Marcello Silvestri Chelba

Vârsta: 49 ani.
Naţionalitatea: român.
Religia: creştin ortodox.

Politic: cu vederi liberale,

dar neînregimentat în nici
un partid – nici înainte de
‘90, nici după.

Domiciliul: Reşiţa, Judeţul

Caraş-Severin, România.

Telefon mobil: 0722-

587227

E-mail:
kantinomus@yahoo.com

CURRICULUM VITAE

Primii 13 ani i-am petrecut în oraşul Buziaş.

La Şcoala Generală din Buziaş am absolvit primele 6 clase.
În anul 1974, în urma unui concurs, m-am transferat la Liceul de Arte
Plastice din Timişoara, unde am absolvit clasele a 7-a şi a 8-a.
Liceul l-am absolvit la Liceul Industrial nr. 7 din Timişoara, profilul
construcţii civile.
Mi-am satisfăcut stagiul militar la termen redus, în Timişoara.
Am absolvit Facultatea de Ştiinţe ale Naturii, Secţia Fizică, la
Universitatea din Timişoara, în anul 1986.
Mi-am satisfăcut stagiul de trei ani, ca profesor de fizică, în comuna
Bălcăuţi, judeţul Suceava − judeţul de baştină al tatălui meu. Dacă aş fi
găsit un loc de muncă pentru viitoarea mea soţie, Ştefania, domiciliată în
Reşiţa, cu care eram prieten încă din studenţie, m-aş fi stabilit acolo
definitiv.
În 1988 m-am căsătorit. În anul 1989 am obţinut detaşarea pentru
un an în comuna Zorlenţu Mare, jud. Caraş-Severin, la cca. 25 km de
Municipiul Reşiţa, pentru a fi alături de soţia mea. Aşteptam un copil. În
ianuarie 1990 a venit pe lume fiul meu, Rareş.
„Evenimentele din decembrie ’89” m-au găsit, aşadar, la Reşiţa, în
postura de profesor navetist şi telespectator – pur şi simplu.

*
 În vara lui 1990 am reuşit să mă transfer la Biblioteca Judeţeană din
Reşiţa, cu speranţa că această instituţie mă va ajuta implicit, prin mediul
şi prin activitatea ei specifică, să îmi continui studiul şi cercetările în
domeniul filosofiei. Eşecul a fost total. Am pierdut aproape doi ani făcând
inventare şi prelucrare bibliografică. Am demisionat.
În 1991 am înfiinţat o asociaţie familială: „Video Studio M.C.” −
speram să pot obţine un credit cu care să îmi cumpăr aparatura video
necesară, pentru a produce materiale didactice audo-vizuale. Am fost
refuzat pe motiv că garanţia oferită, casa părintească de la Buziaş, este
în alt judeţ. Dar am avut o găselniţă. Practic, din martie 1992, cu o
investiţie de numai 200 DM, cu care cumpărasem câţiva metri de folie
autoadezivă, am început să desfăşor activitatea de producţie de
materiale publicitare (inscripţionări de vitrine, vehicule, panouri
publicitare, firme luminoase etc). Apoi, în 1994, am înfiinţat o altă
societate comercială: „Chemar Productions S.R.L.”, cu acelaşi obiect de
activitate, în care lucrez şi astăzi şi care este unica sursă de venit a mea
şi a familiei mele.
În esenţă, prin activitatea mea de afaceri nu doresc altceva decât să
îmi clădesc un statut social de pe poziţia căruia să pot desfăşura, în
sfârşit, o activitate culturală temeinică, ferită pe cât posibil de
conjuncturi. Dacă ţara nu ar traversa o perioadă atât de critică, aş putea
spune că dezideratul acesta a fost atins.
În domeniul filmului am însă şi un interes mai special, vreau să încerc
să valorific mijloacele limbajului cinematografic în domeniul filosofiei, pe
firul unor preocupări mai vechi, ale mele, de teorie a reprezentării, a
imaginii, şi de ontologie a simbolului şi semnificaţiei.

Interesul meu pentru filosofie s-a manifestat explicit încă din

clasa a X-a de liceu, când, în cadrul cercului de filosofie, în paralel cu
pregătirea examenului de treaptă (pe care l-am promovat, mi-au spus
colegii, nu numai primul pe şcoală, ci şi cu cea mai mare medie din

2
Timişoara), prezentam un studiu cu titlul: Principiului dialectic al negării
negaţiei, în care, deşi extrem de abstract, era deja evident că, în atacurile
sfinţilor părinţi ai materialismului dialectic şi istoric la adresa lui Hegel, eu
mă plasam de partea lui Hegel. (Profesoara de filosofie, dra. Anghel, mă
catalogase demult drept un idealist incurabil.)
Eram bun la matematică, mai ales la geometrie, dar nu mi-am făcut
niciodată din sudierea matematicii un scop în sine. În faţa examenului de
admitere în învăţământul superior opţiunea mea pentru filosofie era
clară, însă am considerat că aprofundarea unei ştiinţe fundamentale, cum
este fizica, îmi va oferi un instrument mai bun de ghidare, cel puţin pe o
anumită porţiune a drumului meu în filosofie. (La Bacalaureat, la fizică,
am luat singurul 10, în acel an, în Timişoara.) Pe de altă parte, ştiam că în
facultăţile de filozofie este prea multă toceală şi ideologie. Nu am ignorat
însă niciodată perspectiva „academică” în filozofie: perspectiva istorico-
filologică. Am acordat întotdeauna o atenţie deosebită limbajului. M-am
aplecat deseori cu mult interes asupra unor lucrări de lingvistică,
semiotică, teoria literaturii. Am frecventat o lungă perioadă Cenaclul
„Pavel Dan” din Timişoara – pasionat, însă, de unele probleme de teorie a
literaturii şi de filosofie a culturii, mai mult decât de literatura propriu-
zisă. Mă pasionează în continuare tot ce este mişcare a spiritului – dar nu
chiar tot ce e omeneşte posibil.
Pe scurt, am făcut fizica pentru filosofie – dar acest lucru a fost
înţeles de foarte puţini profesori şi colegi. Am învăţat selectiv, atent doar
la esenţial, incapabil a deveni un repertoar de fizică pe care profesorii să-l
frunzărească la examene după bunul plac.
Am purtat cu stoicism imaginea unui student mediocru, urmărind
consecvent răspunsul la câteva întrebări: Cum e posibilă cunoaşterea
ştiinţifică? Este cunoaşterea ştiinţifică de o natură diferită de aceea a
cunoaşterii filosofice? Se poate găsi un temei comun al acestor două
perspective de cunoaştere? Sunt compatibile sau nu? În ce relaţie sunt?
Lucrarea mea de licenţă Modelarea în fizică şi semnificaţia sa
epistemologică (1986) reprezintă încă şi astăzi răspunsul meu la aceste
întrebări.

În 1986 am prezentat la o sesiune de comunicări de filosofie din

cadrul Universităţii din Timişoara o lucrare intitulată Ideea negativităţii la
Hegel (premiul II).
Tot în 1986, la Universitatea din Iaşi, în cadrul unei sesiuni naţionale
de comunicări studenţeşti de filosofie am prezentat o lucrare intitulată
Negativitatea predicaţiei la Hegel (premiul special al Universităţii Braşov).
La sfârşitul lunii ianuarie 1988, la Casa de Cultură din Suceava, în
cadrul „Serilor sucevene”, am susţinut o conferinţă dedicată lui
Constantin Noica: Şcoala de la Păltiniş şi lecţia păltinişană. Cred că a fost
prima conferinţă despre Constantin Noica susţinută în ţară după trecerea
sa în nefiinţă.
În februarie 1989, la Casa de Cultură din Suceava, în cadrul „Serilor
sucevene”, am susţinut conferinţa Hegel şi fizica modernă în care am
prezentat, practic, partea filosofică a lucrării mele de licenţă.

3
 În mai 1989, la Casa de Cultură din Suceava, în cadrul „Serilor
sucevene”, am susţinut conferinţa Mihai Eminescu − estetica vieţii sau
viaţa ca operă, o încercare de dezvoltare a următorului gând eminescian
din Fragmentarium, p. 45:
„Reducerea acestor judecăţi singulare şi a regulelor generale a unei
vieţi convenabile şi peste tot frumoase la legile generale ale frumuseţei
n-a încercat-o încă nimeni pînă acum. Ştiinţa esteticii generale este încă
prea jună; ea a fost acuma prea (îndestul încă - scris deasupra, n.n.)
ocupată cu descoperirea legilor de frumuseţe în arte, pentru ca dintr-astă
neglijenţă să i se poată face o imputare. Unei vremi ce va urma însă, i se
clarifică problema de a pricepe şi frumuseţea vieţii şi acţiunii omeneşti în
legile[-i], precum pricepem pe aceea a artelor şi va crea lîngă estetica
artelor o estetică a vieţii (s. a.).”
Teza mea era că Mihai Eminescu a avut deseori, chiar în mod
dominant, o conduită morală modelată de exigenţele unei anumite
Estetici.
Această teză mi-a dat ocazia să citez copios din articolele sale
politice (de mare actualitate − atunci, ca şi astăzi) şi să aduc în discuţie
câteva momente cruciale din biografia sa, respectiv, câteva dintre
deciziile sale fundamentale în spatele cărora se putea zări în mod clar o
voinţă estetică, refractară la compromis şi jumătăţi de măsură, angajată
într-o continuă operă de realizare a propriei vieţi după canoanele estetice
ale unei Etici.
Studii individuale ulterioare de estetică m-au dus până la urmă la
Kant, unde noţiunea suferea o schimbare de sens fundamentală. Totuşi,
estetica vieţii, la Eminescu, suna bine alături de imperativul categoric, la
Kant, încât o îngemănare a lor pe baza unei descendenţe comune din
principiul absolut al libertăţii părea posibilă. Am deschis, pentru mine
însumi, următoarea întrebare: dacă cele două estetici, cea
transcendentală (a lui Kant) şi cea clasică, sunt compatibile, şi dacă nu se
află cumva într-un raport de complementaritate, cu alte cuvinte, dacă
este posibilă o lectură semiotică a ontologiei, respectiv, dacă este posibilă
o ontologie a semioticii, şi care este temeiul acestei posibilităţi? În caz
afirmativ, am avea aici o punte de legătură care ar putea deschide calea
unei vaste sinteze filosofice.

În mai 1998, la Universitatea de Vest din Timişoara, în cadrul

Conferinţei Internaţionale de Filosofie „Logică şi Ontologie”, am prezentat
lucrarea Antinomia raţiunii pure şi paradoxele logice1, din care a fost
publicat un fragment în volumul Logică şi Ontologie, Editura Trei,
Bucureşti, 1999, îngrijit de profesorii Constantin Grecu şi Iancu Lucica. În
această lucrare am încercat să sintetizez un aşa-numit schematism
antinomic, comun gândirii atât în cele patru antinomii cosmologice
kantiene, cât şi într-o serie de alte paradoxuri celebre – fără pretenţii de
generalizare, dar cu trimitere clară spre ipoteza că aceasta ar fi posibilă.

1
http://www.scribd.com/doc/11532252/Marcel-Chelba-Tetralogia-kantian-Vol-IV-
fragment-Antinomia-ratiunii-pure-si-paradoxele-logice-Kantinomus

4
 În iunie 2004, cu prilejul Bicentenarului Kant, în cadrul Simpozionului
naţional „Modernitate. Legitimare. Filozofie critică”, organizat de
Universitatea de Vest din Timişoara şi Societatea Kant din România, am
prezentat lucrarea Către o nouă paradigmă a ştiinţei – un capitol din
cartea mea de debut, Introducere critică (2004), aflată încă, la acea dată,
sub teascurile tiparului.
În acelaşi an, cu acelaşi prilej, dar la Facultatea de filosofie din
Bucureşti, în cadrul Simpozionului „Immanuel Kant − 2004”, am
prezentat lucrarea În interesul păcii – tot un fragment din Introducere
critică.
O primă parte a cercetărilor mele filosofice s-a concretizat, în sfârşit,
în noiembrie 2004, odată cu apariţia Introducerii critice2, publicată pe
propriile mele speze, în propria editură (Crates). Această lucrare nu
reprezintă decât, realmente, o introducre la Antinomia raţiunii pure şi
antinomia ontologică – o lucrare aflată într-o fază destul de avansată de
elaborare, care trebuia să fie şi teza mea de doctorat, dar pe care prefer
să o mai ţin la dospit.
Sunt în curs de apariţie alte două lucrări: Appendix (o critică a
modernităţii şi a gândirii ei analitice, în perspectiva filosofiei critice
kantiene) şi Scrisori despre etica mioritică (o încercare de lectură a
Mioriţei în termenii filosofiei practice kantiene) – plus o ediţie a doua a
Introducerii critice − toate, împreună cu Antinomia raţiunii pure şi
antinomia ontologică, fiind reunite sub titlul generic: Tetralogia kantiană.

Marcel Chelba

Reşiţa, 14.04.2011

N.B. − Prefer să semnez cu Marcel Chelba, nu cu Marcello Silvestri

Chelba, din motive de comoditate.

2
http://www.scribd.com/doc/10039681/Marcel-Chelba-Tetralogia-kantian-Vol-I-
Introducere-Critic-Despre-posibilitatea-Metafizicii-ca-tiin-in-perspectiva-filosofiei-critice-
kant