Simona Popescu=Exuvii

Cartea Simonei Popescu este foarte interesantă,deoarece dezbate problemele

specifice vârstei adolescentine şi a copilariei.Cartea are nuanţe
autobiografice,dar problemele fiecărei etape a vieţii sunt prezente
aici.Autoarea se imaginează pe sine ca un ansamblu de personalităţi: copil,
adolescent, tânăr, si,cu o oarecare spaimă, batran ,chiar se teme la un moment
dat că nu va putea vorbi in acelaşi timp despre fetiţa de cinci ani şi despre
tânăra de 15. Isi aminteşte despre joaca ei cu fata cu pampon, Dana, prietena
de joaca, prieteniile si supărările intre fete.O altă amintire ar fi cea despre fata
urâta , care era inchisa faţa de alţii, vorbea foarte puţin, dar i se deschide dintr-
o dată eroinei-autoare, vorbindu-i filosofie. Eroina află, astfel,despre o
posibilă migrare a sufletelor si despre viaţa de dincolo. Fiecare moment trăit,
fiecare poveste este pentru ea o experienţă unică, eroina învaţă din ea.
Experientele o ajută să uneasca micile “părţi” ale sufletului sau ale
personalitatii ei, construita asemeni păpuşilor “Matrioşca”’una in cealalta
.Acest ansamblu de personalităţi o face unică, ii conferă ceea ce ea
numeste’simonism”,”simonitate’,cu o nuanţă uşor narcisistă.Toate
amintirile,tot ce a învăţat şi a auzit contribuie la evoluţia personalităţii eroinei,
la clădirea ei ca om in lume.Termenul de exuvie din titlu nu este ales deloc la
întâmplare. Cuvantul desemneaza acel inveliş din care larvele insectelor ies
pentru a se transforma în pupe, apoi in viitoarele insecte. Omul ,prin evolutia
varstelor lui, iese dintr-un fel de exuvii,se dezvoltă, se maturizează,se
armonizează cu timpul pe care il traieşte. Jocurile de altădată i se par acum de
o naivitate extraordinară. Este un fel de încercare de recuperare a copilăriei,
prin lucrurile mărunte de altădata: caiete, frunze colectionate, celebrul oracol,
desene. Profesoara de desen i se părea cândva un model. Imaginea picturii este
semnificativă pentru încercarea de recuperare a trecutului. Fata descoperă un
desen, o pictură, unde i-a desenat pe toti membrii familiei, intr-o manieră
naivă, desigur,cu menţiunea că ea lipsea de acolo ,fiindca picta; nici Dana,
prietena ei,nu lipseşte din picturi, deşi acum nu-şi mai aminteşte bine de ea,
decat doar că purta pamponul. Pasiunea pentru pictură îi va aduce prima
dragoste, un puştan pe nume Hari, care îi năclăise desenul , dar pe care ea l-a
completat cu o mulţime de alte culori, era desenul LOR. Toate aceste elemente
pot constitui simboluri ale trecutului, care nu revine decat în amintire. Desenul
este o lume, iar cartea Simonei Popescu este o pictură a cuvintelor, care aduc
aminte de copilărie şi adolescenţă. Dulapul,podul casei pot fi considerate
depozite ale amintirilor. Autoarea nu e deloc nostalgică, e realista, ştie că
timpul nu poate fi oprit,Visul cu acel lup gata să o sfâşie poate însemna lupta
cu timpul, care trece şi nu iartă nimic.Gândul că va arăta altfel la 30, 40, 50 de
ani o înspăimântă .Singura salvare raman micile obiecte care-i amintesc de
micul univers din trecut. Imaginea din final,cu fetiţa care isi arunca păpuşa pe
geam echivalează cu pierderea inocenţei şi ieşirea din
“exuvie”,maturizarea,percepută ,în acelaşi timp,ca ‘groază” şi ca “fericire.
Eroina-autoare se maturizează,dar nu se desparte de nici una din acele
exuvii,ci incearcă să le recompună, pentru că toate fac parte din
personalitatea ei.
Cartea Simonei Popescu este într-adevăr deosebită,conţine adevaruri
si experienţe trăite de fiecare din noi.Lumea întreagă se recompune la nivel
de text.