeaz pe analiza amplitudinii de micare a articulaiilor corpului, ca i pe fora care se poate dezvolta n cadrul unei micri. Testarea clinic musculoarticular va reprezenta, aadar, modalitatea prin care se va aprecia, calitativ i cantitativ, capacitatea de micare" a sistemului mioarticular. Pentru ca aceast apreciere s fie reproductibil, s-a ajuns la o standardizare a examenului articular i muscular, absolut obligatorie pentru a se putea interpreta de diferii examinatori, n consens i n orice moment, starea funcional mioarticular a unui bolnav. Tehnica prin care este analizat gradul de mobilitate articular poart numele de bilan articular" sau testing articular", iar analizarea forei diverselor grupe musculare este denumit bilan muscular"sau testing muscular". Bilanul articular In sens strict, bilanul articular reprezint msurarea amplitudinilor de micare n aritculaii, pe toate direciile de micare. In sens mai larg, odat cu executarea acestor msurtori se fac i alte aprecieri asupra respectivei articulaii (micri anormale, temperatur crescut, creterea de volum etc), observaii la care se va aduga examenul radiologie. Acurateea msurtorilor este n funcie i de obiectivul lor. Pentru orientarea unui examen clinic general se pot admite variaii de 8-10, iar pentru unele micri, chiar mai mult. Reguli generale ale tehnicii bilanului articular Subiectul de testat trebuie s fie relaxat, aezat confortabil, s fie instruit asupra manevrelor care vor urma. Starea de contractur, teama etc. limiteaz amplitudinile de micare pasiv, iar necooperarea, pe cele* de micare activ. Segmentul de testat trebuie corect aezat pentru obinerea posturii 0, dar i ntr-o poziie prefereniat pentru desfurarea micrii i aplicarea goniometrului. Aceste poziii vor fi specificate pentru fiecare micare n parte. Goniometrul va fi aplicat ntotdeauna pe partea lateral a articulaiei, cu cteva excepii (de exemplu, msurarea supinaiei). Braele goniometrului trebuie poziionate n paralel cu axele

longitudinale ale segmentelor care formeaz articulaia i a cror proiecie corespunde cel mai bine axelor de micare articular. Goniometrul nu trebuie presat pe segmente, ci aplicat uor, pentru a nu mpiedica micarea. Amplitudinile micrilor articulare n direcii opuse (de exemplu, flexie-extensie) se vor msura fiecare n parte, apoi se va nota i suma lor, care reprezint gradul de micare a unei articulaii ntr-un anumit plan. Gradul de micare (mobilitate) a unei articulaii este egal cu valoarea unghiului maxim msurat al acelei micri, dar numai dac s-a plecat de la poziia zero. n cazuri patologice, scznd din valoarea acestui unghi valoarea unghiului de la care pornete micarea, obinem gradul de mobilitate a acelei articulaii. Genunchiul i cotul nu au micare de extensie, deoarece poziia de extensie maxim a lor este considerat poziie zero. Se msoar ns deficitul de extensie, care, sczut din unghiul maxim de flexie realizat, ne d gradul de mobilitate (deci de flexie) a cotului sau genunchiului. Testarea articulaiei umrului Umrul este o regiune anatomic structurat pentru a realiza o mare mobilitate, n toate direciile, orientnd n acest fel mna n cea mai convenabil poziie de lucru. Umrul i datorete aceast mobilitate celor 5 articulaii (3 adevrate i 2 false), care permit 3 grade de libertate micare n 3 planuri sau pe 3 axe , la care se adaug i combinarea lor n cadrul circumduciei. Articulaiile adevrate sunt : scapulohumerala, acromioclaviculara i sternocostoclaviculara, iar articulaiile false : scapulotoracica i planul de alunecare subdeltoidian (bursa seroas subacromiodeltoidian). a) Articulaia scapulohumerala b) Articulaia aeromioclavicular c) Articulaia stemoccstoclavicular d) Articulaia scapulotoracic e) Articulaia subdeltoidian Factori de calire a organismului Calirea organismului: definitie, importanta Capacitatea de adaptare a organismului la modificarile permanente ale mediului ambiant este diferita de la un individ la altu, dar ea poate fi imbunatatita prin metode de calire. In cazul sportivilor, calirea organismului este absolut necesara, activitatea acestora desfasurandu-se, de multe ori, in conditii vitrege de mediu ploaie, vant, frig, soare puternic. In cazul in care organismul sportivilor nu este bine adaptat la aceste conditii de mediu, nu va putea rezista solicitarilor, atragand dupa sine accidentari si rezultate slabe in competitii.

Putem defini calirea drept metoda prin care, folosind factorii naturali (aerul, apa, radiatiile solare) dupa anumite principii si reguli, se realizeaza marirea rezistentei generale a organismului fata de variatiile bruste ale factorilor mediului extern si fata de imbolnaviri. Combinand aceasta metoda si cu practicarea exercitiilor fizice si sportului in aer liber, rezistenta generala a organismului va creste si mai mult. Calirea organismului are la baza formarea unor reflexe conditionate prin actiunea repetata a excitantilor mediului extern, aplicati intr-o anumita ordine si la o anume intensitate. Excitantii mediului extern cei mai adecvati pentru realizarea calirii sunt: apa, caldura, frigul si radiatiile solare. Procesul de calire se bazeaza pe masurile de calire si gradul de calire. Masurile de calire reprezinta folosirea factorilor naturali intr-un anumit mod, pentru ca excitantii mediului extern sa contribuie la adaptarea organismului la conditiile variabile ale mediului, solicitand, in mod special, functia de termoreglare. Gradul de calire este o stare la care ajunge organismul dupa aplicarea masurilor de calire, de adaptare a organismului (in special al sistemului de termoreglare) de a reactiona prompt si adecvat la factorii meteorologici de intensitate, durata si frecventa variabile, cu deosebire la schimbarile bruste ale factorilor mediului extern. Principiile calirii organismului Calirea organismului se desfasoara pe baza unor principii care se aseamana cu cele ale antrenamentului sportiv, deoarece calirea este considerata un antrenament al sistemului termoreglator. Principiile calirii sint: - Gradatia - Continuitatea - Variatia intensitatii - Diversitatea mijloacelor de calire - Individualizarea mijloacelor de calire. Principalii factori de mediu folositi pentru calirea organismului sunt: aerul, apa si soarele. Calirea cu ajutorul aerului Aerul actioneaza favorabil asupra organismului uman prin intensificarea metabolismului, intarirea sistemului nervos si imbunatatirea activitatii aparatului cardiovascular. De asemenea, el solicita, intr-o mare masura, sistemul termoreglator al organismului. Gradul de actiune depinde de: temperatura, umiditate, viteza de deplasare si puritate. Reguli de aplicare a bailor de aer Se recomanda ca baile de aer sa se inceapa acasa, intr-o camera sau pe terasa inchisa, la o temperatura cuprinsa intre 20-25C, temperatura care trebuie zilnic sa fie coborata treptat. La inceput, aceasta se poate realiza in timpul gimnasticii de dimineata, executata intr-un costum cat mai sumar, dupa aerisirea prealabila a incaperii. Apoi, se va desfasura

cu fereastra intredeschisa, care va fi in cele din urma deschisa, reusindu-se scaderea gradata a temperaturii aerului, pana se ajunge la egalarea cu temperatura aerului de afara. Se poate face si baia de aer afara, incepand cu sezonul cald (vara), dimineata la ora 7-8, cu o singura baie de aer pe zi, cu o durata de 5-10 minute. Treptat, se mareste durata, pana se ajunge la 2 ore pe zi si la doua bai de aer. Baile de aer de afara se vor face, la inceput, la temperatura de peste 20C, cu o umiditate de 60-70%, fara vant puternic. inainte de a incepe baia de aer, se recomanda incalzirea printr-o serie de miscari, insa fara sa se ajunga la transpiratie. La aparitia senzatiei de frig, baia de aer se intrerupe si se iau masuri de incalzire (miscari energice, automasaj, trecerea la soare sau imbracarea). Intre baia de aer si masa, trebuie o pauza de o ora si jumatate - doua. Calirea cu ajutorul soarelui Nu toate radiatiile solare ajung in aceeasi cantitate pe pamant. Cantitatea de energie radianta solara ce ajunge la suprafata pamantului depinde de: 1. Inaltimea soarelui deasupra orizontului, adica de lungimea distantei parcursa de razele solare. Cu cat acest drum este mai lung, cu atat cantitattea de radiatii este mai redusa. 2. Gradul de transparenta al atmosferei. Cu cat atmosfera este mai transparenta, mai lipsita de particule in suspensie, de nori, cu atat cantitatea de radiatii solare va fi mai ridicata. 3. Unghiul sub care cad razele solare pe suprafata orizontala. Cu cat unghiul este mai ascutit, cu atat cantitatea de radiatii este mai redusa, pentru ca se disperseaza pe o suprafata mai mare si pe unitatea de suprafata revine o cantitate mai mica. Reguli pentru calirea organismului cu ajutorul razelor solare - baia de soare trebuie sa fie totala, directa, progresiva si continua. Pozitia cea mai indicata este culcat (pentru ca razele solare sa cada cat mai aproape de un unghi de 90), cu picioarele orientate spre soare; - dozarea se face dupa timp, fie dupa intensitatea radiatiilor pe unitatea de suprafata, determinata cu ajutorul actinometrului. Durata bai de soare va creste gradat, de la cateva minute pentru fiecare parte a corpului, la 1-2 ore sau chiar mai mult; - in timpul bai de soare, se vor proteja capul si ochii. Nu se vor folosi sapci din material impermeabil pentru ca stanjenesc aerisirea; - pentru clima noastra, cea mai indicata perioada din zi este intre ora 8 si 11 dimineata. Nu se recomanda baia de soare inainte de ora 8 pentru ca ultravioletele sunt in cantitate mica si nici dupa ora 11 (din cauza riscului de a se produce arsuri, datorita intensitatii mari a razelor ultraviolete si infrarosii). Baia de soare se face dupa un dejun usor si se termina cu cel putin o ora inainte de masa. La trei ore dupa masa de pranz, baia de soare se poate reincepe. In practica calirii cu ajutorul soarelui, exista si o serie de contraindicatii. De exemplu: tuberculoza pulmonara evolutiva, stari febrile, stari cu excitabilitate nervoasa crescuta, starea de supraantrenament la sportivi. Calirea cu ajutorul apei Apa are o actiune mai puternica asupra termoreglarii decat aerul, pentru ca, la aceeasi temperatura, apa are o conductibilitate termica de circa trei ori mai mare. Procedurile hidrice de calire produc modificari evidente in activitatea inimii si a vaselor

sanguine, a organelor respiratorii, modificari ale metabolismului, precum si de termoreglare. Procedurile de calire cu apa trebuie sa fie de scurta durata (minute), repetate la intervale scurte de timp, cele calde alternandu-se cu cele reci. Apa folosita sa fie cat mai aproape de calitatile apei potabile. Procedurile de calire cu apa Frictionarea cu prosopul umed se recomanda dimineata, dupa efectuarea programului de gimnastica; se incepe cu udarea prosopului in apa care va avea o temperatura cuprinsa intre 20-25C si, la 2-3 zile, se coboara temperatura apei cu un grad, pana ce apa atinge temperatura camerei. Dupa o luna de zile, apa ajunge sa aiba temperatura incaperii. Dupa ce s-a realizat o oarecare obisnuinta cu apa rece la o temperatura de 12-15C, se trece la procesul de calire prin stropire sau turnarea apei pe corp. La inceput, se foloseste apa la o temperatura de 33-35C si se scade treptat pana la 20C. Durata acestui procedeu este de 1-2 minute. Dupa ambele proceduri, urmeaza stergerea energica a corpului cu un prosop uscat si aspru care realizeaza astfel un masaj al pielii. Dusul este un mijloc superior de calire cu apa, pentru ca actiunea lui fiziologica se bazeaza, pe de o parte, pe exercitiile termice, iar pe de alta parte, pe actiunea mecanica, datorita jetului de apa care cade pe piele. Se incepe cu o temperatura a apei de 30-33C si se scade treptat pana la 25-20 C si chiar mai mult. Dupa dus, este indicat masajul si se recomanda ca durata dusului sa fie de 1-2 minute. Scaldatul are cel mai mare efect de calire, pentru ca se realizeaza contactul cu apa dintr-o data, pe toata suprafata corpului, precum si combinatia cu ceilalti factori de calire (aer, soare), la care se adauga presiunea apei si miscarile executate in apa. Reactia organismului in contact cu apa rece trece prin trei face: - In prima faza se produce o vasoconstructie periferica, manifestata prin paloare, racire a tegumentelor, senzatie de frig, dar cu o vasodilatatie centrala si marirea tensiunii arteriale. - In cea de a doua faza, se realizeaza o vasodilatatie periferica cu inrosirea tegumentelor, urmata de o senzatie de bine (cald), datorita acomodarii sistemului termoreglator cu temperatura apei. - Daca se sta prea mult in apa, se trece in faza a treia, caracterizata prin vasoconstrictie periferica paralitica, exteriorizata prin paloare, senzatie de frig, cianoza buzelor, piele de gaina si tremuraturi. In aceasta faza, baia se intrerupe si se iau masuri pentru incalzirea corpului prin: iesirea din apa; stergerea cu un prosop uscat si aspru; masaj; bauturi calde, etc. Reguli ce se vor respecta in procedeul de calire prin scaldat: - scaldatul nu se practica intr-o apa cu temperatura sub 18-20C; - se recomanda o baie pe zi cand apa este mai calda; - in timpul baii, se va alege un loc ferit de vant, cu tarm nisipos, in panta lina, fundul apei adancindu-se treptat; - baia se face numai la 2-2.5 ore dupa ce s-a servit masa; - nu se intra in apa incalzit si transpirat; - in primele zile, baia se limiteaza la 3-5 minute;

in apa se intra repede, se fac 2-3 scufundari si apoi miscari energice, inot; la iesirea din apa apar frisoanele. In momentul in care apare senzatia de frig, se iese din apa, se sterge bine corpul cu un prosop si se vor face miscari energice de incalzire. Contraindicatiile calirii cu ajutorul apei sunt pentru: - persoanele care sufera de boli cardiovasculare, hipertensiune, afectiuni pulmonare acute, renale si reumatism; - persoanele in varsta cu un grad avansat de arterioscleroza; - femei in timpul fluxului menstrual. Calirea organismului se va realiza prin folosirea tuturor procedurilor, incepand cu cele simple si terminand cu scaldatul. Dusurile calde de dupa efort se vor termina cu o scadere gradata a temperaturii apei pentru o relaxare treptata a organismului, ele neavand scop de calire. Calirea cu apa rece a picioarelor asigura o mai buna circulatie de intoarcere a sangelui. Sportivii de performanta, indiferent de sportul practicat, trebuie sa practice inotul, atat pentru cresterea nivelului lor de pregatire fizica generala, cat si pentru calire. Alimentatia - mijloc important pentru sustinerea efortului si refacerea dupa efort Prin aliment se intelege orice produs care, ingerat, serveste la mentinerea functiilor vitale ale organismului, asigurandu-i cresterea si refacerea celulelor, sustinerea efortului depus, fara a fi daunator sanatatii, ci, dimpotriva, contribuid la ameliorarea ei. Intre necesarul zilnic de alimente si consumul energetic trebuie sa existe un echilibru, luand in considerare faptul ca necesitatile energetice ale unui adult sedentar sunt aproximativ 2000-2800 Kcal/zi.Activitatile fizice din antrenamente si concursuri vor creste costul antrenament, durata, tipul si intensitatea efortului. Aspectul cantitativ inseamna cantitatea suficienta de alimente care sa satisfaca nevoile energetice si plastice ale organismului. Aspectul calitativ se refera la continutul alimentatiei care trebuie sa fie sustinuta de toate substantele alimentare nutritive (trofine) in cantitatile si proportiile necesare asigurarii cerintelor energetice. Trofinele cuprind substante alimentare indispensabile omului (protide, glucide, lipide, saruri minerale, vitamine si apa), iar din punct de vedere al rolului pe care il indeplinesc in organism, ele se clasifica in doua grupe: - Cu rol energetic (glucide si lipide); - Cu rol protector sau de intretinere. Trofinele cu rol protector pot fi divizate la randul lor in substante cu rol plastic (de refacere), care includ protidele si unele minerale (Ca, Na, K, P, Cl, etc.) si cele cu rol catalitic (de reglare a unor reactii biochimice, cum sunt vitaminele, unele minerale (Fe, Co, I, etc.) si apa. Sub aspectul importantei lor in alcatuirea ratiei alimentare, trofinele se clasifica in: - Esentiale; - Neesentiale. Cele esentiale nu pot fi biosintetizate de organism sau sunt biosintetizate in cantitate insuficienta si trebuie furnizate prin alimentatie sau medicatie. Trofinele neesentiale sunt biosintetizate in organism pe seama altor trofine.

Ratia calorica in alimentatie Cheltuielile de energie ale organismului, precum si valoarea energetica a alimentelor se exprima in kilocalorii. O kilocalorie este cantitatea de caldura necesara pentru cresterea temperaturii unui litru de apa, de la 15 la 16C. Energia necesara organismului se obtine prin oxidarea intracelulara a substantelor nutritive. Lipidele reprezinta sursa energetica cea mai economica pentru organism. Ca sa putem alcatui ratia calorica, trebuie cunoscute si intelese urmatoarele: metabolism bazal, actiunea dinamica specifica a alimentelor, metabolism energetic de efort, cheltuieli pentru termoreglare si diferitele stari fiziologice. Metabolism bazal reprezinta cheltuiala de energie a organismului in tare de repaus, la 12-14 ore dupa ultima masa si suficienta odihna dupa munca, la o temperatura de 20C. El se poate raporta si la m de suprafata corporala sau kilocorp. In cazul al doilea, metabolismul bazal se exprima in kilocalorii/kilocorp/ora. Metabolismul bazal depinde de urmatorii factori fiziologice: varsta, sex, suprafata corpului, activitatea neuroendocrina, caracterul alimentatiei, temperatura, precum si de factori patologice. Astfel, o hiperfunctie a hipofizei, corticosuprarenalelor sau glandei tiroide va determina o crestere a metabolismului bazal, in timp ce o hipotiroidie va induce scaderea metabolismului bazal. Actiunea dinamica specifica a alimentelor (ADS) reprezinta cresterea cheltuielilor energetice sub influenta ingerarii alimentelor, ca urmare a intensificarii activitatii organelor digestive si a muschilor somatici solicitati prin actul masticatiei si deglutitiei. Metabolismul energetic de efort reprezinta necesarul energetic pentru munca fizica si mai putin pentru munca intelectuala. In cazul activitatilor intelectuale, acesta se caracterizeaza printr-un necesar calitativ de proteine, vitamina, anumite saruri minerale si mai putin prin consum de energie calorica. Cheltuielile energetice de termoreglare. O cantitate din energia calorica rezultata in urma proceselor biochimice in organism dupa ingerarea alimentelor este utilizata sub forma de caldura pentru mentinerea constanta a temperaturii centrale a organismului in jur de 37C. Substantele alimentare (trofine) Protidele sunt substante organice complexe, ale caror molecula este constituita din C, H, O si N. Ele mai pot contine in molecula N si P si uneori Fe, Mg, Cu, etc. Sunt substante care intra in alcatuirea celulei, avand rol de elemente de constructie anatomica si substante cu rol catalitic si functional. Spre deosebire de cazl lipidelor si glucidelor, organismul uman nu are un tesut sau organ care sa depoziteze proteinele. Deoarece proteinele celulare sunt permanent descompuse si resintetizate, necesarul de proteine continua si dupa incetarea cresterii. Dupa continutul lor in aminoacizi esentiali, proteinele se impart in trei categorii: a) Proteine cu valoare biologica superioara, prezente in oua, lapte, carne si peste; b) Proteine cu valoare biologica medie, prezente in soia, fasole uscata, mazare si cereale; c) Proteine cu valoare biologica inferioara, care se gasesc in porumb. Rolul proteinelor in organism 1. In primul rand, proteinele au un rol plastic, de formare si crestere a celulelor si tesuturilor tinere si de refacere a celulelor uzate.

2. Rol catalitic si functional, intrand in structura multor hormoni si enzime. 3. Rol in imunitate, crescand rezinstenta organismului la infectii, deoarece proteinele

intra in structura globulinelor, care sunt suportul anticorpilor. Gamaglobulina contine toti aminoacizii esentiali in cantitate mare. 4. Stimuleaza activitatea nervoasa superiora prin continutul in fosfor, lucru important de retinut pentru alimentatia sportivilor ce practica acele discipline care solicita in mod deosebit concentrare nervoasa (scrima, sah, jocuri sportive, etc.). 5. Rol de constructie, intrand in structura elementelor contractile ale fibrei musculare. 6. Rol energic, eliberand prin arderea unui gram de proteine in organism o cantitate de caldura de 4,1 kcal. - in primul rand, proteinele sunt substante nutritive mai scumpe. - au o actiune specifica mare. Aceasta inseamna ca pentru a fi arse, organismul cheltuieste o cantitate de energie din rezerve mai mare decat pentru glucide sau lipide. - Proteinele nu sunt metabolizate complet, pana la produsii finali ai oxidarii, biologice, bioxidul de carbon si apa, din arderea lor rezultand uree si acid uric, care sunt eliminate, desi mai au o oarecare cantitate de energie potentiala. Corpul prezinta trei mari pool-uri de proteine ce pot fi utilizate in conditii de stres extrem (malnutritie si deficit energetic major): a) plasma (proteine, aminoacizii); b) proteinele musculare si aminoacizii intracelulari; c) proteinele viscerale si aminoacizii intracelulari. Dupa provenienta, proteinele sunt: - de origine animala; - proteine vegetale. Proteinele de origine animala se gasesc in cantitate mare in carne si produse din carne, peste, oua, lapte si branzeturi. Proteinele vegetale se gasesc in: paine, paste fainoase, fructe, dar mai ales in legumele uscate (soia, fasole, mazare, linte). Din valoarea calorica a ratiei alimentare, se recomanda ca protidele sa formeze 1215%. In ratia zilnica de proteine, cele de origine animala trebuie sa se gaseasca intr-o proportie mai mare (60%) decat cele de origina vegetala (40%). Aceasta deoarece valoarea biologica a proteinelor de origine animala este mai ridicata, fapt explicat prin doi factori: A: Capacitatea mai ridicata a proteinelor animale de a se transforma in proteine proprii organismului, intrucat contin in cantitate mare toti aminoacizii esentiali. B: Coeficientul de utilizare digestive este egal cu raportul dintre cantitatea de trofine assimilate si cele absorbite. In cazul proteinelor de origine animala, coeficientul de utilizare digestive este mai ridicat decat cele de origine vegetala. In general, protidele de origine animala au un coefficient de utilizare digestive de peste 90%, pe cand cele vegetale doar de 70% Exista totusi un aliment de origine animala gelatina care contine protidele incomplete. In alimentatia sportivului, gelatina merita o atentie deosebita deoarece prin digerarea ei rezulta un aminoacid numit glicocol. Glicocolul sta la baza sintezei creatinei care se combina cu acidul fosforic cu generare de fosfocreatina (FC), o sursa energetica principala in contractia musculara. Ratia zilnica de proteine variaza in functie de mai multi factori: varsta, sex, conditii meteorologice si efortul depus.

Din valoarea calorica a ratiei alimentare, proteinele trebuie sa furnizeze 14-18% din energie. LIPIDELE Trofine cu rol energetic, lipidele sunt esteri ai polialcoolilor cu acizi grasi cu numar mare de atomi de carbon insolubili in apa si solubili in solventi organici. Lipidele simple contin C, H, O, iar lipidele complexe mai contin N, P si S (fosfatide, cerebrozide). In organismul uman, se gasesc sub forma de trigliceride, amestecul cel mai predominant fiind: tripalmitina, tristearina si trioleina. Lipidele pot fi de origine vegetala si se gasesc in urmatoarele alimente: alone, nuci, migdale, masline, seminte de floarea soarelui, dovleac, soia si porumb. Cele de origine animala sunt raspandite in urmatoarele alimente: unt, frisca, smantana, branza grasa, lapte, galbenus, carne grasa, creier, ficat, untura de peste etc. Lipidele reprezinta a doua sursa energetica pentru efortul fizic, mobilizarea lor pentru furnizarea energiei depinzand de gradul si tipul de effort depus, ca si de disponibilitatile hidratilor de carbon. Rezervele de grasimi la barbate reprezinta 10-12% din greutatea corporala, in timp ce la femei ponderea este de 20-35%. Lipidele sunt depozitate sub forma de trigliceride formand tesutul adipos. Un rol aparte il au acizii grasi din structura lipidelor, care pot fi: - acizi grasi saturati, la care toti atomii de carbon sunt saturati cu hydrogen. Unii dintre ei au lant scurt de atomii de carbon ( se gasesc in lapte de cocos) si prezinta valoare biologica ridicata, iar alti acizi grasi saturati au lant lung de carbon (palmitic 16C) si sunt continuti in grasimile animale. O dieta bogata in acesti acizi grasi saturati creste riscul de diabet, atac de cord, etc. - acizi grasi nesaturati cu multiple duble legaturi intre atomii de carbon (acid linolenic, linoleic, arahidonic). Se gasesc, in general, in peste si vegetale. Acizii grasi esentiali (acizi nesaturati) cu mai multe duble legaturi in molecula (PUFA) au roluri importante in organism: - participa la formarea fosfolipidelor care intra in structura membranelor celulare si sistemului nervos; - sunt necesari pentru formarea si dezvoltarea tesutului epithelial; - formeaza cu colesterolul esteri care se elimina in organism; - creste rezistenta organismului la infectii; - sunt precursori ai prostaglandinelor care functioneaza ca mesageri chimici controland multe procese tisulare. Alimentele care contin acizi grasi polinesaturati (PUFA) sunt uleiul de floarea soarelui, ficat de cod, peste (hering, somn). Rolul lipidelor in organism 1. Principalul rol este cel energetic. Un gram de lipide oxidat elibereaza 9,3 kcal. 2. Reprezinta reserve concentrate de energie in organism.

3. Rol plastic, intrand in structura celulelor (membrane celulare). 4. Rol de protectie a unor organe interne cum sunt rinichii sau inima, care sunt

fixate pe un strat de grasime ce le apara de socuri. 5. Rol termoreglator, stratul de grasime de rezerva (tesutul adipos) este rau conductor de caldura si apara organismul impotriva frigului. 6. Pot genera glucide prin procesul de gliconeogeneza. 7. Servesc ca sursa de vitamine liposolubile A, D, E, F, K. Acizii grasi esentiali reprezentand vitamina F. GLUCIDELE Glucidele sau zaharurile sau hidratii de carbon [Cn(H2O)n] sunt substante nutritive in compozitia carora intra C, H, si O2. Ele se clasifica in: monoglucide (OZE): glucoza, fructoza, maltoza, galactoza si altele; monoglucide (OZIDE): amidonul, celuloza, glicogenul. Rolul glucidelor Glucidele reprezinta principalul rezervor de energie pentru efortul sportive, fiecare gram de glucide prin oxidare elibereaza 4,1 kcal. Din necerasul caloric al organismului 55-60% este acoperit de glucide, ele consumandu-se in cantitati mai mari decat celelalte trofine. O parte din aceasta energie se transforma in miscare prin intermediul ATP, care este initiatorul si suportul contractie musculare. Organismul uman are capacitatea, prin intermediul ficatului, de a-si forma o rezerva glucidica, sub forma de glycogen. Procesele in timpul carora se formeaza glicogenul sunt glicogeneza (din monoglucide) si gliconeogeneza (din alte substante decat ozele aminoacizi glicoformatori, gliceraldehida, acid lactic etc.). Glicogenul este depozitat in ficat in cantitati de 150-200 g si in muschi (300-400 g). Functia antitoxica a ficatului este legata de rezervele de glycogen, deci se poate afirma ca glucidele au rol important in detoxifierea organismului dupa efort. Glucidele mai au rol plastic, furnizand materie prima pentru biosinteza unor aminoacizi care intra in constitutia proteinelor celulare. De mare importanta este si rolul lor catalytic, manifestat in cadrul metabolismului lipidic. Ratia de glucide depinde de mai multi factori: varsta, sex, activitate depusa, conditii de mediu etc. In medie, nevoia de glucide la sportive este de aproximativ 10-11 g/kgcorp/24 de ore, deci aproximatv o cantitate de 600-800 g (Alexandrescu; Rinderu). Lipidele pot genera glucoza prin neoglicogeneza-hepatica atunci cand glicemia scade mai mult. In organismul uman, glucidele alimentare au patru destinatii: 10% se stocheaza sub forma de glycogen hepatic, 40% se stocheaza sub forma de glycogen muscular, 25% se transforma in tesut adipos si 25% sunt oxidate pana la produsii finali ai oxidarii biologice, bioxidul de carbon si apa. Comparand zaharurile simple intre ele, s-au facut urmatoarele constatiri :

 pentru aceiasi doza, fructoza (levuloza) genereaza mai mult glicogen decat glucoza, iar galactoza cel mai putin, deoarece pentru a genera glicogenul ea trebuie sa fie convertita mai intai in glucoza; absorbtia intestinala este diferita in timp. Daca se considera viteza de absorbtie pentru glucoza 100, atunci ea este de 115 pentru galactoza, 44 pentru fructoza si 33 pentru manoza. S-a constatat ca baza glucidelor din ratia alimentara este formata din vegetale. Dintre acestea mentionam: cerealele (grau, porumb, orz), pastele fainoase, fructele uscate (prune, caise, smochine, stafide, curmale etc.), leguminoase uscate (fasole, soia, linte, mazare etc.), painea, cartofii, fructele si zarzavaturile. Alte alimente bogate in glucide sunt: zaharul, mierea, bomboanele, siropurile, dulceturile, rahatul. Dintre produsele alimentare de origine animala, mentionam: laptele, ficatul, stridiile etc. Din acest motiv, glucidele necesare organismului trebuie sa fie furnizate in proportie de 65-70% de catre polizaharide (amidon), care se digera treptat si nu produc hiperglicemie si numai in proportie de 30-35% de catre monoglucide. Din restul de amidon neabsorbit, care ajunge in colon, se formeaza un mediu bun de cultura pentru flora microbiana, cu rol in sinteza vitaminelor din grupa B. Puterea de indulcire a zaharurilor este diferita. Daca se considera 100 pentru zahar, pentru fructoza este de 128 si pentru galactoza 70.

Mineralele Numai 21 din cele 92 de elemente chimice cunoscute sunt necesare in functionarea si constructia corpului uman. Dintre acestea, doar patru carbon, hydrogen, oxygen si azot provin din compusi organici (hidrati de carbon, lipide, proteine), doua sulful si fosforul se afla in combinatie cu aceste substante organice. Restul de elemente ramase (15 elemente), cunoscute ca minerale, asigura o gama larga de functii necesare in cantitati diferite, de la grame (Na, K), la miligrame si chiar mai putin (pentru cele denumite trace elements, cum sunt cromul si molibdenul). Mineralele au rol important in procesele de trasmitere nervoasa, in activitatea unor enzine si in contractia musculara. Deficitul de minerale in dieta poate genera afectiuni ca anemia (lipsa fierului) sau hipotiroidismul (cauzat de deficitul de iod). Se pare ca o deficienta a zincului scade raspunsul sistemului imunitar, ceea ce inseamna o mai mare receptivitate a organismului privind infectiile (gat, rinite, afectiuni ale plamanilor). Este bine de retinut ca, in unele situatii, ingestia unor cantitati mult mai mari decat cele recomandate poate dauna organismului. Din acest motiv, aceste recomandate trebuie sa fie respectate intocmai, pentru ca o supradozare a unui element poate implica supradozarea altora. De exemplu, fierul consumat in exces reduce aportul de zinc, crom si cupru. Facand parte din seria trofinelor, mineralele au rol catalitic (saruri de Fe, I, Cu, Co) si plastic (saruri de Ca, Mg, Na, P si K). Unele minerale sunt aduse in cantitati diferite prin

alimente, unele intr-o cantitate mai mare ( CI, Na, Ca, K, S), altele intr-o cantitate mai mica (Cu, Mg, Zn, I, Fe). Mineralele se elimina prin urina si transpiratie. Rezervele minerale La nivelul diferselor tesuturi ca si la nivelul compartimentelor intra si extracelulare, continutul in minerale este diferit. Sangele este bogat in sodium si clor, in vreme ce osul are un continu foarte bogat in calciu si fosfor, iar muschi, potasiu si magneziu. Insa, aceste minerale nu sunt tot timpul disponibile, ci formeaza o rezerva metabolica mineral functionala, rezerva care, in realitate, este foarte mica, doarece mineralele sunt legate sau sunt parti ale unor sisteme sau structure functionale. Sodiul Omul acumuleaza necesarul de sodium sub forma clorurii de sodium (sarea de bucatarie). Sodiul are rol in metabolismul apei (ionul de sodiu retine apa), in echilibrul acido-bazic si in echilibrul osmotic si, din aceasta cauza, el se gaseste in toate umorile organismului: sange, limfa, lacrimi etc. De asemenea, sodiul mareste excitabilitatea neuromusculara si tonusul neuromuscular. Din organism, sodiul este eliminate prin transpiratie, urina si fecale. Daca pierderea aceasta nu se face la timp, pot aparea tulburari multiple care deregleaza functiile celulelor intime. Clorura de sodium se gaseste in lapte, branzeturi, carne, legume si fructe, Frunze de patrunjel, spanac, rosii, varza etc. Potasiul Principalul cation intracellular, potasiul, se gaseste in lichidul intracelular intr-o concentratie de 40 de ori mai mare decat in lichidul extracelular. El are rol in contractia musculara, trasmiterea impulsului nervos, potentialul de membrane si mentinerea in limite normale a presiunii sanguine. De asemenea, participa la metabolismul glucidic, urmarind ciclul metabolic al glucidelor si deplasandu-se din ficat in muschi cu glucoza si din muschi spre ficat cu acidul lactic. Potasiul plasmatic are o influenta privind trasmiterea influxului nervos, creste excibilitatea neuromusculara si participa la formarea acetilcolinei. Excesul ori deficitul de potasiu genereaza blocarea trasmiterii excitatiei. Potasiul intervine, de asemenea, in contractia muschilor scheletici si a miocardului, o hipe sau hiperpotasemie determinand modificari ale EKG. Eliminarea potasiului se realizeaza prin urina si, intr-o mica masura, prin fecale si trasnpiratie. Magneziul In organism, continului de magneziu se ridica la 20-30 g, din care 40% este intracelular (in special, in celula musculara), 60% in schelet si doar 1% in lichidul extracellular. Magneziul este un mineral essential present in circa 300 de enzine necesare metabolismului energetic si proceselor de biosinteza. Inainte de a fi implicate in orice reactie catalizata enzymatic, in fiecare molecula de ATP se combina cu un ion de magneziu. Este un cofactor care caracterizeaza numeroase enzine de fosforilare si un activator pentru numeroase alte enzine implicate in sinteza proteinelor. Fractiunea

extracelulara de 1% intervine alaturi de calciu in excitabilitatea neuromusculara, in unele momente synergic, in altele antagonic. In compartimentul extracelular, este tot magneziul activ metabolic. Aportul alimentar asigura 350-400 mg/zi, alimente bogate in magneziu fiind cerealele, legumele si fructele (banana, mure, ciuperci, nuci, alone, plante verzi, pentru ca magneziul este un component al clorofilei). Nivelul sanguine fiziologic este de 1,5-2,2 mEq/l (40-45% sub forma legala). Absorbtia se realizeaza in intestinul subtire in proportie de 35%, iar eliminarea se face predominant prin urina si mai putin prin fecale si transpiratie. Calciul Aproximativ 1200 g de calciu se afla in organism din care 99% se gaseste la nivelul scheletului. 1% este present in lichidul extracelular si structurile intracelulare ale tesuturilor moi. Acest procent reprezinta pool-ul metabolic active. Sarurile de calciu, in special fosfatul tricalcic, sunt responsaibile de rezistenta osoasa, aceasta duritate neinsemnand ca osul este inert din punct de vedere biochimic. Din contra, celulele osoase preiau si elibereaza continuu calciu si fosfati. Acest turn-over este crescut in efort. Hormonii care controleaza absortie calciului si metabolismul acestuia sunt secretati de paratiroide (parathormonul, calcitonina). Calciul are rol in coagularea sanguina si in contractia musculara. Ionii de calciu sunt eliberati din rezervoare in interiorul celulei musculare pentru a se putea realize cuplarea actina miozina si implicit contractia musculara. Rolul calciului in organism este imens, desi cea mai mare cantitate se afla in os. Daca dieta este saraca in calciu, ionii de calciu necesari contractie musculare vor fi furnizati de catre os, fapt ce duce la scaderea rezistentei osoase (fracture, intarzierea refacerii dupa traumatisme). Principala sursa de calciu o constituie alimentele, un adult normal avand nevoie de 0.8 1 g/zi, iar necesarul pentru un sportive este de 1.5 18 g/zi. Principalele alimente care contin calciu sunt: laptele, iaurtul, branzeturile, painea de secara, frunzele de patrunjel, varza, ridichile, mazarea, fasolea, soia, conopida, frunzele oleaginoase, alunele, nucile. Calciul se absoarbe la nivel intestinal in prezenta vitaminei D3 (colecalciferol). Nivelul sanguine al calciului este de 9-11% (calcemia), din aceasta 40% este legat de albumine si 55% este ionizat. Nivelul calciului plasmatic nu reflecta statusul real al calciului, pentru ca in conditiile unei scaderi acesta este furnizat de catre calciul din os. Calciul se elimina renal intr-o cantitate zilnica de 40 de mg prin transpiratie si fecale (calciul din fecale este considerat calciu neabsorbit). La adulti, absenta calciului in intestinul subtire se realizeaza in proportie de 30%. Excretia urinara va fi alimentata de aportul alimentar, crescut in cazul in care acesta este bogat in proteine, mai ales atunci cand nivelul fosfatilor este constant. Fosforul Organismul omului contine 600-900 g de fosfor concentrate in proportie de 80-85% din schelet si dinti, restul sub forma de fosfolipide si fosfoprotide in nuclei celulari si protoplasma, ceea ce oblige la asigurarea de calciu in cantitate normale in vederea refacerii tesuturilor, nuclei avand rol deosebit in diviziunea celulara. De asemenea, intervine in metabolismul glucidelor, protidelor si lipidelor, precum si in metabolismul energetic (nucleotide si conjunctie cu vitamina B)

Pentru 24 de ore, un adult are nevoie de 1,5-2 g de fosfor, iar pentru un sportive, mai ales daca practica eforturi ce reclama incordare nervoasa maxima (tir, sah, gimnastica etc.), necesarul se ridica la 3-3.5 g. Principalele alimente care contin fosfor sunt: oua (galbenus), carne, ficat, icre, peste, lapte si produsele lactate, ceapa, morcovi, mazare verde, ciuperci, spanac, Frunze de patrunjel, prune, nuci, legume uscate etc. La nivelul intestinului subtire, se realizeaza absorbtia in proportie de 70%, de doua ori mai mult decat in cazul calciului. In principal, excretia se produce prin urina, fecale (fractiunea neabsorbita) si prin transpiratie (in cantitati minime). Fierul Constituent important al hemoglobinei (60-70%), al mioglobinei (10%) si al multor enzine, fierul are rol important in transportul oxigenului la nivel cellular sub forma oxihemoglobina si participa in procesul de eritropoeza. O sursa buna de fier este ficatul. Absorbtia fierului poate fi influentata si de alte substante printre care mentionam vitamina C, care creste absorbtia fierului, in timp ce o dieta bogata in fibre, ceaiul, cafeaua, fosfatul de calciu reduc absorbtia. Administrarea medicamentoasa de fier trebuie facuta cu mare atentie pentru ca fierul in exces este daunator. Absorbtia fierului se realizeaza la nivelul intestinului subtire, valorile fizilogice in sange fiind de 11525 mg%. Cantitatea totala de fier in organism este de 2-5 mg, rezervele gasindu-se sub forma de hemosiderina si feritina in ficat, splina, maduva osoasa, intr-o proportie de 30-33%. Zincul Element imprimcat in cresterea si dezvoltarea tesuturilor (in special muscular), zincul este o componenta active in peste 100 de enzine care intervin in functii vitale, inclusive in generarea ATP-ului. Zincul este in present in mare cantitate in os si in muschi, insa fara sa fie active metabolic. Se recomanda o cantitate de 12-15 mg pe zi. Cele mai bogate alimente in zinc sunt: carnea, ficatul, algele, scoicile, laptele, branzeturile. Alimentele bogate in hidrati de carbon sunt mai sarace in zinc, iar o dieta bogata in fibre scade absorbtia zincului si chiar biodisponibilitatea lui din alimentele cu continut mare de zinc. Sulful Sulful este un element cu rol catalizator in oxidarile tisulare. Ajuta la eliminarea toxinelor de oboseala. Alimente bogate in sulf sunt: oua, carne, fasole uscata, linte, lapte si produse lactate (in special, cele proaspete) etc. Branza de vaci proaspata este recomandata ca aliment de protectie pentru ficat datorita metioninei pe care o contine (un aminoacid sulfurat). Iodul Rolul iodului in organism este important, deoarece el are ca actiune principala asigurarea secretiei de tiroxina de catre glanda tiroida. De asemenea, ajuta la cresterea normala a corpului, are rol in dinamica circulatory, reglarea oxidarilor intracelulare si in functionarea normala a sistemului nervos si neuromuscular.

Necesarul de iod in organism este foarte mic. Aceasta cantitate mica se asigura printr-o alimentatie complexa. Iodul se adauga in alimentatie sub forma medicamentoasa (tablete de iodura de potasiu). Varza nu se va administra prea des sportivului, deoarece contine substante care inhiba secretia de hormone tiroidian. Cuprul, cromul si seleniul sunt minerale care se gasesc in corpul uman in cantitati mici. Ele sunt asa-numitele trace-elements. Cuprul Element essential organismului uman, cuprul are rol in metabolismul energetic, refacerea celulara, protectia impotriva radicalilor liberi. Cuprul intra in componenta multor enzine. Aditional, cuprul influenteaza metabolismul fierului (formarea hemoglobinei). In conditii de repaus, nivelul plasmatic al cerulo-plasminei (principala proteina care leaga cuprul in plasma) indica statusul cuprului. Prin transpiratie, cuprul se pierde din organism si din aceasta cauza este recomandata o dieta suplimentara de cupru pentru sportivii care efectueaza eforturi intense sau de lunga durata. Cromul Cromul este o substanta esentiala pentru reglarea glucozei sanguine, deoarece actioneaza si ca un cofactor al insulinei. Deficitul de crom in organism are ca urmare: scaderea actiunii insulinei, alternarea nivelului normal al glicemiei, diabetul zaharat (uneori). Pentru ca este un cofactor al insulinei, cromul are o importanta deosebita pentru un sportive. Stresul, efortul, infectiile diferite, traumele psihice antreneaza un deficit al cromului in organism. In cazul unor eforturi, cromul este in deficit pentru ca se pierde prin urina, pierdere care se accentueaza cand dietele sunt bogate in hidrati de carbon (mai ales, mono si dizaharidele). Necesarul de crom este estimate la 50-200 g pe zi, dar studii recente au aratat ca in dieta adultului cantitatile zilnice de crom sunt sub aceasta limita. Rata absortiei cromului se situeaza intra 0,3 la 1% pentru compusii anorganici si intre 5 si 15% pentru cromul legat de compusii organici. Alimentele bogate in crom sunt: brocolii, ciupercile, cerealele. O dieta bogata in fibre scade absorbtia cromului. Excretia creste in cazul unei alimentatii bogate in hidrati de carbon. Seleniul Este o componenta importanta a enzinei glutation peroxidaza care impreuna cu vitama E regleaza neutralizarea hidroxiperoxizilor, azadar avand proprietati antioxidante. Seleniul intervine in procesele de reparare a membranelor celulare afectate de efort fizic intens. Un deficit de selenium duce la afectarea tesutului muscular, la aparitia oboselii musculare si chiar la cardiomiopatii. In timpul efortului, seleniul poate preveni peroxidarea lipidica indusa de efort si astfel poate diminua gradul de alterare celulara, mai ales in tesuturile active din muschi sau tesuturile care pot fi supuse unei ischemii locale gastrice (gastrointestinal) prin derivarea fluxului sanguine. Zilnic, se recomanda in dieta o cantitate de 20-100 g de seleniu.

Alimentele cele mai bogate in selenium sunt cerealele (in functie de compozitia solului pe care au fost cultivate).

Vitaminele Vitaminele au fost descoperite de biochimistul C. Funk care a constatat ca alimentele contin anumiti factori esentiali in mentinerea sanatatii. El a denumit acesti factori vitamine, cuvant care provine de la cuvantul latin vita (viata) si amine compusi care contin azot. Termenul a ramas in literatura de specialitate, desi unele vitamine nu contin azot. Vitaminele sunt compusi organici prezenti in alimentele ingerate. Ele sunt indispensabile vietii pentru cresterea, repararea si functionarea normala a tesuturilor organismului uman. Necesarul de vitamine trebuie asigurat din surse exterioare organismului umane. Exceptie fac vitamina D si niacina. In prezent se cunosc 13 vitamine notate cu literele alfabetului. In afara vitaminelor A, C, D, E, K, exista grupa vitaminelor B: tiamina (B1), riboflavina (B2), piridoxina (B6), ciancobalamina (B12), biotina (H), acidul folic (Bc), niacina (PP) si acidul pantotenic (B5). Vitaminele din grupa B (in numar de opt) sunt notate cu cifre arabe. Acest grup de opt vitamine au fost indepartate ulterior. Vitaminele P, U, B15 si B17 nu sunt vitamine. Ele reprezinta: Vitamina P face parte din grupul flavonoidelor; se gasesc in citrici si legume; Vitamina U se gaseste in legume verzi si varza; Vitamina F este reprezentata de acizii grasi esentiali (acidul linoleic si arahidonic), se gaseste in uleiul de floarea soarelui, masline, germeni de porumb; Vitamina B15 (acidul pangamic) intervine in activitatea enzinelor respiratorii cu effect in cresterea consumului de oxygen si a rezistentei oraginsmului la hipoxie; rolul ei ca si al vitaminei B17 in organism este contestat de specilistii din domeniu considerandu-le periculoase pentru organism. Vitaminele pot fi clasificate in doua grupe mari: - vitaminele hidrosolubile (care se dizolva in apa) vitamina C si cele din grupul B; - vitamine liposolubile (care se dizolva in grasimi) vitamina A, D, E, K. Caracteristile acestor grupe sunt: Vitaminele hidrosolubile: - sunt foarte raspandite in natura; - sunt foarte sensibile la actiunea agentilor mediului extern (temperature, oxygen, umiditate, lumina, radiatii); - trec usor in apa de prelucrare culinara sic ea de fierbere; - cer o aciditate gastrica normala pentru a fi eliminate din alimentele ingerate si pentru a nu fi distruse; - administrarea lor trebuie facuta dupa masa, cand secretia este mai redusa;

- dupa absorbtie, trec usor in sange, tesuturi, umori (urina, lichid cefalo-rahidian, placenta, lapte, sudoare); - nu se depoziteaza in organism, fapt ce duce la carente instalate rapid; - participa la procesele eliberatoare de energie si de aceea se numesc si enzimovitamine.

Vitaminele liposolubile: - sunt mai putin raspandite in natura; - la actiunea factorilor de mediu externi, sunt mai putin sensibile; exceptie face vitamina A care este sensibila la actiunea oxigenului; - in timpul prelucrarii culinare, se distrug mai greu; - absorbtia lor cere o secretie normala de bila si sucuri pancreatice necesare digestiei grasimilor; - utilizarea lor se reduce cand tranzitul intestinal este accelerat; - patrund mai greu in tesuturi si, uneori, - nu se elimina prin urina; - excesul lor duce la o stocare in ficat, astfel semnele de carenta apar mai tarziu; - predominant, participa la procesele morfogenetice avand actiune asemanatoare hormonilor, din care cauza se mai numesc si hormonovitamine. Vitaminele participa la multe reactii biochimice care transforma alimentele in energie. Formand grupa biocatalizatorilor impreuna cu hormonii, guverneaza totalitatea reactiilor din organism. Daca depozitul de vitamina scade, se produce o deteriorare a sanatatii, iar in cazuri severe poate surveni chiar moartea. Vitaminele nu au valoare calorica, nu furnizeaza energie si nu influenteaza apetitul. Necesarul zilnic de vitamine poate fi asigurat de un regim alimentar echilibrat, adaptat nevoilor organismului. Organismul uman poate sa-si procure vitaminele din mediul extern (sursa exogena) prin alimentatie de legume si fructe si din mediul intern (sursa endogena) prin formarea in corp a unor vitamine ( de exemplu: vitamana A se formeaza din carotenul ingerat din legume morcovi, rosii; vitamina D din expunerea la ultraviolete). In functie de varsta, sex, unele stari fiziologice (gravidie, alaptare) si de efortul depus se determina necesarul de vitamine. Aportul correct de vitamine duce la cresterea capacitatii de munca a organismului, precum si la cresterea rezistentei fata de boli. Este bine ca vitaminele sa fie consummate in stare naturala din alimente. Iarna si primavara, se consuma legume si fructe conservate care au un procent vitaminic mai redus. Este recomandabil ca in aceste sezoane sa se completeze necesarul de vitamine sub forma medicamentoasa. De asemenea, este bine ca legumele si fructele sa se introduca in apa dupa ce aceasta a inceput sa fiarba. Beta-carotenul (provitamina A) Carotenii sunte sintetizati din plante sub opt forme, care include carotenii, xantophilii, retrocarotenii, apocarotenii etc. Acestea sunt substante naturale cu grad de toxicitate foarte mic. Unul dintre carotene beta-carotenul este convertit la om in

vitamina A, care existe sub trei forme: retinol, retinal si acid retinoic. Acestia impreuna cu analogii acidului retinoic sintetic sunt retionizii. Termenul retinoizi nu include carotenii. Vitamina A (retinol, vitamina antixeroftalmica) Vitamina A este un alcool polietilenic ciclic format in organism, plecand de la provitamina A din alimente ( alfa, beta si gama carotene), de asemenea, este liposolubila si se prezinta sub doua forme chimice diferite: vitamina A1 predominate la animalele superioare si vitamina A2 abundenta in ficatul pestilor. Alimentele principale bogate in vitamina A si beta carotene sunt: portocale, morcovi, spanac, varza, rosii, vinete, dovlecei, fasole, mazare, caise, piersici, ficat, oua (galbenus), unt. Functiile vitaminei A sunt: indispensabila pentru cresterea si mentinerea normala a epiteliilor, mucoaselor, pielii; mentinerea sanatoasa a dintilor, parului, unghiilor; constituent al pigmentului visual; intervine in metabolismul lipidelor si (dupa unii autori) in cel a glucidelor, marind rezervele de glicogen din organism; favorizeaza functia de reproducere; stimuleaza oxidarea tisulare; rol inflamator. Necesarul zilnic de vitamina A este de 4000-5000 UI pentru un adult si 1000-2500 UI pentru un copil. Vitamina D (colecalciferol, ergocalciferol) Substanta cu character mai mult hormonal decat vitamina, formata in derm, sub efectul iradierii de ultraviolete, din 7 dehidrocolesterol (provitamina D3); vitamina D are rol in metabolismul fosfocalcic, favorizand absorbtia digestive a calciului, face sa creasca schimburile calcice la nivel osos in perioada de crestere si se opune pierderilor de urina a calciului si a fosfatilor. Principalele alimente care contin vitamina D sunt: untul, galbenusul de ou, cascavalul, ficatul, pestele (somn), dar in cantitati mici. Functiile vitaminei D sunt: intervine in metabolismul calciului si fosforului, mentinand mineralizarea osoasa si concentratia de fosfati din muschi; stimuleaza absorbtia intestinala a calciului; matureaza fibrele de calogen din oase pentru mineralizare; stimuleaza retroresorbtia tubulara renala de calciu si fosfat; scade productia de PTH (parathormon); are rol in mentinerea raspunsului imun. Necesarul zilnic de vitamina D este de 200-400 UI pentru un adult. Vitamina E (tocoferol, vitamina fertilitatii)

Este o vitamina liposolubila, continand un nucleu benzenic purtator al unei functii fenol si un lant lateral izoprenic.Tocoferolii cu structura apropiata (mai raspanditi alfa, beta si gama) intervin ca antioxidanti in cursul reactiilor de oxido-reducere celulara. Principalele surse pentru vitamina E sunt: germeni de grau, legumele verzi, uleiurile vegetale, margarina, galbenusul de ou, untul, ficatul. Painea neagra are un continut mai bogat in vitamina E decat cea alba. Functiile vitaminei E sunt urmatoarele: ajuta la formarea eritrocitelor si le protejeaza de hemoliza; favorizeaza cresterea si reproducerea; intervine in asimilarea calciului si fosforului; favorizeaza depozitarea glicogenului in ficat si muschi; prin proprietatile antioxidante, ajuta la micsorarea consumului de oxygen; creste capacitatea functionala a muschilor prin imbunatatirea circulatiei capilare si o ultilizare mai buna a oxigenului; protejeaza acizii grasi esentiali, avand o actiune hipolipemianta prin reducerea peroxidarii lipidice.

Necesarul zilnic de vitamina E este de 10-30 mg (12-15 UI). La sportivi, se recomanda o cantitate de pana la 50-70 mg. Vitamina K (vitamina antihemoragica) Vitamina K este liposolubila, ea derivand din metilnaftochinona sau menadion. Vitamina K provine din alimente (frunze verzi) si, cu deosebire, din flora bacteriana intestinala. Sursele principale sunt: varza, spanacul, legumele verzi, uleiurile vegetale, ficatul de porc. Functiile vitaminei K sunt urmatoarele: indispensabila biosintezei hepatice pentru nenumarati factori plasmatici ai coagularii ( factor antihemolitic B, protrombina, proconvertina etc.) ceea ce explica actiunea antivitaminelor K; intervine in lantul oxido-reducerilor celulare. Necesarul zilnic de vitamina K este de 50-140 g. Carenta in vitamina K provoaca aparitia unui sindrom hemoragipar. Vitamina B1 (clorhidrat de tiamina, aneurina) Constituita dintr-un nucleu pirimidic si un nucleu tiazolic, aceasta vitamina are ca surse principale drojdia de bere uscata, grane intacte, sfecla, carne (porc), varza, morcovi, cartofi, nuci. Ea este sintetizata si in intestinul gros uman. Orezul deconrticat si glucidele purificate (bomboane, zahar) sunt lipsite de vitamina B1. Vitamina B1 are urmatoarele functii:

 sub forma fosforilata este cofactor al enzimelor ce intervin in special in metabolismul glucidic, din acest motiv cerintele de vitamina B1 sunt in raport cu aportul glucidelor; rol important in decarboxilarea oxidative a piruvatului in acelil coenzina A; ajuta la cresterea depozitelor de glycogen in ficat si muschi; intervine in metabolismul lipidic, favorizand sinteza lor in glucide (lipogeneza) si in metabolismul proteinelor; ajuta la desfasurarea normala a proceselor biochimice nervoase facilitand transmiterea influxului nervos prin activitatea acetilcolinei; influenteaza metabolismul apei; in lipsa ei se produc edemele; scade nivelul de oboseala si mareste capacitatea de effort a organismului prin stimularea activitatii sitemului nervos central. Necesarul zilnic ( in medie) de vitamina B1 pentru un adult este de 1,5-2 mg (0.6 mg pentru 100 calorii), iar pentru cei ce fac eforturi fizice si intelectuale doza creste pana la 35 mg Vitamina B2 (riboflavina) Vitamina hidrosolubila, de culoare galbena, apartinand flavinelor, vitamina B2 este constituita dintr-un nucleu de metal isoal-loxarin, purtator al unui lant ribitil. Principalele surse ale acestei vitamine sunt: laptele, branza, ficatul, frunzele verzi. Intestinul gros uman este locul unde ea se sintetizeaza sub actiunea florei intestinale microbiene. Vitamina B2 are urmatoarele functii: sub forma de esteri fosforici ( flavina-mononucleotid si flavina ademin-dinucleotid) combinati cu proteine formeaza flavono-proteine sau fermenti galbeni. FAD si FMN sunt coenzimele numeroaselor dehidrogenze care intervin in multe reactii de oxidoreducere; prin aceasta, intervin in metabolismului hidratilor de carbon, lipidelor, proteinelor si consura la mentinerea integritatii membranelor mucoaselor; ajuta la eliberarea energiei la nivel celular; in metabolismul lipidic favorizeaza sinteza unor grasimi fosforate (fosfolipide), iar in cel glucidic scade glicemia; in metabolismul proteic, favorizeaza sinteza proteinelor umane, adjutant la procesul de crestere a celulor. Necesarul zilnic este de 1.7-2 mg pentru un adult sanatos, iar pentru sportive el poate creste la 8-10 mg (mai ales in disciplinele care cer un effort mai mare de rezistenta maraton, ciclism etc.). Acitaminoza se manifesta prin senzatii de arsura, oboseala, crampe musculare, stomatita, glosita. In aceste cazuri, doza administrate va creste la 10, chiar 15 mg pe zi. Niacina (vitamina PP, antipelargra, acid nicotinic, niacinamida, vitamina B3) Drojdia de bere uscata, produsele din cereale, ficatul, carnea, pestele, legumele sunt sursa niacinei. Ea este coenzina FAD si NADP cu rol insemnat in reactiile de oxido-

reducere si, prin urmare, in metabolismul hidratilor de carbon, lipidelor si proteinelor. Ajuta si la o buna functionare a sistemului nervos. Functii: acidul nicotinic are actiune hipocolesterolemianta si vasodilatatoare; intervine in sinteza acizilor, grasi glicoliza si respiratie celulara; niacina poate fi obtinuta din aminoacidul triptofan; unii autori considera ca influenteaza capacitatea de effort aerob; administrate in cantitati mari are insa effect invers, de scadere a mobilizarii acizilor grasi, fapt care, in conditiile unui effort, duce la cresterea utilizarii hidratilor de carbon si a ratei utilizarii glicogenului, cu scaderea performantei. Necesarul zilnic este de 13-19 mg (6,6 echivalenti niacinici pentru 1000 kcal. Vitamina B6 (priridoxina, piridoxal, piridoxamina) Aceasta vitamina este hidrosolubila, derivate din piridina, ale carei forme alcoolica, aminata (piridoxina) sau aldehidica (piridoxal) sunt egal active. Fosfatul piridoxal (PAL) este coenzina multor sisteme enzimatice ale metabolismului aminoacizilor. Principalele surse de vitamina B6 sunt: drojdia de bere uscata, ficat, peste, cereale, legume, paine neagra. Se sintetizeaza in intestinul gros sub actiunea florei microbiene. Functiile vitaminei B6 sunt enumerate mai jos: intervine in metabolismul azotului: transaminare, sinteza porfirinelor si a hemului, conversia triptofanului in niacina, metabolismul acidului linoleic foarte important pentru sporturile de dominanta de forta; favorizeaza gluconeogeneza, intervine in metabolismul glucidelor; participa la sinteza colesterolului si a fosfolipidelor, grasimi ce intra in constitutia sistemului nervos; imbunatateste activitatea miocardului si metabolismului muscular. Necesarul zilnic este de 1,8-2.2 mg; pentru sportivii care se afla in perioada competitionala, doza este de 15 mg. Asociata cu vitamina C si E, ajuta la cresterea performantei. Acidul folic (vitamina B9) Acidul folic se gaseste, in special, in frunzele proaspete ale vegetalelor, carne, ficat, drojdie uscata, fructe. Functiile sale sunt: rol important in hematopoeza prin maturarea celulelor sterm din maduva osoasa si, indeosebi, a sistemului eritrocitar; intervine in sinteza purinelor si pirimidinelor; ajuta la functionarea normala a tractului intestinal; previne anumite anemi. Necesarul zilnic de acid folic este de 400 g.

Vitamina B12 (cianocobalamina) Constituita dintr-un nucleotide si un nucleu tetrapirolic, cobalamina contine si un atom de cobalt. Vitamina B12 se gaseste in ficat, carne, oua, lapte si produse lactate.

Functii: aceasta vitamina, precum si derivatii sai intra in constitutia coenzimelorcobamidele; intervine in reactiile de izomerizare cu transfer intramolecular de bioxid de carbon (izomerizarea metilmalonil coenzima A in succinil, coenzina A) si in reactiile de transmetilare (homo-cisteina metilata in metionina, metilarea uracilului in tiamina); de asemenea, actioneaza ca protector la nivel hepatic pentru evitarea incarcarii acestuia cu grasimi; detine un rol important in eritropoeza, in crestere; are actiune anabolizanta din cauza interventiei sale in sinteza acizilor nucleici, ca si in refacerea celulara prin favorizarea sintezei proteinelor.

Necesarul zilnic de vitamina B12 este de 2 g (50 gama). Sportivii, cu deosebire cei care trebuie sa-si mareasca masa musculara, au nevoie de 0,1-0,2 mg (150-200 gama) doza ce va fi asociata cu alimentatie bogata in protide. Biotina (vitamina B8, vitamina H, vitamina antiseboreica) Biotina este o substanta organosulfurata si apartine grupului de vitamine B. Ea este sintetizata de anumite vegetale si microbe. Alimentele bogate in biotina sunt: ficat, rinichi, galbenus de ou, nuci, legume uscate, conopida. Comportandu-se ca o coenzima, functiile ei sunt: fixarea bioxidului de carbon in reactiile de transcarboxilare, decarboxilare a acidului oxalacetic; intervine in metabolismul aminoacizilor si in sinteza acizilor grasi; este un factor de crestere necesar numeroaselor organisme. Necesarul zilnic de biotina este de 100-200 g (0,1-0,2 mg). Acidul pantotenic (vitamina B5, bepanten) In alimentele de origine animala si vegetala, acidul pantotenic este foarte larg raspandit. Functiile lui sunt: intervine in metabolismul glucidic si lipidic ca o componenta a acetilocoenzimei A; intervine in sinteza unor hormoni; stimuleaza regenerarea tesuturilor.

Necesarul zilnic de acid pantotenic este de 4-7 mg; pentru sportivii care efectueaza efort fizic nu exista date edificatoare privind doza necesara.

Vitamina B15 (acidul pangamic) Contribuind la cresterea rezistentei organismului in hipoxie, aceasta vitamina este cea mai utilizata de sportive ( in special, in antrenamentul la altitudine) Functiile acidului pangamic sunt: creste sinteza glicogenului si a coeficientului de utilizare a bioxidului de carbon; are actiune asupra miocardului si ficatului. Necesarul zilnic de vitamina B15 pentru sportive este de 300 mg/zit imp de 3 zile. Vitamina C (acidul ascorbic) Sursele in care se poate gasi vitamina C sunt: citrice, kiwi, varza, cartofi, ardei, capsuni, agrise, mere, ceapa. Functiile vitaminei C sunt: are rol essential pentru tesutul osteoid, prin urmare, in mentinerea sanatoasa a oaselor si dintilor; intervine in absorbtia fierului, favorizeaza hematopoeza, intervine in procesele de coagulare; intervine in formarea colagenului, proteina cu rol structural, asadar, cu rol in rezistenta vasculara, vindecarea plagilor; are rol in apararea organismului in fata infectiilor; scade permeabilitatea capilarelor sanguine; creste glicogenul hepatic, pentru a proteja ficatul de depuneri de grasimi, mareste actiunea antioxica a ficatului; intarzie aparatia oboselii la sportive, daca vitamina C este asociata cu B1, in special in eforturile de lunga durata; interivine in sinteza de carnitina; este folosita in sinteza unor hormone si are un posibil rol in acomodarea la caldura; are rol ca vitamina antioxidante in prevenirea cancerului. Necesarul zilnic de vitamina C este de 60 mg (1 mg/kgcorp). In coditiile unui climat cald, ale unui efort muscular intens, ale unei alimentatii bogata in grasimi si ale unor boli infectioase, doza poate creste pana la 150-200 mg/ora, iar in perioada competitionala se pot aministra 300-400 mg. Aceste doze nu vor fi depasite pentru ca exista pericolul aparitiei unor tulburari digestive (diaree, crampe), insomnii.