Marturii Despre PR Dometie 2009

MĂRTURII DESPRE
PĂRINTELE DOMETIE
O antologie alcătuită de
Pr. Prof. Univ. Dr. Ovidiu MOCEANU şi Pr. Mihai MANOLACHE
Apare cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Dr. Laurenţiu STREZA

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
Editura Gridsolo Print
Braşov
―2009―
CUPRINS
I. Cuvânt înainte. Puterea credinţei mărturisitoare ...............................................................5
II. MĂRTURII DIN FAMILIE ............................................................................................. 7

Pr. Mihai MANOLACHE. Arhimadritul Dometie Manolache ............................................ 7
Maica Eudoxia MANOLACHE. Eu şi casa mea vom sluji Domnului ................................ 9
III. MĂRTURII ALE UNOR IERARHI, PREOŢI ŞI PERSONALITĂŢI .......................... 22

IV. MĂRTURII ALE MĂICUŢELOR .................................................................................47
V. MĂRTURII ALE CREDINCIOŞILOR ........................................................................... 61
VI. MĂRTURII LITERARE. Mărturii despre Părintele Dometie în glas de poezie .............. 68
VII. MĂRTURII PE INTERNET .......................................................................................76
VIII. MĂRTURII DOCUMENTARE ................................................................................117
Scrisori
Fotografii
Mărturii despre părintele Dometie
4
Cuvânt înainte
Puterea credinţei mărturisitoare
Scriam cândva: „Rîmeţul este zâmbetul lui Dumnezeu. Nicăieri nu există impresia
unei uniri atât de fericite a celor pământeşti cu cele cereşti, pentru că toate urcă, trase de
avântul spre cer al acestor stânci luminoase, degete ale unor mâini cosmice care
ocroteşte în căuşul palmei frumoasa zidire”. Şi: „În chipul locurilor, citim voia lui
Dumnezeu, dar şi ceva din cartea sufletească a celor care le-au dat strălucire înmulţind
talantul cu care i-a înzestrat Tatăl Ceresc”. Apoi: „Zâmbetul înlăcrimat al Rîmeţului e un
triumf peste istorie, mai veche sau mai nouă, deloc îngăduitoare”. (Sensuri
fundamentale, Ed. Paralela 45, 2001, p. 197 şi urm.).
Când citeşti mărturii despre Părintele Dometie de la Rîmeţ, un gând ţâşneşte cu tărie
în cugetarea ta: părintele a avut credinţă mărturisitoare. În vremuri neprielnice, a ştiut să
meargă cu tărie spre scopul pe care şi l-a propus din fragedă tinereţe – să-l slujească pe
Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată inima sa. Nu l-a putut opri nimic –
nici ploaie, nici vânt, nici împotrivirea autorităţilor de diferite feluri. A privit ţintă spre un
singur lucru: închegarea unei vieţi duhovniceşti autentice pentru sine şi pentru cei din
jurul său. Aşa l-a găsit şi chemarea lui Dumnezeu la viaţa cea fericită – ducând în spinare
merinde pentru obştea sa, pe care o întemeiase cu multă trudă şi faţă de care se simţea
răspunzător în cele cereşti, dar şi în cele pământeşti. E o imagine emblematică. O imagine
a jertfei pentru fiinţele rânduite spre grija sa. Stăruitor până peste fire, lucrător înflăcărat
în ogorul lui Dumnezeu, aprins de dorul sfinţilor de a fi mereu în lucrarea plină de har a
rânduielii duhovniceşti pe care călugăria o presupunea, dar nu numai călugăria, ci întreaga
alcătuire a voinţei sale. Delicat, sensibil, osârduitor, dezlegat de voile proprii, atent la
aşteptările celorlalţi, mângâietor al celor neputincioşi, Părintele Dometie pare desprins din
timpul existenţei reale, proiectat într-o altă ordine existenţială. Cu cât trece timpul, statura
sa duhovnicească străluceşte tot mai puternic, eliberată de orice determinări şi contexte
lumeşti.
Cititorul acestei cărţi se va convinge, fără îndoială, că nu e nici o exagerare în
afirmaţiile de mai sus. Am strâns cu răbdare şi cu dragoste, cum se cuvine sfinţilor, pagini
de mărturii din diferite surse: fie scrieri ale unor ierarhi, fie pagini ale unor mireni, fie
mărturisiri ale măicuţelor care i-au fost atât de aproape şi s-au bucurat de izvorul nesecat
de duhovnicie din cuvintele sale. Părintele Dometie a lăsat în cugetele tuturor celor care
l-au cunoscut o urmă neştearsă de trecerea vremii.
Pr. Univ. Dr. Ovidiu MOCEANU

5
6
MĂRTURII DIN FAMILIE
Pr. Mihai MANOLACHE
ARHIMADRITUL DOMETIE MANOLACHE
(13 X 1924 – 6 VII 1975)
Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Dometie Manolache, s-a născut la 13 octombrie

1924, în comuna Bălăneşti, judeţul Buzău, purtând până la intrarea în cinul monahal,
numele de Stelian, ca fiu al cântăreţului bisericesc Ioan Manolache şi al soţiei Filofteia,
fiind al patrulea copil din cei doisprezece fraţi.
După absolvirea celor şapte clase primare din comuna Tîrlele – Filiu (judeţul Brăila),
în anul 1937 s-a înscris la Seminarul Teologic de opt ani din Buzău, pe care l-a absolvit în
anul 1945 ca şef de promoţie. În acelaşi an s-a înscris la Institutul Teologic din Bucureşti,
pe care l-a absolvit în anul 1949, fiind declarat licenţiat în teologie cu teza de licenţă
„Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă”, studiu istorico – exegetic – dogmatic, notată
cu calificativul excepţional.
În toamna anului 1972 se înscrie la cursurile de doctorat, secţia sistematică,
absolvindu-le în iunie 1975 cu calificativul excepţional. În cadrul acestor cursuri a publicat
două lucrări: „Dogmele şi valorificarea lor în viaţa credincioşilor ortodocşi” în Studii
Teologice nr. 3–4/ 1975 şi „Teme dogmatice în pictura Bisericii vechii Episcopii a
Geoagiului” în Studii Teologice nr. 9 – 10/1975.
Dând ascultare Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, în anul 1949 acceptă a fi
trimis ca misionar în parohiile Teleac şi Gurghiu din protopopiatul Reghin, judeţul Mureş.
Simţind chemarea deosebită pentru viaţa de călugărie, intră în cinul monahal, fiind
închinoviat la mănăstirea Prislop, apoi a fost hirotonit întru diacon la mănăstirea Hodoş –
Bodrog, iar ca preot duhovnic la Catedrala Episcopală din Arad de către episcopul Andrei
Mageru, pentru mănăstirea Prislop, unde a funcţionat până în 18 mai 1952, transferându-se
apoi la mănăstirea Afteia – Cioara, veche ctitorie a Sfântului Cuvios Mărturisitor Sofronie.
De aici, în 22 august 1952 a fost numit la mănăstirea Ciolanul din Eparhia Buzăului, ca
director de studii şi profesor la şcolile monahale ale mănăstirilor Ciolanul, Răteşti şi Barbu
în care calitate a slujit până la 1 august 1956, când a fost transferat ca preot slujitor la
Catedrala Episcopală din Buzău, unde a funcţionat până în 2 august 1957, dată la care apoi
a fost transferat la mănăstirea Fîntînele, judeţul Bistriţa – Năsăud şi ca paroh la parohia
Dornişoara.
7
Dând dovadă de calităţi alese ca duhovnic şi bun gospodar, în 26 mai 1958 i se

încredinţează funcţiile de preot duhovnic şi stareţ la mănăstirea Dragomireşti, pe care le
deţine până la 10 martie 1959 când a fost numit preot duhovnic la mănăstirea Rîmeţ din
judeţul Alba, unde a funcţionat până în ultima zi a vieţii sale, şi preot paroh la parohia
Rîmeţ – Sat cu filiile: Olteni - Pleaşa, Rîpa – Rîmeţului şi Valea Uzii unde a păstorit până la
sfârşitul vieţii sale. Aici a desfăşurat o intensă şi bogată activitate pastorală şi
gospodărească. Astfel a ridicat din temelie două case parohiale, o clădire etajată pentru
atelierele de covoare, o trapeză, un arhondaric cu şapte camere şi a refăcut paraclisul
mănăstirii. Apoi a ridicat o cabană etajată pentru turişti, a acoperit cu tablă bisericile din
parohia Rîmeţ – Sat şi filia Valea Uzii, înzestrându-le, în acelaşi timp, cu obiecte şi cărţi de
cult; de asemenea a construit o şcoală pentru mocani.
Cu sprijinul Sfintei Patriarhii, al Sfintei Arhiepiscopii de Alba Iulia şi Sibiu şi a
Onoratului Departament al Cultelor, precum şi al mai multor protopopiate, şi prin donaţia
maicilor de la mănăstire, a introdus lumina electrică, apa potabilă, a ajutat la înfiinţarea
Muzeului etc.
Pentru activitatea sa intensă, desfăşurată cu vrednicie şi demnitate preoţească în ogorul
Sfintei noastre Biserici, în 13 august 1965 a fost ridicat de către Episcopia Clujului în treapta
de protosinghel, iar Sfântul Sinod, la propunerea Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, în
1974 i-a acordat rangul de Arhimandrit. A primit de asemeni medalia Jubiliară „a 25-a
aniversare de Patriarhat a Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian”, iar pentru caldul său
patriotism, fiind alături de popor în toate acţiunile pentru propăşirea Patriei a fost distins cu
medalia „30 de ani de la eliberarea României de sub dominaţia fascistă”.
A fost un teolog distins, părinte duhovnicesc al tuturor, preot la înălţimea chemării sale
ca păstor de suflete, lăsând un nume bun, nume care va rămâne mărturie peste veacuri.
A slujit cu credinţă şi evlavie Domnului şi Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, păzind
în acelaşi timp cu stricteţe voturile monahale, împlinind cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Fiţi
următori mie, precum şi eu sunt lui Hristos” (I Cor. 11.1).
Mănăstirea Rîmeţ, în care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii şi activităţii sale, se
află în munţii Apuseni, care formează o străveche cetate de rezistenţă şi vatră ortodoxă
românească, pe care influenţele străine din afară n-au cucerit-o niciodată. În inima acestor
munţi a luat fiinţă, încă din secolele XII – XIII, o renumită aşezare de călugări eremiţi,
desfăşurată pe valea „Pîrîului Eremiţilor” (azi Geoagiu), între comunele Stremţ, Rîmeţ şi
Ponor. Aici, în această patrie a liniştii şi rugăciunii, îşi continuă neîntrerupt existenţa, de
peste şapte secole, Mănăstirea Rîmeţ, adică „a Eremiţilor”. Câţi sihaştri sfinţi s-or fi nevoit
în această vatră ortodoxă străbună nimeni nu poate şti. Un lucru însă ne este cunoscut că,
Mănăstirea Rîmeţ este una dintre cele mai vechi aşezări monahale din Transilvania şi că
aici S-a slăvit Dumnezeu fără încetare până astăzi.
Din anul 1955 Mănăstirea Rîmeţ a devenit obşte de călugăriţe, numărând în prezent
peste 100 de vieţuitoare.
8
Maica Eudoxia MANOLACHE

Sfânta Mănăstire RÎMEŢ
EU ŞI CASA MEA VOM SLUJI DOMNULUI1
M-am născut din părinţii Ioan şi Filofteia Manolache în satul Târlele-Filiu, judeţul
Brăila, în anul 1933, luna Decembrie, ziua 16. Am primit numele de botez Eugenia.
Am absolvit patru clase primare la Târlele-Filiu.
În postul Crăciunului şi-n postul Paştelui, mama ne dădea să mâncăm numai de post.
Cartofi, varză acră, fasole, magiun cu mămăligă caldă dar şi alte mâncări. Aşa era regula
pentru tot satul. Odată, îmi amintesc cum eram numai cu Ştefan acasă şi i-am zis să-mi dea
o oală de lapte din cele de pe sobă, unde erau puse să se prindă. Dar fratele Ştefan a zis că
nu se poate să-mi dea că ne vede Dumnezeu. Eu am zis că punem o covertură în geam. Nu
se poate nici aşa, că ne vede pe gaura cheii de la uşă şi am înţeles că nu se poate. Acum mă
gândesc, ce bine ar fi ca măcar miercurea şi vinerea să nu li se dea copiilor de dulce ca să se
înveţe şi cei mici cu înfrânarea. Nu e de mirare de ce tineretul este în aşa mare derută. Nu
ne mirăm de ce toate merg atât de prost. Şi cu cât dor aşteptăm sfintele sărbători ale
Crăciunului cu toate obiceiurile lui, cu tăiatul porcului, cu colindele… E bine că şi acum se
cântă colinde, dar mai întâi să se ţină seama de colindele trecutului care fără îndoială au
mai mult har.
Cât de frumoase erau Sfintele sărbători ale Învierii Domnului, cu toate obiceiurile
care le împodobesc. Doar aceste Sfinte sărbători ne fac să ne simţim că suntem şi noi
creştini şi buni români, să nu le uităm.
Până să merg la şcoala primară, eu o rugam pe mama:
― Du-mă mamă şi pe mine la Biserică.
Mama îmi spunea:
― Nu pot să te duc la biserică pentru că nu ai rochiţă frumoasă.
A venit vremea când trebuia să merg în clasa întâi la şcoala primară. Mi-a ţesut două
rochiţe din bumbac şi le-a vopsit roşii, că atunci nu se găseau de cumpărat. Mi le-a făcut
lungi până la călcâie, ca să-mi ţină de cald. Dar mie nu-mi plăceau chiar aşa lungi, că-mi
ziceau fetiţele: „uite popa!”.
Într-o zi de duminecă, mi-a adus învăţătoarea Trandafir, pe toţi copiii la biserică,
acolo mai de-o parte. Dar deşi ne-a dus ordonat, în rând, de s-a umplut biserica de copii,
1 Selecţie din cartea Maicii Eudoxia Lânga Părintele Dometie de la Rîmeţ, Braşov, 2007
9
aici în biserică copiii în timpul slujbei nu aveau stare, ba se împingeau, ba şuşoteau şi

învăţătoarea le făcea mereu observaţii. Eu mi-am ales un loc lângă perete, rezemându-mă
de bancă şi eram foarte bucuroasă, că mă aflu în Biserică, parcă nu mă interesa nimic în jur
şi mă rugam... făceam mereu cruce. A doua zi vine la mama, prietena ei, Maria lui
Gheorghe Moisi, şi zice mamei „hai Filiţo, ce-o fi cu fata ta, că ea de când a intrat în
Biserică şi până a ieşit, într-una şi-a făcut cruce”. Şi mi-au rămas în minte aceste cuvinte
ale ei, fiindcă eram prea mirată de acest fapt.
Această prietenă a mamei venea în fiecare zi, în poveşti şi cu furca la brâu torcea lână,
bumbac, ce avea ea în caierul din furca de tors. Iar mama pregătea pentru cele ale mâncării.
Când veneam de la şcoală o găseam la noi, torcea, povestea cu mama multe şi de toate.
După ce-mi făceam lecţiile, tata ne spunea mie şi fraţilor mai mici, Ionică şi Mihăiţă,
să scărmănăm bumbac. Aveam saci întregi recoltaţi de pe câmp sau din grădină şi trebuia
să le scoatem seminţele. Era destul de migălos, însă şi tata se înrola la treaba asta cu noi şi
în acelaşi timp cânta, „Cu noi este Dumnezeu”. Aceasta în nopţile lungi de iarnă la lumina
lămpii, că atunci nu era curent electric. Se auzea numai că prin America apeşi pe un buton
şi vine singură lumina în casă. Şi aşa am învăţat şi noi cei mici, „Cu noi este Dumnezeu”,
„Sfinte Dumnezeule” etc.
Tata era foarte credincios, dar şi sever, era cântăreţ bisericesc. De asemeni şi mama
era foarte credincioasă şi cu multă frică de Dumnezeu. Tata era prins şi de alte treburi şi
noi când venea în casă, scărmănam de zor făcând munţi de vată şi cântam cât puteam de
tare ca să ne audă tata cântând: „Cu noi este Dumnezeu”, că ştiam că lui îi place mult, iar el
începea să ne laude, ca şi când cine ştie ce lucru bun făceam. Ne simţeam grozav de bine. E
mare lucru ca în toate faptele bune să stimulezi copiii.
Într-o zi de vară, când eram în clasa a doua sau a treia primară, Părintele Dometie,
atunci Stelian, (era elev la Seminarul Teologic din Buzău) mă întrebă:
― Ştii Crezul?
― Nu, îi răspund eu.
― Să-l înveţi.
― Nu-l învăţ că este greu.
Atunci Stelian cu o voce dulce îmi zice:
― Încearcă şi vei vedea că nu e greu.
Toată ziua până seara, am tot repetat Crezul până când l-am învăţat.
M-am dus la Stelian mai către seară să-i zic că l-am învăţat. Am avut o mare
satisfacţie, de nedescris, că Stelian s-a bucurat!
Într-o zi m-am dus la Stelian în cameră. Când nu mergea la câmp sau la alte treburi în
gospodărie stătea în camera cea bună şi citea din Sfânta Scriptură. Îmi plăcea să mă duc
lângă pat şi să mă uit cum citeşte în Sfânta Scriptură, măcar că citea în taină, dar eu mă
simţeam bine numai că-l vedeam.
10
În timpul şcolii primare, învăţătoarea Trandafir le spunea mereu mamei şi lui Stelian
că Eugenia învaţă bine la şcoală. Azi aşa, mâine aşa, Stelian se hotărăşte să mă facă
învăţătoare.
Aşa, prin grija lui Stelian, am fost înscrisă la Gimnaziul Unic de trei ani din clasa
Ianca.
În timpul acesta au venit la noi în sat două măicuţe de la Mănăstirea Răteşti, judeţul
Buzău, cu stofe ţesute de ele de o fineţe rară, erau lucrate la comandă pentru diferiţi
oameni care doreau să-şi facă haine. Au venit şi la noi în casă. Îmi aduc aminte că după ce
au plecat, tata le spunea vecinelor: „Maicele de la mănăstire, trăiesc ca îngerii din ceruri”.
Le povestea cum a fost la mănăstirea Răteşti şi cât de mult i-a plăcut cum cântau maicile la
strană la slujbele mănăstirii, ziua, dar mai ales la miezul nopţii. Pe mine, m-au impresionat
mult aceste vorbe spuse de tata cu atâta convingere.
Au trecut anii şi am terminat Gimnaziul Unic din Ianca, după care m-am pregătit
intens să dau examenul de admitere la Şcoala Normală de Fete „Elena Doamna” (soţia lui
Alexandru Ioan Cuza) din Bucureşti. Aicea îi aveam pe unchiul Mitică şi tanti Nina din
cartierul Militari, unde Stelian vrea să mă ducă în gazdă. Unchiul Mitică era văr primar cu
tata, iar soţia lui era nemţoaică. Unchiul Mitică era un om înalt, frumos la chip şi veşnic cu
o veselie şi o bunătate deosebit pe chipul lui ceea ce mă făcea să cred că o parte din
particularităţile sufleteşti, Stelian le avea din direcţia aceea de neam.
Stelian era mai întotdeauna senin şi vesel.
Atunci Stelian era în anul cinci la Institutul Teologic din Bucureşti şi pe când făcea
meditaţii cu alţi copii de prin satele vecine, la aceeaşi masă sub un vişin la care eram şi au
şi Ştefan, a venit un frate mai mare ca mine, şi s-a auzit o voce răguşită. Era fratele cel mai
mare Gheorghe care, copleşit de durere de abia venea plângând, să ne dea vestea ce tristă
ce a primit-o de la Bălăneşti, judeţul Buzău, ţinuturile strămoşeşti ale părinţilor, unde era
căsătorită sora Virginia. Ne-a spus că a murit la naştere. Era trecută de vârsta de douăzeci
de ani. Adusese pe lume o fetiţă Marcela, căreia n-a reuşit să-i dea piept niciodată, fiindcă
moartea nu i-a mai îngăduit acest fapt şi a murit în chinurile cele mai grozave, zbătându-se
între moarte şi viaţă, doctor nefiind atunci în apropiere.
Pe loc, slăbiţi de toate puterile, într-o oră, mama, tata, fratele Gheorghe, Stelian, s-au
îmbrăcat în haine negre, pentru a merge la tren, la gară, la Ianca, pregătiţi pentru a merge
la înmormântare.
Ştefan, eu, Ionică şi Mihăiţă, care eram mai mici am rămas acasă, că nu se putea să
mergem toţi, mai ales pe vremurile acelea grele, când nu se circula pe tren din cauza
lipsurilor mari. Oamenii umblau cu cămăşile petecite în spate, petic de petic. Mămăliga şi
pâinea nu le-am văzut de un an, aşa secetă mare a fost.
Stelian, când era student, ne povestea odată, cum la Bucureşti, a zărit o bucăţică de
mămăligă sub un gard şi s-a chinuit mult până a tras-o cu mâna şi a mâncat-o…
11
Eram pe la începutul lui Septembrie, trebuia să merg la examen cu Stelian la

Bucureşti. Pentru prima dată m-am urcat în tren, îmi părea că tot deraiază de pe linie. Şi în
compartiment stăteam aşa de cuminte, nemişcată. Când ne-am apropiat de Bucureşti, era
deja noapte, Stelian m-a chemat la fereastră ca să văd Bucureştiul la distanţă. Ce-i drept mi
s-a părut nemaipomenit de frumos cu atâtea lumini electrice. La noi în sat ne luminam cu
lampa cu gaz.
Am găzduit la unchiul Mitică.
Am dat examen. Am reuşit fără loc, la Şcoala Normală Elena Doamna.
În această situaţie m-am înscris la Liceul Alexandru F. Robescu, de pe strada
Berthlot.
Îmi aduc aminte că eram la început de an şcolar şi îmi trebuiau caiete şi nu aveam.
Unchiului nu îndrăzneam să-i cer, Stelian îşi începea Facultatea de Teologie în octombrie,
şi mergeam pe stradă şi plângeam, dar o doamnă m-a oprit şi m-a întrebat de ce plâng. Şi
eu nu am vrut să-i spun şi a încercat a doua şi a treia oară şi a patra oară şi dacă am văzut
că nu scap i-am spus şi mi-a dat bani de caiete mulţumitor. Şi cânt a venit Stelian i-am
spus şi a zis şi el foarte mirat că tot în acel timp ajutase şi el un copil în sat. Ce înseamnă
aceasta, că Dumnezeu nu se lasă dator.
Stelian terminând Facultatea de Teologie la Bucureşti după puţin timp cât a stat
acasă, la Tîrlele-Filiu, în luna Iulie 1949 a plecat la mănăstirea Prislop, în Transilvania,
unde îl aştepta Leonida Plămădeală, viitor Mitropolit al Ardealului.
Fratele Ştefan, care era elev la Liceul Electrotehnic la Brăila, a mers la Bucureşti şi
mi-a scos actele de la Liceul Industrial A.F. Robescu şi m-am înscris direct la Liceul
Pedagogic de Educatoare, din Brăila, pe care l-am absolvit în anul 1952.
În acelaşi an am fost numită educatoare în comuna Bordei-Verde, judeţul Brăila şi am
funcţionat aici până în anul 1954, când prin chemarea lui Dumnezeu şi la îndemnul
Părintelui Dometie, m-am hotărât să intru în mănăstirea Răteşti, unde se afla obştea
Părintelui Dometie.
Monahie fiind am urmat între anii 1980 – 1983 cursurile Institutului Teologic de grad
Universitar din Sibiu, devenind licenţiată în Teologie cu Teza de Licenţă „Norme Canonice
Privind Organizarea Vieţii de Obşte în Mănăstirile de Maici” (cu aplicare în obştea
mănăstirii Rîmeţ), la Catedra de Drept Bisericesc, sub îndrumarea Arhid. Prof. Dr. Ioan
N.Floca.
După ce Stelian a fost închinoviat la mănăstirea Prislop, în 6 Iulie 1949, a fost
hirotonit la 6 August preot la mănăstirea Hodoş Bodrog, iar ca preot duhovnic, în
Catedrala Episcopală în Arad, de către Prea Sfinţitul Episcop Andrei Mageru.
La mănăstirea Prislop, la 14 Septembrie 1949, Stelian se tunde în monahism deodată
cu colegul său de studenţie Leonida Plămădeală, primind numele de Dometie şi respectiv
Antonie.
12
La mănăstirea Prislop rămâne până în 18 Mai 1952, când se transferă la Afteia-Cioara,

unde ajunsese Părintele Dometie, s-a format un grup de douăzeci şi trei de tinere de pe
Valea Sebeşului pentru a întemeia, aici în Ardeal, o mănăstire de maici.
Dar Părintele Dometie nu s-a oprit la Cioara, ci a convins părinţii fetelor să le lase să
meargă în Muntenia, în judeţul Buzău, la mănăstirile Răteşti şi Barbu, unde să înveţe
tradiţia monahală timp de trei ani, după care să se reîntoarcă în Ardeal, la Strungari, unde
găsise loc frumos pentru edificarea mănăstirii de maici. „Dintre văi” – aşa avea să se
cheme. Locul a fost donat în acest scop şi aveau asigurări mari din partea organelor locale
că vor ajuta să ducă la bun sfârşit acest măreţ vis.
Mai întâi, Părintele Dometie a venit cu sora Anuţa şi sora Oniţa, actuala maică stareţă
Ierusalima, la casa părintească, unde de fapt s-a şi născut Părintele Dometie, la Mărculeşti,
comuna Bălăneşti, pentru a vizita acele locuri străbune.
Atunci Părintele Dometie m-a chemat şi pe mine de la Brăila, din satul Tîrlele-Filiu,
(sat format îndeosebi de colonişti veniţi din judeţul Buzău, din comunele Bălăneşti şi
Păltineni-Nehoiu cu ocazia împroprietăririlor făcute după primul război mondial 1916 -
1918) dar eu n-am putut veni, fiindcă deja intrasem în învăţământ ca educatoare în
comuna Bordei-Verde, la 5 kilometri de satul natal.
Părintele Dometie, mergând la Prea Sfinţitul Antim Angelescu, Episcopul Buzăului,
împreună cu cele două surori au obţinut Binecuvântarea Arhierească de a se stabili cu
jumătate din grup la mănăstirea Răteşti şi jumătate la mănăstirea Barbu.
Aici, la mănăstirea Răteşti, am venit şi eu în grupul surorilor ardelence la 23 Aprilie
anul 1954, de ziua Sfântului Mucenic Gheorghe.
Cu un an în urmă, în anul 1953, Părintele Dometie a venit în satul Tîrlele-Filiu, pentru
prima dată după ce Sfinţia Sa plecase de tot la mănăstirea Prislop, în anul 1949. a fost
impresionantă venirea Părintelui Dometie în sat. Eu, fiind educatoare în comuna Bordei-
Verde, a trimis după mine să vin şi eu să ne întâlnim acasă.
Am rămas deodată impresionată de noua înfăţişare a Părintelui Dometie. Era slăbuţ,
cu o curea lată de piele peste mijloc, cu plete blonde aurii peste umăr, cu ochii albaştri, cu
glasul blând şi vesel, părea mai de grabă a avea înfăţişarea unui arhanghel, venit din cer, cu
mult mai mult atunci când şi cânta.
Eu rămăsesem ca o stană, nu puteam să mai fac nici un fel de mişcare. Părintele
Dometie, repede m-a binecuvântat şi a intrat în vorbă cu mine şi tot atunci m-a spovedit.
La spovedanie îmi aduc aminte că mi-a spus, în mare, gândul care îl are de a face o
mănăstire de măicuţe în Ardeal şi deja a adus un grup de fete ardelence la mănăstirile
Răteşti şi Barbu şi că ar vrea foarte mult, ca alături de aceste suflete nobile, să aibă şi pe
sora sa bună şi că tare mult ar vrea să fiu şi eu „mireasa lui Hristos”.
Eu i-am răspuns, fiind luată cu atâta rapiditate, că nu sunt vrednică pentru această
viaţă. Părintele Dometie, mi-a spus că sunt vrednică, atunci i-am răspuns, „Da am să vin”…
13
Toate au fost rânduite de Dumnezeu cum aveau să fie.

Dumnezeu întotdeauna se foloseşte de vasele slabe, prin care îşi arată puterea Sa!
Părintele Dometie s-a îndreptat cu activitatea sa şi spre credincioşii din zona
Buzăului, sau veniţi din orice colţ al ţării, care-l căutau şi-l solicitau pentru nevoile lor
sufleteşti.
În timpul sărbătorilor de Crăciun, venea şi Mihăiţă, fratele cel mai mic, era înscris la
Seminarul Teologic din Buzău. Când îl vedeam aşa isteţ, parcă-l vedeam pe Părintele
Dometie, când era elev la Seminar. De fapt noi, fraţii: Gheorghe, Ştefan şi eu, ne gândeam
să facă Liceul şi să urmeze medicina, după cum a şi făcut fratele Ştefan, l-a înscris la Liceul
Nicolae Bălcescu din Brăila. Dar Părintele Dometie, a mers şi i-a scos dosarul cu acte şi l-a
înscris la Seminarul Teologic din Buzău, la care şi Părintele Dometie a învăţat. Şi era
silitor. A învăţat foarte bine. Părintele Dometie era bucuros de rezultatele lui la învăţătură,
mai ales că pedagogul şi toţi profesorii îi spuneau Părintelui Dometie că: „Mihăiţă calcă a
popă”.
Dar după ce a terminat Seminarul Teologic, Mihăiţă tot nu era hotărât să se facă
preot, pentru care mi s-a plâns mie, când am fost acasă la părinţi. Eu care încă aveam în
cap, de ce trebuie să fim toţi pe drumul acesta, i-am promis că va merge cu mine la
Bucureşti, la Facultatea de Drept, la întoarcerea mea în Ardeal. Fapt care s-a şi împlinit,
mergând aici la secretariat, ni s-a spus că poate să se înscrie la admitere în Seminarul
Teologic. Nu puteam să facem nici o mişcare fără ştirea Părintelui Dometie.
Ajungând noi la mănăstirea Rîmeţ, îi spun Părintelui Dometie, că la întoarcerea în
Ardeal, am venit prin Bucureşti, şi de la unchiul Mitică, ne-am dus la Facultatea de drept şi
ne-a spus că Mihăiţă se poate înscrie la Drept, cu Seminarul Teologic. Zice că el vrea să se
facă Jurist.
Când a auzit Părintele Dometie s-a supărat tare. De faţă era şi Mihăiţă.
Părintele Dometie zice:
― Bine, duceţi-vă la Drept, dar la mine nu mai are ce căuta.
Dar eu am zis:
― Părinte, dar este băiat deştept.
Şi ne răspunde:
― Cum la teologie nu trebuie băieţi deştepţi, aici trebuie să fie numai proşti?
Dimpotrivă, aici trebuie cei mai eminenţi, că aici sunt în slujba lui Dumnezeu.
Şi iarăşi zice:
― Dacă se duce acolo, eu nu-l ajut cu nimic. De ce să dau bani de la Biserică să se
pregătească pentru alte şcoli când aici este nevoie de cei mai buni?
Ne-am lămurit. Mihăiţă a mers la Teologie şi a reuşit foarte bine. A terminat Teologia
cu succese mari.
14
Se înscrie şi la Doctorat şi l-a luat cu foarte bine. Se căsătoreşte şi ajunge preot, la Braşov.
Este foarte solicitat de credincioşi, iubit şi apreciat de intelectualitatea braşoveană, fiindcă a
fost şi muzeograf principal la muzeul din Scheii Braşovului, şi slujeşte lui Dumnezeu cu multă
frică şi credinţă. O perioadă de timp a fost şi profesor la Seminarul Teologic din Braşov.
Poate că aici este locul să spun, de ce Părintele Dometie, la ultima sa predică în
Biserică la Tîrlele-Filiu a zis: „Eu şi casa mea vom sluji Domnului”. Aşa s-a făcut că şi pe
mama a călugărit-o la mănăstirea Rîmeţ, dându-i numele de maica Filotemia, de la numele
de botez, Filofteia.
Tot după voinţa Bunului Dumnezeu şi cu directa implicare a Părintelui Dometie, unii
dintre nepoţii şi strănepoţii săi au urmat calea slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Astfel, părintele Mihăiţă, fiul părintelui Mihai, fratele cel mai mic al Părintelui
Dometie, după ce a absolvit Liceul Andrei Şaguna din Braşov, s-a înscris la Institutul
Teologic din Sibiu pe care l-a absolvit cu bune rezultate. Apoi şi-a întemeiat o frumoasă
familie alături de Cristina, fiica vrednicului preot şi scriitor Pucheanu Nicolae din Râşnov
primind ulterior harul preoţesc.
A slujit 5 ani în Parohia Poiana Mărului, judeţul Braşov, unde a ridicat din temelie o
frumoasă Biserică. Prin concurs, a ajuns apoi preot slujitor în Braşov la Biserica „Sf.
Apostoli Petru şi Pavel”, unde desfăşoară şi în prezent o bogată activitate pastorală,
misionară şi socială.
Părintele Stelian (nepot din partea fratelui Ştefan) a îmbrăţişat de asemeni misiunea
de slujitor al Sfântului Altar. După încheierea studiilor teologice la Institutul de Teologie
din Sibiu se hirotoneşte pe seama Parohiei Purcăreni, Jud. Braşov. Tot prin concurs, după
5 ani ajunge preot slujitor în Braşov la Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Urmează cursurile de doctorat în Teologie pe care le absolvă cu rezultate excepţionale.
Datorită pregătirii sale superioare ajunge profesor la seminarul „Dumitru Stăniloaie” din
Braşov. Totodată predă disciplina „Istoria Religiilor” la Institutul Teologic din Constanţa.
Fiul preacucerniciei sale, Stelică (strănepot al Părintelui Dometie), este în prezent student
la Institutul Teologic din Alba Iulia.
Părintele Ioan (nepot al Părintelui Dometie din partea fratelui Milea Ioan), după ce a
terminat Institutul Teologic la Bucureşti, se căsătoreşte şi se hirotoneşte pe seama parohiei
Holbav. Aici a avut o activitate frumoasă, restaurează pictura Bisericii care este monument
istoric, înfiinţează aici un muzeu cu o colecţie de icoane pictate pe sticlă, foarte vechi. După
ce a slujit 5 ani în Parohia Holbav, s-a transferat în oraşul Râşnov, judeţul Braşov şi în
prezent este preot slujitor la Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Bartolomeu.
Preotul Albu Alin Marius, căsătorit cu Mihaela, fiica Părintelui Mihai, este de
asemenea slujitor la Biserica Spitale IV Tractorul, Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Mare Mucenic
Mina, Biserică ridicată de Prea-cucernicia sa cu sprijinul credincioşilor şi al spitalului
Tractorul din Braşov.
15
În toate aceste cazuri este vorba de implicarea directă a Părintelui Dometie, care a
ţinut în mod deosebit ca şi cea de a doua fiică a părintelui Mihai, Gabriela, să fie botezată
ca naş chiar de dânsul, deoarece la vremea respectivă naşii de cununie ai părintelui Mihai,
Preotul Protopop Liviu Silvăşan şi Maria erau bolnavi şi dânsul a zis: „Lăsaţi că o botez eu,
să-i dea Dumnezeu noroc în viaţă”, cuvinte ce au acoperire în fapte în prezent, Gabriela
fiind un renumit medic stomatolog, căsătorită cu un vrednic inginer, Ştefan Gligore.
De altfel Părintele Dometie nu s-a implicat numai în viaţa celor amintiţi, ci ca unul
care a zis: „să fim ziditori şi de suflete, nu numai de construcţii materiale” pe mulţi
studenţi teologi, care nu aveau nici o legătură familiară i-a ajutat să se realizeze în viaţă şi
material, dar şi cu sfatul. Aş cita un singur caz, cel al Părintelui Teodor Burcuş, vrednic
slujitor în prezent la o frumoasă Biserică din Sibiu, şi mare admirator şi sprijinitor al obştei
monahale de la Sf. Mănăstire Rîmeţ, despre care a scris numeroase articole.
Cel care a scris însă pentru prima dată istoricul Sfintei Mănăstiri Rîmeţ în cadrul
lucrărilor de doctorat în teologie, a fost Părintele Mihai, fratele cel mic al Părintelui
Dometie, pe care eu l-am rugat să-l publice, având mare nevoie de această lucrare, eu fiind
pe post de ghid, în Sfânta Mănăstire Rîmeţ.
A întreprins cercetări în acest sens atât aici la Mănăstire, cât şi la Bucureşti la Arhivele
Statului, şi a reuşit să o publice la Editura Institutului Biblic, în anul 1975. Aşa a ieşit
primul istoric al Mănăstirii Rîmeţ.
De asemenea m-a ajutat şi la înjghebarea muzeului mănăstirii în problema traducerii
unor documente ce se află în muzeu. A colecţionat de la oameni icoane foarte vechi şi
diferite obiecte, cuier etc. A xerografiat vechi documente în limba latină, datate din anii
1762 – 1763, care sunt expuse în muzeul Mănăstirii şi azi.
Tot Părintele Mihai este cel care, la îndemnul Prea Sfinţitului Episcop Casian, a dat
fiinţă casei memoriale „Părintele Dometie” de la Târlele Filiu. Părintele Mihai m-a ajutat şi
m-a încurajat ca aici la Mănăstirea Rîmeţ să ia fiinţă în octombrie 2004 „Chilia Părintelui
Dometie”, chiar în chilia mea.
Nu pot să trec şi să nu amintesc aici de ajutorul preţios pe care l-am primit de la
Părintele Dometie, încă de la înfiinţarea Muzeului în mănăstirea Rîmeţ, atât cu sfatul cât şi cu
multa râvnă pe care o avea în colecţionarea de icoane vechi pe sticlă, monede, pe care le
cumpăra de la oameni sau le primea în dar. Era interesat de absolut tot felul de obiecte. Aşa
am ajuns să facem aici o frumoasă colecţie de documente, obiecte religioase şi etnografice.
De asemenea, Părintele Dometie a construit pentru nevoile mănăstirii tot felul de
clădiri, iar când urma să ridice şi noua Biserică a plecat la Domnul. Nu se poate descrie
marea durere ce a lăsat-o în urmă.
Urmaşii lui se străduiesc să-i meargă pe urme, se străduiesc să împlinească acest vis
al Părintelui Dometie construind şi ei Biserici în care enoriaşii să găsească acea oază de
linişte pe care numai la Bunul Dumnezeu o pot găsi.
16
La călugăria noastră Părintele Dometie a ţinut următoarea predică.

„Gânduri în legătură cu călugăria primelor noastre
alese fiice duhovniceşti, din Obştea Acoperământul Maicii Domnului”
E greu să vorbeşti, când nu ai nimic de spus, dar e mai greu să vorbeşti când ai prea
multe de spus şi nu şti de care să spui mai întâi.
Evenimentul zilei de azi, ne pune înainte atâtea subiecte de vorbit şi emoţiile care ne
stăpânesc pe cei mai mulţi sunt atât de mari că nu ştim ce să alegem să vorbim, spre a fi cât
mai de folos pentru cei mulţi.
Ale Tale, dintru ale Tale

Ţie îţi aducem de toate şi
Pentru toate!
Rare ne sunt clipele ce ne sunt hărăzite, să le trăim în viaţă, precum clipele, de care ne
învrednicim acum.
Pronia Divină, astfel a orânduit ca azi să fim cu toţi adunaţi aici în acest locaş, spre a
lua parte la slujba aleasă de călugărie, a acestor suflete ce ne stau înainte.
Pentru ca să înţelegem cu toţii însemnătatea clipelor de faţă, trebuie să ne mutăm
mintea la cer, pentru că această slujbă Sfântă, deşi se face ici în prezenţa noastră, cadrul ei
este mai mare cuprinzând tot cerul şi pământul, cu toate stihiile acestei lumi.
Se bucură cerul şi tresaltă pământul, de cântările îngerilor şi ale noastre de faţă, că
Părintele Luminilor, prin Dreapta arhierească a Prea Sfinţitului nostru Episcop, logodeşte în
chip tainic, dumnezeieşte, Fiului prea iubit, Mirele veşnic, aceste suflete tinere pline de graţie
sfântă.
De acum, ele vor putea zice, cu sfintele muceniţe: „pre tine Mirele meu, te iubesc şi spre
tine căutând mă chinuiesc!”
Viaţa călugărească, nu este viaţă de dezordine şi de trăit în desfătări.
Viaţa călugărească, este prin excelenţă viaţă de mucenicească ordine, atât fizică cât şi
spirituală şi de renunţări, având la temelia ei ascultarea necondiţionată, liber consimţită
prin voturile depuse.
Cine crede că vine la mănăstire ca să trăiască mai comod şi fără de griji, acela greşeşte,
neştiind Scripturile vieţii călugăreşti, nici taina cea mare, ce ancorează această viaţă de cer.
Fiii veacului acesta, zice Domnul, se însoară şi se mărită, iar fiii lui Dumnezeu nici nu se
însoară, nici nu se mărită, ci trăiesc ca îngerii din cer.
Ori ca să ajungi să trăieşti ca îngerii din cer, trebuie zi de zi, ceas de ceas şi clipă de
clipă să te lupţi, ca prin tot felul de nevoinţe şi de renunţări (să subţiezi acest trup) şi să-ţi
transfigurezi întreaga viaţă, încât să simţi pe fiecare zi ce trece că un nou om a luat fiinţă în
tine. Când transfigurarea va fi desăvârşită, atunci vei putea zice cu Sfântul Apostol Pavel:
„De acum simt că nu mai trăiesc eu, ci Hristos Domnul în mine”. De abia atunci se va produce
comuniunea ta cu cerul şi unirea mistică cu Mirele Hristos.
17
Sfinţii noştri Părinţi, întrevăzători ai acestui mister divin, au orânduit pentru cei ce
ajung la acest popas duhovnicesc o altă slujbă, asemănătoare acesteia, dar cu datorii cu mult
mai mari, slujba schimei celei mari.
Sfinţii noştri Episcopi, nu îngăduie uşor darea acestui chip. Unii înţeleg să ceară acest
chip cu insistenţe, nu pentru că nu au ajuns această stare de desăvârşire, ci pentru ca să-şi
reînnoiască legămintele care zic ei, nu ei le vor fi îndeplinit aşa precum s-ar fi căzut. Nu acest
motiv trebuie să-i mâne pe drumul de a cere schimnicia, şi ceea ce s-a zis mai înainte,
transfigurarea întregii tale vieţi într-o viaţă nouă de trăire totală cu Domnul Iisus Hristos.
Nimbul de lumină în care se prezintă tot cadrul vieţii călugăreşti este dumnezeiesc şi,
fericiţi sunt cei ce rămân în acest cadru până la sfârşit, fără nici un compromis.
Fericiţi sunt, zic de trei ori şi de mii de ori, pentru că aceia, cu adevărat
s-au făcut vrednici de cununa neveştejitei măriri. Aceia cu adevărat n-au trăit degeaba
pe acest pământ şi tot sfatul lor împlini-l-va Domnul.
Aceia sunt ca pomii aşezaţi la marginea apelor, care îşi va da roada la vreme şi frunza
lor nu va cădea în veac şi vor fi veşnic vii şi plini de verdeaţă, peste aceia se va odihni cu
adevărat Duhul lui Dumnezeu şi întreaga Sfântă treime, îşi va face locaş în sufletul lor.
Numai a unora ca acestora este viaţa fericită, care din pruncia călugărească s-au într-aripat
cu Dumnezeiescul dor al curăţiei totale şi trupeşti şi sufleteşti.
Pentru aceia toate sunt uşoare şi bine plăcute dup Cuvântul Domnului, sarcina mea este
uşoară şi jugul meu este bun de purtat. Pentru aceia nimic nu este greu şi nimic nu este
necurat după cuvintele Domnului, pentru cei curaţi toate sunt curate şi sfinte. Nimic nu este
greu pentru că toate le pot în Hristos Domnul, care este veşnic cu ei.
Domnul ne îndeamnă, să priveghem şi să ne rugăm să nu intrăm în ispită, că cine intră
în ispită e greu să se salveze, iar cine a alunecat şi a căzut, îi este greu să se ridice. Domnul ne
vrea să fim întregi la minte şi întregi la trup.
Monahismul, după cuvântul primului patriarh al Sfintei noastre Biserici, este armata
de geniu a Mântuitorului, a domnului. Ori în armata de geniu a Mântuitorului, a Ţării, intră
cei mai buni fii ai patriei, cei mai viguroşi şi bravi, şi dacă pentru armata de apărare a
patriei acesteia pământeşti trebuie nişte avangărzi aşa de bine alese şi instruite, cu atât mai
mult cei din armata de geniu a împăratului cerului vor trebui să fie mai selecţionaţi şi mai
dotaţi cu toate facultăţile fizice şi spirituale pentru a face faţă.
Până nu de mult erau, şi sunt şi azi, mulţi care îşi închipuie că la mănăstire, trebuie să
meargă numai dezmoşteniţii soartei, toţi care nu şi-au putut face un căpătâi în lume sau
dezamăgiţii şi cei ce au făcut vreo crimă. Această concepţie trebuie să dispară definitiv şi
trebuie să ştie oricine că cine este bun pentru lume, acela este bun şi pentru mănăstire.
Mântuitorul împarte pe oameni în trei părţi: făcuţi de oameni, de la natură şi cei care ei
se fac pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Aceştia sunt adevăraţii călugări, nu inapţii, schilozii şi betegii. Sfânta noastră Biserică,
azi mai mult ca oricând are nevoie de călugări corecţi, de călugări ascultători şi luminaţi.
18
Prea Fericitul nostru Părinte Patriarh, dimpreună cu întregul Sinod al Sfintei noastre
Biserici Ortodoxe Române, a dat Regulamentul călugăresc ce ni l-a dăruit, ne vrea să ne ştie
pe toţi încadraţi în cea mai desăvârşită disciplină monahală, adăpostiţi de orice ispite ale
veacului acestuia, comandamente divine.
Domnul nostru Iisus Hristos era înconjurat întotdeauna de lume şi-l urmează din loc în
loc ca să-i asculte cuvintele dumnezeieşti şi să se vindece de bolile şi neputinţele lor sufleteşti
şi trupeşti. Pe urmă când a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, cel ce vine după Mine nu va
umbla în întuneric”, nu a zis către călugări, că nu erau pe atunci, ci pentru toată lumea din
toate timpurile şi din tot locul.
Ce vreau să arăt prin aceste cuvinte? Că nu este şi nu trebuie să fie numai în grija
călugărilor şi călugăriţelor, de prin Sfintele Mănăstiri, viaţa şi sfinţenia, ci pentru tot
creştinul de sub soare, pentru că pe toţi ne uneşte o credinţă şi un botez şi cu toţii suntem fii ai
aceluiaşi Tată di ceruri şi fraţi buni între noi.
Să ne gândim însă, la cuvintele Domnului, când Sfinţii Ucenici îi spuneau că Mama Lui
şi fraţii Lui îl aşteaptă afară, cuvinte aspre dar pline de adevăr şi dreptate. La care Domnul
nostru Iisus a răspuns: „Mama Mea şi fraţii Mei, sunt cei ce împlinesc voia Tatălui Meu din
ceruri”. Iată cum trebuie să înţeleagă părinţii şi fraţii noştri şi rudele noastre şi oricine cine
vrea să ne fie frate bun în Domnul, că ne mai sunt de aici înainte, părinţi, fraţi, surori, rude
sau prieteni întrucât se silesc să împlinească voia lui Dumnezeu, care se găseşte în Sfintele
Lui porunci şi poruncile Sfintei noastre Biserici.
Prietenia cu lumea, zice Sfânta Carte, este vrăjmăşie la Dumnezeu. Un vechi proverb
spune: „Arată-mi cu cine te aduni ca să-ţi spun cine eşti!” sau „Cine se aseamănă se adună!”
Noi ne-am adunat în această Sfântă Biserică ca împlinitori ai voinţei şi poruncilor lui
Dumnezeu, fiind toţi de un botez şi de o credinţă şi urmărind cu toţi aceeaşi ţintă în viaţă,
mântuirea şi dobândirea bunătăţilor veşnice.
Acest unic ţel ne uneşte pe toţi, ca fraţi buni în Domnul.
Când s-a zis la Sfânta Carte că prietenia cu lumea este vrăjmăşie la Dumnezeu s-a
înţeles clar că nu cu toată lumea, sau cu orice lume, că numai prietenia cu lumea cea deşartă,
cu lumea plăcerilor veacului acestuia, ne poate despărţi de Dumnezeu şi prin această
despărţire să ajungem în vrăjmăşie cu El.
Sfinţii noştri Părinţi care au fost foarte aspri în judecata diferitelor legături, între cei
din lume şi cei predaţi cu totul în slujba Domnului, zic, că pe Părinţii şi toţi care sunt
râvnitori, împlinitori ai poruncilor Dumnezeieşti şi voinţei divine să-i socotim ca pe Sfinţi şi
fraţi buni în Domnul.
De aceea Sfântul Apostol Pavel a lăsat un apel fierbinte, către cei din lume zicând: „De
acum fraţilor, vremea s-a apropiat, cei care sunt căsătoriţi, să trăiască ca şi cum nu ar fi
căsătoriţi, cei ce plâng ca şi cum nu ar plânge, cei ce se bucură ca şi când nu s-ar bucura, cei
ce cumpără ca şi când nu ar cumpăra şi cei ce se folosesc de faţa acestei lumi ca şi când nu
s-ar folosi, căci faţa acestei lumi este trecătoare”. El spune că toate câte le facem însă, le
facem în această lume, sau de mâncăm, sau de bem, sau orice am face, toate să le facem spre
slava lui Dumnezeu purtându-ne sarcina unii altora şi aşa vom plini legea lui Hristos.
19
Este în puterea lui Dumnezeu să ne facă pe toţi Sfinţi numai să vrem şi să pornim la
drum dând lupta cu tot ce ţine de veacul acesta înşelător şi de poftele dezordonate ale lui.
Cele ce la oameni sunt cu neputinţă, la Dumnezeu sunt toate cu putinţă, fiecare zice
Sfântul Apostol Pavel, are darul lui, dar toţi trebuie să avem una şi aceeaşi grijă, grija de
mântuire şi fie pe o cărare fie pe alta, toţi trebuie să ajungem la ţintă, întrebuinţând unele
sau aceleaşi mijloace.
„Părinţii cei ce vor să-şi căsătorească fata bine fac, iar cei ce nu se căsătoresc mai bine
fac”. Acest mai bine Sf. Ap. Pavel, îl întăreşte cu cuvintele că i se pare că are şi El Duhul lui
Dumnezeu.
„Eu aş vrea ca toţi să fie ca mine (feciorelnic - necăsătorit) fiecare însă are de la
Dumnezeu darul lui, unul într-un fel, altul într-altul”. (Corinteni, I, cap. 7 v. 7).
Cine nu este căsătorită se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă
Domnului, păzindu-se curată şi cu sufletul şi cu trupul, iar cine este căsătorită se îngrijeşte de
lucrurile lumii, cum să placă soţului ei.
Este de observat la Sf. Ap. Pavel, când face apologia celor necăsătoriţi că el pune
înaintea celor căsătoriţi şi ce ţine de viaţa pământească şi ce ţine de viaţa sufletească, cele
căsătorite vor avea dureri şi cu greu se pot smulge din aceste necazuri ca să slujească
Domnului, pe când cele necăsătorite, vor fi mai fără de grijă şi vor putea să slujească
Domnului fără de piedici. Cea care se căsătoreşte se va putea şi ea mântui prin naştere de fii.
2 Iunie 1957
Părintele Dometie
După sfârşitul obştesc al Părintelui Dometie (6 Iulie 1975), activitatea gospodărească

este continuată cu foarte multă străduinţă de maica stareţă Ierusalima Ghibu, numită în
această funcţie în anul 1972 de Înalt Mitropolitul D. D. Dr. Nicolae Mladin, care împreună
cu întregul sobor de maici şi de surori, au durat gospodării anexe, introducându-se
încălzirea centrală, construind un pod peste râu, clădiri mari în faţa bisericii unde, într-una
s-a mutat trapeza, iar la etaj poate fi folosită pentru cazarea oaspeţilor. Tot aici se află şi un
salon de primire, la zile mari, şi o clădire pentru broderie. Iar şcoala construită de Părintele
Dometie, a supraetajat-o şi a făcut dormitor pentru fetiţele handicapate, 10 la număr,
aduse de la Sâncrai.
A supraetajat trapeza construită de părintele Dometie.
În continuare, ca un corolar a acestor mari străduinţe, se înalţă şi noua Biserică,
„Mireasa Munţilor Apuseni”, pentru care Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, la
sfinţire, a răsplătit-o pe maica stareţă Ierusalima Ghibu cu rangul de stareţă stavroforă, de
faţă fiind toţi ierarhii din ţară. Acest act a avut loc în ziua de 29 Iunie 1992.
Trebuie menţionat că începutul construirii noii Biserici s-a făcut în anul 1982, când
Episcop la Alba Iulia era Prea Sfinţitul Episcop Emilian Birdaş.
20
La sfinţirea noii Biserici, 29 Iunie 1992, a participat noul ierarh Înalt Prea Sfinţitul
Arhiepiscop, Andrei Andreicuţ.
Au fost la sfinţire peste o sută de mii de oameni. Preoţi, călugări, călugăriţe din toate
mănăstirile din ţară.
A fost şi o delegaţie de călugări de la mănăstirea Xiropotamu din Muntele Athos,
purtând cu ei o părticică din Crucea pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos.
După Părintele Dometie au urmat ca duhovnici:
Părintele Varsanofie Stirban
Părintele Ioachim Popa – Arhimandrit
Părintele Filoftei Stoica
Părintele Antonie Cătineanu
Şi Părintele ierodiacon Ioanichie Pleşu.
Toţi cei amintiţi aici, prin darul lui Dumnezeu au fost şi sunt vrednici ostenitori în
ogorul Domnului ducând munca începută de Părintele Dometie mai departe înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor.
Părintele Dometie rămâne unul dintre marii ctitori ai Bisericii noastre strămoşeşti,
ctitor de Sfinte Lăcaşuri, dar şi de oameni.
21
MĂRTURII ALE UNOR IERARHI, PREOŢI ŞI PERSONALITĂŢI
Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Antonie Plămădeală, într-o scrisoare trimisă

Monahiei Eudoxia de la Rîmeţ, printre altele, depune următoarea mărturie despre
Părintele Dometie:
„… Îl am purure amintire, model de evlavie, de dragoste frăţească şi prietenoasă, de
dăruire pentru alţii, de generozitate şi jertfelnicie. Oameni ca el se nasc rar şi rămân
puţin printre noi …”2
„… Părintele Dometie a fost un om de acţiune, dar în acelaşi timp, un om de
rugăciune, un filocalic. S-a format la umbra Filocaliei şi era un tainic al «rugăciunii
isihaste» pe care o preda maicilor şi laicilor cu grija de a înrădăcina în practica de toate
zilele potrivit cu tradiţia cea mai autentică ortodoxă”.3
*
În volumul Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Înalt Prea Sfinţitul
Părinte Mitropolit Antonie Plămădeală afirmă:
„În mănăstirile noastre s-a păstrat tradiţia părintelui duhovnicesc. Fiecare monah
are părinte duhovnicesc. Şi stareţul are unul. Acesta se ocupă în amănunt de viaţa ta
spirituală personală. Te spovedeşti la el şi discuţi cu el toate problemele tale. El îţi dă
ascultări în legătură cu canonul tău de rugăciune, de post, şi îţi prescrie şi alte exerciţii
ascetice. Se stabileşte o relaţie de tată şi fiu şi mulţi călugări, când ajung să înveţe pe
alţii, spun: «Părintele meu» aşa zicea, aşa făcea. Căci aceşti duhovnici sunt nu numai
învăţători, ci şi exemple vii. Şi nu numai pentru monahi. Uni din ei ajung Părinţi
duhovniceşti ai multor mireni. Prin ei mănăstirile sunt în relaţie cu lumea, o relaţie de
înduhovnicire, de educaţie creştinească, de influenţă.
În Rusia secolului al XlX-lea au înflorit sub influenţa Filocacaliei (Dobrotoliubia)
traduse de Paisie Velicicovsky în limba slavonă, în Moldova noastră, celebrii «stareţi»
care nu erau stareţi în înţelesul de conducători de mănăstire, ci duhovnici. Tradiţia
aceasta e desigur mai veche. Asemenea duhovnici au existat întotdeauna în Orient.
Tradiţia lor a fost foarte veche la români. O dovadă este Daniil Sihastrul şi toate
sihăstriile. Tradiţia a continuat în România şi în mănăstirile noastre avem şi azi
asemenea duhovnici cu aleasă viaţă duhovnicească, cunoscuţi, stimaţi şi iubiţi de
călugări şi de mulţi credincioşi: în jurul lor mai ales se adună să facă ascultare
2 Vezi facsimilul
3 Răzvan Codrescu, Pagini de şi despre Părintele Dometie de la Rîmeţ, Bucureşti 2007, p. 17 - 19
22
duhovnicească novicii şi monahii tineri. Dintre aceşti tineri, cei mai dotaţi vor ajunge la
rândul lor, părinţi duhovniceşti. Un mare duhovnic, mort prea devreme, dar aproape
canonizat de cei care l-au cunoscut, a fost Dometie Manolache († 1975). De la Mănăstirea
Rîmeţi din Transilvania. Acolo unde este un om cu viaţă sfântă, se vor aduna mulţi în
jurul lui să se sfinţească”.
„În viaţa de toate zilele, deşi nu există canonizaţi ca atare, deşi nu se scrie nicăieri,
există totuşi două feluri de duhovnici. Cei dintâi sunt toţi preoţii cărora li s-a citit de către
episcop o hirotesire specială, care le dă dreptul să asculte mărturisiri şi să lege şi să
dezlege. Ceilalţi sunt ceea ce s-ar putea numi, în tradiţia monahală mai ales, „părinţi
duhovniceşti”, în tradiţia greacă «gerontes» sau «pnevmatikoi», în cea rusească
«stareţi», în limbile occidentale „părinţi duhovniceşti” — spiritual Fathers. În limba
română li s-a păstrat acelaşi nume ca şi pentru cei din prima categorie: duhovnici. E
vorba de aceia dintre duhovnici care au darul de a asculta, de a povăţui, de a înţelege, de
a găsi sfatul cel mai potrivit, de a contribui prin rugăciunea lor la limpezirea vieţilor
personale ale altora. Aceştia se află mai ales în mănăstiri, dar nu numai acolo. Pot fi şi
preoţi de mir.
Ca şi cei dintâi, şi aceştia au ca primă calitate aceea de spovedi, deci oficiul lor este
în primul rând liturgic, concentrat asupra uneia dintre cele şapte taine. În plus, au un fel
de daruri speciale care ţin de înţelepciunea lor, de viaţa duhovnicească, de capacitatea de
sacrificiu pentru alţii, de generozitatea de a se dărui intereselor altora, de răbdare şi de
iubire. Nimeni nu-i investeşte oficial cu aceste daruri, nici nu li le confirmă cineva. Într-o
zi unul ca acesta se trezeşte căutat, întrebat, rugat să asculte şi să sfătuiască, apoi se
trezeşte asaltat şi aşa se naşte un duhovnic din această a doua categorie. Aşa sunt la noi
părintele Paisie, părintele Cleopa. Aşa a fost părintele Dometie de la Rîmeţi”.4
În volumul Rugul aprins:

„Lili LEMNARU: — Cine a fost părintele Dometie? De ce el s-a dus la Rîmeţ?
Î.P.S. Mitropolit Antonie: — Pe părintele Dometie Manolache l-am cunoscut
foarte bine. Era colegul meu de Facultate din Bucureşti. Şi cum, în aceeaşi zi, ne-am
hotărât să luăm jugul monahal, i-am scris, şi aşa a venit la Prislop. Era de Ziua Sfintei
Cruci, 14 septembrie 1949. Acolo a venit şi episcopul Aradului de atunci, Andrei Magieru,
care în luna lui august pe mine m-a făcut diacon, iar pe Stelian Manolache preot şi, abia
după aceea, ne-a călugărit părintele Arsenie Boca la Prislop, de faţă fiind şi Vlădica.
Călugăria noastră a fost foarte interesantă şi a strâns acolo foarte multă lume. Mi-aduc
aminte că, în noaptea călugăriei, erau mulţi tineri veniţi în grupuri mari, care ne-au
ţinut tovărăşie. Dar, din nefericire, nu am putut rămâne prea multă vreme la Prislop
pentru că, într-o zi, a venit un frate de acasă, din Bucureşti, şi mi-a spus că sunt căutat de
4 Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, 1995, p. 1214 şi p. 199

23
securitate. Ei bine, eu, în acea noapte, am şi plecat de la Prislop, rătăcind prin ţară, pe la
multe schituri, pentru a nu mi se da de urmă. Abia mai târziu, am aflat ce s-a întâmplat
în urma mea, la Prislop. Părintele Arsenie Boca a fost nevoit să transforme Mănăstirea
în Mănăstire de maici. Voi trece peste multe hotărâri ale lui din lipsă de timp. A plecat şi
părintele Dometie de acolo, şi s-a stabilit mai întâi la Mănăstirea Ciolanul, Buzău, şi
preda ca profesor la Şcoala monahală de la Mănăstirea Răteşti. Acolo şi-a înfiripat
prima obşte, cu care avea să-şi încerce marele noroc din Transilvania. Aşa se face că a
plecat împreună cu un grup de maici de la Răteşti şi Barbu, iar acestea au ales-o să fie
stareţă pe maica Ierusalima Ghibu, venită în acelaşi grup cu ele. Este stareţă şi astăzi la
Mănăstirea Rîmeţ. Părintele Arhimandrit Dometie a fost de fapt, cum puţini călugări au
mai fost, un om de rugăciune, evlavios, şi părinte sufletesc al acestor maici. A format o
obşte frumoasă, care se păstrează şi astăzi. Târziu de tot s-a gândit el că ar trebui să-şi
facă doctoratul în Teologie. Eu eram, în acea perioadă, vicar patriarhal. L-am ajutat pe
cât am putut să se înscrie la doctorat. Dar, tot când eram vicar patriarhal, am aflat că nu
a mai rezistat datorită sănătăţii, şi şi-a dat duhul. Vestea am primit-o chiar de la sora
lui, Maica Eudoxia, care a venit cu stareţa personal la Bucureşti, cerându-mi să le scriu
epitaful, care se află ca o carte deschisă pe mormântul lui de la poalele stăreţiei
Rîmeţului. A fost un călugăr cu calităţi excepţionale, pe care l-a iubit şi l-a chemat
Dumnezeu să se bucure de viaţa veşnică.”
Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Dr. Nicolae Mladin face o călduroasă
caracterizare a Părintelui Dometie: „… Spirit viu, mereu în acţiuni duhovniceşti, duhovnic
ales, inimă arzătoare pentru Evanghelia Domnului, suflet dăruit patriei şi poporului.
Personalitatea lui bogată va rămâne adânc întipărită în inima celor care l-au cunoscut –
evlavia lui, bunătatea şi entuziasmul lui; fie ca aceste virtuţi să rodească necontenit în
sufletele acelora pe care i-a păstorit …”5
*
Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Serafim Joantă, în mărturia pe care o face în
legătură cu viaţa şi activitatea Părintelui Dometie, zice: „… Mă rog împreună cu obştea
Mănăstirii şi cu miile de credincioşi care l-au cunoscut pe Părintele Dometie, ca numele
lui să apară cât mai curând în Calendarul nostru. Ceea ce nu înseamnă că nu-l putem
deja invoca: Cuvioase Părinte Dometie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.”6
*
Înalt Prea Sfinţitul Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul de Alba – Iulia, are cuvinte
de apreciere referitoare la activitatea ce se desfăşoară la Mănăstirea Rîmeţ:
5 Din cuvântul rostit la înmormântarea Părintelui, trimis prin Prea Sfinţitul Episcop Emilian Birdaş
6 Vezi Cartea de aur a Mănăstirii Rîmeţ
24
„Părintele Dometie, a fost adus de Dumnezeu în Transilvania, atât de încercată

spiritual de stăpâniri vrăjmaşe, pentru a da un nou suflet duhovnicesc vieţii religioase
din jurul Mănăstirii Rîmeţ. Vechea mănăstire de călugări a fost transformată în
mănăstire de călugăriţe şi, cu toate şicanele guvernării comuniste, a ajuns un izvor
tămăduitor de suflet. Ştiind că numai cel ce arde poate înflăcăra pe alţii, a făcut-o, dar
s-a consumat înainte de vreme.
Maica Ierusalima ajutată de Părintele Ioachim, Părintele Filotei, Părintele Antonie,
Părintele Clement Popa şi Părintele Ioanichie au preluat steagul şi merg cu râvnă
înainte. Nădăjduim că aşa precum sunt realizările edilitare văzute, multe la număr şi
frumoase, vor fi şi cele nevăzute, pe care le ştie numai Dumnezeu.
Pelerinul care vine astăzi la Rîmeţ, are prilejul să plece îmbogăţit sufleteşte acasă şi
râvnind ca prin rugăciunile nevoitorilor de aici să iasă biruitor în lupta cu răul”7.
*
Prea Sfinţitul Casian, Episcopul Dunării de Jos, întăreşte cele spuse mai sus: „…
Jertfa Sa este şi va rămâne o torţă luminătoare de suflete acolo şi pretutindeni în spaţiul
nostru spiritual. Lăsămintele Sale sunt surse de permanentă înviorare sufletească …”8
Stelian Manolache – a avut un nume predestinat de copil, a rămas cu mintea şi inima
de copil – a fost coleg de facultate cu Î.P.S. Antonie Plămădeală al Ardealului.
Era potrivit la statură, cu pletele mari, galben aurii, ca o domnişoară, încins peste
dulamă cu o curea lată, cu barba mai rară, cu ochii albaştri, blând şi vesel tot timpul, foarte
inimos şi ager la minte. Aşa l-a cunoscut lumea.
Era mai întotdeauna neascultător, în sensul că venea la mănăstire totdeauna desculţ,
pentru că îi era milă de săraci şi le dădea şi ciorapii lui şi pantofii şi cămaşa lui, venea
desculţ, în rasă şi le spunea maicilor „Pentru ce vă trebuie garderobă?”, şi când veneau
mocancele sărace, intra în chiliile maicilor şi le lua cele mai bune haine ale lor şi le dădea
săracilor, Precum şi teologilor când mergeau la mănăstire, le dădea toţi banii lor.
Aşa era viaţa lui, de aceea a fost atât de căutat de credincioşii care-i cereau sfatul.
Mocanii din zona Rîmeţului, l-au iubit ca pe Dumnezeu din cer, duhovnic şi părinte şi
apărător al necazurilor lor în vremuri grele.
*
Episcopul Europei de Nord, Macarie Drăgoi
„Astăzi, 12 august 2008, fiind în această străveche mănăstire, am făcut un popas în
chilia Maicii Eudoxia Manolache, împărtăşindu-mă duhovniceşte din învăţătura şi
lucrarea marelui nostru duhovnic Dometie Manolache. M-am bucurat, totodată, să citesc
documente, să admir fotografii şi să ating lucrurile ce au aparţinut acestui preamilostiv
părinte şi mare misionar.
7 Vezi Istoricul Mănăstirea Rîmeţ, Ediţia a II-a din anul 2002, pag. 5
8 Vezi facsimilul
25
Bunul Dumnezeu să ne ocrotească şi să ne ajute prin rugăciunile Părintelui nostru

Dometie, care se află întru bucuria veşnică”.
*
Prea Sfinţitul Emilian Birdaş, în cuvântul rostit la înmormântarea Părintelui
Dometie, între altele afirmă:
„S-a spus aici, că s-a dăruit slujirii lui Dumnezeu şi semenilor lui ca puţini alţii. S-a
spus aici că toată viaţa lui a ars ca o lumânare de ceară curată pentru prea mărirea lui
Dumnezeu, pentru slujirea semenilor, fraţilor noştri.
Lumânarea de ceară curată, partea materială din fiinţa lui, într-adevăr s-a topit,
dar partea sufletească, dumnezeiască, cu care a fost împodobit, arde în continuare cu
aceeaşi tărie şi cu aceeaşi putere, cu aceeaşi lumină în fapte, prin vredniciile lui, prin
această viaţă”9.
*
Prea Sfinţitul Visarion Răşinăreanu, Episcop al Tulcei, conchide atât de frumos:
„… Cu adevărat, Părintele Dometie a fost un mare duhovnic şi un îndrumător de
conştiinţe în vremuri de cumpănă …”10
*
Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae, într-un cuvânt înflăcărat
şi de suflet rostit după trecerea în lumea celor drepţi a Părintelui Dometie, aduce
următoarea mărturie: „… Înflăcăratul lui duh misionar, elanul de dăruire şi slujire a lui
nu vor putea fi înlocuite de nimeni … S-a dus un erou al credinţei, un suflet de mare
sfinţenie şi pur …”11
*
Este locul aici să redăm şi cele relatate de fiica Părintelui Academician Dumitru
Stăniloae, Lidia Ionescu Stăniloae, în lucrarea Lumina faptei, din lumina cuvântului în
legătură cu Mănăstirea Rîmeţ şi Părintele Dometie. Este vorba în lucrarea doamnei Lidia
de o călătorie pe care a făcut-o împreună cu Părintele Stăniloae, mama dânsei şi Dumitraş.
„… Drumul spre mănăstire era prost, neasfaltat şi plin de gropi. Intrăm dintr-o
hârtoapă într-alta. Părintele Dometie insistase să mergem la el şi îmi promiteam tot
timpul să-i spun vreo două vorbuliţe, fiindcă nu ne prevenise. Am trecut prin vreo două
sate şi, la un moment dat, câţiva oameni ne-au făcut semn să ne oprim: «Unde vă duceţi?»
ne-au întrebat. Tata le-a răspuns că mergem la mănăstire. «Părinte, întoarceţi-vă! Acum
câteva zile a venit apa mare şi a luat podul. N-aveţi cum să treceţi! Ia uitaţi-vă acolo!»
9 Preot Mihai Manolache, Chipul de lumină al Părintelui Dometie, Bucureşti, 2002, pag. 80
10 Vezi facsimilul
11 Vezi facsimilul
26
Într-adevăr, după o cotitură, se vedea dezastrul în toată amploarea lui. Apele râuleţului,
pe care în mod obişnuit l-ai fi putut trece cu piciorul, erau umflate, tulburi, pline de
crengi rupte, de frunziş, de tot ce luase apa în furia ei.
Făcusem câţiva zeci de kilometri prin toate gropile şi acum trebuia să ne întoarcem!
La Teiuş ne-am oprit la unul din preoţi, ca să-l rugăm să-i trimită vorbă Părintelui
Dometie că n-avem cum ajunge la Rîmeţ. Părintele Dometie îl anunţase că venim cu o zi
înainte, când trecuse spre Alba. Urma să se întoarcă spre seară.
«N-am ştiut cum să vă prevenim, nu ştiam pe unde sunteţi. Tot am sperat că înainte
de a apuca spre mănăstire vă opriţi la noi».
Într-adevăr, când vorbeşti de lup …după puţină vreme a apărut vesel, zâmbitor ca
întotdeauna şi gata de acţiune, Părintele Dometie.
–Haideţi înapoi, mergem la Rîmeţ, ne-a spus.
–N-avem cum Părinte. Podul e rupt.
–Nu-i nimic, trecem prin apă!
L-am întrebat cât se poate de serios dacă văzuse cum arăta valea. Nu, n-o văzuse,
dar era sigur că se poate trece!
În cele din urmă, după lungi parlamentări, am promis că vom veni anul următor şi
am plecat spre Cluj.
Am să revin la drumul nostru. Vreau să relatez aici întâlnirea noastră cu Părintele
Dometie şi cu mănăstirea, în anul următor.
Am revenit, după cum promiseserăm, în anul următor şi nu ne-a părut rău. Vremea
era frumoasă, podul se reconstruise, drumul era mult mai bun.
Am ajuns fără nicio greutate.
Multe ar fi de spus despre Rîmeţ. Despre farmecul peisajului somptuos, despre
hărnicia, despre cucernicia maicilor şi frumuseţea cântărilor lor.
N-am să spun decât că Părintele Dometie era sufletul locului. A ridicat şi a pus la
dispoziţia ONT-ului o nouă cabană, pentru a obţine clădirea din incinta mănăstirii.
Împreună cu maicile au făcut cărămidă, pe care au cărat-o cu spinarea la cinci kilometri
pe vale în sus.
Părintele Dometie era peste tot. Vocea lui frumoasă, care în studenţie îi adusese
porecla de CUCUZEL, se auzea venind din toate direcţiile. Îngâna toată ziua cântări
bisericeşti, încât aveai impresia că întreg teritoriul mânăstirii e o vastă biserică, unde
slujbele nu încetează niciodată. N-am văzut la nimeni atâta căldură şi entuziasm.
Spovedea, săpa, era când aici, când acolo, făcându-se util, ajutându-i pe toţi cu un cuvânt
bun şi un zâmbet pe buze. În ultimii ani, îşi cam pierduse vocea, dar chiar şi aşa răguşit
cânta şi catehiza tot timpul.
27
«Hai să vă arăt Cheile Rîmeţului!» ne-a spus. «Părintele şi doamna să nu vină, nu-i
pentru ei! E prea greu!» Aşa că ne-am dus toţi trei, părintele, Dumitraş şi cu mine. «Nu-i
aşa că-i frumos?» întreba mereu. «Nu-i aşa că-i minunat? Nimeni n-are pe lume parte de
locuri mai frumoase ca noi!» Era adevărat. Toată făptura lui măruntă strălucea de
fericire. «Ce frumoasă-i lumea lui Dumnezeu! Doamne Sfinte, nici nu merităm o lume
atât de frumoasă! Cum să nu te bucuri când vezi asemenea minunăţie?»
Avea darul BUCURIEI, AL SENINĂTĂŢII, al deschiderii peste tot ce era în jurul lui,
cum n-am mai văzut. Şi radia intens bucuria, seninătatea. Încărunţise mult, dar se mişca
cu aceeaşi agerime şi era la fel de vesel. Sunt sigură că aşa trebuie să fi arătat omul
înainte de căderea în păcat, cu ochi şi nevinovăţie de copil …
Am ajuns în chei. Cărarea dispăruse, munţii îşi apropiaseră crestele unele de altele,
parcă ar fi avut să-şi împărtăşească o mare taină şi între ei nu mai era decât apa verde,
întunecat de verde, spumegând printre stânci.
«Hai, să mergem mai departe!» a strigat părintele. A intrat în apă fără să ne mai
aştepte. Unda îi ajunsese până la piept şi rasa lui ponosită plutea ca o mare pasăre
neagră deasupra valului învolburat. «Nu, părinte, Doamne fereşte, cum să intrăm, aşa
îmbrăcaţi, în apă?» «Hai fricoşilor, că nu-i rece!» Stăteam pe mal şi-l priveam. «Părinte,
o să îngheţi. Eu nu intru pentru nimic în lume. E rece ca gheaţa!» «Hai Dumitraş, fii tu
mai curajos!» Băiatul a clătinat sceptic din cap: «Nu, e adâncă şi rece!»
În cele din urmă a ieşit şi l-am convins aproape cu sila să ne întoarcem.
Eram îngrijoraţi: «Ce facem, părinte? O să răceşti aşa cu hainele ude! Hai să
mergem mai repede!» «Da de unde, până la mănăstire se usucă! Are Dumnezeu grijă!»
N-a răcit. Dumnezeu a avut într-adevăr grijă. Nici nu se putea altfel.
Părintele ştia. Era pretutindeni şi totdeauna sub ocrotirea Domnului, în care credea
nelimitat.
Tata se simţea foarte bine acolo. Slujea la toate slujbele şi, cum am stat şi duminică,
a predicat. Nu numai bisericuţa, dar toată curtea era arhiplină. Sătenii îngenuncheau cu
capetele descoperite pe sub pomi şi se rugau cu o evlavie înduioşătoare. Toată scena avea
ceva de legendă, de ireal, de alt tărâm. În câţiva ani mănăstirea realizase o incredibilă
operă de educaţie religioasă.
Se plimba mereu cu Părintele Dometie. Îi vedeai de departe; tata înalt, ţinându-se
foarte drept pentru vârsta lui, şi Părintele Dometie mărunt, o siluetă aproape de copil, cu
capul ridicat şi gesturi vioaie. Îl întreba mereu pe dascălul lui: «Părinte profesor,
spuneţi-mi …»
Tata răspundea, vorbea îndelung, cunoştea pe dinafară pasagii întregi din Sfinţii
Părinţi. «Să mai învăţ şi eu oleacă de teologie», spunea monahul. «Am uitat tot din
facultate». «Nu, părinte!», răspundea tata. «Mata ştii mai multă teologie ca oricine. O
teologie vie, pe care o trăieşti …»
28
Cu o zi înainte de plecarea noastră, ne-a spus:

– «Lidia şi Dumitraş, veniţi la mine să vă dau ceva amintire».
Ne-am dus în chilia pe care o împărţea cu încă doi monahi, şi ei duhovnici ai
mănăstirii. El, care ridicase o casă cu două etaje, nu găsise cu cale că trebuie să-şi
orânduiască o odaie numai pentru sine.
Erau acolo trei paturi de fier şi trei dulapuri vechi, din scândură proastă, un
spălător şi un cuier.
A deschis dulapul. N-avea nimic în el, doar vreo două cămăşi vechi, îngălbenite de
vreme. O sărăcie lucie. Părintele nu punea preţ pe bunurile lumeşti, el care adunase
milioane pentru mănăstire. Nu m-am putut opri să nu fac comparaţie cu opulenţa, luxul
chiar, pe care îl văzusem în alte „chilii” monahiceşti. O, Doamne! Pricepeam acum de ce
ne mai rabdă Dumnezeu pe lume cu toate păcatele noastre. S-a scărpinat în cap: «Ce să
vă dau eu vouă? A, ştiu, am găsit. Am primit de la un credincios un satâraş de bucătărie
foarte frumos. Sigur c-o să-ţi prindă bine. Şi pentru tine...», s-a întors spre Dumitraş,
«am un săculeţ de alune. Eu le-am cules pe sus.»
Presimţea oare că nu ne vom mai vedea? N-a trecut multă vreme şi Părintele
Dometie a murit. Căra cu spinarea peste munte un sac de grâu, pentru că mănăstirea era
izolată. Iarăşi ieşiseră apele. A făcut un atac de cord şi a căzut dintr-o dată. Nu cred că
împlinise 50 de ani. Când l-au îngropat, i-au pus în picioare sandalele unei maici, pentru
că încălţările lui aveau talpa numai găuri şi s-ar fi văzut din sicriu. L-au lăsat cu rasa
cea veche şi peticită căci alta n-avea …
Peste câţiva ani, când am trecut din nou pe la mănăstire, mormântul Părintelui
Dometie, plin de flori, devenise loc de pelerinaj. Maicile ne-au spus că s-au făcut acolo
multe vindecări miraculoase.”
*
Părintele Profesor Rămureanu Ioan, de la Institutul Teologic de Grad Universitar
din Bucureşti, sintetizează în mod cu totul deosebit personalitatea Părintelui Dometie:
„… A fost unul dintre cei mai distinşi şi mai înzestraţi călugări, unul dintre cei mai
zeloşi în activitatea şi misiunea încredinţată de Domnul Hristos. Dânsul a împlinit cu
prisosinţă ceea ce spune Mântuitorul: «Dacă iubeşte cineva pe tatăl sau pe mama, pe
fiica sau pe sora, sau pe frate, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine».
Dânsul a împlinit cu prisosinţă ceea ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel: «Fă
lucrul Evanghelistului şi lucrul tău fă-l deplin». Şi l-a făcut deplin.
Vă mărturisesc că de când a existat acest locaş, şi vedeţi că e destul de vechi, n-a
existat un conducător mai harnic al acestui aşezământ ca Părintele Dometie, încât pe
drept poate fi socotit al doilea ctitor al acestui aşezământ mănăstiresc”12.
12 Preot Mihai Manolache, Chipul de lumină al Părintelui Dometie, Bucureşti, 2002, pag. 69 - 70
29
*
Spunea Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan, de la Mănăstirea Sihăstria:
„Cuviosul Arhimandrit Dometie a fost un iscusit duhovnic al Mănăstirii Rîmeţ şi un
preot misionar de mare preţ al monahismului românesc.
Spun ucenicii săi că s-a nevoit mult în satele în care a slujit, pentru a aduce în
staulul Bisericii lui Hristos pe creştinii dezbinaţi, învăţându-i că toţi suntem una în
Hristos şi că avem o credinţă un botez şi o patrie – împărăţia lui Dumnezeu. Astfel a
întors la Biserica mamă pe mulţi fii rătăciţi.
Părintele Dometie mărturisea Ortodoxia nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta. Că era
un adevărat ucenic al lui Hristos. La cuvintele sale părinteşti adăuga multă milostenie,
rugăciuni cu lacrimi de zi şi de noapte, bunătate, răbdare, adâncă smerenie şi totală
dragoste. Prin acestea toate covârşea inimile credincioşilor, câştiga pe cei slabi în
credinţă, ruşina pe puitori şi semăna peste tot bucurie, unitate şi nădejde de mântuire.
Spun iarăşi ucenicii săi că părintele Dometie era un duhovnic foarte căutat şi un
iscusit povăţuitor de suflete. Avea peste tot fii duhovniceşti care îl ascultau şi trăiau după
sfaturile lui. Mai ales în posturi şi sărbători veneau la mănăstire, se spovedeau, primeau
Sfintele Taine, cereau binecuvântare şi se întorceau mângâiaţi la casele lor.
Cât timp a fost Părintele Dometie preot misionar şi stareţ în Transilvania a înnoit
viaţa duhovnicească în fiecare lăcaş, bine chivernisind casa lui Dumnezeu, în orice
mănăstire în care slujea, lăsa în urmă biserici frumos împodobite, slujbe după rânduială,
chilii noi, numeroşi fii duhovniceşti şi multă dragoste şi armonie.
Spun fii săi duhovniceşti că părintele Dometie era sufletul Mănăstirii Rîmeţ. Zilnic
săvârşea Sfânta Liturghie, la care lua parte toată obştea. Zilnic era înconjurat de
călugări şi mireni, de sănătoşi şi de bolnavi, de tot felul de oameni care doreau să-l vadă
şi să-i vorbească. Iar el cu mare dragoste se jertfea pentru fiecare, mângâind, odihnind şi
hrănind pe toţi. Apoi împărţea tuturor cu bunăvoinţă ultima bucată de pâine, ultimul loc
de dormit, ultima cămaşă din chilie. Iar părintele, cu cugetul împăcat, aţipea câteva
ceasuri în biserică sau afară pe coridoare...”
„…Ceea ce a încununat sufletul Părintelui Dometie a fost activitatea sa
duhovnicească, dusă până la jertfa de sine, în Mănăstirea Rîmeţ din Munţii Apuseni. El
este un mare ctitor al acestui lăcaş străbun, în cele două decenii de nevoinţă şi răbdare,
de smerenie şi dăruire, de bucurii şi lacrimi la Rîmeţ…”13.
*
Părintele Ieromonah Petroniu Tănase, de la Sfântul Munte Athos zice:
13 Fabian Anton, Viaţa şi minunatele fapte ale Părintelui Dometie Manolache, Cluj – Napoca, 2003, pag. 52-55
30
„Credinţă fierbinte, dragoste de Dumnezeu şi de oameni până la jertfă, smerenie

adâncă şi inimă milostivă, cu acestea şi-a împodobit sufletul Părintele Dometie. Nu
numai pentru obşte, ci şi pentru credincioşii din satele risipite prin munţi, el a fost
părinte săritor la nevoie, la boală şi la necaz, pentru spovedit, pentru rugăciune, pentru
povăţuire creştinească, fără cruţare, fără odihnă, zi şi noapte”14.
*
Preotul Eugen Goia, în Credinţa străbună, din Martie 2002, are cuvinte de
apreciere:
„ … Părintele Dometie vine din ţinuturile Buzăului ca să ducă «lupta cea mare» aici,
în inima Transilvaniei.
Licenţiat şi apoi doctorand în teologie, cu neîntrecute calităţi de părinte sufletesc şi cu
o râvnă de slujire care au uimit pe toţi cei care l-au cunoscut … Părintele Dometie a fost un
vestit preot misionar şi o floare de mare preţ a monahismului nostru românesc …”.
Mulţi creştini şi în zilele noastre la vreme de încercare, de boală şi de supărări aleargă
la mormântul Părintelui Dometie, se roagă, se închină şi sărută cu veneraţie Sfânta Cruce
de la mormânt, îşi spun în şoaptă de rugăciune durerea ce îi apasă şi se întorc la casele lor
mai uşuraţi. Mormântul Părintelui Dometie a devenit un loc de pelerinaj. Este o prezenţă
vie care creşte odată cu trecerea anilor. Aici primesc tămăduire şi mângâiere toţi creştinii
care vin cu credinţă şi cu dragoste.
După trecerea sa la cele veşnice, credincioşii din Apuseni au fost martorii multor
lucrări minunate care l-au învrednicit pe părintele Dometie să fie mereu pomenit. Încă în
timpul vieţii s-a învrednicit cu darul facerii de minuni mângâind şi alinând suferinţele
credincioşilor săi. Chipul său este şi astăzi icoană sfântă, în casa multor moţi, pe care o
cinstesc ca dovadă că nu l-au uitat. A ajutat mulţime de credincioşi să meargă pe calea
mântuirii şi a plecat la Domnul jertfindu-şi viaţa pentru ei.
Părintele Arhimandrit Dometie, ca existenţă trupească nu mai este în viaţa
pământească, însă lumina sufletului său, coloana infinită, stâlpul neclintit al Ortodoxiei, ne
veghează, ne ocroteşte şi ne călăuzeşte în înaintarea noastră spre Dumnezeu. Pentru
lucrarea pe care a realizat-o în această mănăstire, pentru devotamentul de care a dat
dovadă, pentru îndemnurile lui cuminţi, moţii îi datorează întreaga lor recunoştinţă. Toţi
aceea care l-au cunoscut şi s-au învrednicit în viaţă de marea sa omenie îi pomenesc
numele cu veneraţie, cu laudă, cu recunoştinţă. Viaţa duhovnicească a părintelui Dometie
ne poate fi şi nouă un exemplu, ne poate fi de mare folos în aceste vremuri atât de tulburi.
Să o facem cunoscută. Să nu o ascundem sub „obroc”, ci s-o punem într-un opaiţ care să
lumineze pe toţi cei care doresc să-i urmeze viaţa şi îndemnurile.
14 Fabian Anton, Viaţa şi minunatele fapte ale Părintelui Dometie Manolache, Cluj – Napoca, 2003, pag. 64 - 65
31
Evocarea memoriei Părintelui Arhimandrit Dometie Manolache, este o datorie de

suflet şi un lucru folositor, căci din lumina faptelor acestui „Apostol” al neamului său,
„Apostol al moţilor”, putem vedea câtă binecuvântare răsare pe urma activităţii acelor
oameni care înţeleg să-şi pună întreg sufletul lor lui Dumnezeu.
Aşa a trăit şi s-a jertfit părintele Dometie Manolache, Apostolul moţilor.
Pentru rugăciunile Părintelui Dometie, fie ca viaţa noastră să devină o
Liturghie, în care să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru tot darul cel desăvârşit pe care
îl revarsă asupra noastră!
*
Părintele profesor Vasile Gordon de la Facultatea de Teologie din Bucureşti
consemna la 20 august 2006:
„Am păşit cu mari emoţii în chilia maicii Eudoxia care, cu dragoste de soră, a
rânduit atât de frumos obiecte şi amintiri legate de Părintele Dometie. La mărturiile
scrise în această carte, adăugăm şi noi una pentru generaţia noastră de seminarişti
(1971 - 1976). Rîmeţul a însemnat un al doilea Seminar, ai căror profesori au fost
Părintele Dometie, Părintele Varsanofie şi maicile din vremea aceea. Trebuie să amintesc
că Părintele Dometie pomenea adesea adagiul latin (ora et labora) pe care, întâiul între
toţi, Prea Cuvioşia Sa îl respecta întocmai. La slujbă şi la rugăciune ardea ca o torţă, iar
în treburile gospodăreşti ne-a dovedit că avea un adevărat cult al lucrului bine făcut.
Privind fotografiile, obiectele şi paginile care amintesc de Părintele, mi-am dat
seama că trecerea sa în veşnicie n-a însemnat pentru toţi şi moartea lui. Paradoxal,
trecerea anilor ni-l aduce înaintea ochilor tot mai viu, iar învăţăturile, dimpreună cu
exemplul său de OM şi PREOT constituie pentru noi un sprijin puternic în aceste vremuri,
de nenumărate încercări pentru Biserică şi Neam”15.
Prea cuvioşia Sa îi face apoi o minunată caracterizare Părintelui Dometie – un
duhovnic milostiv, harnic, smerit şi curajos:
„Am avut privilegiul de la Dumnezeu să petrec câteva veri la Rîmeţ, în anii ’73-’75,
pe vremea când eram elev seminarist, împreună cu alţi colegi angajaţi cu ziua la muncile
de şantier. Am ajuns aici la recomandarea părintelui Gheorghe Calciu, profesor în acea
vreme la Seminarul din Bucureşti, coleg în acelaşi timp cu părintele Dometie la cursurile
de doctorat. În vara anului 1975, când părintele Dometie a trecut prematur şi tragic
pragul veşniciei, şi noi, seminariştii, am fost pe tăpşanul de lângă vale, unde părintele a
căzut sub povara cu alimente pe care se grăbea s-o ducă la mănăstire, tăpşan străjuit
acum de o cruce care aminteşte jertfa de atunci. Cele mai puternice amintiri se leagă,
astfel, de acea zi dramatică, de pregătirile pentru prohod, de slujba însăşi a prohodului şi
mai ales de mulţimea lacrimilor bietelor măicuţe rămase fără păstor, deodată cu ale
15 Din Cartea de Aur a Mănăstirii Rîmeţ

32
miilor de credincioşi care l-au cunoscut. Acestor lacrimi li s-au adăugat şi ale noastre, ale
sărmanilor copii seminarişti, căci pierduserăm pe cel mai milostiv părinte din câţi am
cunoscut. Acum, când se împlinesc, iată, aproape 30 de ani de la acele zile triste, lacrimile
s-au liniştit, dar amintirea chipului său de părinte bun ne apare într-o tot mai aprinsă
lumină. Mai mult chiar, impresiile ieşite din comun pe care ni le-a lăsat părintele au
devenit în timp mai puternice, încât acum, la scrierea acestor rânduri, mă văd copleşit de
emoţii şi de teama că nu voi reuşi să redau ceea ce simt cu adevărat. Pentru a nu greşi
(sau a greşi mai puţin), iau călăuză un principiu etic admirabil formulat de părintele
Simion Radu, doctor în teologie16 să spunem adevărul în limitele iubirii şi să ne arătăm
iubirea în limitele adevărului. Altfel spus, să nu minimalizăm, dar nici să exagerăm.
Personal, am acceptat atunci câteva calităţi care mi s-au întipărit instantaneu în
minte, iar acum consider că îl caracterizau cel mai bine: părintele era, deodată, milostiv,
harnic, curajos, bun duhovnic. Le voi relua pe rând, încercând descrierea unor
exemplificări concrete.
1. Părintele era darnic, nu pentru că aşa îi stă bine unui călugăr (ca oricărui
creştin, de altfel), ci prin firea lui. Simţeam că a moştenit acest dar din familie,
căci milostenia lui era spontană şi consistentă. Era bucuros efectiv când ajuta,
nu doar „mulţumit” că a făcut o faptă care ajută la mântuire. Când se încheia
perioada noastră de lucru la mănăstire, treceam pe la maici şi pe la părinţi să ne
luăm rămas bun şi să ne cerem iertare pentru supărările pe care le pricinuiam
deseori, ca nişte copii fără prea multă minte. Părintele Dometie ne întreba mai
întâi dacă ne-am luat «salariul», conform evidenţelor ţinute de sora contabilă şi
casieră Xenia (azi monahia Xenofonta). După răspunsul nostru afirmativ,
însoţit de mulţumirile de rigoare, căci efectiv eram bine remuneraţi, părintele
ridica o parte a dulamei şi scotea un tenculeţ de «sute» ... «Ia mai luaţi, fraţilor,
să aveţi de drum!» – şi împărţea fiecăruia câte o sumă frumuşică, în timp ce noi,
copleşiţi de mărinimia prea cuvioşiei sale, bâiguiam mulţumiri, sărutându-i
mâna atât de darnică. Milostenia părintelui se manifesta, de altfel, în acelaşi
chip faţă de toţi nevoiaşii. Am fost de faţă odată când un şofer a adus o
basculantă cu nisip. «Cât costă, bre?» «300» – a răspuns omul. «Bine, frate, ia
aici. Dar copii ai?» «Am doi, părinte.» «Atunci mai ia 200!» Vestea că părintele
plăteşte bine se răspândise, de altfel, la toţi şoferii din zonă, căci aduceau
balastru şi nisip fără să li se ceară în prealabil... Oricum era mare nevoie de
aceste materiale, căci părintele, dimpreună cu maica stareţă Ierusalima,
deschisese un mare şantier, care nici azi nu s-a închis total. Tot pe linia
milosteniei părintelui, sunt dator cu un amănunt aflat de la familia soţiei mele,
16 1906 – 1995, a fost cadru didactic la Facultatea de Teologie din Sibiu (1958 - 1969). Subiectul tezei de
doctorat este Iubirea creştină şi realitatea socială (în manuscris la Biblioteca Teologică din Sibiu).
33
care m-a înduioşat pe măsură. Am aflat, astfel, că până să i se dea o parohie,

părintele Voicescu, tatăl soţiei, de câte ori vizita Rîmeţul, tot de atâtea ori primea
ajutor de la părintele Dometie, însoţite de prietenescul îndemn «ia frate, să ai
pentru copii!»; desigur, se poate pune întrebarea, de unde avea părintele atâţia
bani, să împartă în dreapta şi în stânga? Răspunsul e unul singur: de la miile de
credincioşi care veneau cu pomelnice, sau pur şi simplu făceau donaţii, ştiind că
părintele e cinstit şi că banii sunt folosiţi cum trebuie. Nu este exclus ca părintele,
cu autoritatea duhovnicească pe care o avea, să fi solicitat el însuşi ajutoare
creştinilor cu dare de mână, după principiul apostolic «cerem de la cei înstăriţi,
ca să dăm la cei săraci». În această privinţă îmi amintesc o mărturisire a unui
alt duhovnic de seamă, părintele Constantin Sârbu, de la biserica Sapienţia din
Bucureşti (predecesorul părintelui Voicescu): «Fraţilor, eu toată viaţa mea de
preot am fost cerşetor. Am cerut de la cei avuţi, ca să dau celor lipsiţi». Un astfel
de «cerşetor» va fi fost părintele Dometie, cum de altfel trebuie să fie orice preot
conştiincios, întrucât fiecare trebuie să-i antreneze pe creştini în fapta bună a
milosteniei, fără de care nu-i posibilă câştigarea Raiului. Căci la Judecata din
urmă, despre milostenie vom fi întrebaţi mai întâi, potrivit Evangheliei
Mântuitorului (Matei 25, 31-46), deosebit de bine ilustrată şi de următoarea
pildă din Pateric: „Zis-a Avva Pimen «Un om a zis prietenului său: Fiindcă am
dorinţă să văd pe împăratul, vino cu mine. A zis lui prietenul: Vin cu tine până la
jumătatea căii. Şi a zis altui prieten al lui: Vino tu de mă du la împăratul. I-a zis
lui: Te duc până la palatul împăratului. Zis-a şi celui de al treilea: Vino cu mine
la împăratul. Iar el a zis: Eu vin şi te duc la palat, şi stau şi grăiesc şi te bag la
împăratul». Şi l-au întrebat pe el: Care este puterea pildei? Şi răspunzând, le-a
zis lor: Cel dintâi prieten este nevoinţa, care povăţuieşte până la drum, cel de al
doilea este curăţenia, care ajunge până la cer, iar al treilea este milostenia, care
duce până la împăratul Dumnezeu cu îndrăzneală”.
Nu pot să închei acest prim punct, fără să mărturisesc că pe noi, seminariştii,
părintele cu dărnicia ne-a cucerit de fapt, înaintea altor însuşiri duhovniceşti pe
care le avea din belşug. Şi nu atât cu banii oferiţi, deşi erau foarte importanţi vizavi
de sărăcia noastră, ci cu felul spontan şi vesel de a dărui. Mărinimia prea cuvioşiei
sale ne-a deschis ochii, apoi, să vedem că avea încă multe calităţi...
2. Părintele era harnic, aş spune hărnicia întruchipată. Analizând acum, «la
rece», activităţile în care era antrenat, îmi pare de necrezut volumul uriaş al
efortului său fizic, intelectual şi duhovnicesc: oficierea zilnică a slujbelor, cu
deplasări uneori la Pleaşa, Valea Uzii şi Olteni, spovedanii nenumărate, şantiere,
alergări după materiale şi alimente, cursuri de doctorat la Bucureşti (!), somn
puţin, privegheri tainice etc. etc. Şi atenţie, mulţi ani a fost singurul slujitor al
34
mănăstirii şi al parohiilor afiliate! Deşi părea atât de firav sub aspect fizic, ne-a
fost model de râvnă, voinţă şi putere. Voi da un singur exemplu, aparent banal,
dar pentru noi seminariştii, deosebit de ilustrativ: bolovanul din apă. Cum
şantierul avea mereu nevoie de pietre, părintele ne chema adesea să scoatem
bolovani de pe unde se nimerea. Odată ne zice: «Vedeţi voi bolovanul cela mare
din vale? Ar fi bun la fundaţie ...» Şi părintele a intrat pe loc în apă, încercând
să-l mişte. Bolovanul nici nu s-a clintit, iar noi am început să chicotim în spatele
lui, convinşi că părintele s-a udat degeaba: «Ia puneţi mâna, fraţilor!» Am pus
mâna doar din pură ascultare şi ne-am opintit zadarnic de câteva ori, fiind în
stare să jurăm că nu vom reuşi nimic. Părintele, cu mâinile în apă, nu s-a dat
bătut. De ruşine, am început şi noi să împingem cu mai multă tragere de inimă şi
ceea ce părea imposibil a devenit faptă: bolovanul a început să se mişte, l-am
rostogolit, l-am scos din apă şi l-am dus meşterilor. Cred că a fost pus, dacă nu
greşesc, la fundaţia stăreţiei noi. Câţiva ani mai târziu am dat peste o carte a
părintelui Nicodim Măndiţă, cu un titlu superb: «Dai voinţă, iei putere», titlu pe
care nu pot să nu-l asociez întotdeauna cu exemplul de voinţă, putere şi hărnicie
al părintelui Dometie...
3. Smerenia părintelui putea fi observată fără greutate, mai ales prin felul de a se
îmbrăca, de a mânca, de a se odihni. De asemenea, am remarcat un fapt: cu
toate că fusese premiant în şcolile pe care le-a parcurs, că urma cursuri de
doctorat şi publicase studii de specialitate, nu făcea niciodată caz de erudiţia sa.
Dar ceea ce m-a impresionat în mod deosebit era lipsa lui de totală comoditate.
Dormea în aceeaşi chilie cu părintele Varsanufie (un om tare blajin şi smerit, la
rândul lui), cu fratele Traian Stoica (părintele Filotei de azi), cu un nepot al
părintelui Varsanufie şi, adesea, cu cine se mai nimerea. Desigur, mănăstirea nu
avea belşugul de spaţii şi chiliile de acum. Totuşi, el, ca duhovnic, ar fi putut să-şi
amenajeze un spaţiu personal, căci nimeni nu l-ar fi putut acuza că abuzează,
dar n-a făcut-o oferindu-ne, astfel, un exemplu grăitor de totală modestie.
Am înţeles că acum se intenţionează amenajarea unei chilii memoriale la Rîmeţ,
consacrate părintelui Dometie, în care să fie adunate câteva lucruşoare
personale, portrete, diplome, lucrări proprii şi ale altora, altfel spus – un mic
muzeu duhovnicesc spre folosul obştii şi al pelerinilor. Ideea mi se pare deosebit
de bună: din mulţimea chiliilor şi spaţiilor, al căror început se datorează
părintelui de fapt, se poate oferi un locşor şi sunt convins că maica stareţă
Ierusalima, care a trudit atâta alături de părintele, iar după plecarea lui i-a
împlinit dorinţa de a face o nouă biserică şi alte spaţii necesare, va face şi acest
gest de firească restituire, amenajând camera potrivită care să fie consacrată
celui care odinioară a făcut să renască mănăstirea din ruina în care se găsea.
35
4. Curajul misionar al părintelui a fost admirabil descris în cărţile bibliografice

publicate până acum, prin grija pr. Prof. Ion Buga, a pr. Prof. Constantin
Coman, a maicii stareţe Ierusalima Ghibu, a părintelui Mihai Manolache şi a
maicii Eudoxia – fraţi cu părintele Dometie. Am citit, astfel, despre tăria cu care
părintele a rezistat în momente grele ale slujirii, în special în anii 1959-1960, în
care mănăstirea a fost desfiinţată şi maicile obligate să dezbrace haina
monahală. Cel mai mult m-a impresionat curajul părintelui de a cerceta
măicuţele în vreme ce lucrau la covoare, fiind refugiate într-un grajd amenajat
la Teiuş... Iată ce relatează maica Ierusalima: «... Eram urmărite pas cu pas. În
cele şase luni de zile cât am locuit în acel grajd, sărmanul părinte venea noaptea,
pentru a nu fi văzut şi pârât la Securitate, cu desaga în spate. Ne aducea
cuvântul său, binecuvântarea sa şi mâncare (parastase, lapte, caş, ouă). Nu lua
bani de la oameni pentru slujbe, nici pentru simbrie (slujea la biserica parohială
a Văii Mănăstirii, n.n.), dar dacă oamenii îi dădeau de-ale mâncării, primea
pentru noi. Aproape în fiecare săptămână bătea drumul pe jos de la mănăstire
şi, în crucea nopţii, când numai cocoşii erau treji şi cântau, părintele venea pe
albia râului, legat cu broboadă pe cap, să nu i se vadă barba, cu dulama
suflecată în cureaua de la brâu, pentru a nu fi recunoscut că e călugăr şi, prin
fundul grădinii, ajungea la noi, la noua locuinţă din grajdul de la Teiuş ...»
Cărţile biografice consacrate părintelui mi-au confirmat, de fapt, ceea ce însumi
observasem în firea prea cuvioşiei sale: dârzenie, fermitate, îndrăznire, bărbăţie,
verticalitate. Mi-am dat seama, astfel, că părintele avea mereu în cuget, cu
siguranţă, îndemnul Mântuitorului: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi.
Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33).
5. Ca duhovnic, părintele şi-a câştigat o faimă unică şi binemeritată, recunoscută
şi apreciată unanim acum. Dar numai cine s-a spovedit efectiv sub epitrahilul
prea cuvioşiei sale poate înţelege cu adevărat câte ceva din tactul său pastoral
exemplar. Eu am avut acest privilegiu în vacanţele petrecute la mănăstire şi îmi
amintesc că pe cât era de apropiat şi înţelegător cu greşelile noastre, pe atât era
de ferm şi exigent cu cele sfinte. Mi-au prins tare bine sfaturile primite atunci, la
vârsta de 17-18 ani, când aveam sufletul bântuit de întrebări, îndoieli şi ispite şi
am simţit efectiv cum părintele m-a ajutat, ca pe atâţia alţi tineri, să trec cu bine
peste unele valuri ce păreau de netrecut. L-am receptat nu doar ca pe un
duhovnic iscusit, ci şi ca pe un veritabil profesor de teologie, întrucât multe am
învăţat în acele vacanţe de la prea cuvioşia sa, aşa încât îl consider unul dintre
educatorii mei de seamă, alături de cei pe care i-am avut în Seminar şi Facultate.
Ţin minte că i-am povestit acasă mamei mele, Dumnezeu s-o odihnească, cât de
bine m-am simţit după o spovedanie la părintele şi dânsa, impresionată, mi-a zis:
36
«Ce bine ar fi dacă l-am duce şi pe tatât-o, că nu s-o mai spovedit de câţiva ani şi-s
tare îngrijorată ...» Tata, Dumnezeu să-l odihnească şi pe el, era, de altfel, un om
nelipsit de la biserica satului nostru, fiind chiar făt – cum se spune pe la noi
(paraclisier), dar fiind toată ziua în preajma părintelui, care era destul de tânăr şi
foarte familiar, bănuiesc că poate avea faţă de el unele reţineri, sau alte motive, pe
care acum numai Dumnezeu le ştie. Astfel, am „complotat” cu mama şi, de o Sfântă
Mărie Mare, au venit amândoi la mănăstire, eu fiind deja acolo. Am vorbit cu
părintele Dometie, l-am rugat să-şi facă puţin timp pentru ei, a fost pe loc de acord
(deşi era puhoi de lume) şi aşa se face că gândul mamei (până la urmă şi al tatei)
s-a împlinit. Eram extrem de fericiţi toţi trei. Păstrez şi acum câteva fotografii,
făcute de Andrei, băiatul părintelui Calciu, care pe atunci avea sub 10 ani, şi mă
uit la chipurile părinţilor mei, Octavian şi Sofia, care exprimă o bucurie ce nu se
poate descrie în cuvinte. În acest an, 2003, s-au împlinit şapte ani de când mama a
păşit pragul veşniciei, patru de când tata a urmat-o. Dacă vor fi acum de-a
dreapta Tatălui ceresc, şi aşa nădăjduiesc, acest fapt se datorează, iată, şi
rugăciunilor şi sfaturilor părintelui duhovnic Dometie, rostite într-un moment în
care, nu mă îndoiesc nici o clipă, aveau mare nevoie de ele.
Pornind, aşadar, de la simţămintele trăite de mine şi de părinţii mei, mă
gândesc apoi la miile de creştini care au îngenuncheat sub epitrahilul prea
cuvioşiei sale, o dată cu maicile şi surorile din obştea mănăstirii. Numai o simplă
scrutare în timp, cu raportare la vremea cât a slujit părintele, ne poate oferi,
astfel, crâmpeie limpezi ale imaginii frumoase a lucrării sale duhovniceşti şi a
binelui săvârşit în sufletele tuturor.
Însuşirile enumerate mai sus, la care s-ar mai putea prezenta şi altele
asemenea, erau încununate de o conştiinciozitate exemplară a săvârşirii sfintelor
slujbe. Iar predica întregea, la rândul ei, râvna sa pastorală: vie, întotdeauna la
subiect, cu multe imagini intuitive legate de viaţa de zi cu zi, rostită într-un limbaj
adecvat. Părintele nu plictisea niciodată şi nici nu abuza de răbdarea
ascultătorilor, fiind ca o torţă incandescentă care încălzea cu flacăra sfintelor
învăţături pe toţi cei de faţă. Se vedea de departe că era un om cult, dar şi de mare
bun simţ, însuşiri fără de care predica nu convinge.
Calităţile deosebite ale părintelui se datorau mai multor factori: cei «şapte
ani de acasă», şcolile urmate, duhovnicii pe care i-a avut, la care se adaugă din
belşug râvna personală exemplară. Nu pot să nu subliniez, în chip aparte, totuşi,
moştenirea profund creştină a familiei cu mulţi copii din care se trăgea. Am avut
bucuria să-i cunosc pe câţiva dintre fraţii şi nepoţii părintelui şi m-am minunat
întotdeauna de comportamentul lor cu adevărat creştinesc. Este semnificativ să
observăm, de asemenea, că felul de a fi al părintelui a influenţat covârşitor obştea
mănăstirii, nu doar cât a vieţuit aici, ci până în ziua de astăzi, întrucât toţi părinţii
şi toate măicuţele care l-au cunoscut mereu invocă sfaturi şi fapte ale prea
cuvioşiei sale.
37
Astfel, râvna deosebită, moartea jertfelnică şi roadele evidente ale lucrării sale
duhovniceşti i-au conturat în conştiinţa posteriorităţii imaginea unui părinte cu
aură de sfânt. Nu sunt puţini cei care poartă în suflete convingerea că Sinodul
Bisericii noastre ar trebui să aibă în vedere canonizarea sa. Desigur, părerile se vor
decanta în timp şi Dumnezeu va adeveri sau nu dacă trebuie să i se consacre un loc
în calendar. Personal, momentan nu-mi dau seama sigur dacă sunt complete
criteriile minimale pentru canonizare, deşi înclin să cred că da. În schimb, nu mă
îndoiesc nici o clipă că am cunoscut în persoana prea cuvioşiei sale un model de OM,
CĂLUGĂR, şi PREOT adevărat”.
*
Părintele Profesor Universitar Gheorghe Drăgulin, vorbind de Părintele
Dometie, printre altele spunea:
„Prin septembrie 1943, am cunoscut la Seminarul Teologic din Buzău pe elevul
Manolache Stelian, aflat atunci în clasa a V-a. Făptura lui fizică modestă era
recompensată de bogăţia unei vivacităţi tinereşti şi sincere. Îl întâlneai arareori printre
colegii unei recreaţii. Dar când apărea era privit şi urmărit cu interes, ba chiar cu
respect şi admiraţie, ştiindu-se că el este şeful promoţiei sale. Se prevedea de atunci că
acestui premiant îi stă în cale o deosebită misiune în societatea care îl aştepta.
Previziunile acestea s-au adeverit numai după câţiva ani, căci timpul desfiinţării
învăţământului teologic de stat l-a prins licenţiat al Facultăţii de specialitate. Mai mult
decât o diplomă universitară, epoca i-a precizat un ideal spiritual de viaţă, după
parcurgerea unui itinerar optim de formare culturală. În configurarea acestei
complexităţi a avut drept partener de an de studii pe viitorul mitropolit al Ardealului,
dr. Antonie Plămădeală. Ceea ce lectura şi orele de seminar problematizau uneori, afla
limpezire şi sinteză doctrinară la Părintele Arsenie Boca sau la duhovnicii de la
Mănăstirea Sâmbăta.
Hotărât şi irevocabil s-a decis să renunţe la căsătorie, aşteptată de părinţi cu
nerăbdare, şi să se dedice vieţii monahale. Rosturile politico – sociale ale epocii erau însă
cu totul potrivnice unei asemenea vocaţii de maximalism duhovnicesc. Episcopul Antim
Anghelescu al Buzăului, în a cărui eparhie trăia râvnitorul licenţiat, se dovedea un păstor
înţelept şi prevăzător, poate chiar sceptic faţă de astfel de opţiuni. L-a trimis la început în
câteva mănăstiri ale eparhiei, printre care Ciolanu şi Răteşti, să se închinovieze şi să
activeze după îndrumările îndătinate ale centrului. Printr-o viaţă spirituală, plină de zel,
cu respectarea orelor de cult, cu rugăciune personală şi cu un entuziasm specific în
cuvânt şi în faptă, noul monah depăşea vechile modele ale tagmei.
Creştinii sunt convinşi că adesea căile Domnului sunt necunoscute. Adevărul
sintagmei se dovedeşte cu prisosinţă în cazul Părintelui Dometie. Faţă de căutările şi de
aspiraţiile duhovniceşti nepotolite de un mediu politico – social potrivnic, Pronia divină a
38
intervenit cu ajutorul şi binecuvântările sale. Mitropolitul Ardealului de atunci,

dr. Nicolae Bălan, avea nevoie de un râvnitor al credinţei, care să activeze cu mintea şi
cu inima la consolidarea eparhiei abia întregite. Explicându-i tânărului misionar planul
de lucru care îl aştepta, marele ierarh i-ar fi zis următoarele: «Părinte Dometie, locaşuri
de ziduri avem destule, ceea ce ne trebuie este biserica din sufletele oamenilor».
Ca în cazul atâtor iniţiative pline de simţire ale apostolilor Mântuitorului, sămânţa
Semănătorului a căzut pe pământul cel bun. Curând acesta a încolţit şi a adus rod însutit.
Pe Părintele Dometie l-au purtat paşii prin multe sate din Ardeal. Cea mai mare reuşită
pastorală a avut-o în munţii Apuseni. Moţii de aici au aflat în el pe preotul care
răspundea prompt la solicitările lor. Ştia să le asculte păsurile şi să le vorbească despre
credinţa strămoşească pe limba lor. Nu le dispreţuia sărăcia materială, ci privea la
bogăţia pe care ei o purtau în suflet. Aşa se face că numeroase vocaţii i s-au alăturat,
împreună cu mama şi sora sa. Cu toţii au trăit numeroase bucurii ale credinţei ortodoxe.
Dintre membrii obştii pe care o conducea râvnitorul păstor, mai multe tinere au
părăsit cele veselitoare ale lumii şi au devenit vestitoare ale Învierii lui Hristos. Aşa a fost
reînviată vatra monahală de la Rîmeţ a Arhiepiscopului Ghelasie (+ 1377). Ele l-au urmat
pe duhovnicul lor care se străduia cu timp şi fără timp să le ofere un model de înger în
trup. Acesta slujea regulat în biserică, predicând aici şi în locurile de muncă din afara ei.
Le răspundea întrebărilor lor cu citate scripturistice şi cu pilde din învăţăturile Sfinţilor
Părinţi. Împletea vorbirea cu fapta cea bună şi cu un optimism nedezminţit. Nu ezita să
îndeplinească personal ascultările cele mai modeste. De aceea putea să aducă totdeauna
un cuvânt de încurajare, acţionând şi sperând în ajutorul lui Dumnezeu.
Au trecut câteva decenii. După anii de detenţie mi-am reluat idealul cultural.
Doctoratul l-am obţinut sub conducerea Pr. Profesor Academician Dumitru Stăniloae.
Cum mă aflam adesea în prejma Sfinţiei Sale, am avut prilejul în câteva rânduri să
reîntâlnesc pe mai vârstnicul meu coleg de seminar, acum vestit îndrumător spiritual al
mănăstirii Rîmeţ. Marele teolog român îl stima şi îl iubea pe Părintele Dometie. I-a fixat
drept proiect al tezei sale de doctorat o temă care privea relaţiile preotului cu păstoriţii
săi. Se vede numaidecât că lucrarea ar fi prezentat un mare interes şi că ea nu putea să
fie alcătuită decât de cineva cu mare audienţă la oamenii credinţei. Mai amintim în
interesul evidenţierii preţuirii ucenicului, că doctorat la Părintele Profesor Dumitru
Stăniloae şi despre teologia pe care sfinţia Sa a elaborat-o nu au prezentat şi susţinut
decât şase ortodocşi şi unsprezece neortodocşi. Un simpozion de acum câţiva ani de la
mănăstirea Sâmbăta a arătat sigur acest adevăr.
Dar proiectul cultural al duhovnicului de la Rîmeţ nu avea să se mai realizeze pe
pământ. Dumnezeu a îngăduit ca lui să-i fie rânduit curând acela din ceruri, din biserica
sufletelor la ale căror mântuire s-a ostenit în lumea aceasta. La revărsările apelor din
1975, el a pierit străduindu-se să ocrotească atât colţul de rai pe care l-a gospodărit în
munţii Apuseni, cât şi pe vieţuitoarele din el.
39
Acest ultim gest de autojertfire în folosul comunităţii rezumă toate strădaniile lui de
îmbunătăţire duhovnicească, postul, într-ajutorarea, cinstirea lui Dumnezeu şi a
oamenilor. De aceea EL L-A ÎNVREDNICIT DE MOARTEA UNUI OM SFÂNT, AŞA
PRECUM A TRĂIT ÎN VIAŢĂ.
Prin toate virtuţile amintite, Părintele Dometie poate sta cu vrednicie alături de
marii stareţi ridicaţi din neamul nostru în deceniile anterioare: Arsenie Boca, Cleopa Ilie,
Arsenie Papacioc.
O dată cu mănăstirea Rîmeţ, o dată cu chinoviile Ciolanu şi Răteşti, Seminarul
Chesarie Episcopul din Buzău pomeneşte cu laude pe Arhimandritul Dometie Manolache.
Dragostea credincioşilor pe care Părintele Dometie i-a chemat în via Domnului se
regăseşte în rugăciunile acestora privind canonizarea lui şi în florile proaspete aduse
zilnic pe mormântul în care el aşteaptă învierea cea de obşte”17.
*
Părintele Profesor Dr. Buga Ioan îi face un minunat portret:
„L-am cunoscut pe Părintele Dometie departe de sorgintea noastră buzoiană.
Fulgerase cerul ţării spre apus şi dădea bătălia cea mare, «lupta cea bună», la «cuibul cu
vulturi»; se lupta cu munţii de stâncă transilvani, spre a-i face transparenţi la adierea
duhului Ortodoxiei cea atât de vitregită şi de înstrăinată prin honvezi şi papistaşi. Îşi
luase cu sine un mic corp de oaste buzoiană şi tăbărâse în Cheile Rîmeţului, spre a
zugrăvi viitura pseudo-creştină ce potopea de veacuri Câmpia Ardeleană. Este de mirare
cum îl adoptă ardelenii pe acest buzoian fără astâmpăr, căci în afară de românism nu
părea să aibă nimic comun cu ei. Ce-i drept, românismul nu-i puţin lucru, iar al lui mai
era şi de o intensitate cum nu prea mi-a fost dat să întâlnesc.
Ieşea adesea din castrul natural de la Rîmeţ, făcea incursiuni de pradă şi de
vânătoare omenească prin cetăţile din jur (Aiud, Alba – Iulia, Cluj, Sibiu), pârjolea cu
focul Sfânt, adus de Hristos, mai multe inimi adormite de necredinţă şi apoi se întorcea
din nou la stupul duhovnicesc, unde ostenea din zori şi până în noapte roiul de albine
ortodoxe care învăţaseră bine lecţia lui: «Ora et labora».
Trei săptămâni, cât am reuşit să îndur dogoarea acestui rug aprins ce purta un
nume atât de paşnic (Dometie – Omul casei), nu-mi amintesc să-l fi văzut decât în
picioare, alergând, ori în genunchi, rugându-se. În prezenţa lui, dacă zăboveai mai mult,
ajungeai în acel prag decizional suprem al lui «aut - aut»; ori te prefăceai şi tu în flacără,
ori plecai. Şi am plecat, crezând că m-am izbăvit de această somaţie absolută, dar m-am
înşelat; sufletul meu se rănise cu cea mai adâncă durere, cu darul după frumuseţea lui
Hristos, aşa cum îl întruchipa, aproape de asemănare, Părintele Dometie.
17 A se vedea scrisoarea în Arhiva din Chilia Părintelui Dometie şi facsimilul

40
Mi-l amintesc necontenit, de peste două decenii, în poziţia unui alt om flacără –
Sfântul Ilie –, când sub dogoarea unui soare usturător, Părintele «tuna şi fulgera»
împotriva preoţilor nevrednici care nu reuşesc să aprindă jertfa Sfântă pe Altarele
Ortodoxiei. Salcia enormă, sub care se improvizase Altarul prăznuirii acelui 20 iulie,
părea un imens rug incendiat de flacăra ce mistuia văzduhul sacramental al unei
Românii ce agoniza sub lespezi ateiste…
Dacă atunci când trăia veneau mulţimi de oameni, ca la un mare duhovnic, după
moartea lui jertfelnică s-au înmulţit şi vizitatorii şi râvna, fiindcă toţi ştiu, chiar dacă
încă nemărturisit cu glas tare, adevărul că în ţărâna Rîmeţului se odihneşte un trup
Sfânt, contemporan cu noi”18
*
Preotul Nicolae Gh. Puchianu, de la parohia Râşnov, Braşov cu sufletul de preot
luminat şi cu har vorbeşte despre Părintele Dometie:
„El este candelă ce arde veşnic în sufletele noastre. Soarele vieţii sale, deşi apus,
încălzeşte şi iradiază pe mai departe toată fiinţa noastră, simţindu-i prezenţa până în
adâncul sufletului. Mormântul ne desparte, dar cerul ne uneşte şi de pe alt ţărm simţim
cum ne vorbeşte. Cu sufletu-i de sfânt înnobilat în fapte ce nu mor, cu rugăciunea
într-aripată pe freamătul de buze, credinţa lui cea tare era stânca de granit, iar
dragostea şi mila rămân fapte ce în veacuri nu se sting.
Privit cu ochii minţii, pe unda gândului îl văd aievea în casa fratelui său, Părintele
Mihai de la Braşov, pe schimnicul din munţi, pe Sfântul ce coboară din icoană, pe
Părintele Dometie. Avea statură mijlocie, cu trupul tras de osteneală, pe fruntea-i lată se
mlădiau şuviţe mătăsoase de păr auriu, iar de sub streaşina de gene cei doi luceferi
făceau privirea caldă şi senină. I-aud şi-acum vorbirea-i lină ce curgea unduitor ca apa
cristalină de izvor. Îi savuram şi-i păstram ca şi acum o simţitoare admiraţie pentru
frumuseţea sa morală, pentru comoara nesecată a vastelor sale cunoştinţe teologice şi de
cultură generală. Avea în firea sa acea captatio benevolentiae, prin care te apropia şi-ţi
trezea sentimentul că o prietenie se ţese cu firul de borangic al unei dragoste
nepervertite. Aşa am rămas fidel şi credincios unei legături de suflet”19.
*
Preotul Dr. Teodor Burcuş din Sibiu îi face un portret desăvârşit Părintelui
Dometie:
„De ce a fost mare Părintele Dometie?
18 Fabian Anton, Viaţa şi minunatele fapte ale Părintelui Dometie Manolache, Cluj – Napoca, 2003, pag.
112 - 115
19 Fabian Anton, Op. cit., pag. 116 - 117
41
1. Prin credinţa sa. Era un înfocat propovăduitor şi apărător al învăţăturii creştine

ortodoxe. Nu admitea nicio inovaţie şi nicio omitere de credinţă creştină. Făcea
apel la Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi. Celor rătăciţi le punea această
întrebare: «unde este apa râului mai curată, la izvor, sau la vărsare?» răspunsul
nu putea fi decât unul, şi anume: la izvor. Voi unde vă aveţi rădăcinile voastre?
La Luther, Calvin, Zwingli, Savonarola, în America … Dar credinţa creştină îşi
are originea în Ţara Sfântă şi la Domnul Hristos. În general, îi evita pe sectari
(rătăciţi) şi numai dacă era provocat intra în discuţie cu ei.
2. Dovada acestei credinţe era şi faptul că împlinea cu cea mai mare rigoare voturile
monahale, ţinea toate posturile, iar Sfintele Slujbe le săvârşea după tipic.
3. Părintele Dometie era un mare rugător. Cărţile sale de slujbă erau pline de
pomelnice pe care le citea zilnic, în genunchi, pentru cazuri mai grele, şi atât le
pomenea până când persoana în cauză sau cei din familie veneau şi-i mulţumeau
pentru rugăciunile făcute. Dacă se întâlnea cu cineva pe drum şi-i solicita o
rugăciune, dânsul întreba de nume şi apoi îi spunea: «Vom pleca genunchi şi
pentru fratele sau sora X». Împlinirea rugăciunilor constituia pentru Părintele
Dometie cea mai mare mulţumire sufletească, pentru care se pleca imediat în
genunchi şi-L lăuda pe Dumnezeu.
4. Părintele Dometie nu punea nici un fel de preţuire pe bani, mâncare, băutură,
haine, ba nici pe propriul său trup, ci spunea că dânsul, dacă moare mai devreme,
se duce la Dumnezeu, în Care crede şi pe Care L-a slujit toată viaţa. Astfel, banii
care îi primea la slujbă, dacă se întâlnea cu oameni necăjiţi, îndată îi împărţea, şi
numeroase au fost cazurile când trebuiau terminate anumite lucrări şi chiar în ziua
scadenţei veneau persoane necunoscute care donau sume mari pentru slujbe.
În ceea ce priveşte mâncarea şi băutura, Părintele Dometie mânca
întotdeauna cu obştea, având aceeaşi mâncare ca toată lumea.
În ce priveşte hainele, Părintele nu le păstra, să spună că aceasta este cămaşa
mea, haina mea, încălţămintea mea. Au fost numeroase cazuri când maicile îl
certau când venea la mănăstire fără cămaşă, fără sfetăr (jerseu), sau că se ducea
la dulapul dânsului şi de acolo dădea diverse obiecte. Maicilor le spunea că
altcineva a fost mai lipsit ca dânsul şi de aceea le-a dat.
Îmbrăcămintea părintelui era confecţionată din cele mai ieftine materiale, iar
încălţămintea era foarte săracă. În ultimii ani, când Părintele Dometie era la
doctorat, iar prietenul şi colegul său, Antonie Plămădeală, era episcop vicar
patriarhal şi rector al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pentru că părintele era
modest îmbrăcat, marele său coleg i-a cumpărat cămăşi, pantofi şi un costum şi
reverendă foarte fine, să i le dea Părintelui pe motiv că îl face de râs, la care
Părintele Dometie zâmbind i-a spus: «Nu-mi doresc aşa ceva, căci dacă aş fi vrut, de
mult maicile îmi procurau, dar aşa modest îi stă bine la un călugăr». Şi a plecat.
42
5. Părintele Dometie era un mare patriot. Iubea patria şi mănăstirea Rîmeţ. La

mese festive, cu ocazia nunţilor şi botezurilor, participa şi le cânta cântece
patriotice: «C-aşa-i românul», «Românaşului îi place», intercalat cu cântece
religioase. Odată, pe când ne conducea la autobuz, mi-a spus că atât de mult s-a
legat sufleteşte de Mănăstirea Rîmeţ încât niciodată nu va pleca definitiv din ea;
«doar dacă va ajunge arhiereu», poate atunci va face lucrul acesta …
6. Părintele Dometie avea înclinaţie de constructor. În timpul activităţii sale s-au
ridicat multe edificii, a adus apa în mănăstire şi zestrea mănăstirii s-a
îmbogăţit. S-au extins atelierele şi s-a înmulţit numărul vieţuitoarelor din
mănăstire. Acest duh l-a transmis mai departe maicii stareţe Ierusalima Ghibu,
ucenică a dânsului, care a modernizat mănăstirea, a ridicat noi edificii, cea mai
importantă fiind noua biserică, şi a înmulţit parcul auto, la ora actuală
Mănăstirea Rîmeţ fiind printre cele mai frumoase mănăstiri din ţară.
Eu personal ţin să mulţumesc din suflet Părintelui Ioanichie Bălan, care în
cartea sa Patericul românesc, l-a inclus între membrii săi şi pe Părintele Dometie
Manolache.
În activitatea mea pastorală exemplul Părintelui Dometie îmi este călăuzitor.
În orice situaţie m-aş afla, întotdeauna îmi pun această întrebare: «În această
situaţie, Părintele Dometie ce ar fi făcut?» Şi atunci, cu cea mai curată conştiinţă,
împlinesc, răspuns firesc pe care Părintele Dometie mi l-ar fi dat dacă ar fi fost de
faţă. Pentru mine personal Părintele Dometie a fost şi a rămas pentru totdeauna
cel mai apropiat duhovnic, cel mai apropiat binefăcător şi îndrumător al vieţii
mele, exemplu de credinţă, trăire şi jertfelnicie.
Aştept cu mare nerăbdare ca Bunul Dumnezeu să facă minuni prin Părintele
Dometie şi să-l treacă în rândul Sfinţilor monahi români, iar eu nu voi înceta ca la
orice rugăciune, slujbă sau cu alte ocazii să-L rog pe Dumnezeu să-l odihnească cu
Sfinţii Săi”20.
*
În data de 27 Iulie 2006, de ziua Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, Părintele
Profesor Doctor Victor Frangulea scria:
„În casa maicii Eudoxia Manolache, am reîntâlnit cu bucurie dăinuind aceeaşi
înălţătoare atmosferă a întemeietorilor acestei mănăstiri aşa cum era în zilele Părintelui
Dometie, mare duhovnic şi ctitor”21.
*
La 30 Iulie 2006, Preotul Lector Dr. Gheorghe Holbea consemna:
20 Răzvan Codrescu, Pagini de şi despre Părintele Dometie de la Rîmeţ, Bucureşti 2007, pag. 253 - 255
43
„O frântură de amintire se luminează în minte: toamna anului 1978, când împreună

cu profesorii şi parte din elevii Seminarului Teologic din Buzău, am vizitat pentru prima
dată mănăstirea Rîmeţ. Durerea despărţirii de Părintele Dometie, trecut la cele veşnice
în 1975, era încă nevindecată. Mi-a rămas în memorie imaginea maicii Filotemia (mama
Părintelui Dometie), a maicii Eudoxia şi mormântul Părintelui. Au trecut anii şi icoana
Părintelui Dometie rămâne întipărită în toate locurile şi în toate inimile celor ce s-au
bucurat de focul său misionar, de marea sa dăruire întru dragostea lui Hristos. Dar
nicăieri icoana sa nu este atât de profund prezentă precum la mănăstirea Rîmeţ.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru această întâlnire de taină pe care ne-a prilejuit-o
maica Eudoxia Manolache”22.
*
Părintele Sabău, un zelos participant la Sfintele slujbe oficiate la Mănăstirea Rîmeţ,
spune:
„Părinte Dometie, mulţumesc lui Dumnezeu că la 92 de ani am putut să-ţi văd chilia
din care am împrumutat şi eu o picătură de evlavie cu care să mă hrănesc duhovniceşte
până la sfârşitul zilelor mele”23.
*
Părintele Varsanofie, duhovnic la mănăstirea Rîmeţ şi ucenic al Părintelui Dometie
aduce o serie de mărturisiri: „Ce minune mai mare vreţi de la Părintele Dometie decât
aceasta că astăzi avem această mănăstire Rîmeţ, cu această obşte minunată, precum şi
alte întâmplări minunate”. „Era în 1952, un om din Buzău, şef de gară sau impiegat de
mişcare, a sosit la Mănăstirea Ciolanu24, întrebând de Părintele Dometie Manolache.
Părintele era însă plecat la Bucureşti şi l-am întrebat pe omul acela ce doreşte.
Atunci el mi-a destăinuit că, în urmă cu ceva timp fusese într-o situaţie disperată
din cauza unei reclamaţii care-l lăsase fără slujbă, iar copiii lui fuseseră daţi afară din
facultate.
Omul avea mintea tulburată şi dorea să termine cu viaţa aceea plină de greutăţi. Se
gândise că ar fi mai bine să plece la gară şi să se arunce înaintea trenului.
Însă, tocmai în clipa imediat următoare, se pomeni în casa lui cu un om mic de
statură, probabil un călugăr după chip, cu barbă şi îmbrăcat în straie preoţeşti, care-l
întrebă: «De ce sunteţi atât de disperat? De ce sunteţi atât de deznădăjduit? Nu ştiţi că
Bunul Dumnezeu ne încearcă atât credinţa cât şi răbdarea? Nu trebuie să vă tulburaţi!»
Apoi preotul acela i-a făcut o slujbă în casă şi, în timpul slujbei, o negură s-a ridicat de pe
inima lui şi de pe inima celor din casă. Era atât de liniştit, încât îi pierise orice griji.
22 Ibidem
24 Mănăstire în judeţul Buzău, zidită în 1590. Schitul Ciolanu se extinde în 1828, odată cu zidirea bisericii
mari de către Episcopul Chesarie

44
După trei zile, omul acela a fost chemat la serviciu primind şi o mărire de salariu şi
copiii i-au fost reprimiţi la cursuri. Spunea acel om că, atâta bucurie şi luminare a primit
el şi familia sa de la slujba aceea, încât s-a simţit dator să vină imediat la Mănăstire
pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu şi Părintelui Dometie.
Ceva mai târziu, într-o împrejurare oarecare, Părintele Dometie a povestit foarte pe
scurt ceea ce se întâmplase: Trecând prin Buzău şi fiind aproape de casa respectivului
cetăţean, o voce parcă i-a vorbit spunându-i: «Intră tu în această casă şi salvează-i pe cei
din ea»!”
Într-o altă mărturisire Părintele Varsanofie spune: „Era tot prin 1952. Mă aflam cu
Părintele Dometie la mănăstirea Afteia – Cioara25. Eram amândoi în altar la slujba de
noapte, într-o biserică plină de oameni.
Pe atunci lumina electrică nu era, biserica şi altarul fiind luminate doar de o lumină
slabă, de la lumânările de ceară, o lumină atât cât să poţi descifra slovele. Şi deodată, o
lumină a strălucit atât de puternic încât tot altarul s-a luminat.
Eu m-am spăimântat oarecum, dar Părintele Dometie îmi făcu semn să nu spun
nimic. Apoi am înconjurat biserica cu prapori şi chiar deasupra noastră au apărut câţiva
porumbei. Totul s-a petrecut noaptea, după priveghere”.
„Tot cam în acelaşi an, fiind amândoi chemaţi la o cununie în Loman – Sebeş , am
pornit prin pădure cu popor în urma noastră. Eu eram obosit, căci nu prea dormisem în
noaptea aceea şi am rămas mai în urmă de Părintele Dometie care era cam la vreo
150 metri în faţa mea.
La un moment dat, părintele s-a strecurat printre oameni, a venit la mine şi m-a
întrebat: «Eşti obosit?», i-am răspuns că într-adevăr mă simt obosit. Atunci el mi-a
zâmbit şi a pus mâna peste mine şi apoi a plecat mai departe. Şi în clipa aceea mi-a
dispărut toată osteneala simţindu-mă atât de uşor. Am mai continuat drumul încă vreo
15 kilometri, iar noaptea ne-am întors în satul Răchita. Până a doua zi nu am mai simţit
nici oboseală şi nici altă urmă de slăbiciune. I-am spus aceste lucruri şi Părintelui, dar
dânsul mi-a făcut semn să tac, să nu mai spun nimic nimănui.
Eu care am fost alături de dânsul peste 25 de ani, timp în care multe am văzut, ştiu
mărturia lui de credinţă, dragostea lui faţă de Dumnezeu, dorinţa Părintelui Dometie de
a ridica orice om din slăbiciune şi a-l aduce la credinţă.
De altfel, cu această credinţă a Părintelui Dometie s-a întemeiat şi obştea mănăstirii
Rîmeţ, care este şi astăzi – după cum se poate vedea – la fel de puternică”26.
*
25 Mănăstire în judeţul Alba, ctitorită în jurul anului 1479 în „Plăişorul Cioarei”, la 600 de metri altitudine.
Dărâmată şi împreună cu icoane, cărţi şi materiale, transferată în biserica din Săliştea, între 1786 – 1788.
reînfiinţată în 1934.
26 Fabian Anton, Op. cit. pp. 134 – 137
45
Preotul Onorariu Dafin mărturiseşte: „După 32 de ani, am poposit din nou pe

pământul sfânt al mănăstirii Rîmeţ unde domneşte duhul marelui duhovnic Dometie.
Mulţime de credincioşi îl pomenesc la rugăciune pe Părintele.
Aceste rânduri le aştern în chilia maicii Eudoxia.
Am rămas profund impresionat de realizările ce s-au făcut în acest aşezământ de
înaltă trăire duhovnicească.
Am fost însoţit de doamna preoteasă Emilia. Am plecat cu sufletele mângâiate şi cu
credinţa că de câte ori vom avea prilejul ne vom întoarce”.
28 august 2008
*
În lucrarea Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de apoi – Prea
Sfinţitul Galaction aminteşte o profeţie a părintelui Dometie:
„Când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor, când îi vor sălbăticii atât
de tare încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi preoţi, când va fi
sălbăticirea şi nebunia omului peste tot pământul atunci va fi sfârşitul lumii”.
46
MĂRTURII ALE MĂICUŢELOR
Măicuţele, care au fost mereu alături de Părintele Dometie, aduc şi ele o serie de
mărturii.
În data de 12 Decembrie 2005, Monahia Ierusalima Ghibu, Stareţa Mănăstirii
Rîmeţ, scria:
„Părinte Dometie, a trecut mult timp de când aţi plecat dintre noi; noi am
îmbătrânit şi am obosit din cauza anilor grei prin care am rămas să trudim şi să vă
împlinim visul şi gândul frumos ce-l aveaţi cu Mănăstirea noastră. Nu ştiu cât am putut
face, dar gândul ce ne-a însoţit mereu a fost să continuăm opera începută de Sfinţia
Voastră. Chiar dacă am împlinit unele lucrări gospodăreşti, dar cu cele duhovniceşti
suntem în mare restanţă. Regret mereu, plâng şi mă rog de Măicuţa Domnului şi de
Sfântul Ghelasie să mă întărească, să-mi dea putere şi puţină sănătate să sfârşim cu bine
opera duhovnicească începută de Sfinţia Voastră cu atâta dragoste, foc şi entuziasm şi să
nu ne lăsăm pradă ispitelor ce ne înconjoară la tot pasul. Rugaţi-vă Părinte pentru noi
toţi şi toate vieţuitoarele acestei mănăstiri care nu v-au cunoscut, să fie unite, să
înţeleagă că numai prin unire, răbdare şi dragoste vom putea rezista şi noi încercărilor
ce ne stau în faţă.
Azi, când mă văd stareţă şi de cei 30 de ani parcurşi fără Sfinţia Voastră, care eraţi
aşa sprijin puternic pentru noi, puterea de jertfă, de dăruire pentru fiecare om ce intra pe
poarta mănăstirii, mă rog fierbinte lui Dumnezeu să coboare măcar o picătură de curaj,
putere şi râvnă în sufletul meu şi în inima mea, să pot pleca şi eu cu aceeaşi mulţumire cu
care aţi plecat şi Sfinţia Voastră din această lume”27.
În alt loc, Maica Ierusalima spunea: „Bucuria lui era să facă bine, să ajute, să
dăruiască. Era dispus să refuze orice comoditate, să renunţe la orice îi aparţinea. De multe
ori, la marile praznice, când fiecare cotlon al curţii mănăstirii era ocupat de închinători, îl
lăsam pe Părintele, după o noapte în care dormise pe scaun, în Sfântul Altar, pentru că îşi
cedase chilia unor credincioşi, care socotea el că au nevoie de acoperiş …”28
*
Maica Eudoxia Manolache, sora Părintelui Dometie aduce mai multe mărturii:

28 Fabian Anton, Viaţa şi minunatele fapte ale Părintelui Dometie Manolache Cluj – Napoca, 2003, pag. 49
47
„Era în ziua de 12 iulie 1974. Se terminase acoperişul cabanei şi ar mai fi fost nevoie
de vreo 5100 lei pentru plata muncitorilor. Trebuia să-i plătim în acea zi până la ora
prânzului, căci aşa fusese înţelegerea.
Dimineaţa, Părintele a plecat la Teiuş şi i-a spus maicii Ierusalima să procure într-
un fel acei bani. Însă maica stareţă nu a avut nici o soluţie, aşa că nu avea încă banii.
Pe când maicile se frământau, un autoturism a oprit la poartă. Părintele Dometie a
spus: «Maică Ierusalima, iată şi maşina care ne aduce banii pentru plata
muncitorilor…». În maşină erau un bărbat şi o femeie, îl căutau pe Părintele Dometie. Au
stat mult timp la discuţii cu dânsul în biserică. Era trecut de ora 10. Când maica
Ierusalima a intrat în biserică Părintele Dometie a rugat-o pe doamna ce sosise cu
maşina, (era o familie de evrei din Târnaveni) să-i spună şi maicii stareţe cele rostite lui.
Femeia a povestit că, abia scăpată dintr-un mare necaz, a visat o femeie îmbrăcată în
negru care i-a spus ca suma ce dorea să o doneze bisericii din Târnăveni să o ducă la
Mănăstirea Rîmeţ, unde era mare nevoie de bani. Apoi, cei doi au dat Părintelui un plic
albastru, lipit, spunând că acolo se află banii pentru mănăstire şi rugându-l să-l deschidă
numai după plecarea lor.
Părintele Dometie a pus acel plic la icoana Maicii Domnului şi, după ce i-a zis maicii
Ierusalima să facă trei metanii, au deschis împreună plicul în care au găsit suma de
5900 lei”29.
*
„Părintele Dometie folosea apa de la izvorul de sub altar pentru orice boli. Le dădea
oamenilor să bea acea apă, în numele Sfintei Treimi şi se însănătoşeau.
Odată a venit la el un inginer din Bucureşti, îl chema Ivănică şi lucra la proiectul
drumului forestier Teiuş – Rîmeţ. În ziua aceea, Părintele era singur în mănăstire,
lăcaşul fiind desfiinţat prin Decretul 410. Părintele şi-a condus oaspetele la biserica
veche, pe drum aflând că acesta suferea de 12 ani de ulcer.
Părintele i-a dat atunci să bea un pahar cu apă sfinţită de la izvorul de sub altar, în
numele Sfintei Treimi, întrebându-l pe un ton apăsat: «Crezi în Sfânta Treime? Cred!» a
răspuns oaspetele foarte hotărât, şi din acel moment inginerul s-a vindecat complet de
suferinţa ce-o avea30.
Nu după mult timp, inginerul Ivănică, a venit de la Bucureşti la Mănăstirea Rîmeţ,
a mers la maica stareţă Ierusalima şi i-a spus toată istorisirea de mai sus. Ca
recunoştinţă a venit să aprindă o lumânare la mormântul Părintelui Dometie. De
asemenea i-a spus maicii stareţe Ierusalima că vrea neapărat să facă podul peste râu,
aşa cum i-a promis Părintelui Dometie că îl va face. Acest lucru s-a şi întâmplat.”
*
29 Răzvan Codrescu, Pagini de şi despre Părintele Dometie de la Rîmeţ, Bucureşti 2007, pag. 24
30 Răzvan Codrescu, Pagini de şi despre Părintele Dometie de la Rîmeţ, Bucureşti 2007, pag. 25
48
„Într-una din zilele anului 1968 apa Geoagiului era foarte mare. Părintele Dometie
a condus maicile şi credincioşii acasă. După ce au trecut puntea peste apa învolburată,
Părintele a văzut cum o femeie care rămăsese mai în urmă, odată ajunsă pe la mijlocul
punţii a alunecat şi a căzut în apă. Apa era mare, vijelioasă, cu o forţă nemaipomenită,
de rupea copacii de pe margini. Atunci părintele s-a aruncat în vâltoare, salvând acea
femeie cu preţul vieţii sale.
Când a fost întrebat, de ce şi-a riscat viaţa, a răspuns că, tot ce avea atunci în minte
erau cei 9 copii ai femeii luate de apele învolburate”.
*
„Părintele Dometie ţinea foarte mult la rânduiala slujbelor. Când glasul clopotului
se auzea de la prima limbă, Părintele ieşea din chilie şi iute se îndrepta spre biserică. Pe
atunci, slujbele erau cu multă viaţă, chiar şi în zilele de rând, ca şi când la biserică era tot
timpul sărbătoare. Aceasta se datora şi faptului că Părintele avea un glas de cântare
îngerească. Nu în zadar i-a zis Părintele Arsenie Boca «Cucuzel»”.
*
„Odată, pe timp de iarnă, venind Părintele prin zăpadă, întâlneşte pe cale un om
necăjit şi, nici una nici alta, îşi scoate ghetele din picioare şi i le dăruieşte nevoiaşului.
S-a întors apoi la chilia sa cu picioarele goale şi a luat papucii Părintelui Varsanofie,
cu care stătea în chilie (îi erau cam mari) şi a plecat spre cămară, unde se afla maica
Nimfodora. Maica, văzându-l, îi spune: «Bine părinte, cu ăştia sunteţi Sfinţia voastră
încălţat?»
Părintele i-a răspuns imediat: «Dar sfinţia ta nu ai altceva de făcut decât să te uiţi
la papucii mei?» şi s-a dus…
După ce a plecat Părintele, maica Nimfodora s-a dus să se convingă că urmele din
zăpadă erau lăsate de tălpile goale ale Părintelui Dometie”.
*
„Odată, l-am văzut chiar eu dându-şi plapuma unui sărac. Nu mai spun de câte ori
şi-a dăruit cămăşile, şosetele, puloverele, fularul sau alte lucruri. Acum avea de toate,
ziua următoare nu mai avea nimic, trăind strâmtorat până ce iar primea şi el câte ceva.
Odată, fiind în vizită la mănăstirea Rîmeţ Arhiepiscopul de la Arhiepiscopia
Clujului, Teofil Herineanu , a vrut cu tot dinadinsul să-i facă o vizită Părintelui Dometie
la chilie. A rămas foarte dezamăgit deoarece atunci nu a găsit decât un pat, o icoană pe
perete şi un dulap de lemn în care se aflau agăţate în cuie câteva cămăşi simple şi
probabil vreo haină. Iar mai târziu când a stat şi cu părintele Varsanofie şi Filotei, erau
numai trei paturi.
Se înţelege că, Înaltul Prea Sfinţit Teofil Herineanu , a gândit că va găsi o cameră
frumos mobilată, după cum spunea Înalt prea Sfinţia Sa”.
*
49
„Altădată, Maica Ioanichia, îi făcuse un pulover de lână, dar când Părintele s-a
întors de la Teiuş, deja nu-l mai avea.
A doua zi, a primit altul în dar, căci aşa cum obişnuia să spună Părintele
„Dumnezeu nu rămâne dator nici cu un pahar cu apă!”
*
„În vara anului 1975, când Părintele Dometie s-a stins din viaţă, m-am dus la
mormântul său pentru a pune nişte flori. Ştiu că am zăbovit mult ascultând cu atenţie
ciripitul atât de frumos şi de insistent al unei păsări pitite în frunzişul pomului care
acoperă mormântul, deasupra crucii. Un timp n-am băgat-o în seamă, dar apoi am vrut
să văd de unde vine ciripitul acela minunat şi am privit în sus după ea. În clipa aceea
însă, pasărea a dispărut brusc şi nici cântarea ei nu s-a mai auzit”.
*
„Era în ziua de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul la Vecernie. Mă aflam în
paraclis, îngenuncheată, împreună cu alte maici având încă în minte neaşteptata
dispariţie a părintelui. Uşa paraclisului era deschisă. Ţin minte că am aţipit o secundă şi,
în vis parcă, mi s-a arătat un îngeraş înalt cam de două palme, cu aripioare ce-l
învăluiau. L-am văzut urcând pe pragul paraclisului şi privindu-mă trist, o privire ce
parcă mă compătimea. Eu îl priveam şi îl vedeam cum parcă dorea să intre în paraclis.
Însă, în clipa imediat următoare m-am trezit şi, uitându-mă în prag n-am zărit nimic.
Din clipa aceea, multă bucurie şi mulţumire a stăruit în sufletul meu”.
*
„Părintele Dometie era foarte mult căutat de ţigani şi de unguri pentru rugăciuni.
Veneau mulţi cu tot felul de necazuri, oameni care au fost şi la înmormântarea lui, atunci
când mănăstirea era izolată de inundaţii. Aşa a apărut deodată la poartă, un grup mare
de ţigani care îl boceau cu cuvinte: „Părintele nostru, Părintele nostru, unde eşti?”
De asemeni era la curent cu tot ceea ce se petrecea în lume. Cumpăra tot soiul de
reviste ştiinţifice, literare, religioase ori patriotice. Părintele nostru nu era în stare să
mintă, era întotdeauna sincer şi în gândul său cea mai adevărată dovadă de dragoste şi
respect era să-i spui omului, şi în bine şi în rău, adevărul în faţă”.
*
„Părintele Dometie putea să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun
nevoiaş, dar niciodată n-ar fi făcut aceste lucruri pentru sine.
Întotdeauna vorba lui era vorbă, iar atunci când lua un angajament acel lucru era
sfânt. Nu îşi lua asupra sa obligaţii dacă nu se socotea de ajuns de pregătit, ori dacă nu
era gata să le îndeplinească din toată inima”.
50
„O femeie de la Orăştie, avea un copil handicapat, care era imobilizat la pat. A venit
la mănăstire, la Părintele Dometie şi i-a relatat starea ei. Părintele a făcut rugăciuni, dar
i-a spus că e bine să mai aibă un copil, la care femeia a răspuns că îi este imposibil
fiindcă are mult de lucru cu cel handicapat. Părintele Dometie i-a spus că în momentul
când îl va avea pe acesta, pe cel handicapat îl va lua Dumnezeu. Aşa a şi fost, iar pentru
acest fapt a venit să-i mulţumească Părintelui Dometie, dar el era trecut la cele veşnice. A
mers la mormântul Părintelui Dometie şi a plâns mult. A fost întrebată de maici de ce
plânge atât de mult? Ea le-a spus că a venit să mulţumească lui Dumnezeu şi Părintelui
Dometie, că tot ceea ce i-a spus s-a adeverit”.
*
„O altă doamnă de la Târgu Mureş a mărturisit că a avut o fetiţă care, la un
moment dat trecând un drum a avut o criză de epilepsie şi de atunci a tot mers pe la
doctori. Trecuseră trei ani. A venit la Mănăstirea Rîmeţ, unde l-a găsit pe Părintele
Varsanofie care i-a făcut nişte rugăciuni. A fost dusă şi la mormântul Părintelui Dometie,
unde s-a rugat şi de atunci fetiţa s-a făcut bine şi n-a mai avut niciodată vreo criză de
epilepsie. Acest fapt l-a mărturisit femeia în cauză, fiind pe tren cu Maica Ioresta”.
*
Încheie această relatare Maica Eudoxia: „În mijlocul naturii s-a simţit ca un
Patriarh, era departe de toată gâlceava lumii. Dumnezeu l-a ajutat ca mănăstirea să
înflorească pe zi ce trecea, spre bucuria Părintelui care visa, încă din copilărie, să
deschidă în munţii aceştia o gură de Rai, o grădină paradisiacă.
Pentru biruinţa binelui, Părintele Dometie a sângerat tare de nenumărate ori.
Să urmăm aşadar, cu puteri unite, această luptă spre care el ne-a îndrumat.
Părintele Dometie era bun, blând la vorbă, modest, agreabil pentru oricare
persoană, dar mai ales făcându-se iubit de poporul de jos.
Avea o dragoste şi o milă nemărginită. Respecta pe cei mari, dându-le stima
cuvenită, dar greu se împăca cu cei ingraţi, luptând să-i aducă pe calea cea dreaptă. De
cele mai multe ori, acest lucru îi reuşea sau dacă nu, îi ţinea la distanţă.
Aşa a fost Părintele Dometie, până la sfârşitul vieţii sale. Tot cu grijă pentru cei
săraci şi pentru suferinzi, cu milă pentru oricare om pus în situaţii delicate, cu dorinţa
nemărginită de a putea ajuta şi salva.
Mila lui Dumnezeu să-l acopere pe Părintele Dometie şi pe noi pe toţi!”
*
De asemeni Maica Veniamina Oargă aduce următoarele mărturii: „Părintele
Dometie a fost, este şi va rămâne prezent în mijlocul nostru.
51
Cele mai frumoase învăţături le-am primit de la dânsul. Ducea o viaţă aspră, se
îmbrăca simplu, vorbea calm, cu multă dăruire de sine, cu multă putere de pătrundere în
credinţă, de evlavie mai puţin întâlnită în perioada aceea comunistă. Ceea ce spunea, punea
primul în aplicare întotdeauna, fiind un exemplu rar pentru noi. Spovedea mult, avea
răbdare, tact duhovnicesc, nu dădea canoane aspre, dar îţi insufla teama de Dumnezeu. Se
îngrijea foarte mult de viaţa noastră spirituală, dar şi de cele necesare traiului.
Poveţele primite de la Părintele Dometie sunt permanent vii în mintea şi sufletul
nostru. În primul rând ne învăţa să nu avem încredere în oameni. Cel ce ia sfătuitor pe
om, oricât de înţelept ar fi, poate greşi, dar cel ce ia drept sfătuitor şi ajutor mila şi
dragostea lui Dumnezeu nu va greşi niciodată. Iubea viaţa curată, de castitate şi
desăvârşită feciorie. Pentru aceasta ne spunea să fim mereu cu mintea la Dumnezeu. Ne
dădea exemplu vulturului care zboară la cele mai mari înălţimi, aşa să ne ridicăm şi noi
mintea la Dumnezeu, căci e ca şi la moară, ce bagi în coş aceea macină.
A slujit Biserica în timpuri critice cu o dăruire desăvârşită.
Era de o smerenie rară pe care o punea primul în practică. Nu făcea nici o deosebire
între oameni. Ne spunea mereu să avem milostenie şi smerenie căci cu aceasta ni se
deschide raiul.
A avut nume de mucenic, Dometie, că şi dânsul era un mare mucenic, numai Bunul
Dumnezeu ştie prin câte a trecut, dar era optimist în toate, nu se lăsa copleşit de nimic”.
De la maica Veniamina Oargă am aflat o mărturisire făcută ei de un localnic de la
Rîmeţ: „Trecând Părintele Dometie la Domnul, un localnic i-a spus că n-a avut
mănăstirea Rîmeţ şi nici împrejurimile un asemenea preot şi călugăr şi nici nu va mai
avea înlocuitor vreodată.
Miile de credincioşi vin mereu la mormântul Părintelui Dometie şi plâng şi se roagă
să-i ajute în continuare. Părintele Dometie îi îndrepta şi pe călugări şi pe mireni. De
multe ori îi lua şi pe călugări şi pe mireni mergând prin preajma mănăstirii predicând
Cuvântul Evangheliei la mulţimile care îl căutau pe Domnul”.
De asemenea Maica Veniamina aminteşte de o tânără care l-a întrebat pe Părintele
Dometie dacă o primeşte la mănăstire. Părintele i-a spus: „Eu te primesc, dar nu vei
rămâne, deoarece te-am văzut cum treceai puntea peste râu cu doi copii de mână”, ceea
ce ulterior s-a şi adeverit.
O altă tânără a venit la mănăstire să se spovedească şi Părintele i-a zis: „Frăţia ta nu
eşti pentru viaţa de familie, trebuie să intri în viaţa monahală” şi a adăugat, „o primim pe
această soră că ea va fi la capul meu când voi pleca din această lume” ceea ce s-a şi
întâmplat.
Un tânăr teolog l-a rugat pe Părintele să-l primească la Mănăstire, dar dânsul i-a spus
că el este pentru viaţa de familie, deşi spunea mereu: „porţile mănăstirii să nu se închidă şi
orice suflet care doreşte să se afierosească Domnului să fie primit. Pe cel ce vine la Mine,
52
zice Domnul, nu-l voi da afară. Să nu ne fie teamă că în aceste pietre nu vom avea ce
mânca, fiindcă aici se va arăta mai mult puterea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu putere are
să facă pâini din pietrele acestea pentru fiecare slujitor al său. Locul acesta este loc sfânt.
Aici vieţuiesc pustnici şi eremiţi cu viaţă aleasă şi de nu faceţi ale locului, vă va da afară.
Monahul sau monahia tot timpul să fie cu trezvie, cu chipul senin, nu încrispat, deoarece
călugăr înseamnă chip frumos. Părintele Dometie a muncit alături de obştea mănăstirii, la
toate treburile mănăstirii. Niciodată nu s-a cruţat. Punea mâna pe roabă, la cărămidă, la
construcţii, era cot la cot cu muncitorii. Noaptea dacă te uitai la chilia Părintelui Dometie
era lumină, căci răspundea la miile de scrisori pe care le primea. Dulapul de haine era gol
şi de avea le dădea de pomană”. Altă dată ne spunea Părintele Dometie: „Maicilor şi
surorilor, vedeţi cum este un buchet de flori că nu-l poţi rupe, tot aşa şi frăţiile voastre să
fiţi unite între voi şi să aveţi dragoste una faţă de alta şi smerenie, să nu treceţi
nepăsătoare una pe lângă alta. Dacă nu aveţi dragoste, nu sporiţi duhovniceşte, că unde
este dragoste şi unitate diavolul nu are ce face. Să aveţi grijă de gânduri, căci lăsându-le
libere se adună toate la un loc şi face o funie groasă cu care diavolul când îi va veni bine va
căuta să te arunce în prăpastia deşertăciunilor acestui veac. Cel ce pune mâna pe coarnele
plugului şi se uită înapoi, spune Domnul, nu este vrednic de Mine. De asemeni se cuvine ca
monahul sau monahia, odată ce au îmbrăcat haina monahală să nu mai primească de la
nici o parte bărbătească sau femeiască cadouri sau daruri care mai târziu i-ar putea cauza
căderea de la această frumoasă viaţă înaltă. E foarte uşor a cădea, dar este foarte greu a
te ridica. Viaţa de obşte este adevărata rădăcină a vieţii călugăreşti. Cel ce ia sfătuitor pe
om, oricât de înţelept ar fi, poate greşi. Însă cel ce ia ajutor mila şi dragostea lui Dumnezeu
nu va greşi niciodată. Dacă vrei să duci viaţă curată tot timpul trebuie să fi cu mintea la
Dumnezeu. Aşa cum vulturul zboară la cele mai mari înălţimi, aşa şi mintea s-o ridicăm
tot timpul la Dumnezeu”.
Maica Veniamina a reţinut şi câteva cuvinte înţelepte de la Părintele Dometie:
Nu făgăduiţi ceea ce nu credeţi că veţi putea îndeplini, iar făgăduinţele date să le

îndepliniţi şi veţi fi crezuţi întotdeauna.
Procedează astfel ca fapta ta să ţie locul cuvântului şi vorbeşte astfel încât
cuvântul să ţină locul faptei.
Crucea întreagă a Mântuitorului o poartă numai acei călugări pe care i-a făcut
Dumnezeu călugări de la sânul mamei lor.
Nu se clatină în credinţă cel ce se sprijină cu tărie pe Cuvântul lui Dumnezeu.
Suferinţa şi smerenia adevărată ne oţelesc mai mult ca oricare duşman.
Ţine minte că cel care este răbdător în vremuri grele, acela merge cu paşi repezi
către desăvârşire.
În ispite şi în nenorociri vei vedea puterea sufletească a omului.
53
În Biserică ne putem uni cu Hristos pe două căi: - fie că îl coborâm pe Domnul în

inimile noastre prin rugăciune, prin dragoste şi milostenie, fie că ne ridicăm noi
la Domnul prin adâncă smerenie, căci cele ce se smereşte se înalţă. Să nu
lenevim până ce nu ne vom uni cu El. Să avem inimile sus, acolo unde sunt
părinţii noştri, sfinţii, mucenicii, cuvioşii, acolo unde este slava lui Hristos, acolo
să fie şi inima noastră.
Cum a luat fiinţă viaţa ascetică? În Vechiul Testament îl avem pe Melhisedec,
preotul lui Dumnezeu celui Prea Înalt, care a trăit fără femei şi fără rudenii, al
doilea a fost Sfântul Proroc Ilie care a trăit în pustia Horeb şi al treilea a fost
Sfântul Ioan Botezătorul.
E cu neputinţă să domnească cineva peste patimile altora, dacă el nu şi-a biruit
pe ale sale proprii.
Cine vrea să vindece rănile altora, va trebui să fie el însuşi liberat de orice boală
ca să nu i se spună Cuvântul din Evanghelie: „Doctore vindecă-te pe tine însuţi!”
După cum nu este deal fără vale, tot aşa nu este suferinţă fără să aibă bucurie.
Este şi leagăn, este şi mormânt de când e lumea şi cât vor fi acestea două nu vor
dispărea viaţa şi moartea.
Omul bun şi cu adevărat evlavios îşi rânduieşte înlăuntrul său, mai dinainte tot
ce are de gând să facă, el nu merge după poftele trupului, ci toate le trece prin
dreapta lui judecată.
Mintea să ne fie numai la înălţime, numai la Mântuitorul, prin rugăciune şi la tot
lucrul ce ne duce la viaţă curată. Mintea care hoinăreşte pe pământ se păgubeşte
şi repede se duce la prăpastie.
Preotul Eli din Vechiul Testament, spunea Părintele Dometie, a fost pedepsit de
Domnul pentru că n-a ştiut să-şi mustre copiii atunci când a trebuit, ci i-a lăsat
să crească în voia soartei şi nu le-a sădit în suflet frica de Dumnezeu, teama de
păcat şi ruşinea faţă de oameni. Deci atenţie părinţilor cum creşteţi copiii de
mici, nu cruţaţi mustrarea cânt trebuie, sădiţi-le pe Dumnezeu în suflet şi în
primul rând să ştie să facă Sfânta Cruce.
Pentru izbăvirea de patimi să faceţi metanii cât de multe.
A fi călugăr şi a nu şti să-ţi pui frâu poftelor vătămătoare înseamnă a fi un
dezmoştenit al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Să se înlăture minciuna, deoarece satana dintru început a fost tatăl minciunii şi
urâţi sunt mincinoşii înaintea Domnului.
Să vorbiţi cuviincios cu oamenii, să daţi răspuns tuturor care vă întreabă, să fiţi
cu tragere de omenie faţă de ei.
La răutate să fiţi ca pruncii care acum se ceartă, acum râd şi apoi vorbesc unul cu
altul, ei nu ştiu să ţină mânie.
54
Să nu-şi închipuie cineva că minte pe Dumnezeu prin făgăduinţele pe care le face

către Dumnezeu, de castitate feciorelnică, sărăcie de bună voie şi ascultare
necondiţionată, cele trei voturi monahale, şi nu le îndeplineşte.
Viaţa noastră trebuie să fie numai rugăciune.
De munciţi, de mergeţi pe cale, de cântaţi, de citiţi sau orice lucru îl faceţi, spre
slava lui Dumnezeu să-l faceţi.
Porţile mănăstirii să nu se închidă şi orice suflet care vrea să se afierosească
Domnului să fie primit în Grădina Maicii Domnului, că nu se ştie din cei ce-s
primiţi câţi vor rămâne în mănăstire, şi cum zice Domnul „Pe cel ce vine la Mine
nu-l voi da afară”.
Să nu ne fie teamă că în aceste pietre nu vom avea ce mânca, fiindcă aici se va
arăta mai mult puterea lui Dumnezeu, că Dumnezeu putere are ca şi din pietre să
facă pâini pentru fiecare slujitor al său.
Locul acesta este sfânt, aici odihnesc pustnici şi eremiţi cu vieţuire aleasă şi de
nu faceţi ale locului ei vă vor da afară.31
*
Maica Teofana Alba (pe atunci sora Maria Alba) a reţinut şi ea câteva cuvinte din
predicile Părintelui Dometie:
Ne spunea Părintele Dometie că mintea este ca şi o moară, ce bagi pe ea aceea
macină. Să zicem rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu
miluieşte-mă!” şi cu aceasta alungăm toate gândurile rele pe care ni le aduce
diavolul în minte. „Miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Să nu lăsăm să intre gândurile rele în mintea noastră, să le dăm afară cu
măturoiul cel mare, că dacă le lăsăm clocesc şi fac pui.
Diavolul face din om jucărie. Mai întâi pune stăpânire pe degetul cel mic şi după
aceea nu se lasă până nu stăpâneşte toată mâna, adică ne trage mai întâi la un
păcat mai mic şi după aceea ne stăpâneşte cu totul.
Când plecăm undeva la drum, întotdeauna să ne facem semnul Sfintei Cruci.
În lumea aceasta nu avem cetate stătătoare.
Ne mai spunea Părintele Dometie când stăm în Biserică să ni se pară că stăm în
cer.
Aşa ni se şi părea, vedeam pe Părintele Dometie ca pe un Sfânt, ne cânta aşa de
frumos parcă avea glas îngeresc şi ne vorbea numai cuvinte de folos.
Multe ne spunea Părintele Dometie, din prea plinul inimii sale, cuvinte de folos şi de
mântuire32.
31 Răzvan Codrescu Pagini de şi despre Părintele Dometie de la Rîmeţ, Bucureşti 2007, pag. 81 - 83
55
Maica Teofana îşi aduce aminte cum, înainte de a ajunge măicuţă s-a dus odată la
mănăstire mai de dimineaţă şi nu începuse slujba. Am stat de vorbă cu femei care veniseră
şi ele la mănăstire. Spunea, o femeie tânără din oraşul Sebeş, că atunci când era copilă avea
epilepsie şi s-a dus cu mama ei la mănăstirea Prislop, la Părintele Arsenie Boca şi era şi
Părintele Dometie acolo, călugăr tinerel.
Părintele Arsenie a ieşit la spovedit şi în timpul acela a început să ameţească. În
momentul acela Părintele Dometie a lovit-o cu palma peste cap şi de atunci s-a vindecat de
boală.
*
Maica Vichentia Pîrvan a fost invitată de Părintele Ioanichia Bălan la o scurtă

convorbire folositoare sufletului, pe care o redăm în paginile ce urmează.
– De unde sunteţi de loc Maică Vichentia şi în ce an aţi intrat în viaţa monahală?
– M-am născut în comuna Pătîrlagele, satul Crîng – Buzău din părinţi credincioşi,
care m-au crescut în frică de Dumnezeu. Auzind de vestitul duhovnic Dometie Manolache
de la mănăstirea Ciolanu, i-am cerut sfatul, iar el mi-a zis: „Fă-te mireasa lui Hristos, soră
Victoria!” La îndemnul lui am intrat în viaţa călugărească la mănăstirea Grăjdeni – Bârlad
în anul 1951. După patru ani am fost călugărită şi m-am stabilit la Mănăstirea Răteşti –
Buzău, iar din 1969 am intrat în obştea Părintelui Dometie de la Rîmeţ, unde mă aflu şi
astăzi, cu darul lui Dumnezeu şi ajutorul Maicii Domnului.
– Ce duhovnici mai iscusiţi aţi cunoscut în viaţa de mănăstire?
– Am cunoscut întâi pe Arhimandritul Dometie Manolache, un mare duhovnic al
zilelor noastre, răposat în 1975 şi apoi pe ieromonahul Varsanufie, răposat în 1981, un
duhovnic al dragostei şi blândeţii.
– Ce sfaturi mai alese vă dădea Părintele Dometie?
– Părintele Dometie era un duhovnic foarte înflăcărat. Măsura păcatul pe faţă şi
îndemna pe toată lumea la viaţă curată, şi mai presus de toate la iubire. Era un mare
predicator, dar cea mai mare predică era viaţa lui. Nu obişnuia să poruncească nimănui, ci
singur se ducea să facă, apoi maicile de la sine îl ajutau. Era omul milei şi al dragostei.
Făcea milostenie fără măsură. Cel mai mult era împotriva agoniselii de bunuri pământeşti.
Uneori ne zicea: „Maicilor, să nu aveţi mai mult de trei haine, că n-am plecat la
mănăstire să ne facem zestre şi să adunăm bani şi averi, ci să fim ucenicii lui Hristos”.
Când venea lume multă la mănăstire, Părintele Dometie aduna păturile de prin chilii şi le
aşternea prin camere, prin trapeză, la ateliere, ca să doarmă pe ele credincioşii veniţi de
departe, bolnavii, bătrânii şi mamele cu copii mici, iar pe noi ne trimitea să ne rugăm în
biserică şi să ne odihnim pe unde puteam. Iar când veneau săracii le dădea milostenie tot:
şi hainele, şi cămăşile, şi banii, dacă avea ceva, şi papucii din picioare. Dacă nu mai avea
nimic, dădea din ale noastre, de pomană, iar când ne vedea căutând hainele dispărute, ne
zicea zâmbind: „Vreau să vă duc pe toate cu forţa în Rai!”.
56
La slujbă era ca un înger. Când intra în Sfântul Altar, nu mai ieşea până la sfârşitul
slujbei şi tot timpul stătea în picioare, iar şezând, niciodată. La spovedanie nu ne dădea
canon greu, ci ne zicea: „Acesta este canonul care vi-l dau, să aveţi dragoste între voi, să
faceţi ascultare cu dragoste şi să răbdaţi ispitele călugăreşti”. Nu l-am văzut să refuze
vreodată pe cineva, ci primea pe toţi, la orice oră din zi şi din noapte. Se jertfea pentru
fiecare. Apoi, a slujit 16 ani ca preot la trei biserici ale mocanilor din comuna Ponor şi cu
mare dragoste şi sacrificiu mergea Duminica prin sate, făcea sfeştanii pe la casele
oamenilor, învăţa copiii cele sfinte, spovedea şi împărtăşea bătrânii şi seara se întorcea la
mănăstire, unde îl aşteptau alţi credincioşi.
La mâncare nu era niciodată pretenţios. Se mulţumea cu cea mai simplă mâncare.
Adeseori ne spunea: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Cât avem pâine şi ceapă pe masă
este bine. Atâţia duc lipsă de mâncare şi noi să cârtim?”. Însă avea grijă ca masa de obşte
să fie bine aprovizionată şi chema pe toţi oamenii la masă. Dacă observa pe cineva pe
fereastră sau vreun sărac nemâncat, se scula de la masă, îl chema la trapeză şi îl servea
singur. La Sfânta Biserică şi la împărtăşit cerea femeilor să fie îmbrăcate cuviincios,
acoperite pe cap, nevopsite şi cu mare căinţă. Cu cât mustra patimile omeneşti, cu atât îl
căutau şi îl iubeau mai mult credincioşii.
L-am văzut pe Părintele Dometie de multe ori plângând pentru oameni, pentru cei
suferinzi şi mai ales pentru noi toate. Când era vreo neînţelegere în obşte, sfinţia sa lua
totul asupra lui. Se smerea mult în faţa noastră şi a credincioşilor şi se considera cel mai
păcătos dintre toţi. Cu aceasta le dădea curaj la spovedanie şi mare nădejde la mântuire. La
praznice şi în sărbători Părintele Dometie spovedea în biserică necontenit până de către
ziuă. Apoi aţipea în sfântul Altar un ceas pe scaun şi începea slujba de dimineaţă. În
schimb, chilia lui era plină de copii şi credincioşi la dormit. Seara, când ne vorbea cuvânt
de folos la trapeză, sau la biserică, uneori ne zicea: „dacă se produce vreo rană în sufletul
şi în inima noastră, să nu o lăsăm mult deschisă că face viermi; ci să ne mărturisim
păcatele şi să facem canon, că aşa se vindecă rana”. Apoi iar ne zicea: „să luăm aminte la
micuţele albine, ce ordine, ce rânduială şi curăţenie este în stupinele lor; iar de intră
vreun trântor sau altă insectă în stup o omoară şi o scot afară. Aşa trebuie să facem şi
noi cu această casă a sufletului nostru. Să dăm afară toate vicleşugurile, minciunile,
invidia şi ura din inimile noastre, prin spovedanie curată şi căinţă, şi ne primeşte
Dumnezeu ca pe fecioarele cele înţelepte!”. Despre sectari zicea părintele: „Sectarii sunt
nişte ciuperci otrăvitoare care vor să ucidă pe ortodocşi. Ei sunt prooroci mincinoşi, care
se duc, cu Biblia în mână, în fundul iadului!”. La spovedanie nu ne dădea canon şi zicea:
„Dacă sunteţi în ascultare din zori şi până în noapte, ce canon să vă mai dau?”. O maică
însă i-a cerut insistent canon, iar el i-a zis: „Îţi dau canon să înveţi pe de rost fericirile, dar
să le şi împlineşti cu fapta”. Alteori ne zicea: „Călugărul care nu are statornicie este un
călugăr hoinar, adică pierdut”. Altă dată ne zicea: „Să nu ne laude lumea mai mult decât
57
suntem, că este vai de noi! Să preţuim timpul cum se cuvine, că nu ne este dat să trăim de
două ori în această viaţă şi nu avem două suflete, ci numai unul. Nici să adunăm multe în
lumea aceasta, decât strictul necesar, că Sfântul Ilie Tezviteanul a avut numai un cojoc şi
nu s-a putut urca la cer până nu l-a aruncat jos pe pământ. Rugăciunea noastră nu
trebuie să fie lungă, ci scurtă, dar ca o săgeată de foc către Dumnezeu. Aşa trebuie să
ardem pentru Dumnezeu cu viaţa şi fiinţa noastră, precum arde o lumânare în sfeşnic.
Viaţa noastră trebuie să fie o neîncetată rugăciune”. Uneori ne zicea: „Cine a mai văzut
călugăr cu salariu sau pensie? Pensia noastră să fie nădejdea în purtarea de grijă a lui
Dumnezeu”. Apoi adăuga: „Călugăria nu se face umblând pe drumuri!”.
Părintele Dometie nu ne-a dat în viaţă nici aur, nici argint, nici averi şi ranguri
pământeşti. În schimb ne-a dat o învăţătură duhovnicească sănătoasă şi ne-a arătat calea
cea îngustă către cer. Ne-a vorbit de Hristos, ne-a aprins sufletul pentru El, ne-a învăţat, a
cântat şi s-a rugat pentru noi, ne-a ajutat pe calea mântuirii şi a plecat la Domnul,
jertfindu-şi viaţa pentru această mănăstire. Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii! Era de loc
din judeţul Buzău. Acolo s-a format. Apoi s-a călugărit la mănăstirea Prislop şi a fost stareţ
şi duhovnic la câteva mănăstiri din Transilvania, adunând în obştea sa peste 30 de maici şi
surori, cu care a reînnoit Mănăstirea Rîmeţ, unde şi-a dat sufletul în 1975. Înainte de
moarte ne-a spus: „Cât veţi trăi aici, nimeni din cei ce intră pe poarta mănăstirii să nu
plece flămânzi şi nemângâiaţi sufleteşte!”33.
*
Maica Lavrentia mărturiseşte: „La uşa Părintelui Dometie întotdeauna era mult
popor, poate chiar de ordinul miilor. El îi spovedea, îi învăţa, le dădea de mâncare. Pe
săraci îi miluia, pe urmă îi odihnea. Multe daruri primea şi pe toate le împărţea. Îmi
spunea de multe ori: «Maică, am în partea dreaptă a hainei BUZUNARUL SĂRACULUI»
căci spune Domnul nostru Iisus Hristos cel ce are două haine, una s-o dea la cel ce nu are!”
Când a murit Părintele pe drum, nu mai avea cămaşa pe el căci, fără îndoială, o
dăduse cuiva34.
*
Maica Ioanichia Martin aminteşte cum odată, la Loman – Sebeş, la Biserica din
sat aştepta lumea şi pe o parte şi pe alta să vină Părintele Dometie. Era îmbulzeală mare.
Maica Ioanichia, atunci elevă de şcoală pregătise un frumos buchet de flori. Dar mai era o
fată de seama ei, Elena Pătraşcu, care de asemeni pregătise un buchet de flori. Dar şi una
şi alta s-ar fi întrecut care să-l dea întâi. Şi Părintele Dometie, cum a venit probabil a
observat lupta, şi a întins mâinile şi de o parte şi de alta şi le-a luat pe amândouă odată şi a
făcut un singur buchet, zicând: „uite aşa măi surorilor, să facem unire” şi a pus florile la
icoana Maicii Domnului.
34 Fabian Anton, Viaţa şi minunatele fapte ale Părintelui Dometie Manolache, Cluj – Napoca, 2003, pag. 143
58
Cu altă ocazie, maica Ioanichia aminteşte cum odată a venit o doamnă de ministru
însoţită de alte doamne. După ce au vizitat totul, Părintele Dometie le-a poftit la masă, le-a
servit, le-a vorbit şi le-a cântat frumos şi cântări bisericeşti şi patriotice. Părintele a făcut
totul ca să se simtă bine, fiind prima vizită la noi. Dar doamna, la urmă îi zice: „păcat că
te-ai călugărit, că puteai să faci o soţie fericită”.
Părintele Dometie i-a răspuns: „nu purtaţi de grijă de mine doamnă, căci eu sunt
bine cum sunt, ci purtaţi grijă de bărbaţii dumneavoastră să-i faceţi cât mai fericiţi!”
Întru-cât obştea crescuse şi prima preocupare a Părintelui Dometie, era să facă nişte
chilii să se poată adăposti personalul, fiindcă atunci dormeau vreo zece în cameră,
părintele făcea Sfânta Liturghie la ora trei noaptea, ca să nu deranjeze pe nimeni. La ora
cinci termina şi pleca în jos după materiale.
Odată (era în timp de iarnă), a venit pe zăpadă intrând în curtea mănăstirii. Maica
Ioanichia, cum îl vede îl strigă: „Părinte, Părinte, veniţi să daţi binecuvântarea pentru
vecernie.” Părintele s-a dus la chilia care o avea la poartă (stătea împreună în cameră cu
părintele Varsanofie). Probabil a nimerit ceva încălţăminte de-a Părintelui Varsanofie, care
era mai mare la picior şi de abia mergea. Maica Nimfodora îi zice: „ce faceţi Părinte? Ce
papuci sunt aceea?” Dar Părintele i-a zis: „lasă, nu te mai uita la picioarele mele.”
Îşi dăduse încălţămintea vreunui sărac.
*
Altădată, Părintele Dometie i-a spus Maicii Ioresta că va pleca la Bucureşti. Era înscris
la Doctorat şi urma cursurile luni, marţi şi miercuri, iar joi venea la mănăstire. Dar
ducându-se să ia bilet şi-a dat seama că nu avea bani şi se gândea să nu se mai ducă. Chiar
atunci însă, la bilete, o doamnă i-a dat un pomelnic cu bani, exact cât avea nevoie pentru
bilet.
*
Maica Ioresta aminteşte: „unei femei i-au spus doctorii că viaţa ei este în pericol.
Era gravidă. Soţul ei, director de şcoală, a venit la Părintele Dometie şi i-a relatat
situaţia critică. Nu ştiau ce să facă. Părintele Dometie le-a spus însă că va avea o naştere
uşoară şi va avea o fetiţă sănătoasă. Aşa a şi fost”.
Maica Ioresta mărturiseşte că în Mănăstirea Rîmeţ era o cabană, iar Părintele
Dometie era foarte preocupat să facă o altă cabană mai în sus de Mănăstire, pentru a
lumina locul aici. Arhitectul a făcut proiectul cabanei şi a cerut 12.000 lei (atunci în 1973 –
1974, banii erau mari). A zis către proiectant plângând: „frate, dacă îmi ceri 12.000 lei
numai pe proiect, eu cu ce mai ridic cabana”? Banii trebuiau daţi până seara. S-a dus
Părintele Dometie în Biserica veche, monument istoric, şi a plâns la Maica Domnului. În
ziua aceea a venit o femeie de la Cluj şi i-a dat Părintelui Dometie exact aceşti bani pentru
mănăstire. Aşa era dânsul, avea o credinţă puternică în toate lucrurile care le făcea. Ne
spunea să nu punem preţ pe cele materiale şi să ne punem toată nădejdea în Dumnezeu.
59
*
Sora Dorina Bruj, de la mănăstirea Hurezi face această mărturisire:
„În urma Decretului 410 din 1959, maicile au fost nevoite să ia drumul pribegiei. Au
urmat ani grei de durere, de chin şi de batjocură. Maica Ioanichia a fost obligată să se
întoarcă în satul natal, la casa părintească. În tot acest timp organele de Securitate îi
verificau permanent prin diferite metode, pe cei alungaţi din mănăstiri. Aşa se face că
într-o zi i-au bătut la poartă două «tovarăşe» care s-au recomandat a fi de la judeţ. I-au
pus diferite întrebări, iar la sfârşitul vizitei i-au lăsat două cărţi pentru lectură: un
manual de agricultură şi o culegere de basme de Petre Ispirescu. Maica le-a citit. Iată că
vine vremea să ia drumul Aiudului pentru spovedanie, acolo unde părintele Dometie cu
un grup de maici avea domiciliul forţat. La momentul cuvenit, în scaunul de spovedanie,
Părintele stătea grav, cu crucea în mână şi asculta. Maica îşi spunea spăşită durerea
păcatelor. Iar la sfârşit îi redă întâmplarea cu cele două vizitatoare «de la judeţ». Mai
mult îi spune Părintelui şi despre cele două cărţi primite spre citire, la care Părintele
Dometie îi zice cu voce tunătoare: «şi ce ţi-a folosit că ai citit cele două cărţi?»
Speriată, maica-i răspunde cu jumătate de gură: «din manual am aflat diferite
procedee de alternare a culturilor, iar în basmele lui Ispirescu am citit cum Făt – Frumos
şi-a rupt trei perechi de opinci de fier umblând după aleasa inimii lui. Iar eu nu sunt în
stare sa rup nici o pereche de bocanci pentru Mirele meu Hristos!»
În acest moment s-a lăsat o tăcere adâncă. Într-un târziu, Părintele Dometie i-a spus
cu voce blândă: «Maica Ioanichia, de astăzi îţi dau blagoslovenie să citeşti ce cărţi vrei tu».
Dumnezeu să-i odihnească cu drepţii acolo sus, în împărăţia sa pe Părintele
Dometie şi pe scumpa mea măicuţă Ioanichia”35.
*

60
MĂRTURII ALE CREDINCIOŞILOR
Domnul Senator Ioan Ardelean, vorbind despre Părintele Dometie zice:

„… pentru mine şi elevii mei, a fost un sfătuitor de o rară sensibilitate sufletească
chiar şi atunci când libertatea credinţei era interzisă mai ales pentru dascăli. În acest
sens, nu pot să uit momentele de întâlnire tainică de la Mănăstirea Rîmeţ când după
activităţi practice legate de ordine săvârşite în incinta mănăstirii de către elevii mei
excursionişti, cu toţii erau invitaţi la masă, unde Părintele Dometie se exprima cu multă
blândeţe îndemnându-i pe toţi să se apropie de Dumnezeu. Cântam împreună şi apoi ne
aşezam la masa bine primită. Momentele erau de o minunăţie unică, înălţătoare!36”
Într-o altă scrisoare adresată maicii Eudoxia, Senatorul Ioan Ardelean, afirmă:
„… Sunt sigur că de acolo din ceruri, unde-şi află odihna de veci, veghează cu
înţelepciunea caracteristică asupra a ceea ce săvârşim noi cei rămaşi pe pământ”.
La 3 Iunie 2007, senatorul Ioan Ardelean aflat în vizită la mănăstirea Rîmeţ scria cu
dragoste în Dumnezeu:
„După o îndelungată vreme în care am lipsit, m-am reîntors spre locurile de
reculegere sufletească şi Dumnezeiesc de minunată şi străveche Mănăstire Rîmeţ.
În această zi, împreună cu maica Eudoxia, am rememorat clipele în care aici mai
aveam întâlniri de taină cu Părintele Dometie Manolache, când ne-am consultat asupra
greutăţilor prin care trecea. Apoi l-am cunoscut tot aici pe prea bunul Părinte Mihai, un
luptător pentru apărarea românismului şi a credinţei noastre strămoşeşti.
Fie ca prin astfel de oameni să supravieţuiască neamul nostru românesc, să-l
cunoască lumea ca un neam destoinic şi viteaz, un neam luptător pentru libertate.
Să dea bunul Dumnezeu ca acest aşezământ monahal să supravieţuiască peste
secole şi să rămână pentru vecie un aşezământ de răspândire a credinţei străbune, un
aşezământ în care credincioşii să-şi găsească liniştea sufletească. Muntele, apele şi
pădurile din preajma mănăstirii sunt elemente ce întregesc frumuseţea locurilor acestea
binecuvântate de Dumnezeu.
Sunt un apropiat de Sfânta Mănăstire Rîmeţ, unde adesea mi-am găsit momente de
linişte, care mi-a fost de real folos în activitatea pe care am desfăşurat-o”37.
*
Domnul Cristian Pinţa spunea despre Părintele Dometie în martie 1975:
36 Vezi în Arhiva Mănăstirii scrisoarea în original

37 Din Cartea de Onoare a Mănăstirii Rîmeţ
61
„Părintele Dometie a depus eforturi deosebite muncind efectiv alături de maicile şi

surorile din obşte şi de lucrătorii angajaţi. La transportul bolţarilor pentru cabană, la un
moment dat, spre a-şi proteja mâinile însângerate, şi-a folosit ca mânuşi şosetele din
picioare. În fiecare zi era cu mâinile pe roabă şi pe lopată cărând materiale pentru
construcţii alături de muncitori, constituind permanent un exemplu stimulator pentru toţi.
Cu toate aceste preocupări, rânduiala celor şapte laude nu a fost stingherită căci
noaptea făcea slujbă, în zorii zilei terminându-se slujba acatistului, ceasurile şi Sfânta
Liturghie, iar seara după ce înceta lucrul afară, suna clopotul pentru slujba de seară,
care se oficia după tipicul mănăstirii. Deşi era obosit, era foarte exigent la slujbele pe
care le oficia cu multă căldură şi adâncă trăire, insistând asupra soborului pentru a fi cu
mai mare luare aminte la ceea ce se citeşte şi se cântă în Biserică.
… Duminica, când trebuia să urce pe rând pe la cele cinci biserici la fiecare cum îi
venea rândul, distanţele fiind mari termina târziu aceste activităţi istovitoare, cu
cămăşile ude în geantă, extenuat, dar fericit că şi-a făcut datoria.
… A fost un exemplu viu de lepădare de sine şi de dăruire pentru obştea sa şi pentru
toţi cei care l-au cunoscut şi i-au urmat exemplul. Era atât de milostiv, încât îşi dădea
hainele de pe dânsul şi chiar încălţămintea din picioare atunci când întâlnea un om lipsit
de aceste lucruri. Nu pleca nimeni din mănăstire dintre cei necăjiţi şi împovăraţi de
nevoi, nehrănit şi nemângâiat măcar cu un cuvânt, fără să facă deosebire între români
sau ţigani. În multe situaţii scotea bani din buzunar şi îi dădea celor săraci pentru drum
sau pentru alte nevoi urgente.
Părintele Dometie, pe cei ce veneau prima dată la mănăstire, îi chema pe numele de
botez şi începea direct să vorbească despre problemele lor ascunse, dându-le răspunsuri
minunate.
… În toate activităţile obşteşti Părintele Dometie era de o promptitudine şi de o
punctualitate exemplară, cu deosebire la biserică, la masă şi în trapeză, unde se simţea
deosebit de bine.
Părintele Dometie era simplu şi modest în îmbrăcăminte, comportare, la hrană.
Hrana era vegetariană.
Teolog distins, părintele duhovnic al multora, patriot şi osârduitor pentru unitatea
bisericească, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist, gospodar de o rară capacitate, Părintele
Dometie a fost şi va rămâne o floare de mare preţ în Grădina Bisericii Ortodoxe
Române”38.
*
La împlinirea a 30 de ani de la trecerea în nefiinţă a Părintelui Dometie mai mulţi
credincioşi au ţinut sa scrie câteva rânduri în cartea de onoare a mănăstirii:
38 Fabian Anton, Viaţa şi minunatele fapte ale Părintelui Dometie Manolache, Cluj – Napoca, 2003, pag.
74 – 111
62
„Au trecut ca un vis 30 de ani de când Părintele Arhimandrit Dometie Manolache

s-a mutat din moarte la viaţă.
Aceasta e credinţa noastră a tuturor, că Părintele Dometie n-a murit, e numai dus,
cum spune poetul.
E viu în amintirea noastră şi viu va rămâne de-a pururi în conştiinţa tuturor celor
care-şi vor purta paşii pe aceste sfinte meleaguri şi nu numai.
Şi paşii noştri au fost purtaţi aici în această sfântă zi de 7 Iulie 2005, unde cei
subscrişi am venit de pe meleaguri buzoiene, din Braşov, din Ianca şi de la Cluj, din
Bucureşti şi de prin alte părţi, pentru a participa la săvârşirea Sfintei Liturghii şi a
slujbei parastasului de 30 de ani pentru Părintele Dometie.
Îţi mulţumim părinte că, aşa cum ne adunai în viaţă când erai, ne aduni şi acum de
sus din cer unde eşti dus.
Aşa cum geto – dacii îşi trimiteau pe cel mai bun sol spre veşnicul Zamolxis cu ale
lor speranţe de bine-n viitor, rugămu-te şi noi Părinte să ne fi mijlocitor la Cel pe care-n
viaţă tu l-ai slujit cu zel ”39.
Semnează: Preoţii Burcuş Teodor, Mihai Manolache – Braşov, Ioan Manolache –
Râşnov, Albu Marius – Braşov, Mihai M. Manolache, Sabău şi credincioşii Manolache
Daniela şi Daniel, Gârboan Gheorghe, Irimie Emil, Iconaru Tudor şi Virginia – Tîrlele
Filiu, Manolache Cristina, Varga Sara, Albu Alin, Albu Mihaela, Ion M. Şi Ecaterina
Bărbuceanu – Ianca – Brăila, Gabriela Gligore, Manolache Valentina, Eudoxia Manolache,
Sălcianu Ionel şi Fănica – Buzău, Maica Stareţă Ierusalima Ghibu, Ioan Marcu – Simeria şi
Cotrubaş Florentina – Bucureşti.
*
În seara de ajun de Întâmpinarea Domnului, 2 februarie 2008, Sandu Taşcă, fratele
maicii Evghenia de la Ierusalim, spune ca erau amândoi, când maica Ioanichia Martin,
(care a trecut la Domnul), le-a spus că Părintele Dometie mai stătea noaptea până la orele
12 sau până după 1 (unu) şi mai mult, de pomenea pomelnice în paraclisul Mănăstirii
Rîmeţ. Aici în Paraclis, odată i s-a arătat Domnul Iisus Hristos, în realitate pe Sfânta Masă
şi i-a zis: „Pe mine mă laudă îngerii tot timpul în Biserică şi nu numai aici, ci la toate
Bisericile pe unde sunt ele!”
*
Florea Eugenia din Mediaş face următoarea mărturie:
La rugămintea mea, ca Părintele Dometie să mă primească la mănăstire părintele mi-a
răspuns: „te primesc în sfânta mănăstire, dar nu stai, te văd cum treci puntea la mănăstire
cu doi copii de mână”. Aşa a fost întocmai, copiii mei acum sunt mari, am două fete …
*

63
Georgeta – Angelica Drăgoescu din comuna Boşorod, jud. Hunedoara spune că a

venit la Părintele Dometie bolnavă de vrăji, cu duh necurat. Avea 21 de ani când a intrat în
curtea Mănăstirii. A zis: „Părinte eu mor!”. Părintele i-a răspuns: „nu plânge, că nu mori,
că ai acasă o fetiţă şi ai să trăieşti să o creşti”. I-a citit rugăciuni în biserică şi părintele i-a
spus să postească şi să vină la Sfânta Maria, când s-a vindecat după un maslu cu 12 preoţi
şi 24 de călugări, a trecut pe sub Sfântul Epitaf al Adormirii Maicii Domnului.
*
O tânără localnică, lucrătoare la atelierele de covoare din Mănăstirea Rîmeţ, Aurica
Cloambă, care l-a cunoscut pe Părintele Dometie încă de la vârsta de 6 ani, mărturiseşte:
„ţin minte cum Părintele Dometie cu maicile, în zi de sărbătoare, mergeau la Chei. În
drum, ne chema pe toţi copiii şi ne împărţea la fiecare bani, că ştia că suntem copii
necăjiţi. Când mergea la sfeştanii, unde erau copii mulţi, nu lua bani de la oameni, ci îi
lăsa tot la copii. De când am mers la covoare am cunoscut şi mai bine activitatea
dânsului. Din grajdurile vechi ale mănăstirii, Părintele Dometie a construit atelierele de
covoare, unde s-au angajat multe fete din munţii Apuseni. Părintele lucra din zori şi până
seara târziu. Ne scotea şi pe noi mai în fiecare zi la cărat de piatră, la descărcat de var, la
cărat apă din vale cu găleata, la descărcat ţigla, pentru a deschide cât mai repede noul
atelier de covoare, unde să putem începe lucrul.
După ce a terminat atelierele, Părintele a mai construit o şcoală de patru clase,
pentru copiii de pe Valea Mănăstirii, şcoală ce şi acum funcţionează.
Lângă Părintele Dometie muncea cu toată dragostea şi Părintele Varsanofie şi mai
târziu Părintele Filotei. Aşa a construit clădirile de la poarta mănăstirii pentru musafiri,
după aceea trapeza, unde ne ducea să smulgem urzicile şi să curăţăm locul pentru a
turna fundaţia.
S-a construit noua stăreţie, cabana cu 18 încăperi, la o distanţă de 500 metri mai în
sus de mănăstire. Părintele Dometie ridica bolovanii cei mai mari în maşină, fiind
totdeauna primul la toate lucrările. Cu mult efort a tras şi curentul electric. Părintele, cu
maicile şi cu oamenii care erau la lucru trăgeau după ei stâlpii şi-i puneau în gropi. A
introdus apa potabilă în mănăstire. Ne ducea să ajutăm să pună punţi peste apă, să
aducem lemne din pădure şi toate le făceam cu drag, căci era Părintele cu noi. Totdeauna
ne învăţa lucruri frumoase”.
Ne spunea să avem frică de Dumnezeu, să ne împărtăşim în fiecare post al anului, mai
ales în postul mare al Sfintelor Paşti. Când mergeam la spovedit ne vorbea aşa de blând şi
ne ducea ca pe nişte copii la Sfânta Biserică, ne făcea molitva şi ne spunea vorbe pline de
dragoste către Dumnezeu, încât nu puteai să ascunzi nici cel mai mic păcat. A făcut mult
efort pentru a strânge cât mai multă lume pe calea Domnului şi dacă ar fi fost posibil, să-i
ducă pe toţi în Rai.
*
64
Credincioasa Silvia Bădilă mărturiseşte:

„Copila mea era bolnavă grav de peste un an şi jumătate. (Este vorba despre maica
Mina, care a devenit vieţuitoare în obştea Părintelui Dometie când s-a făcut mare şi acum
este stareţă la o mănăstire la Oradea). După ce au văzut-o medicii singura mea speranţă
pentru a se însănătoşi era la Părintele Dometie, ce se afla pe atunci la mănăstirea Afteia –
Cioara. Am dus-o deci acolo, dar părintele era foarte ocupat pentru a face o slujbă pentru
ea. L-am rugat mult însă şi el s-a apropiat de copilă făcând semnul Sfintei Cruci şi
binecuvântându-o. Din momentul acela, copila mea s-a vindecat pe deplin.”
*
Credincioasa Ioţi Ana povesteşte:
„Eu aveam mare evlavie la Părintele Dometie, pe care îl cunoşteam de mult. Era în
anul 1975 şi am plecat, deci spre dânsul la Mănăstirea Rîmeţ, după sărbătoarea de
Sfânta Maria, fără să ştiu că, între timp Părintele murise.
Abia la Geoagiu am aflat că Părintele nu mai trăia şi că drumul spre mănăstire era
stricat de inundaţii. Am mers totuşi în continuare spre mănăstire, pe lăturalnicele cărări,
ajungând peste drum de biserica parohială. Pe atunci încă nu se ridicase crucea la locul
în care Părintele Dometie căzuse în comă.
Ajungând acolo, am văzut o fetiţă de vreo cinci ani, desculţă, îmbrăcată într-o
rochiţă lungă, cu păr blond şi fără nimic pe cap. fetiţa aceea mi-a strigat: «Uite acolo a
căzut mort Părintele Dometie!»
M-am apropiat de ea şi am întrebat-o de unde vine, căci în jurul meu nu văzusem pe
nimeni până să apară ea. Mi-a răspuns că era cu vacile la păscut, pe partea cealaltă a
râului, dar acolo nu am văzut nici urmă de animale.
I-am dat atunci o bucată de pâine, dar ea a spus de câteva ori: «Am atâta pâine!!!»
în timp ce ţinea mâinile împreunate deasupra capului. Apoi a luat pâinea, mi-a
mulţumit, eu am sărutat-o pe frunte şi până să mă dezmeticesc fetiţa a dispărut.”
*
Mihu Nicolae din Sibiu, (Aleia Taberii, bloc 1, apartament 17 – 57 de ani) aduce
următoarea mărturie:
„Mama mea, Maria, era însărcinată şi medicii i-au propus să facă avort, considerând
că în cazul unei naşteri e în pericol atât viaţa mamei cât şi a copilului. În timpul acesta, fiind
necăjită, iată că a venit Părintele Dometie în casă şi i-a spus necazul. Părintele Dometie a
întrebat-o dacă mai are vreo cameră liberă. Aceasta i-a spus că da. Camera avea un
gemuleţ cu o perdeluţă şi eu, curios, fiind copil, m-am uitat pe geam să văd ce face. În
momentul acela Părintele Dometie era ridicat cu mâinile în sus şi se ruga. S-a rugat vreo
jumătate de oră, după care a ieşit foarte bucuros şi i-a spus mamei să nască copilul. Mama
l-a ascultat, a născut şi s-a simţit foarte bine. A mers la medic, iar acesta a rămas uimit
când a văzut-o. Aşa s-a vindecat şi mama şi băiatul trăieşte şi azi, îl cheamă Marcel.”
*
65
Paznicul mănăstirii, nenea Luca, spunea de Părintele Dometie că, atunci când
mergea la sfeştanii pe la mocani mai săreau câinii la el. Le făcea cu crucea de lemn semnul
Sfintei Cruci şi aceştia amuţeau.
*
Vecinul mănăstirii Rîmeţ, de peste pod, Iacob Silea de 83 de ani, născut în acelaşi
an cu Părintele Dometie, 1924, a spus următoarele: „Părintele Dometie a ţinut mult la
săraci. Soţia mea Victoria, care a murit când încă Părintele era în viaţă, a avut o durere
puternică de cap şi s-a dus la dânsul să-i citească o rugăciune”. Părintele Dometie i-a
spus: „soră Victoria, dacă crezi din toată inima, eu am să-ţi citesc o rugăciune şi ai să te
faci bine”. De atunci n-a mai durut-o capul.
*
Redăm în continuare şi o convorbire a domnului Ursu de la Sighişoara cu maica
Filotemia, mama Părintelui Dometie, care era în vârstă de 80 de ani, când a murit
Părintele Dometie şi a trăit până la vârsta de 94 de ani (22 iulie 1989).
Maica Filotemia: „Ce-a spus Părintele Dometie, când trăia, în legătură cu lucrările de la
Rîmeţ?”
Domnul Ursu: „A spus că acolo unde curge apa, la marginea gospodăriei Mănăstirii
Rîmeţ, pe unde sunt barajele, acolo o să planteze vie. O să aducă
pământ de lângă şcoală şi o să facă o grădină cu viţă-de-vie de
minune”.
Maica Filotemia: „Dumneata şti multe de la el săracu’, dumneata ai făcut multă treabă cu
el”.
Domnul Ursu: „Da, eu şi încă o persoană ridicam targa la un capăt, iar Părintele era
singur la celălalt capăt şi noi ne făceam cruce, de unde să ia atâta
putere în dânsul, că era mărunt. La grajd la porci şi-a scos cămaşa, a
pus-o într-un prun, şi-a întors rasa şi făceam treabă amândoi. Şi când
mai avea mere în buzunar, de multe ori scotea un măr, se uita la el, îl
scotea şi pe cel mai mare şi zicea: «Ia domnu’ Ursu», dar domnul Ursu
zicea «Dar de ce mi-l daţi mie pe cel mai frumos?»” Părintele Dometie:
„pentru că aşa se spune, dacă vrei să faci pomană, apoi să-i dai lui
Dumnezeu ce-i mai frumos…” şi scotea şi mi-l dădea să-l mănânc eu.
Odată, făceam la mortar şi era şi Părintele Filotei, când a văzut că a venit cursa, zice a
venit ava, trebuie să mergem fiecare la treburile lui. A venit Părintele Dometie şi a zis: „Nu
te ajută nimeni domnul Ursu, singur faci?”
„Singur Părinte”.
Şi zice: „I-a dă-mi să-ţi ajut eu”.
„Lasă Părinte”, zic eu, şi a cărat două tărgi. Atunci oamenii care stăteau pe margine
au început să lucreze când au văzut că Părintele s-a apucat de treabă.
66
Moşu Groza a fost şi el într-o zi la adunat de piatră, era bătrân de vreo 90 de ani,
vecin cu mănăstirea în căsuţa lui de paie de pe coastă. Avea o rangă mică, căreia îi spunea
„pinţălău” şi spunea: „eu cu pinţălău meu scot mai multă piatră decât voi. Dar de când a
venit părintele aici face minuni! Uite ce de a clădit aici!”
Când lucra la cabană au venit nişte ingineri de la Bucureşti şi i-au spus părintelui: „Ce
curaj ai dumneata să te apuci de o clădire aşa de mare”. Şi un inginer de la Bucureşti i-a
spus părintelui: „eu vreau să vă dau ajutor cu material”, dar Părintele l-a refuzat şi i-a
spus: „deocamdată avem destul material”.
Asta m-a făcut călugăr. Că a proorocit Părintele Arsenie (Boca) că o să fiu preot la
mocani şi o să predic şi o să cânt până m-oi face ca un gătej. Şi uite mamă că m-am făcut ca
un gătej.
În vara anului 1975, când a fost inundaţie mare, oamenii trăgeau buştenii de pe vale.
Părintele se uita la ei şi la un moment dat zice: „omul se zbate, munceşte, adună şi odată
vine şi-i duce şi munca şi totul”.
„Părinte, alaltăieri aţi ţinut o predică în care aţi spus că omul gol se naşte şi se duce
cu un rând de haine în pământ, acu’ de ce vă miraţi? Căci aţi spus că toate sunt
deşertăciune”.
Şi atunci era o căldură mare şi Părintele Dometie a spus: „mai stai domnul Ursu şi te
odihneşte”. Apoi zicea Părintele: „să le fac la maiştri nisip cernut, că vin săptămâna
viitoare”.
Şi Părintele s-a simţit din ce în ce mai bolnav şi a spus: „de acum vor rămâne maicile
singure, că eu le-am pus pe făgaşul lor, mănăstirea am înjghebat-o, toate le-am pus la
punct, acum Dumnezeu să le ajute. Căci dacă voi mai trăi, o să fac o biserică aşa de
frumoasă, cum îmi place mie”. Şi eu i-am zis: „Cum Părinte, pe coasta asta?” Părintele a
zis: „Da, aici o să clădesc o Biserică, dacă îmi ajută Dumnezeu să mai trăiesc”.
*
Cu mare bucurie duhovnicească, George Ciprian Băcanu, student la Facultatea de
Teologie din Oradea scria în cartea de onoare:
„Cu ajutorul lui Dumnezeu am păşit astăzi cu multă sfială în chilia pe care Maica
Eudoxia a amenajat-o ca un mic muzeu ce păstrează vie amintirea Părintelui Dometie
Manolache. Despre Părintele Dometie auzisem de la Cristian Pinţa, buzoian ca şi mine.
Paşii către Mănăstirea Rîmeţ au început din 1993, însă numai acum am reuşit să o
cunosc pe Maica Eudoxia şi să văd aceste fragmente imortalizate în fotografii ale vieţii
părintelui Dometie. Mă bucur că am făcut această excursie cu un prieten drag,
M. Gheorghe Radu care m-a vizitat la Alba Iulia. Împreună ne-am bucurat de întâlnirea
peste timp cu părinţii şi credincioşii din Buzău şi Braşov”.
67
MĂRTURII LITERARE
Mărturii despre Părintele Dometie în glas de poezie
DOMETIE DE LA RÎMEŢ
Ioan ALEXANDRU
Iată un om ce nu l-am cunoscut Să te strecori de viu prin crăpături

Nici după faţă, nici după glăsuire Desculţ zdrobit de drumuri şi piroane
Când fost-am eu către Rîmeţi smerit Iar când să luneci printre surpături
Era de mult trecut în nemurire. Vei fi sorbit pe lacrimi şi icoane.
Cărările uşoare în urma lui Dometie era păstor frumos

Sunt veştede pe dealurile toate Mă uit la voi surorile lui toate
Şi-n cimitir la umbra unui nuc Eu cred că semăna cu cei mai buni
Şi lămpile de vânt sunt scuturate. Din câte-au fost Ardealului lăsate.
Toate se sting degrabă câte ţin Ce v-a făcut să vă ţineţi de el

De-nfăţişarea din vremelnicie Căci nu avea nimic de ce te ţine
Iar unde plugul n-a intrat adânc Se lepădase fără scăzământ
Cresc buruieni cu-ntâia vijelie. De cea din urmă dragoste de sine.
I-un singur loc la cer şi la pământ Eu cred că a murit fără de trup

În care poţi rămâne pe-nserate Nu mai era nimeni acasă
Şi se pătrunde numai prin cuvânt Şi sufletul prin moarte l-a trecut
Ca să rodeşti pentru eternitate. Cum treci prin râu în braţe o mireasă.
Iar să-l ajungi i-atâta de uşor Şi de aceea este-ntreg aici

Şi-atâta de greu şi-atâta cu putinţă Ş a plecat întreg în altă parte
Căci trebuie prin mii şi mii de porţi Ca oriunde ai să fii cu el
Să sângerezi şi-n somn ca focul în tăciune. Şi pe pământ şi dincolo de moarte.
68
ÎNCHINARE LA RÎMEŢI40
Adrian PĂUNESCU
Rîmeţ, 4 Iulie 1980
Poreclă nobilă a unei naţii! Făcută eşti dintr-o aceeaşi piatră

Sunt Apusenii. Templul tău măreţ, Din care şi martirii sunt făcuţi;
În tine vin să se închine fraţii La fel cu strămoşeasca vatră,
Micuţă mănăstire din Rîmeţi! Spre loc mai cald nici când tu nu te muţi.
Rămâi aici, să-ţi fie imn furtuna, Măicuţele îţi sunt aşa fragile
Să mai ridici spre calendar vreun sfânt, Că parcă nici nu pot căra un pai,
Cu Cerul – Una şi cu Ţara – Una, Dar ele, cele triste şi umile,
Cu toaca să faci pace pe pământ. Pavează drumul lumii pân’ la Rai.
Grădina şi-o muncesc şi fac covoare, Ce exerciţii de putere blândă!

Trudesc tăcut, parcă de mii de ani, De ce e-n stare omul pe pământ,
Fac ziduri şi mai poate fiecare Când grea nu-i pare orişice osândă
Să dea la casa mănăstirii, bani. Şi e, prin trudă şi credinţă, sfânt!
Se-aud din nou subpământeşti ecouri, Posibilă şi-n mic e măreţia;

Pământul şi-aminteşte vechiul lanţ. Cunosc un degetar monumental.
Şi turla din Rîmeţi aşează-n nouri E aici în Apuseni, în România
Un cântec către Roma şi Bizanţ. Rîmeţi, o mănăstire din Ardeal.
Da, viaţa mea modernă şi pe fugă, Aici, voi re-nvăţa să fiu cucernic,
Ateul meu şi zbuciumat destin, În acest mic pridvor român măreţ,
De mult m-au dezvăţat de orice rugă, Ca să mă rog să fii mereu puternic,
Dar, la Rîmeţi, veni-voi să mă-nchin. Poporul meu de Daci şi de Rîmeţi!
40 Extrasă din Cartea de Aur a Mănăstirii Rîmeţ

69
20 AUGUST 1974
Preot Profesor Gheorghe CALCIU41
S-a scris cândva, într-un hronic stingher,

De geană de munte-nălţată semeţ,
De Duhul ce viu odrăsleşte-n Rîmeţ,
De dulcea minune crescută pe vale
De maici, de duhovnic, de fraţi şi de-o cale
Ce suie prin rugă şi spini către cer.
Tu vale, tu cântă, tu munte, te pleacă!

Ce mare-i puterea credinţei şi firii
Învrăjbite s-ostoaie când glasuri subţiri
Litania cântă, şi dulce Iisus,
Coboară cu spinii şi Harul de Sus,
Zidirea Creştină prin inimi s-o treacă.
Adesea, nevăzut, în chip întârzie

Clădind dinăuntru, biserici şi foc.
Sfinţit e văzduhul şi stare şi lor,
Păcatul aici se preschimbă-n cântare
Şi lacrima face virtutea mai tare,
Mai sfânt e suspinul, căinţa mai vie,
Fecioara Maria!
Şi dacă, prin veac, au scrâşnit suferinţi

Şi doruri de ţară în sânge s-au stins
Şi ochii în hohot pe Horia l-au plâns,
Mai dulce să cânte şi iarna şi vara,
Măicuţe sfinţite, sfinţiţii părinţi.
Când tremură luna pe cer străvezie,

Arhanghelii poză Rîmeţului fac,
Pe culme veghează o umbră de dac,
Tămâia şi ruga se-nalţă în sus,
Biserica-i cer şi pogoară Iisus
Întreg şi total în Euharistie,
Fecioară Marie.
41 Poezie extrasă din Cartea de Aur a Mănăstirii Rîmeţ

70
ÎNDURERARE
La Moartea Părintelui Dometie

6 Iulie 1975
Monahia Eudoxia MANOLACHE
Mănăstirea Rîmeţ
E un asfinţit de soare. Tresar munţii … ape … plaiuri …

Dangătul prelung de clopot amuţeşte orice graiuri.
În străvechea mănăstire a pătruns mare durere,
Mistuind din ram de suflet, pare-se orice putere.
Plâng poiene şi văzduhuri, plâng şi florile din glastre

Că se-nalţă către ceruri dorul dorurilor noastre.
Ne rămâne-n amintire trupul său sub ctitorie.
Ard făclii de ceară multe. E-o lumină caldă, vie …
Lacrimi curg peste mormântu-i. Mâine s-or preface-n flori.

Candele la capul crucii s-o veghem adeseori.
El ne cheamă blând, cucernic, visul să i-l împlinim,
La altar s-aducem jertfă, obştea sa s-o întărim.
Noi vom duce înainte astă flacără aprinsă,

Inima ne e de-avânturi şi de vise multe ninsă.
Dorurile legănate-n plaiurile strămoşeşti
Punte de argint sunt astăzi pentru inimi româneşti.
Eu mă strădui scump părinte, să însemn ce-ai spus mereu

Dar îmi simt ca niciodată, că e slab condeiul meu.
Inima îmi e o mare, prinsă-ntreagă în frământ.
Cât de dragă-mi e chilia ce închide flori în gând!
Cum ne pustieşte vântul – toamna – frunzele din pom

Tot aşa face şi moartea cu simţirile din om …
Vor cădea peste mormântu-ţi ploi şi frunze ruginii.
N-ai murit însă cu totul. Faptele-ţi vorbesc, sunt vii! …
71
DURERE PENTRU PĂSTOR
Monahia Ioanichia MARTIN

22 Septembrie 1975
Sfânt Sisoe, Sfânt cel Mare Cucule cât ai cântat

Chiar în zi de sărbătoare De ce nu ne-ai anunţat?
Şi-a luat un ucenic, Că-i pleca şi ne-ai lăsa,
Care cred că l-a iubit. Mai mult nu ne vei cânta.
Căci a fost ascultător Pe părintele Iubit

Şi-un mare predicator Dometie l-a numit
A cântat şi-a predicat Ce mult ne-a povăţuit
Dar puţini l-au ascultat. Nu e cuc obişnuit.
A strigat aşa de tare E o floare din altar

De s-a rupt harfa în cale Tânără plină de dar,
A strigat şi a fost bun E o floare din grădină
Până ce-a căzut în drum. Tânără fără de milă.
O! Dar ce minune mare E o floare dintre flori

Chiar la un apus de soare Trudită plină de sudori
Chiar în luna lui cuptor E o floare cum nu sunt
Când cucul e călător. Multe pe acest pământ.
Şi-a luat sborul în sus E Păstorul acela care

Chiar în braţe la Iisus Duce la oi de mâncare
Cucul sboară, ciripeşte Le-a cântat, le-a fluierat
Obştea stă şi tot jeleşte. Viaţa pentru ei şi-a dat.
Pe pământ cât a trăit E o floare cum v-am spus

Numai a tot ciripit Dusă-n braţe de Iisus
A vorbit şi-a tot cântat E o floare căutată,
Şi pe Domnul a lăudat. De lume mult regretată.
Şi pe maica lui Iisus Dar nu este numai floare

A iubit-o în mod nespus Ci-i şi stea strălucitoare
Maica Sfântă l-a iubit E luceafăr luminat
Şi în braţe l-a primit. Care din lume a plecat.
Dar moartea a fost haină Să gătească la sobor

L-a răpit fără de milă Şi tot omul ascultător
L-a răpit chiar din sobor Sfânt locaş în veşnicie
Neputând da ajutor. Amin, Doamne, Slavă ţie.
Cucul a plecat cântând

Noi am rămas toţi plângând,
Plânge obştea, plânge mama,
Plânge România-ntreagă.
72
ÎMI PARE CĂ DORM ÎNTRUNA!…
Sora Maria SCORŢARU

Duminică la asfinţit de soare
6 Iulie 1975
Gânduri la moartea Părintelui Dometie
Au trecut atâtea zile! În timpul Sfintei Liturghii,

Parcă nici nu au mai fost Ne privea mereu.
De când ne trăia pe lume În predică ne-a spus:
Bunul Părintele nost. „Astă noapte am avut
Îmi pare că dorm într-una! O mare descoperire!”
Şi când simt că mă trezesc, A venit cu noi la masă
Îl văd în tot locul; Şi ne învăţa frumos,
În biserică, la slujbă, Învăţături tot sfinte
La masă când ne vorbeşte Care ne erau de folos.
Din atelier ne cheamă După ce ne-am odihnit
La vreo ascultare de obşte. La drum iarăşi am pornit
Când aveam ceva de spus … Înainte de plecare
Stătea să ne asculte. Îmi dete ascultare,
Când munceam ceva din greu … Nu că dânsul a voit
El venea să ne ajute. Ci, aşa a fost rânduit
Ne citea ca dintr-o carte Ca să merg la ascultare
Inima noastră străpunsă Cu vacile la mâncare.
Şi dorea ca să ne şteargă Nu am zis nimic eu,
De mâhnirea cea ascunsă. Nu am zis nici da, nici ba.
Îmi pare că dorm într-una! Ultimile cuvinte
Şi, când simt că mă trezesc De mine auzite,
Tot îmi vine să bocesc. Acestea au fost,
În acea Duminică De la Părintele nost:
A venit, El mai târziu, „Până nu viu eu,
În biserică pustiu! Nu începeţi slujba”.
Îi era inima tristă Îmi pare că dorm într-una
Sfântul Maslu nu-l făcu Şi când simt că mă trezesc …
Acatistul începu. La Părintele gândesc:
Sora Gabriela zise Căci a fost şi nu mai este
Rugăciunile-ncepătoare, Adevărat ca-n poveste!
La tropar, ne-am încurcat, dar, Îmi pare că-l văd într-una
Părintele n-avu răbdare Şi când stau ca să-l privesc …
Repede din altar ieşi Nicăieri nu-l mai zăresc! …
Şi la strană El veni.
73
CÂNTECUL UNUI PĂSTOR
Sora Elena JURJ

Ianuarie 1988
Liniştea-nserării trece
Peste creasta munţilor,
Şi atâta pace-aşterne
În mănăstirea maicilor.
Cerul e îmbrăcat în stele,

Luna iese dintre nori
Şi revarsă mângâiere
Peste sufletul din noi.
Peste iarba din grădină,

Printre flori de trandafiri,
Sufletul ca-ntr-o lumină
Vede-atâtea amintiri …
Dinspre valea zgomotoasă

Tainic, se desprinde-un cânt;
Plânge salcia pletoasă
Legănându-se de vânt.
Plânge apa din izvoare,

Împletind în unda lor
Lacrimile-ncet spre vale
Ale noastre a tuturor.
Din cărarea care duce

Printre stânci în depărtări,
Se desprinde lin şi dulce
Cântecul unui Păstor.
Prin poienile din vale,

Păsări ciripesc cu dor,
Oile cu glas de jale
Cheamă pe păstorul lor.
74
ÎN GENUNCHI
Laura MANEA
Părinte Dometie, flacără şi stâncă,

Făcut-ai din sfânta-ţi credinţă adâncă
Schelă de ziduri mănăstireşti,
Liman pentru zbuciume omeneşti.
În numele Domnului şi-al Fiului Său

Schimbata-i tâlcul cuvântului „greu”,
Şi tot ce prea greu părea tuturor
Ţie-ţi era plăcut şi uşor.
Dar ştie doar Domnul prin câtă-nfrânare

Ai săvârşit această schimbare,
Şi ai simţit izvorând fericire
Din ascultare şi de sine jertfire.
De sub odăjdii, asudata-ţi dulamă

Cu aburi uşori, se zice, da seama
În iarna, de drumuri pe geruri cumplite
Pân’ la biserici în zări risipite,
Până în pragul atâtor altare

Unde-ai slujit, în nădejdea cea mare
Că vei păstori cu sârg şi dreptate
Smeritele maici, la Rîmeţ adunate.
Şi Domnul a vrut acest dor să-mplinească;

Rîmeţul e floare-ţi duhovnicească,
Floare de albă mucenicie,
Locul odihnei sub sfânta lui glie.
Citindu-ţi viaţa, cutremur mă prinde,

Dar pilda ei, mâna duioasă-mi întinde,
Şi lângă acei ce-ţi veghează mormântul
Mereu, în genunchi, trimite-mi-voi gândul!
75
MĂRTURII PE INTERNET
Fapte şi cuvinte de învăţătură
1. Acest neobosit călugăr şi preot al Bisericii lui Hristos a trăit o aleasă viaţă
duhovnicească, a vestit Evanghelia celor care n-o înţelegeau şi s-a jertfit cu trup şi
suflet pentru mântuirea altora. Timp de 20 de ani a mărturisit şi a apărat cu mult
zel credinţa ortodoxă în Transilvania lovită de secte, ca un adevărat apostol al
zilelor noastre.
2. Spun ucenicii săi că s-a nevoit mult în satele în care a slujit, pentru a aduce în
staulul Bisericii lui Hristos pe creştinii dezbinaţi, învăţându-i că toţi suntem una în
Hristos şi că avem o credinţă, un botez şi o patrie – împărăţia lui Dumnezeu.
Astfel a întors la Biserica mama pe mulţi fii rătăciţi.
3. Părintele Dometie mărturisea ortodoxia nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta căci
era un adevărat ucenic al lui Hristos. La cuvintele sale părinteşti adaugă multă
milostenie, rugăciuni cu lacrimi de zi şi de noapte, bunătate, răbdare, adâncă
smerenie şi totală dragoste. Prin acestea toate covârşea inimile credincioşilor,
câştiga pe cei slabi în credinţă, ruşina pe hulitori şi semăna peste tot bucurie,
unitate şi nădejde de mântuire.
4. Cuviosul Dometie era şi un neostenit slujitor al Sfântului Altar. Permanent zăbovea
în biserică, săvârşea cele sfinte cu mare credinţă, predica cu timp şi fără timp,
mustra şi mângâia pe toţi, nu lipsea niciodată de la Sfânta Liturghie şi ieşea de la
slujbă iluminat la faţă.
5. Spun iarăşi ucenicii săi că părintele Dometie era un duhovnic foarte căutat şi un
iscusit povăţuitor de suflete. Avea peste tot fii duhovniceşti care îl ascultau şi trăiau
după sfaturile lui. Mai ales în posturi şi sărbători veneau la mănăstire, se
spovedeau, primeau Sfintele Taine, cereau binecuvântare şi se întorceau mângâiaţi
la casele lor.
6. Cât timp a fost părintele Dometie preot misionar şi stareţ în Transilvania a înnoit
viaţa duhovnicească în fiecare lăcaş, bine chivernisind casa lui Dumnezeu. În orice
mănăstire în care slujea lăsa în urma biserici frumos împodobite, slujbe după
rânduială, chilii noi, numeroşi fii duhovniceşti şi multă dragoste şi armonie.
76
7. Ceea ce a încununat sufletul părintelui Dometie a fost activitatea sa duhovnicească

dusă până la jertfa de sine în Mănăstirea Rîmeţ din Munţii Apuseni. El este un
mare ctitor al acestui locaş străbun. În cele două decenii de nevoinţă şi răbdare, de
smerenie şi dăruire, de bucurii şi lacrimi la Rîmeţ, părintele Dometie a lăsat
monahismului românesc o obşte cu 40 de călugăriţe bine organizată, întemeiată pe
ascultare şi dragoste.
8. Spun fiii săi duhovniceşti că părintele Dometie era sufletul Mănăstirii Rîmeţ. Zilnic
săvârşea Sfânta Liturghie la care lua parte toată obştea. Zilnic era înconjurat de
călugări şi mireni, de sănătoşi şi de bolnavi, de tot felul de oameni care doreau să-l
vadă şi să-i vorbească. Iar el cu mare dragoste se jertfea pentru fiecare, mângâind,
odihnind şi hrănind pe toţi. Apoi împărţea tuturor cu bunăvoinţă ultima bucată de
pâine, ultimul loc de dormit, ultima cămaşa din chilie. Iar părintele, cu cugetul
împăcat, aţipea câteva ceasuri în biserică sau afară pe coridoare.
9. Părintele Dometie învăţa lumea şi pe călugăriţe cu multă autoritate duhovnicească,
dar în acelaşi timp cu blândeţe şi înţelepciune. Odată zicea către maici:
„Nu este lucru mare a face şcoala şi a spune multe cuvinte. Dumnezeu cere de la
noi fapte bune şi inimă curată”.
10. Altă dată iarăşi spunea către călugăriţe:
„Maicilor, să rupem legătura cu plăcerile păcătoase şi să ne vedem de sfânta
noastră călugărie. Că «cine pune mâna pe coarnele plugului şi se uită înapoi nu
este vrednic de Mine» - zice Mântuitorul (Luca 9, 62). Să se contopească inima
noastră cu inima lui Iisus Hristos. Să ardem pentru dragostea de Dumnezeu cum
arde o lumânare în sfeşnic. Apoi încheia cu aceste cuvinte: «Râvna Casei Tale,
Doamne, mă va mistui» (loan 2, 17) şi îndată începea a lăcrima”.
11. Zicea odată către ucenicii săi:
„Nimic în viaţa călugărului nu este mai de cinste şi mai odihnitor, decât să ştie a
face orice ascultare, fără cea mai naică cârtire”. Apoi încheia:
„Să mă credeţi că sunt fericit!”
12. Altă dată, iarăşi zicea:
„Dacă aş putea să-mi revăd tot scrisul meu l-aş rezuma la o singură frază:
«Crede, nădăjduieşte, smereşte-te şi iubeşte pe Iisus Hristos»! În puterea acestor
cuvinte stă toată taina mântuirii şi fericirii noastre”.
13. Pe călugăriţele din mănăstire aşa le învăţa:
„Maicilor şi surorilor, viaţa noastră trebuie să fie o continuă rugăciune. Sunt
nemulţumit de sfinţiile voastre că nu slujiţi şi nu cântaţi lui Dumnezeu cu mai
multă râvna. Că noi trebuie să ardem pentru dragostea Lui. Nu suntem pentru
rugăciuni lungi şi cu mintea împrăştiată. Ci să facem rugăciuni scurte. Dar în
acele momente fiinţa noastră, mintea, inima şi voinţa, să fie unite cu Dumnezeu
prin dragoste”.
77
14. Iarăşi le zicea:

„Cine crede că vine la mănăstire ca să trăiască mai comod şi fără griji, acela
greşeşte, neştiind scripturile vieţii călugăreşti, nici taina cea mare ce ancorează
viaţa la cer”.
15. Apoi adăuga:
„Nimbul de lumină în care se prezintă tot cadrul vieţii călugăreşti este
dumnezeiesc şi fericiţi sunt cei ce rămân în acest cadru până la sfârşit, fără nici
un compromis. Fericiţi sunt de trei ori că s-au făcut vrednici de cununa cea
neveştejită a slavei şi n-au trăit degeaba pe pământ. Ei sunt ca pomii răsădiţi la
marginea apelor. Pentru aceia se va odihni cu adevărat Duhul lui Dumnezeu şi
întreaga Sfânta Treime îşi va face locaş în sufletele lor”.
16. Zicea iarăşi părintele Dometie:
„Numai a unora ca acestora le este viaţa fericită, care din pruncia călugărească
s-au întraripat cu dumnezeiescul dar al curăţiei totale trupeşti şi sufleteşti.
Pentru ei nimic nu este greu, şi nimic necurat. Că zice Sfântul Pavel că pentru cei
curaţi toate sunt curate şi sfinte. Pentru ei nimic nu este greu, căci toate le pot în
Iisus Hristos care este veşnic cu ei; Domnul ne vrea să fim întregi ai Lui. Întregi
la minte şi întregi la trup”.
78
PĂRINTELE DOMETIE DE LA RÎMEŢ
VIAŢA DUHOVNICEASCĂ
Urmând cuvintele bunicului său: „nimic nu foloseşte dacă nu slujeşti Domnului”,

Părintele Dometie şi-a închinat întreaga viaţă acestei slujiri, împletind în mod exemplar
asceza şi rugăciunea cu munca creatoare. Ducea o viaţă aspră, se purta cu simplitate şi nu
păstra niciodată mai multe rânduri de haine. Dacă întâlnea oameni necăjiţi, le dădea
cojocul din spinare, ciorapii şi chiar încălţările. Era mulţumit când vedea în jur oameni
mulţumiţi. Dormea oriunde, chiar şi pe jos. Spovedea zile întregi, mulţumindu-se să
aţipească pe un scaun câteva minute. Când slujea la bisericile satelor din jur, unde nu erau
preoţi, străbătea câte 7-8 km peste dealuri şi văi, dornic să propovăduiască Cuvântul lui
Dumnezeu spre întărirea sufletelor credincioşilor. După Sfânta Liturghie, zilnic era chemat
pentru diferite servicii pe la casele moţilor, cum se obişnuieşte în Munţii Apuseni. Până
seara oficia 20-30 sfeştanii, urcând şi coborând poteci singuratice.
Se îngrijea de viaţa spirituală a măicuţelor din mănăstire, dovedind mult tact
duhovnicesc. Era preocupat ca ele să nu ducă lipsă nici de cele materiale; le încuraja şi le
îmbărbăta mereu în clipele grele de îndoială şi ispită, învăţându-le cum să se adapteze
vieţii călugăreşti aspre, fiindu-le permanent o pildă vie. Era mai mult vegetarian, afirmând
că hrana din carne tulbură spiritul şi înmoaie voinţa. Uneori spunea: „Dacă n-aş şti că
multe din măicuţe sunt şubrede cu sănătatea şi dacă ascultările călugăreşti n-ar fi aşa de
grele, v-aş propune să mâncăm numai vegetale. Poate vom ajunge şi la aceasta, când ne
vom mai uşura; atunci vom vedea ce ne va îndemna Cel Prea Înalt”.
Nu cunoştea odihna pe care ar fi meritat-o din plin. Trecea de la cele duhovniceşti la
lucrări gospodăreşti, fie săpând în grădină sau adunând lemne din pădure, fie împingând
roaba plină cu pietriş sau nisip, cot la cot cu muncitorii plătiţi ce lucrau la construcţiile din
incinta mănăstirii. Adeseori a fost văzut spărgând pinteni de piatră din munte sau
mânuind barosul, cu toate că nu era prea trupeş.
În ultimul an al vieţii sale, Părintele Dometie s-a şubrezit mult, ca urmare a
necontenitelor osteneli făcute fără cruţare. Drumurile obositoare, postul, neodihna,
slujbele fără nici un ajutor, cântarea plină de dăruire, afară şi în bisericile neîncălzite iarna,
privaţiunile de tot felul – au contribuit la îmbolnăvirea sa. Părintele a devenit tot mai
rezervat şi mai obosit, în contrast cu firea sa dinamică. „Ce va fi aceasta, fraţilor?”,
întreabă Părintele într-o predică ţinută în anul morţii sale. „Când am aţipit, am văzut un
mormânt gol, cu o cruce la capăt, iar eu eram pe marginea lui. Al cui va fi acest mormânt?”
79
Cu o săptămână înaintea sfârşitului său, predica zilnic, la fiecare masă şi prelungea ca

niciodată sfaturile duhovniceşti, căutând să stea de vorbă cu fiecare din obşte. În ziua când
a murit, a slujit Sf. Liturghie, iar după-masă a plecat într-o comună din apropiere,
împreună cu un grup de maici, pentru a aduce alimente rămase acolo din cauza unor
inundaţii. La un moment dat, pe când se întorceau, Părintele s-a lăsat uşor în genunchi, cu
ochii ridicaţi către cer, cu mâinile ca la rugăciune. S-a aşezat jos şi a intrat în comă. Era
către asfinţitul soarelui. La ora 24, inima sa a încetat să mai bată. Pe locul în care a
îngenuncheat a fost ridicată apoi o cruce. Până în ultima clipă, Părintele Dometie a fost el
însuşi ceea ce recomanda tuturor: „Aşa trebuie să ardem pentru Dumnezeu cu viaţa şi
fiinţa noastră, precum arde o lumânare în sfeşnic. Viaţa noastră trebuie să fie numai o
rugăciune”.
Monahia Eudoxia
Mănăstirea Rîmeţ, Alba
(Epifania nov-dec 1997)
80
DOMETIE (MANOLACHE)
DE LA ORTHODOXWIKI42
Viaţa mănăstirească în Transilvania nu era într-o stare înfloritoare, ca în Muntenia şi

în Moldova, realitate pe care o cunoştea atât din studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe
Române, cât şi nemijlocit, de aceea Părintele dorea să-şi închine puterea de muncă întăririi
credinţei ortodoxe şi unităţii naţionale. Părintele Dometie considera că nu putea să
slujească mai bine acestui ideal decât printr-o reînviorare a vieţii mănăstireşti din
Transilvania.
Din rândul tinerelor care veneau la Prislop şi Afteia, douăzeci şi trei de fete de pe Valea
Sebeşului s-au decis să intre în cinul monahal sub îndrumarea Părintelui Dometie. Cu
sprijinul lor, al părinţilor lor şi al unor credincioşi, Părintele a pus la cale construirea unei
mănăstiri în apropierea comunei Strungari-Sebeş. Pentru ca tinerele să înveţe viaţa
călugărească într-o mănăstire cu veche tradiţie monahală, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului
Antim Angelescu de la Buzău au fost primite, în anul 1952, la Mănăstirile Răteşti şi Barbu,
Părintele Dometie fiind închinoviat la Mănăstirea Ciolanu. Timp de trei ani a fost duhovnicul
lor, precum şi al vieţuitoarelor Mănăstirii Răteşti. Concomitent a fost numit director şi
profesor la şcolile monahale care funcţionau la cele trei mănăstiri. După ce au învăţat
rânduiala monahală, tipicul slujbelor şi muzica psaltică, după ce au absolvit şcoala monahală
şi s-au calificat în meseria de ţesătoare, au fost închinoviate la Mănăstirea Rîmeţ care tocmai
fusese transformată în mănăstire de maici, deoarece autorităţile bisericeşti şi de stat nu au
permis înfiinţarea proiectatei mănăstiri pe Valea Sebeşului. Părintele Dometie a întâmpinat
multe dificultăţi până să ajungă, ca duhovnic, la Rîmeţ, atât din partea Prea Sfinţitului
Antim, care nu dorea ca el să plece din eparhie, cât şi din partea Prea Sfinţitului Nicolae al
Clujului, care cunoştea sălbăticia ţinutului Rîmeţ şi sărăcia locuitorilor.
La 1 martie 1959 este numit preot-duhovnic la Mănăstirea Rîmeţ şi parohia Rîmeţ-
Sat, după ce a trebuit să rămână câtva timp la Mănăstirile Piatra-Fântânele şi
Dragomireşti. Viaţa Părintelui Dometie este strâns legată de obştea Mănăstirii Rîmeţ. În
primii ani ai înjghebării mănăstirii, Părintele şi cele 40 de vieţuitoare au îndurat multe
neajunsuri: chilii puţine, un atelier necorespunzător, lipsa hranei, a îmbrăcăminţii şi a
medicamentelor. În anul 1960, luna mai, în urma decretului 410, maicile au fost nevoite să
plece pe la casele părinţilor sau să lucreze în lume, mănăstirea fiind desfiinţată.
42http://ro.orthodoxwiki.org/Dometie_%28Manolache%29; http://carti.crez.ro/pateric-românesc/
arhimandritul-dometie-manolache/; www.crez.ro
81
Această pribegie a durat până în 1969, timp în care cea mai mare parte din ele au
lucrat într-o secţie de covoare ce aparţinea Cooperativei Record din Aiud. În tot acest timp,
Părintele Dometie şi-a întărit obştea risipită în ţară, direct sau prin scrisori, iar maicilor
din Aiud le-a cumpărat două case în care să locuiască împreună. Mănăstirea Rîmeţ a fost
transformată în cabană şi bufet, maicile reuşind să se întoarcă întâi ca civile, cu secţia de
covoare, fiind chiriaşe şi locuind împreună cu turiştii. Părintele reuşeşte să construiască o
cabană în care o mută pe cea din incinta mănăstirii. Toate edificiile pe care le-a făcut aici
au fost făcute cu asumarea unor riscuri, unele fiind construite fără acte: atelierele de
covoare, arhondaricele, trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric şi a apei
potabile, cele două case parohiale. A sădit o livadă, a instalat o stupină, a amenajat un lac
de peşte. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi şi a ajutat la înfiinţarea
muzeului. A introdus cursa pe Valea Mănăstirii, plătind biletele multă vreme pentru ca
linia să fie rentabilă.
Pe lângă activitatea administrativă şi gospodărească, Părintele Dometie a acordat o
importanţă deosebită studiului. În anul 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în teologie,
la Institutul Teologic din Bucureşti, pe care le-a terminat cu media 10, cu o lună înainte de
sfârşitul său fulgerător.
Părintele Dometie a murit într-o duminică, pe data de 6 iulie 1975. În cuvântul rostit
la înmormântarea sa, Prea Sfinţitul Emilian Birdaş sintetizează personalitatea
duhovnicească a Părintelui: “Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă
jertfelnicie, altruist gospodar de o mare capacitate... şi-a dat necontenit silinţa pentru a
îmbogăţi, lărgi şi aprofunda, în toate fibrele fiinţei păstoriţilor săi, conştiinţa dăruirii de
sine pentru interesele obştei, pildă dându-se, din belşug, ca unul care toată viaţa a ars
pentru ideea dăruirii de sine... Cel mai viu şi mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce
este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vieţii sale, după puterile noastre”.
Semne şi minuni ale unei scurte vieţi
Despre minunile şi faptele de seama ale părintelui Dometie, Părintele Varsanufie

istoriseşte: "Eram amândoi chemaţi la o cununie în Loman şi mergeam prin pădure. Eu
eram obosit, căci nu prea dormisem în acea noapte şi am rămas mai la urmă, cu Părintele
Dometie, cam la vreo 150 de metri în faţa mea. La un moment dat s-a strecurat printre
oameni, a venit la mine şi m-a întrebat: «Eşti obosit?» I-am răspuns că da. Atunci a zâmbit,
şi-a pus mâna peste mine, apoi a plecat. Şi, în clipa aceea, mi-a dispărut toată osteneala,
simţindu-mă atât de uşor, încât am mai continuat drumul încă vreo 15 kilometri”.
Părintele Dometie povestea maicilor de la Rîmeţ: „Era prin 1949, pe când mă aflam
la Mănăstirea Prislop. Citeam Acatistul Sfântului Spiridon şi, pe la condacul al VI-lea, am
simţit în gură o dulceaţă mai dulce ca mierea, ceva inexprimabil. Dulceaţa aceea a durat
o lună întreagă şi a dispărut doar în clipa în care am destăinuit această poveste”.
82
Părintele Dometie s-a ocupat şi de restaurarea bisericii vechi şi a ajutat la înfiinţarea

muzeului. Pe lângă activitatea administrativ-gospodărească, Părintele Dometie a acordat o
importanţă deosebită şi studiului. În anul 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în
Teologie, la Institutul Teologic din Bucureşti, pe care le-a terminat cu media 10, cu o lună
înainte de sfârşitul său fulgerător. A murit într-o duminica, pe data de 6 iulie 1975. În
cuvântul rostit la înmormântarea sa, Prea Sfinţitul Emilian sintetizează personalitatea
duhovnicească a Părintelui: „Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă
jertfelnicie, altruist, gospodar de o mare capacitate... şi-a dat necontenit silinţa pentru a
îmbogăţi, lărgi şi aprofunda, în toate fibrele fiinţei păstoriţilor săi, conştiinţa dăruirii de
sine pentru interesele obştei, pildă dându-se, din belşug, ca unul care toată viaţa a ars
pentru ideea dăruirii de sine... Cel mai viu şi mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce
este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vieţii sale, după puterile noastre”.
ATENŢIE! Se repetă!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Monahia Eudoxia
Mănăstirea Rîmeţ, Alba
Pagini realizate de Fabian Anton
83
CASA MEMORIALĂ43
Localitatea Tîrlele, comuna Filiu Ianca, adresa de corespondenţă: Primăria oraşului

Ianca, Judeţul Buzău.
Ideea înfiinţării Casei Memoriale „Părintele Dometie”, îi aparţine Prea Sfinţitului
Părinte Episcop D.D. Casian Crăciun, al Dunării de Jos.
Casa părintească a fost demolată întrucât era foarte veche, construindu-se la o
distanţă de circa 50 m, o altă casă, în anul 1955, pentru mama Părintelui Dometie, Filofteia
Manolache. După decesul acesteia, casa rămâne moştenire familiei părintelui Mihai şi
Valentina Manolache. Aceştia au făcut lucrări de îmbunătăţire, consolidând-o în vederea
transformării ei în Casa Memorială, pentru perpetuarea amintirii Părintelui Dometie.
Familia Manolache, împreună cu Maica Eudoxia Manolache, sora părintelui Dometie
de la Mănăstirea Rîmeţ, din Transilvania, unde-şi doarme somnul de veci Părintele
Dometie, au expus aici obiecte, documente, cărţi, veşminte, fotografii memoriale, pentru
care s-a întocmit un inventar cuprinzător. Printre exponate se numără: un tulnic, o vază
bătrânească, o icoană pe sticlă, veşmintele Părintelui Dometie, covoare vechi, sfeşnice,
fotografii familiale ale părintelui, diplome de studii în xerocopie, cărţi cu privire la viaţa
părintelui, etc.
În data de 30 octombrie 2001, a avut loc binecuvântarea şi Sfinţirea Casei Memoriale.
A fost o serbare de suflet şi de simţire românească rar întâlnită prin părţile acestea.
43http://www.4women.ro/CASA_MEMORIALĂ_A_ARHIMANDRITULUI_DOMETIE_MANOLACHE-
n4990.html
84
PĂRINTELE DOMETIE MANOLACHE DE LA MĂNĂSTIREA RÎMEŢ44
CĂLUGĂRIA ASCETICĂ, MISTICĂ ŞI CONTEMPLATIVĂ
Călugăria mistic-contemplativă
Despre cele 3 feluri de viaţă monahală
Mai înainte de a vorbi despre călugăria mistic-contemplativă, voim să arătăm pe scurt

de câte feluri este viaţa monahală sau călugărească din punct de vedere al organizării sau al
trăirii exterioare. În această privinţă, Sfinţii Părinţi au împărţit viaţa monahală sau
călugărească în trei cinuri sau rânduieli:
• în petrecere pustnicească (anahoretismul)

• în vieţuirea a doi sau trei de un cuget
• în viaţa de obşte.
Viaţa pustnicească cere îndepărtarea de oameni, în pustie, cu punerea nădejdii de
mântuire a sufletului, de hrană, de haină şi de toate nevoile trupeşti numai în Dumnezeu.
Convieţuirea cu unul sau doi fraţi de un gând trebuie să se săvârşească sub povaţa
unui bătrân experimentat în ale Sfintei Scripturi şi în viaţa duhovnicească, căruia ucenicii
îi sunt datori cu supunere deplină şi ascultare.
Viaţa de obşte, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, începe de la convieţuirea,
după pilda Mântuitorului şi a Apostolilor Lui, a nu mai puţin de 12 fraţi şi poate creşte
până la un număr mare de vieţuitori, ce pot aparţine mai multor naţii. Toţi fraţii adunaţi în
numele lui Hristos trebuie să aibă o inimă, un cuget şi o dorinţă de a lucra împreună
pentru Domnul, prin împlinirea dumnezeieştilor porunci, şi de a-şi purta sarcinile unii
altora, întru frica lui Dumnezeu, având în fruntea obştii un stareţ şi povăţuitor, o căpetenie
a mănăstirii, priceput în tâlcuirea Sfintei Scripturi şi capabil de a povăţui şi cu cuvântul şi
cu fapta. Acestui povăţuitor fraţii îi datorează supunere ca Însuşi Domnului, prin tăierea
desăvârşită a voinţei lor şi a hotărârii lor, adică întru nimic împotrivindu-se poruncilor lui
şi învăţăturii lui, dacă acestea vor fi conforme cu poruncile dumnezeieşti şi cu învăţătura
Sfinţilor Părinţi.
Despre toate aceste trei feluri de viaţă călugărească avem mărturie în Sfânta
Scriptură. Care însă din aceste trei feluri de monahism este de preferat?
44 http://biserica.org/Publicaţii/1994/NoIV/02_index3.html
85
Marele dascăl al vieţii călugăreşti, Sfântul Ioan Scărarul, o recomandă pe cea de

mijloc, numită calea împărătească. Acesta ne sfătuieşte a nu intra în viaţa de obşte, nu
pentru că nu ar fi folositoare, ci pentru că cere o mai mare răbdare. Calea de mijloc, zice el,
are acea îndemânare că nu cere răbdare prea mare, trebuind să te supui unui bătrân şi la
unul sau doi fraţi. Dimpotrivă, în obşte trebuie să te supui nu numai stareţului, ci şi întregii
frăţimi, suferind de la ei certări, reproşuri, ocări, să fii praf şi cenuşă sub picioarele tuturor
şi ca un rob cumpărat pe bani, slujind tuturor, cu smerenie şi cu frică de Dumnezeu.
Faţă de aceasta şi cea de mijloc, vieţuirea singuratică, în pustie, cere tărie îngerească, şi
noul începător, mai ales cel biruit de patima mâniei şi a mândriei, a zavistiei şi a îngâmfării,
să nu îndrăznească a face vreun pas spre această vieţuire pustnicească. Acel ce îndrăzneşte se
expune, prin îndrăzneala sa, mâniei lui Dumnezeu. Asemenea unui oştean neîncercat,
nedeprins fiind în viaţa de obşte şi neştiind să ţină în mâini sabia cea duhovnicească, şi fuge
totuşi de oştenii încercaţi ai lui Hristos ca să intre în luptă cu vrăjmaşul demon, în loc de
biruinţă dobândeşte, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, înfrângerea. Istoria monahismului ne
arată că printr-o astfel de vieţuire încăpăţânată şi fără rânduială, o mulţime de monahi s-au
pierdut, fiind ademeniţi de diavol şi întunecaţi la minte.
Viaţa de obşte însă este rădăcina adevăratei vieţi călugăreşti, aşezată pe pământ
pentru oameni de Însuşi Iisus Hristos, dându-ne pildă a unei astfel de vieţi obşteşti în
persoana Sa şi a celor 12 Apostoli care s-au supus întru totul, ştiind dumnezeiasca
ascultare care este virtutea de căpetenie a puterilor cereşti.
Tot ea a fost şi temelia vieţii fericite a celor dintâi oameni din rai, iar când a fost
pierdută de oameni, Fiul lui Dumnezeu a statornicit această virtute făcându-Se ascultător
Părintelui Său ceresc până la moarte. Prin ascultarea Sa, El a vindecat neascultarea noastră
şi a deschis Calea celor ce cred într-Însul şi se supun poruncilor Lui. Urmând Domnului în
Biserica primară, opt mii de creştini au trăit obşteşte, nesocotind nimic al lor şi având toate
de obşte. Şi pentru o astfel de vieţuire ei s-au învrednicit să dobândească un suflet şi o
inimă. Nici un fel de vieţuire nu aduce omului o mai mare propăşire şi nu-l izbăveşte de
patimile sufleteşti şi trupeşti ca viaţa de obşte în fericită ascultare. În viaţa de obşte,
datorită smereniei ce se naşte din ascultare, se poate ajunge la desăvârşita curăţenie.
Ascultarea este legată de viaţa obştească cum este legat sufletul de trup. Ea este scara cea
mai scurtă către cer, având numai o singură treaptă: tăierea voii. Cel ce cade din ascultare
cade de la Dumnezeu.
Viaţa monahală este, după menirea ei, cât şi după însuşirile ei, o viaţă lăuntrică şi de
mare preţ, deoarece scopul principal este grija pentru mântuirea sufletului. Chemarea
călugărilor nu constă în lupta cu duşmanii din afară, nici în succesele din viaţa materială şi
nici în activitatea în mijlocul oamenilor, cu scopuri pur pământeşti, ci în lupta cu duşmanii
lăuntrici ai mântuirii, luptă care se dă în lăcaşul tainic al sufletului. Izbânzile din viaţa
morală, lucrarea duhovnicească pe cea mai înaltă treaptă – iată în ce constă viaţa
călugărului. Realizările pe acest tărâm rămân în mare parte cunoscute numai lui
Dumnezeu, Care pe toate le vede.
86
În primele veacuri ale erei creştine, când monahismul se dezvolta vertiginos în pustiul
Egiptului, el a uimit lumea prin modul de viaţă opus celui laic, şi mulţi adunau mărturii
despre pustnici şi le descriau modul de viaţă. Din aceste descrieri se alcătuiau Patericile,
Lavsaicoanele, Grădinile duhovniceşti. Vizitatorii pustnicilor erau oameni de bună
credinţă, care, venind la ei după un sfat, au consfinţit în scris aceste cuvinte de învăţătură,
precum şi faptele de evlavie ale părinţilor din vechime. Astăzi se întâmplă invers: viaţa
monahală este un fenomen obişnuit, nu se consideră o mare ispravă aceea că oamenii,
lepădându-se de legăturile familiale şi sociale, de plăcerile vieţii, se închid între pereţii
unui oarecare aşezământ monahal, nu consideră nici un merit deosebit faptul că monahul
petrece majoritatea timpului din cursul zilei la slujbele din biserică şi în rugăciune,
supunându-se rânduielilor aspre din mănăstire, în privinţa mâncării şi a ascultării
necondiţionate faţă de stareţ (egumen), urmând smerit chemării sale şi necunoscut de
nimeni. Vizitatorilor mănăstirii li se vorbeşte despre aşezarea lor, rânduieli ale slujbelor
din biserică, dar viaţa duhovnicească a călugărului le rămâne ascunsă.
Dacă în fiecare mănăstire s-ar aduna date despre călugări deosebiţi şi s-ar păstra în
arhiva mănăstirii, atunci lista asceţilor ar fi mai deplină şi mulţi şi-ar schimba părerile
greşite despre monahism
În mănăstire, însăşi viaţa obişnuită a călugărului de zi cu zi este o luptă
duhovnicească. Numai hotărârea sinceră şi fermă de a sluji întru totul lui Dumnezeu,
pentru mântuirea sufletului său, îi poate determina pe fiecare din aceşti inşi să intre în
mănăstire, afierosindu-şi întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu. Oricine vine la mănăstire
locuieşte la început în calitate de închinător şi, după sfatul stareţului sau superiorului, mai
târziu îşi va alege un părinte duhovnic căruia i-ar putea încredinţa viaţa sa duhovnicească,
apoi este primit în rândul fraţilor. Nimeni din cei veniţi nu e tratat preferenţial. Toţi
consumă aceeaşi hrană, poartă aceeaşi îmbrăcăminte, fără excepţie ies la lucru. Se ţine
seama de starea fizică a fiecăruia; celor slabi li se dau îndeletniciri mai uşoare. Muncile
variate şi nu prea plăcute învaţă sufletul să fie supus şi smerit.
Ziua tunderii e o zi de biruinţă duhovnicească, atât pentru cel ce se tunde, cât şi
pentru ceilalţi fraţi, deoarece e cu neputinţă să nu se bucure călugării văzând că se adaugă
la numărul lor un adevărat rob al lui Dumnezeu. De acum poate să se veselească cel tuns în
monahism, căci s-a învrednicit, după atâtea osteneli, de împlinirea dorinţelor sale sincere.
Şi inima celui de faţă se va umili, lepădându-se de lume şi de toate plăcerile ei, primind
voturile fecioriei, sărăciei şi ascultării, luând jugul lui Hristos.
Epifania nr. 4 / 1998
87
DESPRE FECIORIE
De la asceza individuală creştină, bazată pe cuvintele Mântuitorului: „Dacă vrei să fii

desăvârşit, mergi, vinde toate câte ai, iar preţul lor dă-l săracilor şi vei avea comoară în
cer, apoi vino şi urmează-Mi Mie” (Luca 18, 18) şi „tot cel ce va lăsa pentru Mine şi
pentru Evanghelie casă, fraţi, surori, tată, mamă, copii şi părinţi, însutit va fi răsplătit”
(Marcu 10, 29-30), s-a ajuns la asceza monahală sau călugăria ascetică. De la nevoinţele
sfinte practicate în lume de creştinii zeloşi, ca sărăcia de bună voie, castitatea şi înfrânarea
de la orice plăceri ce ţin de veacul acesta, supunerea şi pocăinţa, s-a trecut la călugăria
ascetică, şi de aici s-a ajuns la călugăria mistic-contemplativă, când nevoitorul, uitând de
tot ce ţine de lumea aceasta, până şi de cele mai elementare trebuinţe ale existenţei fiinţei
sale, se dedică rugăciunii şi meditaţiei contemplative.
În viaţa ascetică se practică în chip deosebit (...) fecioria sau castitatea, după cuvintele
Mântuitorului: „Sunt oameni care au renunţat de bună voie la plăcerile simţurilor pentru
Împărăţia cerurilor, dar nu toţi pot cuprinde cuvântul acesta, ci numai cei cărora li s-a
dat. Cel care poate să cuprindă, să cuprindă” (Matei 19, 11-12). Acest angajament solemn,
vot sau făgăduinţă, trebuie ţinut cu toată străşnicia, aşa cum sfătuiesc Sfinţii Părinţi.
Clement Alexandrinul zice că cel ce s-a făgăduit acestei juruinţe sfinte să stea deoparte de
lumea păcatului şi să se ferească de legătura cu omul rău. Tot acest Sfânt Părinte îi
numeşte pe asceţi „aleşi între aleşi” şi-i laudă pe cei ce-şi pun viaţa lor în siguranţă şi la
adăpost de furtunile lumii. Un scriitor bisericesc, Tertulian, le sfătuieşte pe fecioare să stea
cu totul rezervate de lume, iar Sfântul Ciprian nu găseşte pe nimeni în lume căruia să-i
adreseze cuvinte mai frumoase şi mai sfinte, decât pe ele. Auziţi: „Ascultaţi-mă,
fecioarelor, ascultaţi-mă ca pe un părinte, ascultaţi-mă pe mine care vă sfătuiesc cu
toată sinceritatea la ceea ce este de folos sufletului vostru. Fiţi aşa cum v-a plăsmuit
Dumnezeu, Făcătorul a toate, fiţi nevinovate aşa cum aţi ieşit din mâna Părintelui ceresc,
purtaţi în voi un chip nevinovat, o înfăţişare plină de bună-cuviinţă. Sârguiţi-vă să fiţi
mereu aceleaşi care aţi început deja să fiţi. Sârguiţi-vă să deveniţi chiar din această lume
ceea ce veţi fi în cealaltă, îngeri ai lui Dumnezeu şi mirese prea-alese ale Mântuitorului
nostru. Marea voastră răsplătire vi se păstrează în veşnicie, ca un mare dar al virtuţilor,
căci fecioria este cea mai mare slujbă adusă lui Dumnezeu”.
88
„Strâmtă şi spinoasă”, zice Domnul, „este calea care duce la viaţă”. Toţi mucenicii au
străbătut această cale grea. Adevăratele fecioare merg cu hotărâre, fără să şovăie o clipă
sau un pas, iar drepţii nici nu se clintesc de la calea sfântă pe care şi-au ales-o. Cel dintâi
fruct, de o sută, este recolta sângelui mucenicesc, cel de-al doilea, de şaizeci, este al nostru.
Deci după cum mucenicii nu îşi fac nici un gând de a-şi proteja trupul şi nici o tocmeală cât
de neînsemnată în lupta lor, tot aşa să fie şi la voi (a căror răsplătire este de al doilea grad)
şi să aveţi o răbdare statornică.
Epifania nov-dec 1997

Itinerarii duhovniceşti în Ardeal45
45 http://http://www.credinta-ortodoxa.ro/spip.php?article329
89
STÂNCILE DUHULUI DE LA RÎMEŢ (2)
Toate încercările românilor în vederea dobândirii libertăţii religioase au rămas fără

nici un rezultat, în cele din urmă aceştia s-au răsculat fiind conduşi de călugărul Sofronie
de la Cioara. Această răscoală a fost considerată ca o biruinţă deplină a Ortodoxiei în
Ardeal, căci sute de sate au părăsit uniaţia. Din această cauză necruţătoarea împărăteasă a
Imperiului Austro-Ungar, Maria Tereza, a trimis în Transilvania, în anul 1761, pe generalul
Bukow cu o armată, având misiunea de a înăbuşi orice mişcare împotriva uniaţiei. Bukow a
distrus cu tunurile peste 150 de biserici ortodoxe între care şi Rîmeţul. Pe firele îngălbenite
ale unui Octoih un călugăr nota lapidar: „scris-am eu Silvestru monachu când au stricat
necredincioşii mănăstirea de la Rîmeţ şi cea de la Geoagiu, la anul 1762, în august 20,
într-o zi de sâmbătă spre pieirea lor”. Mănăstirea a fost refăcută, dar la puţin timp după
aceasta, o nouă furtună se abate asupra ei. Stăpânirea străină pedepseşte pe călugării şi
credincioşii din jurul Rîmeţului, care au participat la răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan,
cu o nouă stricare a mănăstirii, în luna decembrie, 1785. În urma stăruinţelor depuse de
localnici, biserica se reface abia în 1792, dar ca biserică de mir, credincioşii o considerau
însă tot ca mănăstire numind-o „maică” a celor şapte biserici de pe Valea Rîmeţului.
Pentru Biserica Ortodoxă Română din Transilvania condiţiile grele, abuzurile, asupririle
nu au mai contenit până în anul 1918 când s-a constituit statul naţional unitar: După
realizarea unităţii statale zeci de preoţi şi mii de credincioşi uniţi au revenit la ortodoxie
sub cârmuirea duhovnicească a patriarhului Iustinian Marina. Dar suferinţele mânăstirii
nu se terminaseră, întreaga viaţă bisericească din România este lovită fără milă de regimul
comunist ateu. Mânăstirile au fost desfiinţate, biserici dărâmate, preoţi, monahi,
credincioşi închişi, bătuţi, omorâţi, istoria falsificată, 45 de ani de beznă grea. Mănăstirea
Rîmeţ este desfiinţată în anul 1959, maicile fiind alungate din nou şi silite să se îmbrace
civil. După multe încercări şi urmăriri amare, s-au strâns la Aiud şi au organizat o secţie de
ţesut covoare. În toţi aceşti ani grei maicile au fost sprijinite de părintele duhovnic
Dometie Manolache, al cărui mormânt se află în curtea mănăstirii.
Părintele Dometie ne apare în continuitatea cea mai apropiată a Sf. Ghelasie,
adăugându-se frumos şi cu cuviinţă înaintaşului său întru sfinţenie. „Un mare duhovnic,
mort prea devreme, dar aproape canonizat de cei care l-au cunoscut a fost Dometie
Manolache de la Mănăstirea Rîmeţi” (Mitr. Antonie Plămădeală). O caracteristică
definitorie a părintelui este aceea că, probabil ca nimeni altul, a îmbinat slujirea
călugărească cea mai aspră cu slujirea totală a lumii. O lume în care înţelegea să iasă şi să i
90
se pună la dispoziţie ... „Mănăstirea nu se mai mărginea la hotarele ei, ci irumpea în

lume. O zonă întinsă se revendica duhovniceşte de la ea. Într-un fel, Părintele Dometie
dăduse o ţinută călugărească întregului spaţiu «... mocanii îl ţineau în inimă ca pe un
sfânt, ceea ce putem fi convinşi că a şi fost».” (Costion Nicolescu – Duhovnici români
contemporani). A fost un neobosit luptător pentru credinţă, sfârşitul acestuia fiind al unui
sfânt: „A urcat încet dealul din faţa bisericii parohiale. Chiar în dreptul ei, în faţa
Sf. Altar unde a slujit atâţia ani, vorbind până în ultima clipă, s-a lăsat uşor în genunchi
cu ochii ridicaţi spre cer, înclinându-se pe o parte. A înghiţit de două ori şi şi-a dat
sufletul. A fost conştient până la ultima suflare, căci s-a lăsat pe partea dealului şi nu
spre malul râului, riscând să cadă în apă. A lăsat din mâini povara cu alimente pentru
obşte pe care a cărat-o de la Geoagiu, numai în momentul ultimei îngenunchieri”. Aşa a
fost sfârşitul călătoriei Arhim. Dometie Manolache pe Golgota acestei vieţi. „Eu cred că a
murit fără de trup/Nu mai era nimenea acasă/Şi sufletul prin moarte l-a trecut/ Cum
trece prin râu în braţe o mireasă.” (Ioan Alexandru – Dometie de la Rîmeţi). A fost în
toate ale bisericii un combatant de linia întâi, neprecupeţindu-şi forţele, mereu
expunându-se, mereu gata de jertfa supremă. Părinţii care i-au urmat, Ioachim Popa şi
Filotei Stoica, păstrează ceva din chipul duhovnicesc al predecesorului lor, de la statură şi
agilitate până la implicarea în rugăciune, muncă fără preget, smerenie, iubire şi slujire de
Dumnezeu şi de oameni milostivire. Dumnezeu a auzit ruga maicilor, acestea s-au întors la
mânăstire în anul 1969, dar nu şi pentru a-şi relua rânduiala călugărească, ci pentru a face
o secţie de covoare şi cu fetele din satele de moţi din judeţul Alba. În 1972 s-a redeschis
Sfânta Mânăstire care cunoaşte o perioadă de înflorire în urma muncii şi rugăciunii
maicilor, care culminează cu sfinţirea noii Biserici şi canonizarea Sfântului Ierarh Ghelasie
în 1992.
Atâtea suferinţe şi prigoane Dumnezeu le-a binecuvântat arătându-şi mila Lui faţă de
neamul nostru prin păstrarea nealterată a credinţei ortodoxe pe aceste meleaguri.
Privind încă o dată crestele dârze ale munţilor, înţelegem parcă mai limpede mărturia
acestor sfinte locuri, cu chipuri de oameni sfinţi, coborâţi din pagini de Pateric. Aşa au ştiut
românii ardeleni să trăiască demn sub soare: crezând în Dumnezeu, neclintiţi ca stâncile şi
luptând pentru credinţă.
Am evocat aceste evenimente istorice, gândindu-mă la tinerii cărora li s-a predat o
istorie falsificată, o înşiruire seacă de evenimente a căror importanţă, profunzime şi
complexitate s-a evitat a se sublinia. E necesară cunoaşterea adevărului istoric pentru a nu
mai repeta greşelile trecutului şi pentru a ne regăsi pe noi înşine, a ne redefini, a ne afla
locul nostru sub soare.
Ana-Maria CUŢULAB
Sâmbătă, 12 ianuarie 2008
91
RÎMEŢ - CRUCEA PRIGOANELOR46
Pe cine să mai mire în ziua de astăzi că multe mănăstiri din Transilvania sunt agăţate
de munţi, învelindu-i ca o hlamidă a harului? Camuflate în desimea codrilor sau agăţate
de-a dreptul pe stâncării inaccesibile, aceste „zone libere” ale Răsăritului creştin puteau
respira slobode numai la periferiile sofisticatei civilizaţii imperiale. Adică acolo unde se
terminau drumurile oamenilor şi unde începeau doar căile Domnului...
Dubla apocalipsă a monahului Silvestru Pârâul Geoagiu a săpat în munţii Trascăului
un coridor îngust. Ce răbdare, ce sfidare a nemişcării, a încremenirii bolovănoase! O apă
firavă şi-a găsit modul de exprimare, croindu-şi drum printre erele geologice, cu mult
curaj. Acest exemplu o fi mişcat şi inima celor dintâi eremiţi (Rîmeţ vine de la eremit,
sihastru) care şi-au aşezat matca de-a lungul acestei ape, cu multe secole în urmă. Aici, pe
prundişul îngust, s-a ridicat o bisericuţă simplă, asemănătoare cu cele de la Densus,
Santa-Maria Orlea ori Strei. Lungă de 12 m, înaltă de 18 m, bisericuţa este ridicată aproape
brutal, din piatră de cariera. O construcţie „urgentă”, un avanpost al credinţei drept
măritoare, al cărei act de naştere pare a fi anul 1377, luna iulie, ziua 2. Arhiepiscopul
Ghelasie şi-a dat încuviinţarea pentru ridicarea acestei zidiri. De-a lungul istoriei, mai
mulţi domnitori munteni au ocrotit sfântul lăcaş: Radu cel Mare – ctitorul Mănăstirii
Dealu, sau Mihai Viteazul – cel care a înmănunchiat primul fiinţa istorică a treimii
neamului românesc.
Pentru mănăstire, secolul 18 este cel al distrugerii poruncite de Maria Tereza,
eveniment consemnat lapidar într-un Octoih: „...scris-am eu, Silvestru monahul, când au
stricat necredincioşii mănăstirea de la Rîmeţ şi cea de la Geoagiu, la anul 1762, în august
20, într-o zi de sâmbătă, spre pieirea lor”. Grabnic refăcută, este la fel de grabnic distrusă,
din nou, după răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, în 1785. Culmea, acelaşi Silvestru,
martor încremenit, consemnează nenorocirea. Un călugăr care a avut parte, în scurta sa
viaţă, de o dublă apocalipsă...
Se repară cu greu în 1792, dar numai ca biserică de mir. Rămâne însă în inima
localnicilor ca mănăstire, „maică a celor 7 biserici de pe valea Rîmeţului”.
În 1940 se reia pravila monahală, în 1955 maicile iau locul călugărilor, iar în
1959-1960 obştea este risipită prin Decretul comuniştilor. Totuşi maicile nu părăsesc locul,
se pripăşesc prin Teiuş şi Aiud, înfiinţează o secţie de covoare. În 1969 li se permite să
revină în jurul mănăstirii, dar numai îmbrăcate civil, „pentru a întări secţia de covoare
46 http://www.crestinortodox.ro/Rîmet_crucea_prigoanelor-360-80.html
92
lucrate manual”. La începutul anului 1972 s-a autorizat reînfiinţarea mănăstirii, sub
conducerea maicii stareţe Ierusalima Ghibu. În tot acest timp, suflul duhovnicesc a fost
ţinut în viaţă de marele călugăr, jertfelnicul Dometie Manolache, cel căruia, mai mult ca
sigur, generaţiile viitoare i se vor ruga ca unui sfânt... şi duhul sfântului se purta peste
ape...
Între anii 1925-1928 au avut loc pe valea Geoagiului mari revărsări de ape. Bisericuţa
veche plutea literalmente ca o corabie bătrâna peste malurile şi bolovănişurile
ameninţătoare. O dată ce s-a mai potolit urgia, cei de faţă au constatat înmărmuriţi că pe
pervazul de la altar se odihnea cuminte un cap. Un craniu - pesemne al vreunui călugăr
mutat de multa vreme la Domnul. Intuind un semn ceresc, oamenii au aşezat cu evlavie
craniul într-o raclă, în incinta bisericii. Al cui era, nu ştiau, dar o bănuială plutea în jurul
misterioasei descoperiri. Într-o zi îşi face apariţia la Rîmeţ o străină, o fată tânără, venită
– spunea ea – tocmai din Maramureş. Mai precis, din Negreşti-Oaş. O chema Maria şi a
avut o vedenie, prin care i s-a arătat Rîmeţul şi numele celui care avea să o scape de
demonii ce-o chinuiau de atâta timp. Fata cade în genunchi la racla din biserică şi, după o
luptă crâncenă cu diavolul, care a durat câteva zile, este eliberată. Autorul acestei
exorcizări? Evident, darul lui Dumnezeu, dar prin lucrarea şi descoperirea Sfântului
Ghelasie, arhiepiscopul transilvănean de secol 14.
O relicvă a harului
Arheologii caută în stratele de roci vestigii ale trecutului. Schelete fosilizate,

organisme care odinioară au trăit în acele locuri. Întipărite în piatră, cochiliile de melci sau
vertebrele unor animale vorbesc despre trecutul viu al acelor locuri. La Rîmeţ, după
„întâmplarea” Mariei, oamenii şi-au amintit de o piatră ciudată, care poartă întipărită o
urma de... copită! Legătura s-a făcut pe loc: este a asinului pe care obişnuia să meargă
cuviosul Ghelasie. Pe spinarea acestui asin a şi murit pe cale vlădica, şi aşa şi-au făcut
intrarea în Ierusalimul de la Rîmeţ: cu copita animalului săpată instantaneu în piatra de la
intrare şi cu sufletul călugărului încrustat în cerurile mănăstirii, de unde va veghea până la
plinirea vremii!
Perechea cerească
Pe data de 29 iunie 1982, părintele Dometie Manolache împlinea 7 ani de la trecerea

la cele veşnice. După parastas, episcopul Emilian Birdaş a sfinţit piatra de temelie a noii
biserici. Peste ani, la sfinţirea lăcaşului, maica stareţă Ierusalima a spus: „Biserica nouă
este ctitoria întregii Românii. Ne-au ajutat credincioşii din Moldova, Ţara Românească,
iar ardelenii noştri n-au pregetat zi şi noapte să ne sprijine, să ne ajute, să ne încurajeze”.
93
Iar data de 29 iunie 1992 a rămas în memoria mănăstirii ca un moment de întreită şi

neasemuită bucurie: sfinţirea bisericii noi, la care a participat Patriarhul Teoctist împreună
cu membrii Sf. Sinod, aducerea unei parţi din lemnul Sfintei Cruci de la Mănăstirea
Xiropotamu din Muntele Athos şi canonizarea Sfântului Ierarh Ghelasie de la Rîmeţ.
Mireasa cea nouă, cu hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel, a fost pictată de maestrul Grigorie
Popescu, arhitectura ei fiind o combinaţie de stiluri bine proporţionate; în interior, la loc
de cinste, se află racla cu moaştele marelui trăitor ardelean. În umbra noii biserici stă
vechea ctitorie a eremiţilor, care şi ea a străbătut un lung drum al restaurării: ridicarea cu
2,08 m de la sol, din cauza apelor de infiltraţie şi a eroziunii, fiind în pericol de degradare
şi prăbuşire (lucrare executată de ing. Eugeniu Iordachescu, în 1988, acelaşi care a salvat,
prin translare, numai în Bucureşti 13 biserici), apoi restaurarea şi conservarea picturilor
(1987-1989). În fine, toată incinta mănăstirii a fost, decenii la rând, un şantier. Acum,
liniştea edilitară s-a aşternut peste vale. Măicuţele se roagă, muncesc, cântă, fac milostenii.
Candela recunoştinţei arde neîntrerupt la căpătâiul părintelui Dometie, rugăciunile de
mulţumire se îndreaptă spre racla Sfântului Ghelasie. În muzeu, într-o piatra cu urma de
copită, s-a cioplit eternitatea „întru clipeala ochiului”. Noi, oamenii simpli, trebuie să
muncim din greu la ea. Biserica cea nouă este argumentul cel mai bun...
Răzvan BUCUROIU
Lumea credinţei, anul II, nr 4(9)
94
ARHIMANDRITUL DOMETIE MANOLACHE - APOSTOLUL MOŢILOR47
A trăit în Munţii Apuseni, la Mănăstirea Rîmeţ, pe care a reclădit-o din temelie,

îndoindu-se sub poveri ca un rob. Iubit de moţii care doresc să fie sanctificat, mai pluteşte
şi astăzi peste culmile munţilor, cu Biblia vârâtă în desagă.
Întreaga lui viaţă a fost o vâlvătaie, un foc nestins. Înalt, firav şi mereu grăbit,
părintele Dometie a murit la 50 de ani, cărând cu spinarea alimente pentru mănăstire, în
timp ce cobora stâncile ascuţite ale Rîmeţului. A murit de epuizare, tăcut şi cu rugăciunea
pe buze, ca un mucenic. În scurta lui trecere prin lume, nu a cunoscut măcar o clipă de
odihnă. A ars intens şi mistuitor pentru credinţă, construind cu mâna lui biserici şi chilii,
şcoli şi altare de închinăciune, pe mai toate văile din Munţii Apuseni.
Iubitor de linişte şi meditaţie, avea o minte strălucită, cu şcoli înalte şi studii de
doctorat în teologie. A preferat însa traiul aspru şi îndârjit, asemenea moţilor săi, cărora le
călca pragul pentru spovedanie, după un urcuş lung şi obositor de zeci şi zeci de kilometri.
Model în toate i-a fost înaintaşul său de la aceeaşi mănăstire Rîmeţ, marele duhovnic
Ghelasie, sfântul ce murise călare pe un asin, în timp ce clopotele a şapte biserici începeau
singure să bata a jale şi a pustiu.
Cât a trăit, părintele Dometie nu a păstrat pentru sine nimic, săracilor întâlniţi pe
drum dându-le până şi încălţările sau cămaşa de pe el. Măicuţelor de la Rîmeţ nu a avut să
le lase drept moştenire decât singura lui avere - o chilie goală şi o straiţă cu tot ce încăpea
în ea: patrafirul, o carte de rugăciune şi o cruce simpla de lemn. Le-a mai lăsat un gând
fierbinte de iubire, clădiri şi ziduri noi de mănăstire, alături de un nume pe care şi acum
mocanii îl rostesc cu sfială şi lacrimi în ochi. Pentru ei, părintele Dometie a rămas
„Apostolul moţilor”, un sfânt.
Nu peste mult timp, pe 6 iulie, la Rîmeţ se va săvârşi parastasul părintelui. Dacă
vrerea lui Dumnezeu ar fi fost alta, părintele ar fi împlinit astăzi 80 de ani - vârsta unui
patriarh. Uitat o vreme în măruntele griji şi necazuri ale vieţii, chipul lui iese acum la
lumină ca uleiul de candelă, ca aurul trecut prin foc. E vremea ca faptele părintelui
Dometie să se ridice, iar numele său să coboare în calendar. Nu va trece mult şi părintele
Dometie va fi canonizat, aşa cum cer ţăranii de pe Valea Geoagiului şi toţi cei care l-au
cunoscut, simţind pe creştet iradierea de foc a binecuvântării lui.
Muncea şi slujea, de parcă ziua aceea ar fi fost ultima din viaţa lui
47 http://www.formula-as.ro/2006/724/spiritualitate-39/dometie-apostolul-motilor-7130
95
Părintele Dometie cu o lună înainte de moarte
Străjuită de trupul unor stânci enorme, ce stau în orice clipă să se prăvale asupra ta,
Mănăstirea Rîmeţ pare a fi o sihăstrie clădită numai din piatră şi flori. Fiecare cotlon şi
fiecare alee mărunta ce apropie chiliile de biserica cea veche, de lacul plin de nuferi şi o
pădure deasă ca peria, toate poartă amintirea părintelui. Mai tinere sau mai în vârstă,
măicuţele vorbesc despre cuviosul Dometie ca despre un sfânt. Îi mângâie cu privirea
minţii chipul transfigurat de un veşnic surâs, îl pomenesc mereu în rugăciune, iar la vreme
de cumpănă, merg la mormântul ridicat în desişul livezii cu meri, cerându-i sfat şi cuvânt
de întărire.
Sincer vorbind, mi-l închipuiam cu totul altfel decât îl înfăţişează pozele din chilia
maicii Eudoxia, sora de sânge a părintelui: un bărbat delicat şi nostalgic, o boare de om cu
ochii albaştri, privind negrăbit la păsări şi flori, blând, discret şi enigmatic, veşnic îndrăgostit
de miracolul lumii. Cu părul blond auriu şi lăsat mult pe spate, cu mâinile împreunate într-o
renunţare prelungă, avea ceva din fervoarea dostoievschiană a marilor mistici ruşi. Memoria
oamenilor însă l-a păstrat cu totul altfel – energic şi mereu în mişcare, păşind plutitor ca un
fulg pe culmile sălbăticite ale Trascăului sau spărgând cu târnăcopul piatra dură a muntelui,
laolaltă cu ceilalţi muncitori tocmiţi să reclădească mănăstirea. Odată a fost văzut cum lucra
până la brâu în apa îngheţată a Rîmeţului, pentru a fixa malul ce ameninţa să se prăvale.
Altădată, pe un ger cumplit, încărca singur bolţarii pentru cabană, folosind o pereche de
şosete în loc de mănuşi, pentru a-şi proteja mâinile însângerate.
Părintele muncea şi slujea la altar până la epuizare, de parcă ziua aceea ar fi fost
ultima din viaţa lui. Avea multe în grijă - şi refacerea mănăstirii ruinate de cei 10 ani de
pustiire, şi creşterea spirituală a obştii. Peste toate, colinda satele moţilor ca un apostol şi
săvârşea sfinte Liturghii în cele 7 biserici din vale, şubrezindu-şi şi mai mult sănătatea, nu
o dată întâmplându-se ca, după un drum obositor de 20 de kilometri prin viscol şi zăpadă,
ţăranii să vadă în timpul slujbei cum din hainele părintelui se ridicau aburi de umezeală.
96
Era de o milă necuprinsă faţă de oameni şi vietăţi mărunte - fluturi, păsări sau gângănii. El
şi trupul sau slăbit nu contau niciodată, împlinind astfel o misiune luată încă din copilărie
şi o profeţie făcută de marele lui duhovnic, Arsenie Boca, care, botezându-l călugăreşte, i-a
spus: „Drumul tău e fără întoarcere. Te vei face preot la mocani şi vei sfârşi uscat ca un
gâtej”.
În chilia sa, maica Eudoxia i-a făcut fratelui său un mic muzeu - cu poze multe şi
înrămate, cu ceva înscrisuri şi cu toate bunurile părintelui, de care nu s-a despărţit
niciodată: doua rânduri de straie preoţeşti, o straiţă, o Biblie şi o cămaşă. O fotografie din
tinereţe îl arată visător, desprins de lume şi vulnerabil ca un adolescent, lăsând cu greu să
se vadă clocotul vieţii lui, îndărătnicia cu care s-a luptat să reînfiinţeze mănăstirea după
Decretul din 1959, curajul nebun de a merge la Bucureşti şi de a intra cu stareţa Ierusalima
în clădirea Cc-ului, pentru a forţa aprobările necesare. Nu s-a întâlnit cu Ceauşescu, aşa
cum dorea, în schimb a dat năvală în biroul lui Paul Niculescu Mizil, cucerindu-l cu o
singură frază: „Dacă şi în rai se intră la fel de greu cum se intră la dumneavoastră, slabe
speranţe de mântuire mai avem”.
Iconostasul bisericii vechi (1300)
Aşa a obţinut recunoaşterea mănăstirii - fără teamă, cu pieptul larg deschis. Avându-l
mereu pe Hristos de partea sa, părintele nu se înfricoşa de nimic. Pe oamenii Securităţii îi
înfrunta fără să clipească. Pe cei care făcuseră bodega în incinta mănăstirii i-a alungat,
mutându-i mai sus, într-o cabană clădită cu mâna lui. A dărâmat şi a construit fără nici o
aprobare şi tot aşa, aducându-l de la Bucureşti pe vestitul inginer Iorgulescu, a înălţat cu
doi metri de la sol temelia vechii biserici (monument istoric), ameninţată din cauza unui
izvor şi a pânzei freatice.
În modestul muzeu al părintelui, pe un colţ stingher de masă, stau câteva cuvinte,
scrise cu roua sufletului sau de poet: „Îmi pare aşa ciudat că avem atâta vreme pentru
ură, când viaţa nu-i decât o picătură între acest moment şi celălalt. E de neînţeles de trist
că nu culegem flori, că nu privim la cer mai des, că nu iubim noi, cei care atât de repede
plecăm din aceasta lume”.
97
Visele maicii Eudoxia
Asemenea marilor eremiţi din vechime, părintele Dometie şi-a cunoscut dinainte
sfârşitul. Maica Eudoxia îşi aminteşte că, în preziua morţii lui, voia să-i zugrăvească chilia,
dar părintele nu a lăsat-o, certând-o cu asprime ca niciodată şi spunându-i că nu mai este
timp. Degeaba a insistat ea să afle motivul vorbelor lui. Cu o tristeţe nefirească în priviri,
părintele i-a spus: „Ai să afli în curând”. Apoi, la masă, cuviosul Dometie a povestit în faţa
obştii, vizibil tulburat, că de cu noapte avusese un vis. O femeie mai mult bătrână decât
tânără a intrat în mănăstire, căutând cu privirea pe cineva anume. Apoi s-a apropiat de
mama părintelui (maica Filotemia), care tocmai ieşea din biserică şi, întinzându-i o rochie
neagră, i-a spus: „De azi înainte, numai aşa te vei îmbrăca”. Două ore mai târziu, părintele
va pleca împreună cu un grup de maici să aducă alimentele ce se aflau în maşina mănăstirii,
rămasă dincolo de munte, din cauza drumului distrus de inundaţii. La înapoiere, mergând
prin pădure, i s-a făcut rău, şi stareţa de atunci, Ierusalima, l-a întrebat speriată ce are. Abia
respirând, părintele i-a răspuns: „Dacă ai şti, nu ai mai întreba...
Rămâi în urma mea, legată de obşte”. Au fost ultimele lui cuvinte şi
ultima poruncă de duhovnic. Visul se împlinise. Spre seara, maica
Filotemia îşi întărea hainele cernite, de călugărie, cu straie de doliu.
Fiul său, Dometie Manolache, murise. Ea avea 80 de ani şi, până la
reîntâlnirea cu fiul pierdut, mai avea de aşteptat – alţi 15 ani de
lacrimi şi rugăciuni, de posturi aspre şi drepte pomeniri.
Maica Eudoxia l-a plâns şi ea, ca pe un duhovnic şi un frate
bun, dar nu l-a jelit. Ştia că părintele nu ar fi acceptat asemenea
lucru. Ieromonahul Dometie dăduse în mănăstire poruncă de
bunăvoie şi de nădejde. El însuşi avea grijă ca nimeni să nu stea Mormântul părintelui
vreodata întristat. Deşi bolnav şi chinuit de griji, întărea pe alţii cu o vorbă, cu o floare, cu
un gest de pateric. Odată, văzând o maică plângând pe malul lacului, s-a dus în poiată şi,
aducând de acolo câţiva pui catifelaţi de gâscă, i-a pus în poala maicii, înveselind-o.
Altădată, auzind-o pe Eudoxia că se plânge de greutăţi şi necazuri, a luat-o de mână şi a
dus-o la râu, zicându-i: „Învaţă de la înţelepciunea apei. Toate trec, toate se duc la vale.
Uită-te la apă şi spune, cum spuneai când erai copil: «Zighi-zighi». Dacă nu eşti puţin
copil, nu poţi înţelege nimic din viaţă”.
Când duhul întristării o mai vizitează râcâindu-i sufletul, maica Eudoxia îşi aminteşte
vorbele dragi ale părintelui: „Cât timp ne veţi păstra în amintire, noi n-am murit, căci
amintirea e ceva din nemurire”. De multe ori, maica intră în săliţa muzeului şi se roagă în
duhul liniştit şi blând al părintelui, priveşte fotografiile aranjate pe perete şi discută cu el, îi
cere sfat sau se întăreşte doar văzându-l, pentru ca noaptea să-l viseze cu straiţa pe umăr,
hălăduind pe culmile Rîmeţilor, în drum spre casele moţilor ciobani pe care îi iubea cu atâta
râvnă.
98
Deşi nu crede în vise, uneori maica Eudoxia cade pe gânduri. „S-a întâmplat într-o
noapte să-l visez cum trecea o apă fără să o atingă. Eu eram pe un mal şi el pe celălalt.
Ne priveam unul pe altul, drăgăstos şi de departe, ca doi fraţi dintr-o mama, cum eram.
Pe malul acela, plin de brânduşe şi cimbrişor, el a stat cât a stat şi apoi a spus: «Eu plec».
Puţin îngrijorată, m-am uitat la el şi m-am trezit vorbind: «Unde pleci, părinte? E
noapte», dar el a făcut blând din mână: «Nu-i nimic. Şi voi veţi trece această apă».
Imediat, în trei zile diferite la rând, au murit trei maici în mănăstire: Lavrentia, Teodora
şi Inochentia. De unde este acum, părintele ne vorbeşte şi ne apără, grijindu-se să nu ne
tulburăm prea mult şi să ne pregătim pentru marele şi ultimul urcuş ce duce la cer, la
noua lui chilie.”
Încet şi fără zarvă, faptele părintelui Dometie ies la lumină. Mulţi oameni îl plâng şi
acum – oameni care s-au vindecat de boli grele prin rugăciunile lui sau, şi mai uimitor,
s-au întors brusc şi îndârjit la credinţă. Era tot o vâlvătaie de iubire dumnezeiască,
spunând mereu: „Dacă vom face un pas spre Dumnezeu, El va face zece spre noi”. Nimeni
nu pleca de lângă el nemângâiat sau fără întărire.
Prezenţa lui era întreagă, tulburătoare, plină de forţă. Sufletului său de poet i se
alătura o voce divina, iscată parcă din sonorităţile imensităţii stelare. I se spunea
„Cucuzeul Ardealului”. Avea un glas atât de frumos, înveşmântat în zeci de nuanţe
cromatice, încât la ectenii, până şi păsările amuţeau, ascultând rugăciunile. Lângă părinte
te simţeai inspirat, te simţeai mai aproape de Dumnezeu, asemenea poetului Ioan
Alexandru, care, de cum l-a văzut, s-a îndrăgostit iremediabil de el: „Să te strecori viu
printre crăpături/ Desculţ zdrobit de drumuri şi piroane/ Iar când aluneci printre
surpături/ Vei fi sorbit pe lacrimi în icoane/ Eu cred că a murit fără de trup/ Nu mai era
nimeni acasă/ Şi sufletul prin moarte l-a trecut/ Cum treci prin râu în braţe o mireasă”.
Autorul reportajului, alături de maica Eudoxia - sora părintelui
SORIN PREDA
Foto: Alisa PREDA
99
CREDINŢĂ ŞI SPIRITUALITATE ROMÂNEASCĂ...48
Trenul lasă în stânga magistrala spre Bucureşti. Privind prin fereastra

compartimentului în care deocamdată am rămas doar eu, văd staţia Teiuş, nod de cale
ferată, unde se întâlnesc şi trenurile care vin dinspre Arad-Alba Iulia. Urcând pe valea
Geoagiului din oraşul Teiuş, prima localitate cu un trecut îndepărtat pe care o străbaţi este
comuna Stremţ, în centrul căreia se află vechea cetate a Diodului sau Stremţului,
construită, probabil, la începutul secolului 14. În dreapta, la mai puţin de şapte kilometri,
drumul de ţară te duce în satul Geomal, aşezare pitorească, cu o frumoasă biserică de lemn
şi unde s-a descoperit un important tezaur de denari imperiali români. Atestată
documentar la 1263, te aşteaptă comuna Geoagiu de Sus, unde pe una din culmile dealului
ce străjuieşte malul stâng al văii, într-o poiană cu pomi fructiferi, se zăreşte turla bisericii,
care aminteşte de fosta mănăstire a Geoagiului, care a împlinit, o vreme, şi rolul de
reşedinţă a episcopilor şi care au avut aceeaşi soartă ca cele 150 de biserici şi mănăstiri din
Transilvania, distruse de trimisul Imperiului Habsburgic, generalul Bukow, în anii 1760.
Totuşi, pe parcursul vremii, biserica a fost refăcută şi restaurată, a fost confecţionat
iconostasul şi stranele din lemn de stejar.
Printre stâncile muntelui şi albia văii, pe acelaşi drum, pe unde au trecut Horea şi
Iancu, eroii mari ai neamului nostru, semănând jertfa vieţii pentru idealul sfânt al
românilor, drumul îşi face loc spre mănăstirea Rîmeţ. „Tocmai în vale te cobori prin
pietriş, sub această întreită cunună sălbatică; vechea mănăstire vorbeşte despre un
trecut lung de sărăcie şi primejdie”, cum cu adevărat a grăit marele istoric al neamului
Nicolae Iorga. Peisajul devine tot mai fermecător, în plină zonă montană, unde înălţimile
încântă privirea, până la Cheile Rîmeţului, dominate de vârfurile Plesii şi Prisecii. Trasee
de legătură te conduc la Piatra Cetii, cabana şi Cheile Întregalde, unde se mai întâlneşte
floarea de colţ, Cabana Sloboda, la Ponorul de la Vânătare şi la Peştera Huda lui Papară. În
sfânta mănăstire Rîmeţ se roagă şi ostenesc măicuţe şi surori care trăiesc după rânduiala
mănăstirească şi muncesc la ţesutul de covoare olteneşti şi persane, la tricotaj, broderie, în
atelierul de pictură - icoane pe lemn şi atelierul de croitorie pentru personalul mănăstiresc.
Aici, în această vatră de credinţă ortodoxă şi spiritualitate românească, privim cu veneraţie
vechea biserică a Rîmeţului, loc de trăire duhovnicească, de îmbărbătare şi încurajare în
vremuri grele şi ne înălţăm sufletele cu bucurie şi smerenie, în slujbele oficiate de cuvioşii
noştri părinţi, cuvioasele maici şi surori, în noua biserică. De câte ori ajung la Mănăstirea
48 http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=3664
100
Rîmeţ şi privesc frumuseţea sobră şi sălbatică a împrejurimilor, gândul mi se duce la

mulţimea nevoitorilor, „eremiţilor”, care s-au nevoit aici, la cei din adâncuri de istorie, sau
mai încoace, la Sfântul Ghelasie, şi până în zilele noastre la părintele Dometie Manolache.
Ei s-au lăsat, după spusa Sfântului Maxim Mărturisitorul, scrişi cu condeiul Duhului.
Necontenit s-au depăşit pe ei înşişi, lăsându-se deasupra graniţei lor omeneşti şi trăind în
contact cu transcendenţa divină. În lupta cu răul se cere bărbăţie. Ei au avut-o; fiind
bărbaţi ai tăriei au ieşit biruitori. Bărbăţia lor s-a exprimat prin asceză, prin nevoinţă.
Asceza nu este, cum greşit se înţelege într-o lume laicizată, omorârea vieţii din noi; asceza
este omorârea morţii din noi. Nevoinţa fortifică firea şi o tămăduieşte de lipsa ei de
fermitate, care iese în evidenţă atunci când foarte uşor e atrasă de plăcere şi fuge de durere.
Omorârea morţii, fortificarea firii, devine posibilă prin moartea făcătoare de viaţă a
Domnului Hristos. Înviem cu El dacă şi murim cu El. Lucrul acesta ni-l demonstrează
nevoitorii de la Rîmeţ. Ei au petrecut în asceză şi-n comuniune de rugăciune cu Hristos,
participând la sfintele slujbe şi făcând bine oamenilor. În viaţa lor mânia a fost înlocuită cu
blândeţe, lenea de hărnicie, răutatea de bunătate, zgârcenia de dărnicie, vrăjmăşia de
dragoste, desfrânarea de curăţie, mândria de smerenie, invidia de bucurie pentru binele
aproapelui, calomnia de respectarea onoarei semenului. Fără aceste virtuţi chiar dacă ne
ostenim nu ajungem la sfinţenie. Înspre această stare au râvnit nevoitorii de la Rîmeţ şi
râvnesc şi maicile de astăzi, dimpreună cu duhovnicii lor, în acest loc râvnit de
reconfortare duhovnicească. Documentele, puţine scrise, nu expun explicit viaţa sfinţilor
de aici. Inscripţia din biserica veche îl pomeneşte pe Arhiepiscopul Ghelasie, acest vlădică
cu viaţă sfântă, care-şi păstorea „oiţele” umblând din munte în munte, călare pe măgar,
cum l-a găsit şi ceasul morţii, şi „sluga necuvântătoare” l-a dus la mănăstire în sunetul
clopotelor satelor, care băteau singure. S-a sfârşit discret, ca Moise, asemănându-se cu
acela şi prin faptul că, lovind cu toiagul la Hopagi, a izvorât apă; până astăzi găsindu-se
acolo „fântâna vlădichii”. Părintele Dometie a fost adus de Dumnezeu în Transilvania, atât
de încercată spiritual de stăpâniri vrăjmaşe, pentru a da un nou suflet duhovnicesc vieţii
religioase din jurul Mănăstirii Rîmeţ. Vechea mănăstire de călugări a fost transformată în
mănăstire de călugăriţe şi, cu toate şicanele guvernării comuniste, a ajuns un izvor
tămăduitor de suflet. Ştiind că numai cel ce arde poate înflăcăra pe alţii, a făcut-o, dar s-a
consumat înainte de vreme. Cei care au preluat steagul ne-a spus maica Ambrozia, merg cu
râvnă înainte şi cum bine zice Andrei episcopul de Alba Iulia „nădăjduim că aşa precum
sunt realizările edilitare văzute, multe la număr şi frumoase, vor fi şi cele nevăzute, pe
care le ştie numai Dumnezeu”. În Munţii Trascăului, pe aşa zisa „vale a mănăstirii”, acea
vale îngustă, săpată de apa Geoagiului, râul pornit din Munţii Abrudului, care se varsă în
Mureş, lângă Teiuş, se află Mănăstirea Rîmeţ, una dintre cele mai vechi aşezăminte
ortodoxe monahale din Transilvania. Drumul îngust, care duce spre mănăstire descoperă
credinciosului şi călătorului un monument istoric unic, datând din secolul 14, o mănăstire,
101
cum arată Nicolae Iorga, ctitorită de călugări singuratici, căci numirea „rîmeţi” nu
înseamnă altceva decât „ermiţi”, adică pustnici. Privitor la vechimea mănăstirii,
cercetătorii au remarcat că anul de pe piatra aşezată deasupra uşii de intrare în biserică:
„Dintîău au fost zugrăvită s(fân)tă biserica în zilele lui Matiias crai, văleato 6895”, nu
corespunde domniei lui Matei Corvin(1458-1498) şi este posibil că cel care a săpat
inscripţia lapidară a greşit cifra sutelor. Recent, un colectiv de cercetători după ce au
studiat o inscripţie slavonă de pe arcada dintre naos şi pronaos, au descifrat următorul text
de o însemnătate deosebită: „Am scris eu preapăcătosul rob a lui Dumnezeu, Mihul, adică
zugravul de la Crişul Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui
Ludovic în anul 6885 (1377), luna iulie 2”. Aşadar, mănăstirea este cu cel puţin un secol
mai veche decât se credea, după cum arată inscripţia de pe cel de al treilea strat de pictură
şi că la acea dată în Transilvania exista o organizare bisericească superioară, cu un ierarh
propriu, în fruntea ei, cu titlul de arhiepiscop. Mănăstirea Rîmeţ a avut numeroşi ctitori şi
binefăcători, începând cu acei modeşti eremiţi şi credincioşi din împrejurimi sau de mai
departe, care au găsit aici loc de reculegere sufletească ori de refugiu în vreme de
primejdie. Pe parcursul veacurilor, biserica a fost reparată sau renovată de mai multe ori.
După inscripţia de la intrare biserica a fost zugrăvită în vremea lui Matei Corvin, ce se
trăgea dintr-o veche familie românească, care o dată cu înnobilarea a trecut la catolicism
dar nu a persecutat biserica ortodoxă, ci a ajutat-o. Dealtfel, soţia lui Mateiaş era ortodoxă,
iar la curtea ei avea preoţi ortodocşi. Se pare că în vremi de restrişte, Matei Corvin era
adăpostit la mănăstirea Rîmeţ. După anul 1500, mănăstirea este ocrotită de domnii de
peste Carpaţi. Peregrinările, schimbul de cărţi, de antimise şi alte obiecte de cult, între
români, au fost permanente, astfel că aici se găsesc cărţi de cult tipărite şi donate de domni
şi ierarhi munteni şi moldoveni. Deşi a căzut pradă tunurilor generalului Bukow,
mănăstirea a fost refăcută, dar la puţin timp, o nouă furtună se abate asupra ei. Stăpânirea
străină pedepseşte pe călugării şi credincioşii din jur, care au participat la răscoala lui
Horea, Cloşca şi Crişan, cu o nouă „stricare” a mănăstirii. Ca urmare a stăruinţelor depuse
de localnici. Curtea de la Viena dă un decret, prin care îngăduie să se repare biserica „dar
numai ca biserică de mir”. Deşi mănăstirea se desfiinţase, credincioşii o considerau
„maică” a celor şapte biserici de pe Valea Rîmeţului. Mănăstirea Rîmeţ a rămas continuu
în stăpânirea călugărilor ortodocşi. După 1940 viaţa monahală se reface şi se construieşte
clădirea cu paraclisul actual, iar 15 ani mai târziu se transformă din mănăstire de călugări,
în mănăstire de maici. Dar suferinţele mănăstirii nu s-au terminat şi trebuie să amintesc
încercarea la care a fost pusă viaţa monahală din ţară în anii 1959-1960 şi în timpul
regimului comunist. Maicile izgonite din mănăstire s-au strâns la Teiuş, apoi în Aiud şi au
organizat o secţie de covoare până în anul 1969 când s-a acceptat să revină la mănăstire,
unde să facă o secţie mai mare de covoare cu fetele din satele de moţi, din jur, fără a se
permite să facă slujbe şi nici să reia activitatea călugărească. Dar Dumnezeu a auzit ruga
102
maicilor şi după câţiva ani de grele încercări, în 1972 s-a ajuns la redeschiderea Mănăstirii,
la autorizarea şi reluarea vieţii monahale. Este cunoscut că mănăstirile au împlinit, pe
lângă menirea lor religioasă, şi un rol cultural, ele fiind sanctuarele în care poporul
dreptcredincios se ruga, dar şi învăţa să scrie şi să citească, ori deprindea meşteşugul
artelor frumoase: caligrafia, broderia, miniatura, tiparul. La mănăstirea Rîmeţ, exista o
şcoală chiar înainte de 1762, când acest aşezământ a fost devastat, iar copii sătenilor din
jur au rămas fără învăţătură de carte. Exista de asemenea aici o şcoală de pictură
bisericească, ce avea legături cu cea de la Hurezu. Acest lăcaş de cultură a constituit tot
timpul loc de lumină pentru copiii satelor din zona munţilor Trascăului, chiar dacă nu
aveau condiţiile care se cereau. Din 1973 funcţionează o şcoală unde măicuţele se
străduiesc să sădească în mintea şi inima acestor copii învăţătura de carte, dragoste de
Dumnezeu şi iubirea de ţară., iar câteva orfane sunt crescute şi primesc o educaţie aleasă
aici. La mănăstire, îmbinând rugăciunea cu munca, după rânduielile mănăstireşti, a fost
refăcut paraclisul, s-a adăugat arhondăria, stăreţia, trapeza, s-au extins chiliile, s-a
construit o şcoală nouă pentru copii, în cea veche deschizându-se o colecţie muzeală, cu
exponate variate, documente vechi în legătură cu istoricul mănăstirii, cărţi vechi de slujbă,
icoane pe lemn, icoane pe sticlă, o valoroasă colecţie numismatică şi obiecte cu caracter
etnografic. S-a construit o nouă clopotniţă, un pod peste râu, s-a introdus lumina electrică,
apa potabilă, canalizarea şi alte lucrări pentru buna gospodărire a mănăstirii. Biserica
Mănăstirii Rîmeţ are formă de navă dreptunghiulară, prevăzută cu o boltă semicilindrică
longitudinală, absidă semicirculară şi pronaos boltit cu un semicilindru transversal,
deasupra căruia se ridică un masiv turn clopotniţă, având padimentul original din cărămizi
hexagonale, înfăţişare care o reaminteşte pe aceea a numeroaselor ctitorii hunedorene
ridicate de cnejii români, indicând prin unele diferenţe, o fază mai evoluată a arhitecturii
româneşti din Transilvania, o desprindere de influenţele arhitecturii gotice. Specific
bisericii de la Rîmeţ este zidul care ţine loc de tâmplă care are numai două intrări în altar,
dintre care una are rol de uşi împărăteşti şi alta de uşi diaconeşti şi turnul care nu mai este
alăturat la extremitatea vestică a navei, ci se înalţă deasupra pronaosului. Pictura este în
tehnică fresco şi, deşi deteriorată în mare parte, are o deosebită valoare pentru istoria artei
medievale româneşti. În urma cercetărilor efectuate de numeroşi specialişti, s-au
identificat 9 straturi de pictură murală. Prima etapă de pictură în frescă reprezintă „Iisus în
mormânt” datată aproximativ 1300 şi se găseşte în Altar la Proscomidiar, a doua etapă de
pictură reprezintă o scenă de martiriu, pe peretele estic, datată ceva mai târziu, dar tot
secolul 14, a treia păstrează fragmente de o remarcabilă ţinută artistică datată 2 iulie 1377,
punctul de pornire iconografic fiind arcada de trecere dintre pronaos şi naos cu inscripţia
zugravului Mihu de la Crişul Alb. A patra etapă, reprezintă scena „Naşterea sfântului Ioan
Botezătorul” şi se află pe peretele de Nord la Vest de fereastră, datată la jumătatea
secolului 15, a cincia se află pe iconostasul de zid reprezentând scena „Înălţarea
103
Domnului” şi „Sfinţii Trei Ierarhi”, aparţinând epocii lui Mihai Viteazul. Datând din
perioada postbrâncovenească, a şasea etapă de pictură, este stratul de pe boltă şi pereţii
altarului, a şaptea pe peretele de Sud în naos, datată secolul 19, iar ultimele două etape de
pictură sunt de o slabă calitate artistică. Sub altar, se află un izvor cu apă potabilă, de la
care mănăstirii i-a fost dat şi hramul „Izvorul Tămăduirii”. Au trecut mai bine de 20 de ani
de la ridicarea monumentului istoric pentru a fi protejat de pericolul pânzelor freatice. În
urma săpăturilor făcute pentru înlăturarea pământului de sub biserică au ieşit la iveală opt
morminte; patru în interiorul bisericii şi patru în jurul ei, conţinând douăzeci de schelete.
Cu vechime datând din secolul 9-16, iar ca vârstă nu depăşeau 50 de ani. Este evident că
problema vechimii vetrei de spiritualitate ortodoxă românească a Rîmeţului nu şi-a aflat
încă ultimul cuvânt din partea cercetătorilor. Fiind un monument de valoare pentru istoria
arhitecturii şi artei vechi româneşti, biserica mănăstirii „Izvorul Tămăduirii” şi casa veche,
au fost cuprinse pe lista monumentelor istorice şi de arhitectură veche bisericească, încă
din anul 1955. Cu mult înainte de a fi descoperită inscripţia care-l pomeneşte pe Ghelasie
ca arhiepiscop al românilor din Transilvania, locuitorii satelor din jurul mănăstirii cinsteau
amintirea unui monarh cuvios, cu acelaşi nume, cu o viaţă plină de sfinţenie, cu dragoste
faţă de păstoriţii săi. Sfintele sale moaşte, descoperite în chip minunat la mănăstirea
Rîmeţ, în urmă cu peste o jumătate de veac, au săvârşit multe vindecări în rândul
dreptcredincioşilor creştini. Multe din faptele sale au rămas povestite, din generaţie în
generaţie. Tradiţia locală a păstrat o întâmplare cu fântâna de la Hopagi, care se cheamă
astăzi „Fântâna Vlădichi”. Locul se află la câţiva kilometri de mănăstire. Într-o vară,
călugării s-au dus acolo să cosească fânul. Fiind cald, au început să cârtească, fiindcă nu
aveau apă. Egumenul Ghelasie s-a rugat lui Dumnezeu, apoi, făcând de trei ori semnul
Crucii cu toiagul, Şi lovind cu el în pământ, a ieşit apă. Izvorul există şi astăzi. Moartea lui a
avut loc în chip minunat. Coborând de la Hopagi, înspre mănăstire, a murit călare pe asin,
care l-a dus, singur, acasă. În faţa bisericii, unde s-a oprit, măgăruşului i-a rămas
imprimată copita în piatra care se află şi astăzi în muzeu. Se povesteşte că la şapte biserici,
între care şi la mănăstire, clopotele au început să bată, singure. Capul lui se păstrează
într-o raclă de lemn în biserica mănăstirii. În anii trecuţi, se spunea că o mireasmă se
răspândea din capul sfântului, învăluind mănăstirea şi împrejurimile. Dezvoltarea
mănăstirii, nevoia credincioşilor din întreaga ţară de a veni la slujbele sale, de a se
mărturisi şi de a se ruga aici, au impus construirea unei noi biserici, corespunzătoare.
Zidirea bisericii a durat până în anul 1986, apoi lucrarea de pictare, urmând ca în anul
1992 a avut loc târnosirea acestui sfânt locaş. Biserica are o suprafaţă construită de 2655
metri pătraţi, arhitectura de tradiţie bizantină ca împărţire interioară a spaţiului. Faţadele
au la bază un postament de piatră făţuită, iar zidurile de deasupra sunt împărţite în două
registre, de înălţimi inegale, de un brâu, format de un tor sub forma unei funii împletite
încadrat de două şiruri de dinţi de fierăstrău. Registrul inferior, foarte înalt, e decorat cu
104
firide înalte, cu deschiderea părţii superioare în acoladă polilobă; în interiorul firidelor

sunt amplasate şi ferestrele. Registrul superior, mai scund, este decorat cu un şir de ocniţe,
pictate în interior, deasupra lor fiind cornişa bisericii, formată dintr-un şir de denticuli şi
patru şiruri de dinţi de fierăstrău. Ancadramentele uşilor sunt din piatră cioplită, decorate
cu motive vegetale, o interpretare modernă a motivelor postbrâncoveneşti: stâlpii
pridvorului deschis au capiteluri compozite cioplite de asemenea în piatră. Acoperişul, cu
învelitori separate pentru diferite încăperi interioare şi poala mult evazată, este propriu
bisericilor din Moldova, ca şi şirul de ocniţe din registrul superior al faţadelor, în timp ce
pridvorul deschis şi împărţirea faţadelor în două registre de către un brâu median se
întâlneşte la bisericile din Ţara Românească. În axul bisericii, la răsărit este reprezentat
Iisus Hristos, încadrat în următoarele ocniţe de Maica Domnului şi de Ioan Botezătorul,
apoi de la est către vest, arhangheli, prooroci, ţinând în mâini rotulusuri cu inscripţii,
apostoli, sfinţi, ierarhi, sfinţi militari, sfinţi mucenici şi sfinte muceniţe, ca un fel de „Mare
Deisis” (Deisis=Rugăciune). Ultimii reprezentaţi în ocniţele de la sud şi nord, către vest
sunt sibile şi înţelepţi ai antichităţii, iar pe mijlocul faţadei vestice apar cele două hramuri
ale bisericii: „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” şi la mijlocul faţadei de sud, şirul sfinţilor este
întrerupt de reprezentarea „Acoperământului Maicii Domnului”. În planul iconografic, în
absida Sfântului Altar, în concă este pictată Maica Domnului cu pruncul, pe tron (Platitera)
încadrată de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi de Sfinţii Ahangheli Mihail şi Gavril; alături
pe boltă „Cel vechi de Zile”. Tot în Sfântul Altar, s-au pictat scenele: „Spălarea picioarelor”
simbol al umilinţei creştine, „Cina cea de Taină”, „Împărtăşirea Apostolilor”, în care se
încorporează simbolul jertfei şi taina misiunii apostolice. În proscomidie, încăperea din
stânga altarului, unde se pregătesc Sfintele Daruri, pâinea şi vinul, este reprezentat printre
altele „Iisus Arhiereu” şi „Iisus în mormânt” sau „Iisus Împăratul Slavei”. În diaconicon,
încăperea din dreapta altarului, unde se păstrează veşmintele liturgice, apare pe boltă
„Iisus Emanuel” promis poporului ales în Vechiul Testament, înconjurat de o serie de
scene pictate pe pereţi, care prefigurează coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ şi
jertfa sa pentru mântuirea neamului omenesc. Naosul este separat de pronaos doar
printr-un arc ce îngăduie privitorului să vadă, aproape în întregime, chiar de la intrare,
măreţia artistică a interiorului bisericii. Tema iconografică centrală este ierarhia celestă: în
calota turlei se află chipul lui Iisus Hristos, ca Pantocrator, înconjurat de serafimi, o
adevărată gardă înaripată, simbol al luptei împotriva răului şi necredinţei. Pe pereţii
laterali, pictura începe de sus, cu cetele îngereşti, ceata proorocilor şi ceata apostolilor. Pe
pandantivii ce sprijină turla, sunt pictaţi cei patru evanghelişti, iar în absidele laterale, sunt
reprezentate mari momente din viaţa Mântuitorului: „Naşterea Domnului, Întâmpinarea
Domnului, Iisus în templu, Învierea Domnului, Coborârea de pe cruce, Punerea în
mormânt” şi mai jos Deisis. Pe plafonul din pronaos este pictată Maica Domnului Orantă-
rugătoare -, cu braţele ridicate şi cu imaginea pruncului în medalion, pe piept, iar pe
105
pandantivi apar sfinţi melozi. Un loc important, din pronaos, îl ocupă scena Adormirea
Maicii Domnului, cel de al doilea hram al mănăstirii. Celelalte scene, de pe pereţii laterali,
cuprind: „Răstignirea Mântuitorului, Schimbarea la faţă, Învierea lui Lazăr, Mântuitorul
în Grădina Ghetsimani”, iar pe peretele din vest, faţă în faţă cu sfântul altar, apar sfinţi
români. În pridvorul închis sunt pictate scene din viaţa Sfântului Ierarh Ghelasie, astfel:
„Sf. Ghelasie scoţând apă din piatră, la Hhopagi, Mihu Zugravul de la Crişul Alb,
pictează mănăstirea Rîmeţ, Mântuitorul pe scaunul de judecată”, iar, în genunchi, la
picioarele Sale, stă Sf. Ghelasie, de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului fiind Sf. Apostoli
Petru şi Pavel. Iconostasul, strănile şi întregul mobilier din biserică sunt sculptate în lemn
de stejar, iar icoanele, sunt pe lemn de tei, în tempera, poleite cu foiţă de aur. Frumuseţea
şi valoarea bisericii o dau elementele arhitectonice din exterior şi din interior, precum şi
pictura, cu un colorit sobru şi luminos. Totul creează în sfântul locaş o atmosferă de
evlavie, meditaţie şi rugăciune. Domnul să fie lăudat pentru toate! Celor ce vor poposi în
sfânta mănăstire, Dumnezeu să le numere paşii, dragostea şi jertfa!
Fragment: Vacanţe, vacanţe...Românie plai de dor

Rodica LUPU
7/03/2006
106
VIAŢA PĂRINTELUI DOMETIE DE LA RÎMEŢ49
Doamne Iisuse Hristoase, fă-mă vrednică şi dă-mi putere ca prin simplele mele
cuvinte să mărturisesc, aici, despre Părintele Dometie, duhovnicul nostru.
În mănăstirea Rîmeţ, din munţii Apuseni şi în întregul Ardeal, mai cu seamă,
memoria sa e vie. Printr-însul a lucrat Dumnezeu şi a împărţit linişte, pace sufletească şi
iertare de păcate. Prin el, toţi cei ce l-au căutat şi i-au cerut rugăciunea şi sfatul, îl vedeau
pe Dumnezeu. Şi la noi, în România, setea de Dumnezeu e mare. Părintele şi-a dăruit viaţa,
inima şi gândul Tatălui nostru ceresc; s-a încredinţat mâinilor Sale şi a trăit bucuria că
depindea de El şi-l aparţinea, prin întreaga sa iubire.
În lumina acestei icoane, a Părintelui nostru, vorbesc, ca un martor viu, al vieţii sale.
Părintele Dometie (Stelian Manolache) s-a născut la 13 octombrie 1924, în satul Mărculeşti -
comuna Bălăneşti, judeţul Buzău, din părinţii Ioan şi Filofteia, ţărani, fiind cel de-al patrulea
din cei doisprezece copii. A fost crescut, în dragoste de Dumnezeu, în respect pentru munca
cinstită şi cu simţul răspunderii faţă de semeni. Îşi termină clasele primare şi urmează apoi
seminarul teologic din Buzău. Se dovedeşte un elev sârguincios, cu multă aplicare pentru
carte. Se înscrie apoi la Facultatea de teologie din Bucureşti, absolvind-o cu calificativul
excepţional - cu o teză de licenţă despre „Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă”.
A fost un elev şi student cuminte, evlavios, modest, cu iubire de slujbe, mare cântăreţ.
Duhovnicul de la mănăstirea Sâmbăta de Sus, Arsenie Boca, cunoscut şi iubit de
credincioşii din întreaga ţară, îl numea Cucuzel - după numele unui mare cântăreţ din
Athos. La această mănăstire, venea în vacanţă, în fiecare vară, studentul teolog Stelian
Manolache, ca şi alţi tineri şi studenţi. Mulţi dintre ei au îmbrăţişat viaţa monahală. La
glasul Părintelui Arsenie şi la predicile Sfinţiei Sale a simţit şi tânărul student chemarea
spre o viaţă mai înaltă. Aici a luat hotărârea de a se dărui pe sine însuşi şi de a-şi consacra
viaţa, gândul şi voinţa lui Dumnezeu. Aici a acceptat să fie cu Iisus, în toate zilele şi a
înţeles cuvintele apostolului Matei (8, 19): „Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge”.
Imediat, după terminarea Facultăţii de teologie, în anul 1949, tânărul licenţiat se duce
la mănăstirea Prislop, lângă Haţeg, unde se afla atunci Părintele Arsenie şi îi rămâne
ucenic. Este închinoviat şi hirotonit diacon şi mai apoi preot. La 14 septembrie - Ziua
Crucii - din acel an, este tuns în monahism, primind numele de Dometie. Acolo, lângă
Părintele Arsenie, noul monah creşte duhovniceşte, îşi purifică sufletul şi se împlineşte, ca
49 http://biserica.org/phpBB2/viewtopic.php?t=313&view=previous&sid=d345cd048ccb346ee040177adae45c08
107
un ucenic adevărat al Domnului. Acolo, devine el însuşi un duhovnic iscusit, blând,

milostiv şi iubitor de cei sărmani, de cei în necaz şi încercaţi greu în ispite. În privinţa
hotărârii sale de a se consacra vieţii monahale, cu prilejul unei serbări, organizate în satul
său natal, Părintele a spus: „Eu voi merge în Ardeal, unde am primit chemarea la
călugărie şi acolo vreau să-mi rămână oasele”.
La Prislop, a slujit la Sfântul altar cu evlavie şi râvnă; cu o mare dăruire se consacră
credincioşilor, prin cuvânt şi sfat. Veneau la mănăstire credincioşi cu multe răni sufleteşti.
Îi mângâia şi încuraja. Ieşea cu ei, în mijlocul naturii, pe dealuri şi poieni şi-i desfăta prin
cântări bisericeşti, uneori petrecându-i până aproape de gară.
În mai 1952, Părintele Dometie a fost mutat cu aceeaşi misiune la Schitul Afteia -
Cioara, ctitoria Sfântului Sofronie. A stat puţin aici, dar a reînviat acest aşezământ
spiritual, aşezat sus în munte, greu accesibil. La chemarea sa a fost construit drumul la
mănăstire, au venit să-l ajute mulţi credincioşi, cu treizeci de care cu boi. Părintele stătea
de vorba cu fiecare credincios, îi asculta durerile şi necazurile, le adresa cuvinte de
încurajare, îi mărturisea. De la schit plecau liniştiţi şi împăcaţi deplin. Părintele se gândea
la frumoase perspective; se gândea să înfiinţeze o mănăstire de maici. Se grupaseră în jurul
său peste douăzeci de tinere, de pe valea Sebeşului. Dar vrăjmaşul, care nu suferea
bisericile îi pregătea multe necazuri. Tot mai des, organe de stat şi împuterniciţi de la Deva,
Alba şi Sebeş îl ameninţau cu arestarea. Veneau mulţi oameni la schit. Valea Cugirului era
plină de credincioşi, în fiecare sărbătoare. Erau însă grele probleme atunci. Stalinismul era
în culmea puterii. În faţa situaţiei create la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului
(15 August) când mii de credincioşi urcaseră până la schit, după sfânta slujbă, Părintele s-a
hotărât să plece, între timp, fusese la Episcopia Aradului, unde discutase cu Prea Sfinţitul
Episcop Andrei Mageru, motivele care îl obligau să plece şi a primit ieşirea canonică din
eparhie. Şi iată cum, după ce săvârşise Sfânta Liturghie, şi reuşise să-i spovedească pe toţi,
să-i împărtăşească, după predică, a plecat. S-a strecurat până în vale şi atunci când
oamenii s-au dezmeticit s-au pus pe plâns. Căutau deznădăjduiţi fiindcă nu-l aflau nicăieri.
Ne spunea Părintele, mai apoi, cum în drum spre gară, prin pădure, a auzit voci. Ca să nu
întâlnească pe nimeni şi să nu fie văzut a stat pe loc şi s-a gândit în ce parte s-o ia. S-a
ascuns după un stejar gros şi la puţină vreme a văzut persoane civile cu câinele poliţist
după ei. Părintele s-a rugat Maicii Domnului, dacă este îngăduit, să-l acopere, cum ştie Ea.
S-a alipit de stejar şi s-a rugat, până au trecut. Nu l-au văzut şi nu l-au simţit. După ce s-au
depărtat, Părintele şi-a continuat drumul spre gară. Am aflat apoi că securiştii îl căutaseră
la mănăstire atât pe Sfinţia Sa, cât şi pe noi, surorile care fusesem acolo. Între timp
plecaserăm şi noi. Dumnezeu ne ajutase şi ne învăţase ce să facem.
A doua zi, Părintele ne-a întâlnit, aşa după cum fusese înţelesul, în gara Vînt. Celor
care doresc, ne-a spus Părintele, le propun să ne îndreptăm spre eparhia Buzăului. Acolo
Sfinţia Sa era bine cunoscut. Eram douăsprezece fete din comuna Pianu, Pianu de Sus,
Loman, Laz, Petreşti, Săsciori.
108
În ajunul zilei Sfintei Cruci, 1952, Părintele ne aştepta în gara Ploieşti. A fost mâna lui
Dumnezeu că am ajuns acolo cu bine. Părintele Dometie s-a retras la mănăstirea de
călugări Ciolanu, iar fetele la mănăstirea de maici de la Răteşti. Aici au urmat şcoala
monahală. Părintele venea de la Ciolanu, de trei ori pe săptămână. Ne era şi director.
Părintele Dometie îl rugase pe Prea Sfinţitul Episcop Antim al Buzăului, încă de la
sosirea noastră, ca grupul nostru de ardelence să înveţe adevărata tradiţie călugărească
ortodoxă, iar după ce vom fi întărite, în această rânduială, să fie de acord să ne reîntoarcem
în Ardeal, unde să înfiinţăm o mănăstire de maici. Au fost încercări pentru a renunţa la
gândul reîntoarcerii. Dar cuvântul Părintelui Dometie era clar pentru noi şi aşa am luat
calea Mănăstirii Rîmeţ. Părintele n-a putut veni odată cu noi, fiind încă oprit la Episcopia
Buzăului, până în 1957. Dar rămăsese în permanentă legătura cu noi. În 2 iunie 1957, ne-a
tuns în monahism pe şapte dintre surori. În martie 1959, Părintele Dometie a fost numit
duhovnicul mănăstirii Rîmeţ de către Prea Sfinţitul Episcop Teofil al Clujului. Mănăstirea e
unul din cele mai vechi aşezăminte monahale ortodoxe, din Transilvania şi se află pe valea
săpată de apa Geoagiului în munţii Trascăului. Drumul spre mănăstire descoperă
credinciosului şi călătorului un monument istoric unic, datând din secolul XIV. Istoria sa a
fost grea, suportând dese „stricări” şi alungări ale călugărilor. În anul 1762 cade pradă
tunurilor generalului habsburg Bukow. Pe filele îngălbenite ale unui Octoih, un călugăr
nota lapidar „Scris-am eu Silvestru monahu când au stricat necredincioşii mănăstirea de
la Rîmeţ şi cea de la Geoagiu, în anul 1762, în august 20, într-o zi de sâmbătă, spre
pieirea lor”. Noi furtuni s-au abătut asupra ei. În 1785, stăpânirea străina pedepseşte pe
călugării şi credincioşii, din jurul Rîmeţului, care participaseră la răscoala lui Horea,
Cloşca şi Crişan, cu o nouă „stricare”. Acelaşi călugăr însemna cu amărăciune, pe o altă
carte bisericească: „Am însemnat acest lucru, cu jale adevărat, când au stricat
mănăstirile cea de la Geoagiu şi de la Rîmeţ, la întâia stricare fost-a numărul anilor
1762, iar la a doua stricare văleat 1785, luna decembrie în 23 zile, într-o zi de marţi.
Scris-am eu Silvestru monahu”.
În 1792, Curtea de la Viena dă un decret prin care îngăduie să se repare biserica „dar
numai ca biserică de mir”. Deşi, astfel, mănăstirea se desfiinţase, credincioşii o considerau
o biserică mănăstireasca, numind-o „maică” a celor şapte biserici de pe valea Rîmeţului.
Viaţa monahală se reface abia în 1940, cu câţiva călugări şi e transformată în mănăstire de
maici, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în 30 octombrie 1955.
La sosirea Părintelui Dometie şi a maicilor la Rîmeţ, locul era aproape pustiu, luminat
doar de vechea biserică. Cu greu se putea ajunge aici -18 kilometri nu era drum. Trebuia
trecută apa râului, prin vale, de douăzeci şi două de ori. Maşina nu putea intra. Locul era
sărac. În chilii, nu erau sobe. Nu era lumină electrică. Noi, maicile nu ne gândisem în ce loc
vom ajunge.
109
Nu cunoşteam asprimea şi pustietatea în care se găsea Rîmeţul. Numai Părintele

Dometie şi Varsanufie îl ştiau. După ce ne-am aşezat aici i-am spus Părintelui Dometie,
care continua să ne îmbărbăteze: „Vai Părinte, că la spatele lui Dumnezeu ne-aţi adus
aici”. Era greu, dar eram fericite şi pline de entuziasm în tot ceea ce făceam. Părintele ne
îndemna să avem răbdare, să ne rugăm şi să avem nădejde. Dar, suferinţe noi, s-au abătut
asupra mănăstirii. În anii 1959 - 1960, în timpul regimului comunist, multe măicuţe au fost
izgonite din mănăstiri şi trimise în viaţa civilă. Unele mănăstiri au fost desfiinţate. Şi la
mănăstirea Rîmeţ, maicile au fost alungate şi silite să se îmbrace civil. Cel mai greu
moment a fost în 26 octombrie 1959, când Părintele a fost chemat la Cluj, împreună cu
maica stareţă Lavrentia. Acolo li s-a pus în vedere să ne dea drumul acasă şi „dacă se
întâmplă să facem tulburare, el va plăti cu capul şi viaţa lui. Lumina soarelui nu o va mai
vedea”. Când Părintele a sosit seara acasă, împreună cu maica stareţă, noi, câteva maici
din sobor ne-am dus să-i întâmpinăm, la locul ce se numeşte, Precup, în jos pe vale,
neştiind cu ce veşti vor veni. Părintele s-a pus pe plâns şi ne-a spus: „Aşa a cerut satana,
să vă cearnă. Acum trebuie să fiţi tari şi să daţi dovadă de hotărârea voastră
nestrămutată de a sluji lui Dumnezeu şi de a-i fi Lui predate, pentru întreaga viaţă.”
Ne-am întors la mănăstire. Nimeni, în noaptea aceea, n-a dormit, nici un ochi. Părintele
ne-a strâns în biserică şi ne-a vorbit. Soborul fusese unit, în toţi aceşti ani, dar atunci, mai
mult ca oricând.
Am plecat din mănăstire în primăvara anului 1960 - 13 mai. A fost cea mai mare
durere din viaţa noastră. Tinere şi bătrâne trebuia să dezbrăcăm haina monahală şi să
luăm drumul pribegiei prin lume. Toată obştea a înţeles că trebuie să ne resemnăm, să nu
provocam vreo tulburare, ca Părintele să poată rămâne liber şi noi să-l mai putem avea
printre noi.
În dimineaţa zilei de 13 mai, Părintele a săvârşit Sfânta Liturghie şi tot soborul s-a
împărtăşit. Ne-am strâns apoi în curte, pentru a pleca, pe jos, spre Teiuş. A venit atunci
moşul Groza, în vârstă de aproape 90 de ani (locuia mai sus de mănăstire) şi i-a spus
Părintelui: „Părinte Dometie, lasă-mă să bat clopotele mănăstirii, ca nici una din măicuţe
să nu piară în valurile lumii, că tot aceste clopote le-am tras şi în primul război mondial
şi n-a pierit, nici unul din feciorii noştri din Rîmeţ, ci s-au întors teferi acasă”. Ce plânset
mai era atunci, Doamne, Doamne! Era atâta jale şi atâta durere că Părintele nu ştia pe care
s-o împace. Pentru a ne uşura durerea, ne-a însoţit, pe jos, până la Teiuş.
Întoarse, pentru un timp la locurile noastre de naştere, ne-am strâns la un loc, cele
care eram în sate apropiate şi după un an de zile, în 1961, am construit, la Rîmeţ, cu
Părintele, casa de la parohie, numai în trei luni, cu scopul de a ne reîntoarce aici, să lucrăm
împreună covoare, ca civile. Miliţia a prins de veste, ne-a luat buletinele de, identitate şi
ne-a scos din casa parohială. Am încercat apoi să obţinem aprobarea să, lucrăm la secţia de
covoare din Teiuş. Ne-au răspuns că nu este loc pentru noi călugăriţele, decât într-un
110
grajd, la Ursu - în semn de batjocură. Soluţia asta a dat-o secretarul de partid, care a ajuns
la mare rău (singura fată ce o avea a înnebunit). Părintele ne-a sfătuit să acceptăm. Am
curăţat grajdul, am şters păianjenii, am amenajat încăperea, cât a fost cu putinţă. Am
aranjat o cameră pentru atelierul de covoare, o cameră de dormit şi o bucătărie. Am băgat
curentul electric, am făcut teracote pentru încălzit şi am dat altă faţă fostului grajd. Miliţia
venea noaptea peste noi, ne controla, se uitau pe sub paturi, şi de multe ori căutau şi-n oalele
de mâncare, aflate pe sobă. Nu ştiam ce gânduri au cu noi, dar destul că eram urmărite, pas
cu pas. În cele şase luni de zile cât am locuit în acel grajd, sărmanul Părinte venea noaptea,
pentru a nu fi văzut şi pârât la securitate, cu desaga în spate. Ne aducea cuvântul său,
binecuvântarea sa şi mâncare. Ne aducea parastase, lapte, caş, ouă. El nu lua bani de la
oameni, pentru slujbe, nici pentru simbrie, dar dacă oamenii îi dădeau de ale mâncării, le
primea pentru noi. Aproape în fiecare săptămână, bătea drumul, pe jos, de la mănăstire şi în
crucea nopţii, când numai cocoşii erau treji şi cântau, Părintele venea pe albia râului, legat cu
broboadă la cap să nu i se vadă barba, cu dulama zuvelcată în cureaua de la brâu, pentru a nu
fi cunoscut că e călugăr şi, prin fundul grădinii, ajungea la noi, la noua locuinţă din grajdul
de la Teiuş. Nici aici n-am reuşit să stăm decât până în 1962, în 13 martie; ne-au impus să
părăsim Teiuşul, ca să nu ne strângem din nou şi să refacem mănăstirea. Ne-am hotărât să
mergem la Aiud, unde se afla sediul cooperativei de covoare. Părintele Dometie ne-a sfătuit,
ca odată cu noi să aducem şi pe celelalte maici, care lucraseră cu noi, înainte de desfiinţarea
mănăstirii. Părintele ne-a dat bani de drum şi am plecat prin munţii Sebeşului, prin
comunele unde se aflau răsfirate maicile. Toate au venit cu noi. Aşa am ajuns la
reorganizarea secţiei de covoare şi strângerea maicilor, după desfiinţare. Organele locale
erau parcă mulţumite de noi. Nu le dădeam nici un necaz. Ne făceam datoria, depăşeam
planul de producţie, în fiecare lună; nu ştiam altceva decât să muncim şi să ne rugăm. Timp
de nouă ani cât am fost în Aiud, Părintele rămăsese la Rîmeţ şi era preot misionar la patru
biserici, printre mocani, în satele de munte. El ne cumpăra hăinuţele şi ne ajuta cu tot ceea
ce avea. Când venea la noi, în fiecare săptămână ne strângeam în casa ce ne-o cumpărase, ne
rugam împreună, luam masa împreună iar Părintele îşi scutura buzunarele de ultimul leu,
dându-ne nouă tot ceea ce câştiga. La plecarea spre mănăstire, Părintele ne spunea:
„Măicuţelor faceţi bine şi daţi-mi cinci lei, pentru drum”. Aşa a fost viaţa lui, jertfa lui şi nu-l
putem uita vreodată. „Rugaţi-vă neîncetat” ne spunea Părintele. „Dacă îl aveţi pe Hristos în
rugăciunile voastre îl alungaţi pe satana. Numai aşa, Împărăţia lui Dumnezeu se aşează în
voi, cum ne învaţă Sfântul Ioan Casian”. Prin rugăciune, simţeam că ochii noştri se ridică
spre lumina dumnezeiască. Eram în pribegie, eram împrăştiate, dar prin rugăciune eram
împreună. N-am încetat să ne rugăm pentru întoarcerea noastră la mănăstire. Părintele ne-a
făcut să înţelegem şi să trăim tâlcul cuvintelor apostolului „Tu însă, când te rogi, intră în
cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care
vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”. (Matei 6, 6).
111
Am stat la Aiud, din 13 martie 1962 până în 1969, primăvara, când s-a acceptat să
revenim la mănăstire, îmbrăcate civil, cerându-ni-se să organizăm o secţie de covoare la
care să aducem şi femeile localnicilor, ale mocanilor, pentru ca acestea să aibă o sursă de
existenţă. Bunul Dumnezeu ne împlinise rugăciunea. Ne întorceam acasă, după multe
umblări, la cei mari şi după multă nelinişte şi chin sufletesc. Greutăţi mai erau însă multe,
în perioada desfiinţării mănăstirii, aceasta fusese luată de stat, cu forţa şi în incinta ei se
organizase o cabana şi un bufet. Eram ca nişte chiriaşe şi stăteam la un loc cu turiştii. Nu
puteam suporta acest fel de iad, în incinta mănăstirii. Părintele Dometie şi noi n-am avut
odihnă şi ne-am dus cu rugăminţi peste tot, unde am crezut mai bine. Revenite la
mănăstire am reînceput lucrul. Trebuia refăcută vechea capelă. Am lucrat timp de un an, ca
să putem folosi capela, în scopul cuvenit. Pentru prima dată, de la desfiinţare, Părintele
săvârşea Sfânta Liturghie, în capelă, după ce fusese sfinţită. Într-una din zilele sfântului
post de Paşti am fost surprinse de secretarul judeţean, împreună cu alţi delegaţi ai
Consiliului Popular Alba, care veniseră să ne vadă cum ne-am aranjat. Când au intrat pe
coridor şi le-am deschis uşa fostei capele şi când au văzut-o îmbrăcată în haina ei
adevărată, ni s-au adresat răstit: „Ce-aţi făcut aici? Ce aţi promis când vi s-a dat
aprobarea ca să veniţi aici? N-au fost puţine emoţiile şi temerile noastre, dar cu credinţă
puternică în Dumnezeu ne-am luat curajul şi le-am răspuns că n-am făcut altceva decât
ceea ce trebuia să facem, că această biserică nu este îngăduit să fie peşteră de tâlhari şi
casă de desfrâu, aşa cum i-au dat ei destinaţia, ci casă de rugăciune”. Şi ne-au răspuns:
„Voi vă puteţi face mucenice, noi nu vrem să ne facem, că avem neveste şi copii”. Au intrat
şi în biserică. Părintele era în odăjdii. În faţa faptului împlinit au amuţit. Le-am promis că
nu le vom da de lucru şi că nu vor avea de suferit de pe urma noastră. Ei au plecat şi noi am
rămas hotărâte să continuăm, ceea ce, cu voia lui Dumnezeu începusem. Am construit un
atelier mare de covoare. Am reuşit să-i convingem că acea cabană ce funcţiona în
mănăstire nu-şi avea rostul aici. Ne-am angajat să construim cu mâinile noastre o altă
cabană, în afara mănăstirii. Şi am ridicat-o, în 1973.
Am construit o şcoală, cu o singură clasă, mai sus de ateliere, pentru copiii satului din
Valea Mănăstirii. A fost construită într-o lună - în octombrie 1972, când Părintele a prins
un buldozer de pe vale, cu care a rupt un mal din dealul unde şcoala se află şi azi. Mult a
dorit Părintele să se ridice această şcoală. Aceasta existase cu multe secole înainte. Când
mănăstirea a fost devastată în vremea habsburgilor în sec. XVIII, copiii sătenilor din jur au
rămas fără învăţătură de carte. Atunci sătenii din Rîmeţ şi Ponor s-au plâns autorităţilor de
situaţia jalnică în care se găseau copiii lor: „Noi Rîmeţii şi Ponorii, de cându-s aceste două
sate, noi acolo (la mănăstire) ne-am pomenit a avea o şcoala şi dascăli şi prunci de
învaţă şi dacă ni se ia şi aceea, noi rămânem, fără învăţătură ca dobitoacele”. După ani
de grele încercări, în 1972, la început de ianuarie „prin oameni aleşi şi îngăduiţi de sus” s-a
ajuns la autorizarea mănăstirii şi la reluarea normală a vieţii monahale. Micul sobor de
112
atunci, împreună cu Părintele am refăcut paraclisul, s-a adăugat arhondaricul (tot mai
mulţi credincioşi ne căutau) – stăreţia, trapeza, s-au extins chiliile, s-a organizat o colecţie
muzeală, cu documente vechi, în legătură cu istoricul mănăstirii, cărţi vechi de slujbă,
icoane pe lemn, icoane pe sticlă, obiecte cu caracter etnografic. S-a construit o nouă
clopotniţă, un pod peste râu, s-a introdus lumina electrică, încălzire centrală şi s-au
săvârşit multe alte lucrări pentru buna gospodărire a mănăstirii. Ne grăbeam, cu osârdie
sfântă. Vroiam parcă să ajungem la ceea ce ani mulţi nu am fost lăsate să împlinim. Totul
s-a făcut cu ruga noastră, cu sufletul şi palmele noastre, cu sângele nostru. Mi-l amintesc
pe Părintele, cum, cu mâinile, pline de sânge, îşi scosese ciorapii din picioare, i-a tras pe
mâini ca să poată rezista până la descărcarea completă a unui vagon, cu bolţari şi ţiglă, din
Teiuş. Părintele Dometie cu Părintele Varsanufie săpau stâncile cu baroase, iar maicile
cărau piatra şi pământul cu găleţile, din mână în mână. Părintele lua asupra sa muncile
cele mai grele, robotea toată ziua neobosit, fără să uite slujbele rânduite. El ne învăţa să
fim încrezătoare în puterile noastre, dar să nu uităm că Tatăl nostru este cu noi şi ne ajută.
El spunea credincioşilor: „Voi sunteţi cei ce araţi, semănaţi şi lucraţi pământul, dar rodul
lui îl dăruieşte Dumnezeu, prin purtarea Lui de grijă”.
În iulie 1975 ne-au bântuit inundaţiile, care s-au abătut şi asupra mănăstirii. Apa a
venit mare, bătea în ziduri, în unele locuri a trecut peste ziduri - duminică 6 iulie, apele
s-au retras. După săvârşirea Sfintei Liturghii Părintele Dometie lua o parte din maicile mai
tinere şi plecară, pe jos, până la Geoagiu, prin pădure, pe vale nefiind posibilă circulaţia,
din pricina stricăciunilor provocate de ape. Mergeau să aducă alimentele de la maşina
mănăstirii, care fusese prinsă de inundaţie. Maicile ce l-au însoţit ne-au spus că Părintele
era mâhnit, dar şi-a ţinut curajul. Pe drum au cântat: „şi-a pierdut ciobanul oile”. De la
Geoagiu spre mănăstire şi-au împărţit greutatea, după putere. Fiecare, cu straiţa în spate,
au apucat calea întorsului. Părintele a rămas să ia desagii cu pâine, ca fiind cei mai grei.
Maicile i-au văzut oboseala ce-l cuprinsese şi i-au dat o greutate mai mică. Pe faţa fiecăreia
se citea o tristeţe pe care n-o puteau explica. Mai erau opt kilometri de drum. Părintele
obosise şi mai mult, nu mai avea aer. Maicile rămăseseră împrăştiate, în urmă. Când au
ajuns în dreptul bisericii de la parohie, trebuiau să treacă peste o prăpastie. Părintele le-a
făcut atente. Dar, în acel moment s-a lăsat jos, fără să spună un cuvânt. Le-a privit pe toate
şi s-a stins. A murit creştineşte, fără dureri, aşa cum e moartea drepţilor. Mănăstirea era în
bocete şi plâns nemângâiat. A fost un moment de mare încercare şi numai cu mila lui
Dumnezeu şi ajutorul Maicii Domnului am putut trece acest moment. Ne rămânea să
ducem mai departe ceea ce ne învăţase şi povăţuise şi să urmăm pilda vieţii lui de jertfă şi
adâncă iubire pentru Iisus Hristos: „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-L
păzesc” (Luca 11, 2S).
113
Multe ne rămăseseră de făcut. În primul rând să împlinim cel mai scump gând al
Părintelui. Încă fiind în viaţă, Părintele îşi dorea să ridicăm aici lângă vechea biserică din
secolul XIV, o biserică nouă în care să poată încăpea mulţimea de credincioşi ce veneau la
mănăstire. Ne spunea: „Maicilor, cum aş trânti eu o catedrala, aici, în mijlocul curţii, dar
ăştia nu mă lasă”. Dumnezeu a vrut, ca după şapte ani de la săvârşirea sa din viaţă, să
punem temelia noii biserici - şi apoi, peste câţiva ani, la 29 iunie 1992 să fie sfinţita de Prea
Fericitul Părinte Patriarh Teoctist şi ierarhi ai bisericii noastre, de faţă fiind zeci de mii de
credincioşi, din toată ţara.
Fiecare din cei ce l-au cunoscut şi l-au căutat pe Părintele pentru învăţătura şi liniştea
lor, îl vor pomeni, cu partea de recunoştinţă, ce nu poate pieri vreodată. El a vorbit tuturor.
Le-a fost duhovnic şi prieten. El a fost un suflet curat, un om al faptei şi al exemplului, un
om al rugăciunii. Cunoştea multă învăţătură bisericească, dar ştia să o dăruiască şi altora.
Cu fiecare prilej avea un cuvânt de folos pentru oameni. Slujind lui Dumnezeu, el slujea
fiecăruia dintre noi. Privindu-l, era mic de statura şi simplu, dar cu o inima aşa de mare ca
România. Era aşa de milostiv, că uneori exagera, dându-şi toate hainele de pe dânsul. Le
dădea şi nu-şi păstra nici o cămaşă sau un papuc; iar când nu mai avea cu ce se îmbrăca
mergea pe la maici, prin chilii, îşi lua o bluză de pijama sau încălţămintea ce i se potrivea,
fără să ceară voie sau să ne spună. Când măicuţa, în lipsă, întreba, la masă, dacă ştie cineva
de lucrul ce-i dispăruse, Părintele Dometie zâmbea, spunându-ne bucuros că vrea să ne
asigure intrarea în rai. Nu se putea afla, ca un om sărac sau o femeie în nevoie să intre pe
poarta mănăstirii şi Părintele să nu-i primească cu braţele deschise şi chipul luminos.
L-am văzut de nenumărate ori, în timpul iernii cum se desculţa de bocanci sau de orice
încălţăminte avea şi le dăruia, pe loc, celor sărmani şi nevoiaşi. Noi maicile îi făceam cojoc
de oaie pentru iarnă, dar nu-l ţinea mai mult de câteva zile şi ne trezeam că Părintele
nostru, din nou, n-are cojoc. Nu mai îndrăzneam să întrebam unde îi sunt hainele şi ce a
făcut cu ele. Ne spunea: „A venit Domnul la mine şi l-am împrumutat pentru a ne netezi
drumul, mie şi vouă spre Împărăţia Sa”. Nu l-am văzut în douăzeci şi opt de ani cât mi-a
fost duhovnic să poarte haine luxoase. Trăia în multă modestie, dar foarte curat. Era o fire
deschisă şi veselă, fără ascunziş. Ne cânta la biserică, la slujbe, ne cânta la masă şi în
grelele drumuri ce străbăteam. Nu suporta să ne vadă plânse, supărate, crispate sau
mâhnite. „Dumnezeu să ne ferească de deznădejde, care e un mare păcat”, spunea el. „O
mireasă a lui Dumnezeu nu se cade să fie tristă sau mâhnită, având mirele permanent cu
ea. Noi trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu şi să-I mulţumim zi şi noapte, că ne-a
învrednicit de această viaţă curată, frumoasă, fără griji lumeşti, o viaţă îngerească”. Îi
plăcea ca întreg soborul să cânte la strană şi dânsul în altar. A avut un aşa dar, că aproape
n-am ştiut cum trec zilele, deşi am avut şi multe necazuri. Părintele ne-a strecurat printre
ele, aproape fără să simţim. Dânsul a fost pentru fiecare maică în parte şi pentru toate la
un loc, nefăcând vreo deosebire, şi mamă şi tată, soră şi frate. Niciodată nu ne poruncea.
114
La orice treabă era primul prezent şi dacă nu putea să rezolve singur, ne ruga să-l ajutăm.
Atunci, maicile săreau, care mai de care. Părintele mergea cu noi în pădure, pentru lemne;
pe vremea aceea nu aveam posibilitatea de a dispune de maşină sau de alt mijloc de
transport. Aduceam lemnele cu spatele. Nu ni se părea greu. Nu aveam stoc de lemne sau
combustibil ca acum.
Eram fericite şi încrezătoare că Dumnezeu este cu noi şi ne ocroteşte. Părintele ne
spunea şi ce să facem de mâncare. Când vedea că sosesc autobuze cu credincioşi şi nu eram
pregătite pentru mâncare suficientă ne îndemna să punem oalele pe foc, curăţam cartofi şi
binecuvânta pregătirea ciorbei. Dânsul mergea în biserică pentru a spovedi, pentru slujba
de priveghere sau Liturghie, după cum era momentul, iar la sfârşit chema tot poporul la
masă şi nu s-a întâmplat ca mâncarea să nu ajungă. Parcă înmulţea Dumnezeu. Dacă fiind
la masa se întâmpla să vadă în curte vreun credincios - oricine ar fi fost - Părintele ieşea, îl
chema şi-l aşeza, la masă, în locul său, dacă nu era loc liber. De sute de ori am văzut acest
lucru - căuta să ne fie şi nouă un exemplu - să învăţăm şi să facem la fel.
Bucuria lui era să facă binele, să ajute, să dăruiască. Era gata să refuze orice
comoditate, să renunţe la orice îi aparţinea. Nu cunoştea egoismul. De multe ori, la mari
praznice, când fiecare cotlon al curţii mănăstirii era ocupat cu închinători, îl găseam pe
Părintele, după o noapte, în care dormise pe scaun, în sfântul altar; îşi lăsase chilia unor
credincioşi, care socotea el că aveau nevoie de acoperiş. Prin purtarea lui, de fiecare zi,
vedeam aievea împlinirea cuvintelor Sfântului Grigore Teologul: „cu nimic altceva, omul
nu se aseamănă cu Dumnezeu, decât cu facerea de bine”.
Era mare împăciuitor al oamenilor. Oricine l-ar fi chemat să facă pace într-o familie,
indiferent de distanţă, Părintele nu pregeta - se ducea acolo. Nu conta că nopţi întregi nu
dormea, nu conta oboseala drumului. Mergea şi singur, dar, uneori, lua şi câteva maici.
Mergea să oficieze sfeştanii în case, Sfântul Maslu, să spovedească şi să împărtăşească.
Spovedea câte trei - patru zile în şir; de multe ori îl apuca miezul nopţii, tot în scaunul de
spovedanie. Nu lăsa pe nimeni să plece, nealinat, cu neîmpăcare în suflet. Mereu, el ne
spunea: „dacă vom face un pas spre Dumnezeu, El va face zece spre noi”. Dădea
îndrumări, dădea sfaturi, dar ca şi cum acestea veneau din învăţături sfinte, din Sfânta
Scriptura şi Sfinţii Părinţi. Uneori adăuga o glumă, întrebuinţa expresii populare şi
proverbe, din zestrea spirituală şi de credincioşie a poporului nostru.
Efortul duhovnicesc al Părintelui era să sfinţească gândurile şi sentimentele fiecărui
credincios: „Dobândirea Împărăţiei cerurilor poate fi ajunsă prin curăţenia sufletului,
prin puritatea inimii şi dăruirea de sine, prin mărturisirea păcatelor şi ruperea de
patimi, de răul discordiei, dezbinării şi urii.” Ne vorbea despre deplinătatea vieţii în
Hristos, despre strălucirea chipului său în noi. Ne tălmăcea cuvintele apostolului Pavel: „Şi
nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).
Sfinţenia propovăduirii sale, era dublată de sfinţenia pildelor sale. Vorbea cu
simplitate şi se purta cu smerenie. Era, aşa cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, marele
filozof al trăirii monahale, bogat întru înţelepciune, călugărit în Sfântul Munte Athos: „Ia
aminte, frate, că Iisus Hristos născându-se a venit în lume, ca să biruie cu smerenia Sa”.
115
Pentru dragostea de oameni ce avea, pentru darul milosteniei şi bunătatea inimii de care
era stăpânit a ajuns să fie cunoscut în toată ţara, ca un părinte duhovnicesc către care
alergau români din toate colţurile ţării. La înmormântarea dânsului, deşi au fost inundaţii
puternice, în acel an, mii de credincioşi au pornit pe jos, fiindcă pe vale, nu se putea circula
altfel şi au venit la mănăstire. În curtea mănăstirii se auzeau plânsetele celor întristaţi:
„Părintele nostru cui ne laşi şi cine ne mai deschide nouă braţele, când venim la
Mănăstire?”
Imaginea Părintelui Dometie a rămas vie în sufletul fiecăreia dintre maicile noastre de
la Rîmeţ. Ne-a crescut în duhul sfinţeniei, al lepădării de sine, al tăierii voii personale, al
trezviei permanente, al rugăciunii şi al muncii. Ne spunea: „Dacă vă rugaţi numai când vă
aflaţi în genunchi, nu mergeţi departe; dacă nu iertaţi din inimă greşiţilor voştri,
rugăciunea voastră nu se ridică decât până la tavanul camerei. Acolo se opreşte.
Rugăciunea voastră trebuie să fie neîncetată şi în biserică şi în chilie, pe drumuri şi la
orice muncă faceţi. Rugaţi-vă pentru fiecare om aflat în nevoie sau în necaz şi în faţa
oricărei ispite ce vă ameninţă sufletul. Rugaţi-vă Domnului, mulţumindu-l pentru
darurile Sale, pentru bucuriile duhovniceşti ce vă sunt hărăzite. Coborâţi în sufletul
vostru, în lumina iubirii dumnezeieşti. Coborând în sufletul vostru, prin rugăciune, îl veţi
întâlni pe Hristos. Prin rugăciune va creşte în voi acel pom de care vorbeşte Sfânta
Evanghelie «în care vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui» (Matei 13, 32)”.
Tinere, fiind, îl întrebam - ce rost are să construim atâtea ziduri şi dacă nu e mai bine să
stăm în biserică şi să ne rugăm. Părintele zicea: „Trebuie să ne rugăm, în tot momentul, ca
şi când mâine plecăm din lumea aceasta şi tot aşa trebuie să lucrăm, ca şi când trăim o
veşnicie”. Avea o filozofie a rugăciunii pe care ne-o dezvăluia în predicile sale şi în
convorbirile cu noi. În primii ani ai vieţii călugăreşti, copilă fiind, îl auzeam spunând: „Ora
et labora”. Atunci nu înţelegeam prea mult. Dar acum, când am ajuns cu părul alb şi cu
multă suferinţă încărcată pe umerii mei, înţeleg pe deplin. Părintele ne-a lăsat un mare
tezaur de învăţătură şi cea mai bună merinde duhovnicească, din care să ne hrănim,
sufleteşte, toată viaţa. Pomenirea faptelor sale a trecut demult dincolo de zidurile
mănăstirii. Multe din fapte le ştie doar Dumnezeu şi cei ce s-au bucurat de ele. La moartea
sa am primit multe cuvinte de mângâiere. Părintele profesor Dumitru Stăniloaie, marele
teolog al ortodoxiei, ne-a spus: „S-a dus un erou al credinţei, un suflet de mare sfinţenie şi
puritate”. Nu vom uita niciodată că, la 16 august 1993, Patriarhul Ecumenic al
Constantinopolului, Bartolomeu I s-a aflat la Rîmeţ însoţit de Prea Fericitul Patriarh
Teoctist. I se povestise Sanctităţii Sale Bartolomeu I faptele şi viaţa acestui duhovnic, cu o
inimă arzătoare pentru Evanghelia Domnului. Marele Ierarh al Ortodoxiei împreună cu
Părintele Patriarh Teoctist s-au aplecat, cu evlavie, asupra mormântului Părintelui nostru,
făcându-i rugăciune de dezlegare.
Noi măicuţele de la Rîmeţ simţim permanent prezenţa Părintelui. De acolo, de unde
ne priveşte, am vrea să se bucure.
Maica Ierusalima
Stareţa Mănăstirii Rîmeţ
116
VIII. MĂRTURII DOCUMENTARE
SCRISORI
Scrisoarea 1 --- cu prilejul începerii Postului Mare anul 1954 (7 spre 8 martie 1954),
din Mănăstirea Ciolanu
Scrisoarea a 2-a --- 13 octombrie 1954, din Mănăstirea Ciolanu
Scrisoarea a 3-a --- 5 octombrie 1957, din Mănăstirea Piatra Fântânelelor
Scrisoarea a 4-a --- 19 decembrie 1966, din Rîmeţ Obştei noastre,
„Acoperământul Maicii Domnului” - cu prilejul începerii Postului Mare anul 1954, 7 spre 8
martie 1954 – Sf. Mănăstire Ciolanu
Alese surioare şi fiice duhovniceşti,
Cu seara zile de 7 spre 8 martie, anul acesta începe Postul Mare. Cu acest prilej sfânt
voiesc să vă adăp sufletele voastre însetate după adevărurile eterne, prin aceste gânduri
adunate în buchet de pe pajiştea sufletului şi a inimii pe care o cunoaşteţi. Flori alese, flori
pline de mireasmă divină şi de roua lacrimilor părinteşti. Flori rare şi simple sădite de
Domnul din ceruri, la zile mari şi grele ca cea de azi, când am prăznuit ziua ultimă a
strămoşilor noştrii Adam şi Eva în rai.
O, Adame, Adame, părintele nostru, ce-ai făcut?
O, Eva, maica noastră, cum de te-a înşelat vrăjmaşul...
Acesta este strigătul întregului neam omenesc şi eu mă înfricoşez şi mă cutremur la
auzul lui, gândindu-mă că fiecare dintre noi este un Adam şi o Evă, care ne-am înşelat cu
multe feluri de păcate, în viaţa noastră de până aici, mâhnindu-L şi mâniindu-L pe
Dumnezeu, Cel ce ne-a dăruit cu o viaţă atât de aleasă şi sfântă. Cu o viaţă de rai ne-a
dăruit Dumnezeu, de pace şi de fericire deplină, iar noi ne-am îngreunat cunoştinţele cu
lucruri şi fapte ale veacului acestuia.
Toţi am păcătuit şi fărădelegi am făcut şi nu-i nimeni care să nu-şi simtă conştiinţa
încărcată cu nimic. „Iar de zice cineva că nu a greşit, acela mincinos este”, spune
Apostolul Domnului şi ucenicul iubirii, cel ce s-a odihnit la Cina cea de Taină pe pieptul
Domnului.
Viaţa călugărească este viaţă de culme, viaţă de mare înălţime morală şi adâncă trăire
lăuntrică, şi cine nu se sileşte să o trăiască după legile ei, acela mai bine ar fi fost să nu se fi
născut.
Viaţa călugărească este, mai înainte de toate, viaţă de renunţare, de tăiere a voii şi de
mare înfrânare, şi cine nu se sileşte să priceapă şi să împlinească aceste precepte divine ale
ei, mai bine i-ar fi fost de nu ar fi cunoscut-o.
117
Viaţa călugărească este viaţă de totală curăţie şi de totală dăruire de sine lui
Dumnezeu, înţelegând că toată făptura ta, din cap şi până în picioare, este afierosită şi
închinată Domnului. De aceea, să avem mare atenţie la toate mişcările şi purtările noastre,
ca să nu-L mâniem pe Domnul şi până la urmă să fim daţi afară din rai, cu desăvârşire.
Mare atenţie la jugul pe care l-am luat, ca să nu ne trezim ca nişte robi netrebnici, în
întunericul cel mai dinafară, al tuturor ispitelor şi necurăţiilor veacului acestuia.
Monah adevărat înseamnă om înfrânat, care în mijlocul tuturor încercărilor şi
ispitelor îşi păstrează sufletul curat şi fruntea senină. Monah adevărat este numai acela
care, fiind îmbrăcat în trup omenesc şi stricăcios, urmează stării şi vieţii îngereşti, ca unul
fără de trup. Monah adevărat este numai acela care se ţine de cuvintele şi poruncile lui
Dumnezeu, în orice timp şi în orice loc şi cu ocazia oricărei fapte. Monahul este o silire
necurmată a firii şi o păzire a simţurilor fără de slăbire. Monah adevărat este acela care are
trupul curăţit, gura curată şi mintea luminată. Monah este acela care necontenit veghează
la cârma sufletului lui, ca nimic din valurile lumii acesteia să nu-i tulbure conştiinţa. El
este cel care îndeplineşte toate poruncile Domnului: desăvârşire creştinească, adânc de
smerenie, stâlp de răbdare, izvor nesecat de lacrimi, vistierii de curăţenie, dispreţuitorul
tuturor podoabelor şi plăcerilor lumii acesteia, mucenic şi jertfă bine plăcută lui Dumnezeu
de fiecare zi, minte luminată, rugăciune iute alergătoare, inimă curată, gură care
necontenit laudă pe Dumnezeu, locaş al Sfintei Treimi, privelişte a îngerilor şi oamenilor şi
cel care-i sperie pe demoni.
Călugăr înseamnă chip frumos, chip duhovnicesc; el are altă activitate, alt veac, altă
hrană, altă îmbrăcăminte şi altă muncă. El se numeşte purtător de haine negre, căci toată
viaţa lui trebuie să fie în pocăinţă şi în resemnare. El se numeşte monah, adică singuratic,
pentru că trebuie să fie veşnic fără griji şi singur, numai el cu Dumnezeu. De aceea, ferice
de cine iubeşte tăcerea şi însingurarea, adică retragerea în sine şi cugetarea la Dumnezeu,
la legea Lui şi la voia Lui, cum atât de frumos zice psalmistul. Mântuitorul a fost pildă de
curăţenie şi de ascultare, chiar până la moarte, iar moartea i-a fost de cruce. Urmând
Domnului, călugărul se făgăduieşte înaintea lui Dumnezeu - cu jurământ - că va trăi în
feciorie şi curăţie adevărată, sărăcie de bună voie şi ascultare nefăţarnică, ci sinceră şi cu
tot devotamentul.
Iată, mult scumpele mele copile şi fiice duhovniceşti, gândurile mele, adunate în
buchet, despre viaţa noastră călugărească, cu ocazia începerii Postului Mare - pe anul
acesta - 1954 !...
Nu vroiam să vi le aştern chiar aşa de aspru pe hârtie, dar Duhul Domnului mi-a dat
tăria - ca aşa să le aştern -, ştiind bine că este mai bună o viaţă mai aspră la vârsta noastră
şi o viaţă senină la bătrâneţe, decât o viaţă dulce la tinereţe şi aspră la bătrâneţe.
118
Luaţi aminte la cuvintele acestea şi să nu vă dedaţi niciodată leneviei în împlinirea

canonului ce vi l-am dat şi nici să vă abateţi vreodată de la calea sfintei curăţii, cu care aţi
fost împodobite de Sus, de Tatăl din cer.
Munciţi pentru Domnul, lucrând ziua şi noaptea cu frică şi cutremur mântuirea
voastră. Eu nu pot să fiu mereu lângă voi, dar fiica adevărată se cunoaşte după plecarea
mamei de acasă. Atunci se vede ce cap are.
Obişnuiţi-vă cu ideea că Domnul e lângă voi şi vede toate faptele voastre, noaptea ca
şi ziua, în timp de veghe, ca şi în timp de lucru sau de odihnă.
Împodobiţi-vă sufletul cu cugetarea la Dumnezeu, căci acesta-i adevăratul lucru
călugăresc.
Nu puneţi preţ pe lucrurile lumii acesteia, că toate sunt trecătoare şi mai
neputincioase decât umbra.
Nu puneţi preţ pe prietenia cu nimeni, căci prietenia cu lumea este vrăjmăşie
împotriva lui Dumnezeu - zice Sfânta Carte.
Nu căutaţi să vă căpătaţi trecere în ochii nimănui, căci această faptă este o
deşertăciune ş cursă satanicească pentru a-i smulge florile curăţei şi nevinovăţiei tale, de
fecioară şi aleasă mireasă a Domnului Iisus!
Nu căutaţi să vă cumpăraţi haine scumpe şi să vă gătiţi ore întregi, că aceasta duce la
nebunie. Cu siguranţă că de veţi căuta aceasta, vă veţi pierde mintea şi veţi ajunge în
prăpastia celei mai negre josnicii şi necurăţii omeneşti. Să nu socotiţi că este ceva al vostru,
ci totul al Domnului şi al obştii din care faceţi parte.
Smeriţi-vă una înaintea alteia, ca darul lui Dumnezeu să fie veşnic cu voi, ştiind bine
că Domnul celor smeriţi le dă har, iar celor mândri le stă împotrivă.
Ajutaţi-vă întru neputinţele voastre şi fiţi una pentru alta ca nişte bune mame. De la
mine să nu aşteptaţi prea mult, căci Domnul îmi ştie şi suferinţele şi scârbele mele şi din ce
pot să vă ajut, vă ajut din toată inima. Eu nu aştept nimic de la voi - decât să-mi daţi şi mai
departe aceeaşi ascultare pe care mi-aţi dat-o până acum, ca să putem să ajungem la ţinta
pe care ne-am propus să o atingem cu toţii în această viaţă, adică mântuirea şi câştigarea
Împărăţiei lui Dumnezeu în noi.
Închei cu îndemnul ca, pe Mirele vostru Cel ceresc, Iisus Hristos, să-l încrustaţi în
inimă cu litere de foc, ca să nu se mai şteargă niciodată.
Amin.
Cu toată cinstea şi binecuvântarea, Părintele Dometie.
119
Alte adrese unde se pot găsi mărturii:
http://www.ortodoxie.arsys.ro/dometie.php
La această adresă se află câteva texte ale Maicii Eudoxia, scrisori ale părintelui etc.
http://www.ftoub.ro/download/Gabor%20A%20-%20BISStat1945-1964-curs%20masterat.doc
Se află şi referinţe la pr. Dometie
http://compactbv.ro/pages/authors.php#chrM
Semnalări ale cărţilor despre Pr. Dometie
http://www.romfest.org/rost/apr_mai2004/biserica.shtml
Referinţă a Pr. Calciu şi despre Pr. Dometie
http://viostil.moy.su/PDFs/p_Nicodim.pdf
Ref. şi la Pr. Dometie în cartea pr. Nicodim de la Crasna
http://books.google.ro/books?id=eRynRtf2iS8C&pg=PA183&lpg=PA183&dq=Dometie+Manolach
e&source=web&ots=KZoexZPqpH&sig=zX5xnj6731JbWyPrbWdxNLNNYKY&hl=ro&sa=X&oi=bo
ok_result&resnum=1&ct=result#PPA183,M1
O trimitere la o lucrare într-o rev românească, semnată Dometie Manolache
http://www.revistatribuna.ro/arhiva/tribuna74.pdf
Ref. şi la pr. Dometie
http://static.scribd.com/docs/xkxdk5c8tb86.pdf
Cartea IPS Antonie Rugul aprins, unde se află referinţe şi la pr. Dometie.
120
FOTOGRAFII
121

Marturii Despre PR Dometie 2009

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Marturii Despre PR Dometie 2009

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

MĂRTURII DESPRE

Apare cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Dr. Laurenţiu STREZA

Editura Gridsolo Print

I. Cuvânt înainte. Puterea credinţei mărturisitoare ...............................................................5

II. MĂRTURII DIN FAMILIE ............................................................................................. 7

III. MĂRTURII ALE UNOR IERARHI, PREOŢI ŞI PERSONALITĂŢI .......................... 22

Puterea credinţei mărturisitoare

Pr. Univ. Dr. Ovidiu MOCEANU

MĂRTURII DIN FAMILIE

Pr. Mihai MANOLACHE

ARHIMADRITUL DOMETIE MANOLACHE

(13 X 1924 – 6 VII 1975)

Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Dometie Manolache, s-a născut la 13 octombrie

Dând dovadă de calităţi alese ca duhovnic şi bun gospodar, în 26 mai 1958 i se

Maica Eudoxia MANOLACHE

EU ŞI CASA MEA VOM SLUJI DOMNULUI1

aici în biserică copiii în timpul slujbei nu aveau stare, ba se împingeau, ba şuşoteau şi

Eram pe la începutul lui Septembrie, trebuia să merg la examen cu Stelian la

La mănăstirea Prislop rămâne până în 18 Mai 1952, când se transferă la Afteia-Cioara,

Toate au fost rânduite de Dumnezeu cum aveau să fie.

La călugăria noastră Părintele Dometie a ţinut următoarea predică.

Ale Tale, dintru ale Tale

După sfârşitul obştesc al Părintelui Dometie (6 Iulie 1975), activitatea gospodărească

MĂRTURII ALE UNOR IERARHI, PREOŢI ŞI PERSONALITĂŢI

Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Antonie Plămădeală, într-o scrisoare trimisă

În volumul Rugul aprins:

4 Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, 1995, p. 1214 şi p. 199

„Părintele Dometie, a fost adus de Dumnezeu în Transilvania, atât de încercată

Bunul Dumnezeu să ne ocrotească şi să ne ajute prin rugăciunile Părintelui nostru

Cu o zi înainte de plecarea noastră, ne-a spus:

„Credinţă fierbinte, dragoste de Dumnezeu şi de oameni până la jertfă, smerenie

Evocarea memoriei Părintelui Arhimandrit Dometie Manolache, este o datorie de

15 Din Cartea de Aur a Mănăstirii Rîmeţ

care m-a înduioşat pe măsură. Am aflat, astfel, că până să i se dea o parohie,

4. Curajul misionar al părintelui a fost admirabil descris în cărţile bibliografice

intervenit cu ajutorul şi binecuvântările sale. Mitropolitul Ardealului de atunci,

17 A se vedea scrisoarea în Arhiva din Chilia Părintelui Dometie şi facsimilul

1. Prin credinţa sa. Era un înfocat propovăduitor şi apărător al învăţăturii creştine

5. Părintele Dometie era un mare patriot. Iubea patria şi mănăstirea Rîmeţ. La

„O frântură de amintire se luminează în minte: toamna anului 1978, când împreună

mari de către Episcopul Chesarie

Preotul Onorariu Dafin mărturiseşte: „După 32 de ani, am poposit din nou pe

MĂRTURII ALE MĂICUŢELOR

27 Din Cartea de Aur a Mănăstirii Rîmeţ

Nu făgăduiţi ceea ce nu credeţi că veţi putea îndeplini, iar făgăduinţele date să le

În Biserică ne putem uni cu Hristos pe două căi: - fie că îl coborâm pe Domnul în

Să nu-şi închipuie cineva că minte pe Dumnezeu prin făgăduinţele pe care le face

Maica Vichentia Pîrvan a fost invitată de Părintele Ioanichia Bălan la o scurtă

35 Din Cartea de Aur a Mănăstirii Rîmeţ

MĂRTURII ALE CREDINCIOŞILOR

Domnul Senator Ioan Ardelean, vorbind despre Părintele Dometie zice:

36 Vezi în Arhiva Mănăstirii scrisoarea în original

„Părintele Dometie a depus eforturi deosebite muncind efectiv alături de maicile şi

„Au trecut ca un vis 30 de ani de când Părintele Arhimandrit Dometie Manolache

39 Din Cartea de Aur a Mănăstirii Rîmeţ

Georgeta – Angelica Drăgoescu din comuna Boşorod, jud. Hunedoara spune că a

Credincioasa Silvia Bădilă mărturiseşte:

Mărturii despre Părintele Dometie în glas de poezie

Iată un om ce nu l-am cunoscut Să te strecori de viu prin crăpături

Cărările uşoare în urma lui Dometie era păstor frumos

Toate se sting degrabă câte ţin Ce v-a făcut să vă ţineţi de el

I-un singur loc la cer şi la pământ Eu cred că a murit fără de trup

Iar să-l ajungi i-atâta de uşor Şi de aceea este-ntreg aici