Drepturile omului - proiect de diploma

Cuprins:
Pagina k2l17le
Introducere 2
Capitolul I Istoricul aparitiei si sisteme de protectie a drepturilor omului
1. Dezvoltarea conceptuala a drepturilor si libertatilor omului 6
2. Primele documente privind drepturile fundamentale ale omului 11
3. Documentele recente referitoare la drepturile omului 14
4. Importanta actelor nationale si internationale referitoare la drepturile omului 20
5. Drepturile omului in sistemul ONU 24
6. Sisteme regionale de protectie a drepturilor omului 31
Capitolul II Institutiile nationale de drept pentru protejarea drepturilor omului
1. Curtea Constitutionala 37
2. Institutia ombudsmanului 44
3. Procuratura 54
4. Organele judecatoresti 67
5. Contenciosul administrativ -; un garant al apararii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului
90
Capitolul III Caile de atac -; mijloc de apararea a drepturilor omului
1. Apelul 96
2. Recursul 101
3. Revizuirea hotaririlor 107
4. Recursul la CEDO 111
5. Practica juridica 119
Incheiere 140
Bibliografie 144
Introducere
Se stie ca drepturile omului se afla la baza constitutionalismului, iar principalul scop al unei constitutii
consta in garantarea libertatii si securitatii fiintei umane sub toate aspectele sale. Promovarea conceptului
de drepturi ale omului, precum si a consacrarii lor juridice constituie una din problemele fundamentale ale
secolului. Evenimentele istorice si social-culturale ale omenirii, cu repercusiuni asupra drepturilor
omului au ramas in continuare in centrul vietii ei politice, sociale, religioase, etico-morale, juridice si
filozofice. Dupa al doilea razboi mondial si pina la inceputul anilor 90, au existat prea putine practici
politice si democratice in domeniile vietii sociale ale tarii noastre. Putem afirma chiar ca au lipsit
reglementarile juridice in sensibila problematica a drepturilor omului. Din acest motiv, chiar de la
proclamarea independentei, in Republica Moldova, ca rezultat al prabusirii imperiului sovietic, s-au ivit
premisele necesare pentru transformarea societatii noastre intr-o societate democratica, organizata pe
principiile unui stat democratic si de drept. De asemenea, prin aderarea, ratificarea tratatelor
internationale din domeniul drepturilor omului a fost pus fundamentul unui nou sistem juridic si social-
politic, care in urmatorii ani s-a dezvoltat vertiginos.
Actualmente in Republica Moldova se contureaza clar tendinta de a crea anume acele mecanisme si
pirghii de implementare a unui sistem national de promovare si respectare a drepturilor omului, care se
bazeaza in special pe instrumentele juridice.
In materia vasta a drepturilor omului specialistii au expus diverse pareri. O parere este ca orice persoana
care se considera lezata in drepturile sale legitime are drept de petitionare, asigurindu-i-se posibilitatea de
adresare oricarui organ de stat pentru inlaturarea nedreptatii, anihilarea consecintelor ei si repararea
daunei sau repunerea in drepturi.
In acest sens sint recunoscute o serie de drepturi si este posibila exercitarea libera a unora dintre ele cum
ar fi: dreptul de petitionare; libertatea expresiei; libertatea mitingurilor, demonstratiilor si intrunirilor;
dreptul de aparare; dreptul la greva, etc.
Constitutia Republicii Moldova consacra un intreg titlu proclamarii drepturilor si libertatilor cetatenilor,
de la dreptul la viata si libertate individuala la dreptul de asociere, informare, instruire si educatie, de a
alege si a fi ales in organele statului.
Astazi aceste drepturi si libertati nu sunt numai formal enuntate, ci sunt fixate atat in Legea Fundamentala
a tarii, cat si in numeroase legi organice, ordinare.
Problema privind drepturile omului a ocupat si ocupa un loc proeminent in cadrul actiunilor politice ale
statelor, precum si ale unor importante organisme si reuniuni internationale, devenind un subiect de cea
mai larga circulatie, atat in lucrari de specialitate, cat si in dezbaterile publice.
Atasata substantial actiunii politice, problematica drepturilor omului este inainte de toate una sociala. Dar,
totodata trebuie de recunoscut ca pentru largi grupuri ale populatiei aceasta terminologie si problematica
ramane in buna parte un subiect pur teoretic, abstract sau partial sesizat, nefiind suficient receptata
semnificatia reala a acestor drepturi, precum si insemnatatea lor concreta si actuala pentru viata practica a
cetatenilor, pentru evolutia statului civic si politic.
Este un prilej de analiza si de bilant in domeniul de dezvoltare si de evolutie a drepturilor omului. De
analiza cu privire la indeplinirile si neimplinirile drumului parcurs si de bilant in cele mai diferite domenii
ale creatiei umane in secolul si mileniul care s-a incheiat pentru a sti: unde a ajuns Omenirea; ce cai de
evolutie si dezvoltare ii sunt deschise in noul secol si mileniu.
Bilantul facut vizeaza, in mod firesc, in primul rand domeniul economic, realizarile in asemenea sectoare,
cum sunt: industria; agricultura; transporturile si telecomunicatiile; turismul etc. In acelasi timp, sunt
evaluate rezultatele in domeniile cercetarii stiintifice si tehnologice, implinirile in domeniile educatiei,
stiintei si culturii.
Acum, cand facem bilantul Secolului si Mileniului, nu putem insa sa trecem sub tacere Drepturile Omului,
succesele inregistrate in acest domeniu, stadiul realizarii acestor drepturi si, mai ales, incalcarile care
persista. Putem noi oare trece cu vederea faptul ca la acest inceput de secol si de mileniu persista
asemenea fenomene grave, cum sunt: mal-nutritia; bolile endemice; discriminarile si discrepantele
flagrante care iau proportii ingrijoratoare in diferite zone ale lumii.
Plusurile inregistrate in promovarea si apararea drepturilor si libertatilor publice au fost remarcabile, dar
minusurile nu sunt mai putine. Dincolo de declaratiile de bune intentii sunt sefii de stat si de guvern,
precum si alte personalitati politice de prima marime in sistemul de guvernamant, considerate a fi
democratice, care nu se sfiiesc sa trimita forta si arme impotriva grevistilor, a demonstrantilor care
"revendica un trai mai bun", cerand "salarii decente" si "paine pentru copiii lor" .
Lucrarea a fost structurata in trei capitole, in capitolul intii ce se intituleaza Istoricul aparitiei si sisteme de
protectie a drepturilor omului se face o analiza a conceptului dreptului omului, a aparitiei primelor
documente privind apararea drepturilor omului, importanta actelor internationale si celor nationale, si
descrierea organizatiilor internationale de protectie a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.
In capitolul doi ce se intituliaza: Institutiile nationale de drept pentru protejarea drepturilor omului se
face descrierea si analiza organelor de justitie in Republica Moldova privind protejarea drepturilor omului.
Astfel vor fi analizate urmatoarele institutii: Curtea Constitutionala, Procuratura, Instantele judecatoresti,
Institutia Ombudsmanului.
In cadrul capitolului trei ce se intituleaza: Caile de atac -; mijloc de apararea a drepturilor omului se
descrie procedura cailor de atac ordinare si caile de atac extraordinare. Totodata in cadrul capitolului se
face descrierea procedurii depunerii cererii in Curtea Europeana a Drepturilor Omului, procedura de
admisibilitate a cererilor si procedura solutionarii cauzelor.
Si ca o generalizare a celor mentionate, cred lucrarea data va ajuta sa se inteleaga ce drepturi
fundamentale exista si la care mecanisme nationale si internationale se poate de recurs, in cazul incalcarii
acestor drepturi, pentru a repune in dreptul sau libertatea lezata.

Capitolul I Istoricul aparitiei si sisteme de protectie a drepturilor omului
1. Dezvoltarea conceptuala a drepturilor si libertatilor omului
Problema cercetarii drepturilor omului a cunoscut o evolutie in domeniul stiintelor sociale: filozofie,
stiinte politice, teologie, inclusiv in doctrina dreptului natural (jus naturale). Ideea drepturilor omului a
constituit o preocupare a inteleptilor inca in epoca antica, printre acestia fiind Socrate (470-399), Aristotel
(384-322), Platon (427-347), Cicero (106-43) si altii.
Aceasta doctrina s-a raspindit mult in perioada revolutiilor burgheze din secolele XV1I-XV1I1 in statele
Europei de Vest. Conceptul ei a fost aprofundat in lucrarile ginditorilor cu renume mondial Hugo Grotius
(1583-1645), John Locke (1632-1704), Charles-Louis Montesquieu (1689-1755) si Jean-Jacques
Rousseau (1712-1778) etc. Doctrina dreptului natural a fost cercetata mai profund in lucrarea juristului si
eruditului olandez H. Grotius De jure belii etpacis (Despre dreptul razboiului si al pacii), aparuta in 1625,
in care se preciza ca "dreptul natural nu se preocupa numai de lucrurile ce nu depind de vointa omului, ci
are ca obiect si multe lucruri care sint urmarea unui act al vointei omenesti". Deci, teoriile si conceptiile
doctrinei dreptului natural (Jus naturale) pornesc de la teza potrivit careia dreptul isi are originea in natura
fiintei omenesti. O contributie deosebit de importanta la progresul conceptiei general-universale de reguli
referitoare la fiinta umana a adus-o Platon, care a stabilit o distinctie clara intre idei si cultura sau traditie,
lucrarile lui avind un pronuntat caracter de afirmare, descoperire a libertatilor si drepturilor omului. In
lucrarea Politica Aristotel afirma: "numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura oamenii nu
se deosebesc cu nimic" .
Cu toate acestea, a fost nevoie de ceva timp, inainte sa se ajunga la recunoasterea faptului ca demnitatea
omului este in acelasi timp si sursa, si fundament.
Totodata, in cadrul unei societati in care majoritatea covirsitoare a indivizilor - sclavii sint considerati
"unelte necuvintatoare", ideile de promovare egala a conditiei umane nu s-au putut reflecta si pe plan
economic, politic, social sau cultural. Aceasta nu s-a intimplat nici in Evul Mediu, cind filozofii crestini
au incercat sa dezvolte teoria in cauza, pornind de la Decalog cu cele zece porunci si enuntind in acest
mod anumite drepturi individuale fundamentale. Tot in acest context, potrivit marelui ginditor Sf. Toma
d'Aquino, individul este in centrul unei ordini sociale si juridice juste, insa legea divina are preeminenta
absoluta asupra dreptului laic, asa cum este definit de imparat, rege sau print. Ideile si conceptiile
exprimate in operele unor filosofi si juristi de prestigiu si-au facut locul in numeroase documente cu
caracter constitutional care au pus in evidenta o conceptie pe deplin elaborata si structurata cu privire la
drepturile si libertatile omului. Convingerea ca individul, ca fiinta umana, dispune de drepturi iminente,
intrinseci acestei calitati, desi are origini indepartate, mai ales in conceptia crestina asupra omului, in
filozofia politica si juridica s-a impus mult mai tirziu, atunci cind conditiile social-politice, impunatoare la
un moment dat, au ingaduit-o.
In opinia Ralucai Miga-Basteliu, institutia drepturilor omului poate fi abordata pe trei planuri, si anume:
a) al filozofiei politico-juridice, a carei evolutie a condus la afirmarea individului ca persoana umana,
indreptatita sa beneficieze sau sa fie investita cu drepturi proprii opozabile, in primul rind, statului caruia
ii apartine; b) pe plan juridic, in acest scop ideile privind drepturile omului fiind transpuse in instrumente
juridice generatoare de drepturi si obligatii, mai intii pe plan national si mai apoi pe plan international; c)
pe cel al cooperarii dintre state, la nivel international, care intervine mult mai tirziu pentru drepturile
cistigate prin intermediul unor instrumente juridice specifice sau chiar identificarea unor noi drepturi .
Sustinem opinia acestui autor, deoarece institutia dreptului individului cuprinde 3 aspecte: 1) al filozofiei
politice a drepturilor individului; 2) aspectul pur juridic producator de efecte juridice (drepturi si obligatii)
ale individului; 3) cel al cooperarii statelor ca subiecti de drept international privind drepturile
individului.
Asadar, in masura in care societatea a evoluat, iar in viata popoarelor s-au conturat probleme noi cu
diverse aspecte, au suferit corective importante conceptiile formulate privind drepturile omului. Au aparut,
astfel, teorii sociale care au cautat sa legitimeze prerogativa statului de a contribui la apararea drepturilor
si libertatilor omului si de a intreprinde masurile necesare pentru asigurarea drepturilor acestora in baza
unei prezumtii potrivit careia statul actioneaza ca exponent si reprezentant al intregii societati, aparand
interesele legitime ale acesteia.
De mentionat ca astfel de teorii au devenit, pe parcurs, suportul unor conceptii totalitare , chiar daca la
inceput isi exprimau bunele intentii, incercand sa justifice dreptul statului de a prelua anumite aspecte
privind drepturile omului si incercarea de a apara prin mijloace adecvate interesele unor categorii sociale
mai dezavantajate. Efectele devastatoare ale acestora au fost de anihilare aproape a tuturor drepturilor si
libertatilor indivizilor sub pretextul apararii lor de catre stat care, avind in folosinta deplina o uriasa
masina represiva, a dat nastere, in final, la o contradictie flagranta cu aceste drepturi ale omului, in loc sa
le apere, situatie ce a determinat initierea cunoscutelor revolutii in masa si care au dus la prabusirea
comunismului in tarile Europei de Est. Anume in urma acestor revolutii au fost repuse in functiune
principiile economice liberale si restabilit sistemul drepturilor omului prin intermediul unor garantii reale
acordate individului, cu scopul de a asigura respectarea ferma a drepturilor sale fundamentale. Astfel,
datorita incarcaturii filosofice a conceptiilor privind drepturile omului, acestea s-au reflectat in definirea
trasaturilor politice si juridice, influentind chiar si conceptul in sine.
Merita a fi subliniat faptul ca elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, in fond, o
operatiune de sinteza, constind din generalizarea unor idei consacrate, in diferite tari, in documente
juridice cu un bogat continut moral si politic, redactate de juristi de mare prestigiu care au rezistat
timpului, lasind in urma lor valoroase opere de studiu. In aceste conditii, conceptul in sine ce dezvolta
drepturile omului a reprezentat o generalizare si abstractizare a tot ce a avut mai de seama gindirea umana,
creind intr-o noua acceptiune principiile filozofice umaniste, reluind elemente din gindirea religioasa si
din nazuintele generale de libertate care se facusera cunoscute cu atita vigoare in secolele XVII si XVIII.
Conform altei pareri, conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a nascut in perioada de pregatire
individuala a revolutiilor burgheze din Europa. El s-a conturat din idei care existau deja in antichitate sau
in gindirea politica a Evului Mediu. Cu toate acestea, numai in timpul revolutiilor burgheze ideea
drepturilor omului s-a afirmat si in practica sociala. Teoreticienii filozofi au fost primii care au proclamat
egalitatea tuturor oamenilor, dezvoltind principiile unei antropologii umaniste rationaliste ca fundament al
conceptiei drepturilor omului. La rindul lor, revolutiile americana si franceza au consacrat pentru prima
oara in istoria umanitatii principiile egalitatii in fata legii, a libertatii de gindire si a demnitatii umane.
Ca rezultat al invocarii conceptului drepturilor omului pe planul legal al legislatiilor nationale, acesta a
cunoscut o protectie incadrata in instrumente juridice la nivel mondial ca urmare a amplificarii
problemelor abatute asupra omenirii, dar si ca o consecinta a generalizarii influentei unor conceptii
filozofice si religioase , exprimind ideea de libertate. Aceasta a contribuit la sintetizarea unei conceptii
umaniste de o larga deschidere internationala, oferind expresie popoarelor lumii de a face ca pe viitor
demnitatea si respectul fiintei umane sa nu mai cunoasca ingradiri si limitari de nici un fel. Astfel, in urma
acestui indelungat proces de cristalizare, institutia drepturilor omului se infatiseaza in prezent ca una
deosebit de complexa, ce tine atit de ordinea juridica interna, cit si de cea internationala.
Avind ca scop reflectarea unui anumit standard cistigat de protectie internationala a drepturilor si
libertatilor ce apartin in mod egal tuturor fiintelor umane, ea defineste si insumeaza un ansamblu de
drepturi, libertati si obligatii ale oamenilor unii fata de altii, ale statelor de a apara si promova aceste
drepturi, in egala masura, precum si ale intregii comunitati internationale de a veghea asupra respectarii
drepturilor si libertatilor respective in cadrul fiecarei tari, intervenind numai in acele situatii in care
drepturile omului sint incalcate intr-un stat sau altul.
Intr-o atare ordine de idei, interesul de care se bucura problematica drepturilor omului constituie, fara
doar si poate, o recunoastere incontestabila a complexitatii si originalitatii acestei valoroase institutii
juridice, dar si mai mult a faptului ca fara drepturile in cauza nu poate fi infaptuita o societate democratica
- conditie primordiala in afirmarea demnitatii fiecarui individ atit pe plan intern, cit si pe plan extern.
"Drepturile si libertatile noastre sint scutul nostru, care protejeaza demnitatea noastra umana in raport cu
statul. Drepturile omului nu sint in stare sa ne acorde garantii ca vom fi iubiti si rasfatati, ele nu
garanteaza fericirea in viata, nici macar dreptate sau o bunastare minima - ele nu fac decit sa ne apere de
injosiri si atacuri asupra demnitatii noastre, si tot numai din partea unuia, dar a celui mai puternic
delicvent - puterea de stat, ceea ce in cadrul democratiei inseamna vointa majoritatii" .

2. Primele documente privind drepturile fundamentale ale omului
Primele documente cu caracter pronuntat constitutional au aparut in Anglia. Printre acestea este Magna
Carta, data de Ioan fara de Tara la 15 iunie 1215 baronilor si episcopilor englezi. Acest act de epoca a
avut o prioritate absoluta asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat in lume in decursul timpului in
acest domeniu atit de important pentru intreaga populatie. Acest document prevedea ca nici un om liber
nu va putea fi arestat sau intemnitat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat in afara legii (out law),
sau exilat, sau lezat de orice maniera ar fi si noi nu vom merge impotriva lui si nici nu vom trimite pe
nimeni impotriva lui, fara o judecata loiala a egalilor sai, in conformitate cu legea tarii.
Cele mai coerente teorii asupra drepturilor omului au aparut si s-au cristalizat in cultura europeana in
secolele al XVIII-lea si al XlX-lea. Tot aici au aparut si instrumentele juridice de transpunere in prevederi
legale a acestor drepturi si libertati fundamentale. Inaintea altor tari, Marea Britanie a adus la cunostinta
lumii inca trei importante documente privind drepturile omului: Petitia drepturilor din 7 iunie 1628,
Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 si Bill of Rights din 13 februarie 1689.
Un document celebru, care si-a pastrat actualitatea peste veacuri, a fost emis in Franta la 26 august 1789.
Chiar in primul articol transpare ideea ca "oamenii se nasc si ramin liberi si egali in drepturi, iar
deosebirile sociale nu pot fi fonda-te decit pe egalitatea comuna ", stabilind ca scop al oricarei asociatii
politice apararea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului, si anume: libertatea, proprietatea,
siguranta si rezistenta impotriva asupririi.
Un alt act de valoare a fost Declaratia drepturilor din statul Virginia din 1776, care enunta in cuprinsul
sau aceleasi idei, consacrind, in fond, principiul ca toti oamenii sint prin natura lor in mod egal liberi si
independenti si au anumite drepturi innascute.
Declaratia de drepturi a Statelor Unite ale Americii din 14 iulie 1776 subliniaza si ea ca "oamenii au fost
creati egali, ei fiind inzestrati de Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre acestea regasindu-se
dreptul la viata, libertate si cautarea fericirii" . Una din cele mai importante idei pe care le consacra acest
document de vaza este aceea ca toate guvernarile au fost stabilite de catre oameni anume pentru a garanta
drepturile consfintite. Potrivit acestei Declaratii, "oricind o forma de guvernare devine contrara acestui
scop, poporul dispune de dreptul de a o schimba sau de a o aboli si de a stabili un nou guvernamint".
Ideile libertatii politice inscrise in continutul declaratiei americane de independenta dezvolta, de fapt,
valoroasele concepte fundamentale inscrise in Magna Carta Libertatum, in Petitia drepturilor, precum si
in Habeas Corpus Act sau Bill of rights, care au pus bazele marilor idei ale libertatii politice.
Aruncind o privire retrospectiva, se poate constata ca declaratiile de drepturi au reprezentat, atit la timpul
respectiv, cit si, mai ales, dupa secole, documente fundamentale, de o incomparabila relevanta pentru
definirea continutului politic si juridic al institutiei drepturilor omului. Acestea au contribuit la
fundamentarea ideii egalitatii oamenilor atit in domeniul drepturilor civile, cit si in domeniul politic,
definind o viziune elaborata cu privire la raporturile dintre individ si stat, dintre om si autoritate.
De mentionat faptul ca inca in 1215 Magna Carta definea, pentru prima data, o regula de maxima
importanta: ori de cite ori guvernul unei tari vrea sa aduca o anumita limitare statutului cetatenesc al
indivizilor, aceasta limitare nu poate fi justa si legala decit daca se intemeiaza pe o regula de drept,
preexistenta si impartial interpretata.
Documentele respective pe care le-am mentionat, elaborate in Anglia, Franta si SUA, au reprezentat, la
acele timpuri, expresii ale manifestarilor curajoase ale tendintelor de epoca de a proteja drepturile
legitime ale cetateanului impotriva tentativelor statului de a-si extinde prerogativele in pofida drepturilor
oamenilor si in detrimentul acestora. In sustinerea acestor concepte, cu argumente temeinice, doctrina
liberala a demonstrat obligatia statului de a nu face nimic in masura sa impiedice libera desfasurare a
activitatilor pe care omul le intreprinde, precum si exercitarea drepturilor ce-i sint recunoscute individului
de diversele legi si de Constitutie.
Mijlocul sec. al XlX-lea a inregistrat un fenomen nou in domeniul drepturilor omului - abordarea acestora
pe plan international. Primele norme conventionale vizau: umanizarea razboiului (Conventia din 22
august 1864 ce prevedea protectia militarilor raniti in fortele armate in campanie; Conferinta de Pace de la
Haga privind neutilizarea unor categorii de arme crude si perfide); combaterea comertului cu sclavi
(Conferinta antisclavagista de la Bruxelles, 1890) si, in general, cu fiinte umane (Acordul de la Paris din
18 mai 1904 care interzicea comertul cu femei; la 30 septembrie 1921 a fost adoptata la Geneva
Conventia internationala referitoare la combaterea traficului cu femei si copii etc.); protejarea
minoritatilor religioase (Tratatele de la Paris din 30 martie 1856 si Berlin din 13 iulie 1878 cu prevederi
referitoare la protejarea minoritatilor crestine in Imperiul Otoman).
Incepind cu sec. al XX-lea, dar mai ales dupa crearea Societatii Natiunilor, au fost elaborate 4 mari
categorii de norme de protectie a anumitor drepturi ale omului: referitoare la problemele de munca, la
problema protectiei popoarelor din colonii, a minoritatilor etnice si religioase si a strainilor, considerate ca
fiind foarte importante pentru omenire.

3. Documentele recente referitoare la drepturile omului
La rascrucea anilor realitatea demonstreaza ca ideea drepturilor omului se bucura de o popularitate
considerabila in intreaga lume. Din start, aceasta popularitate nu vizeaza doar lumea occidentala, chiar
daca politicile de respectare a drepturilor omului au luat nastere in Europa de Vest si America de Nord .
Drepturile omului reprezinta un raspuns la o problema universala si vizeaza noile democratii la modul cel
mai direct.
Astfel, problema cunoasterii principalelor drepturi protejate de lege este una prioritara pentru fiecare
cetatean, indiferent de situatia sociala, politica, functia publica, virsta, religie etc. In linii mari, drepturile
omului reprezinta relatia dintre conducatori si cei condusi. Normele fixate pe plan international reies din
convingerea ca nu omul exista pentru binele statului, ci statul exista pentru binele omului. Prin urmare,
organizarea societatii intr-un stat implica faptul ca autoritatile dispun de puterea de a impune regulile
care guverneaza societatea, iar rostul social al drepturilor omului este in primul rind acela de a asigura o
noua baza pentru formularea unor standarde menite sa garanteze ca sistemul statal va servi intereselor
oamenilor si nu va leza drepturile acestora.
Aceleasi considerente au stat si la baza infiintarii ONU in 1945. Natiunile Unite au proclamat credinta
popoarelor in drepturile omului, afirmind in cadrul Cartei ca aceste drepturi se aflau in centrul
preocuparilor lor. Unii au considerat ca, desi ideea de drepturi ale omului este anterioara Organizatiei
Natiunilor Unite, ea a fost oficial si universal acceptata abia in momentul crearii Organizatiei.
Desigur, istoria drepturilor omului este pasionanta. Ea isi trage radacinile din toate marile sisteme
filozofice, aflindu-se la temelia luptei pentru libertate si egalitate in intreaga lume. Comunitatea
internationala s-a dezvoltat si transformat radical in cursul secolului al XX-lea, iar odata cu aceasta s-a
produs si emanciparea drepturilor fundamentale ale persoanei. Evenimentul teribil care a fost cel deal
doilea razboi mondial i-a determinat pe invingatori sa incerce sa creeze o alianta, in primul rind, pentru a
rezolva citeva din problemele ce decurgeau din razboi, dar mai ales pentru a cauta un mijloc de a
impiedica repetarea unor evenimente atit de ingrozitoare pe viitor. Astfel a fost creata Organizatia
Natiunilor Unite. Importanta acestui deziderat a fost si ramine evidenta, iar stradaniile depuse in vederea
adoptarii diferitelor declaratii universale ale drepturilor omului continua sa fie in centrul acestei
organizatii.
Cu toate acestea, prea putina lume este constienta de amploarea eforturilor depuse din 1945 incoace in
vederea realizarii unui astfel de acord general, precum si de calea grea ce a fost parcursa in acest sens pina
in prezent.
Textul de referinta ramine Declaratia Universala a Drepturilor Omului, proclamata in 1948. Acest text
enunta o serie de drepturi fundamentale, un "ideal comun ce trebuie implinit" pentru toti oamenii,
indiferent de rasa, sex, limba, religie, opinie politica, origine nationala sau sociala, bunuri, nastere sau
situatie materiala .
Dupa foarte multe si indelungate discutii si dezbateri au fost adoptate alte doua instrumente internationale
cu putere de lege pentru statele-parti, si anume: Pactul international cu privire la drepturile economice,
sociale si culturale si Pactul international cu privire la drepturile civile si politice. Ambele au fost votate
in 1966 si au intrat in vigoare zece ani mai tirziu. Un protocol facultativ referitor la cel de-al doilea pact
prevede un mecanism de examinare, in anumite cazuri, a plingerilor parvenite de la persoane particulare.
Aceste trei documente reunite constituie Carta Internationala a Drepturilor Omului. Anume ele au inspirat
in mod direct si au reflectat, in totalitate sau in parte, o intreaga gama de instrumente complementare
referitoare la:
autodeterminare si dreptul la independenta al tarilor si popoarelor colonizate;
lupta impotriva discriminarii bazate pe rasa, sex, loc de munca, profesie, religie, credinta sau educatie;
lupta impotriva crimelor de razboi si crimelor impotriva umanitatii;
protectia persoanelor supuse unui regim de detentie sau de inchisoare;
interzicerea torturii si altor tratamente analoage inumane;
libertatea de asociere (drepturi sindicale), politica locurilor de munca;
drepturile politice ale femeii;
drepturile persoanelor deficiente mintal si cu handicap;
progresul si dezvoltarea in domeniul social (eliminarea foamei si a subnutritiei);
folosirea progreselor inregistrate de stiinta si tehnica in interesul pacii si in beneficiul omenirii;
cooperarea si dezvoltarea culturala pe scara internationala;
mass-media si contributia acesteia la intarirea pacii si intelegerii internationale;
lupta impotriva rasismului, instigarii la razboi si apartheidului;
lupta impotriva terorismului;
promovarea drepturilor omului.
De mentionat faptul ca aceasta este doar partea vizibila a lucrurilor, nemaivorbind de nenumaratele
grupuri speciale de lucru, de comitetele si masurile speciale, de rapoartele, studiile si declaratiile,
conferintele, planurile si programele organizate si desfasurate in acest sens. Merita a fi evidentiate
deceniile de lupta, de cercetare si de instruire, precum si fondurile de contributii benevole sau de
angajari speciale, masurile de asistenta de orice fel la nivel mondial, regional si local, masurile adoptate,
anchetele realizate si procedurile elaborate pentru promovarea si apararea drepturilor omului.
Un al document important in apararea drepturilor omului este Conventia Europeana a Drepturilor Omului
care nu a aparut dintr-un vid juridic; ea a fost precedata atat de Declaratia Universala a Drepturilor
Omului cat si de Declaratia americana a drepturilor si indatoririlor omului. Conventia Europeana a fost
semnata la 4 noiembrie 1950 si a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953.
Declaratia Universala ocupa, de fapt, un loc deosebit in Preambulul Conventiei Europene. Tot astfel, nu
ar trebui subapreciata importanta textului european in cadrul protectiei drepturilor omului la nivel
international. In Preambulul sau, Conventia enunta intr-adevar principii importante: Bazele justitiei si a
pacii in lume... a caror mentinere se sprijina in mod esential pe un regim cu adevarat democratic pe de o
parte, si, pe de alta parte, pe o conceptie comuna si un respect comun al drepturilor omului din care
decurg acestea;...
Guvernele statelor europene insufletite de acelasi spirit - si posedand un patrimoniu comun de idealuri si
de traditii politice, de respectarea libertatii si de suprematia dreptului (sunt hotarate) sa ia primele masuri
menite sa asigure garantarea colectiva a unora dintre drepturile enuntate in Declaratia Universala. Exista
in acest text termeni nedefiniti juridic: pace, regim democratic, respect comun.
Preambulul, se observa, formuleaza notiunea de democratie politica ce nu figureaza in Statutul
Consiliului Europei. Tot la fel de important este si accentul pe care Parlamentul il pune pe garantarea
colectiva a drepturilor omului.
Conventia Europeana a fost primul instrument international ce se refera la drepturile omului avand ca
scop protectia unui larg evantai de drepturi civile. Ea a avut in vedere, prin art.19, instituirea unui sistem
de protectie a acestor drepturi structurat pe doua nivele: o Comisie Europeana a drepturilor omului si o
Curte Europeana a drepturilor omului. Astfel, la 18 mai 1954, Comitetul Ministrilor al Consiliului
Europei alege pentru prima data membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului, in fasa careia, in mod
obligatoriu incepea orice proces introdus in baza Conventiei. Mai tarziu, la 21 ianuarie 1959, Adunarea
Consultativa Parlamentara a Consiliului Europei alege, la rindul sau, pentru prima data, judecatorii Curtii
Europene a Drepturilor Omului, chemata sa examineze, dupa Comisie, una din aceste cauze si sa le
solutioneze prin hotariri definitive si obligatorii. In afara competentei contencioase, pe care a avut-o inca
de la infiintare, Curtea capata si competenta consultativa in 1970, odata cu intrarea in vigoare a celui de-al
doilea protocol aditional al Conventiei.
Mecanismul instituit de Conventie s-a dovedit neperformant, intrucit inmultirea plingerilor si
complexitatea cauzelor au condus la solutionarea acestora in perioade lungi de timp (chiar 5 ani), astfel ca
in Protocolul aditional nr.11, incheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, s-a statuat inlocuirea fostului
mecanism prevazut de art.19 (Comisia si Curtea) si constituirea unei instante unice, cu caracter permanent
- Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg. Protocolul a fost semnat de toate statele
membre ale Consiliului Europei si a fost ratificat de marea lor majoritate si a intrat in vigoare la 1
noiembrie 1998, dupa 40 de ani de activitate efectiva a fostei Curti.
De apreciat activitatea desfasurata de catre institutiile specializate ale ONU, precum si actiunile
intreprinse de catre numeroase organisme internationale sau nationale, guvernamentale sau
neguvernamentale ce se ocupa de drepturile omului. Fara indoiala, documentele mentionate nu divizeaza
realitatea de ideal. Dupa cum se afirma in literatura de specialitate, daca se confrunta realitatile prezente
cu idealul, nici o tara, nici chiar cea mai dezvoltata, nu se poate prevala de satisfacerea tuturor cerintelor
apararii drepturilor omului. Guvernele statelor au o anumita tendinta de rezolvare a dificultatilor interne
fara o contributie suficienta orientata spre drepturile omului, mai ales atunci cind tara abia si-a dobindit
independenta sau se afla in perioada de tranzitie.
Dezvoltarea drepturilor omului in dreptul international si legislatiile nationale s-a incununat cu crearea
unui sistem de drepturi care reglementeaza global existenta armonioasa a personalitatii. Aceasta realitate
este caracteristica, in special, guvernelor tarilor in curs de dezvoltare, care, fara indoiala, nu ignorau
aceste fapte, dar au facut uz de ele pentru a justifica incalcarile impuse de necesitatile de unitate nationala,
de stabilitate si de dezvoltare. In acest sens, Declaratia Universala a Drepturilor Omului de la 1948
constituia un alibi important, in special preambulul acesteia: "prezenta Declaratie Universala a
Drepturilor Omului este proclamata ca ideal comun de atins" si articolul 29 care stipuleaza ca "individul
are indatoriri fata de comunitatea in care este posibila doar libera si deplina dezvoltare a persoanei sale" .
Tocmai in aceste situatii apare problema asigurarii drepturilor omului, deoarece intiietatea dreptului nu
este deplin respectata in nici un punct de pe glob, iar atentia trebuie sa fie indreptata si asupra partilor
lumii unde se considera deseori ca aceasta problema este bine pusa la punct.

4. Importanta actelor nationale si internationale referitoare la drepturile omului
Inca din cele mai vechi timpuri, elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, in fond, o
operatiune de sinteza, constind din generalizarea unor idei consacrate, in diferite tari, in documente
juridice cu un bogat continut moral si politic, redactate de juristi de mare prestigiu, care au rezistat
timpului, lasind in urma lor valoroase opere de studiu.
In aceste conditii, conceptul in sine ce dezvolta drepturile omului a reprezentat o generalizare si
abstractizare a tot ce a avut mai de seama gindirea umana, creind intr-o noua acceptiune principiile
filozofice umaniste. Astfel, in urma acestui indelungat proces de cristalizare, avind ca scop reflectarea
unui anumit standard cistigat de protectie internationala a drepturilor si libertatilor ce apartin in mod egal
tuturor fiintelor umane, documentele nationale si internationale referitoare la drepturile si libertatile
omului definesc si insumeaza un ansamblu de drepturi, libertati si obligatii reciproce ale oamenilor, ale
statelor si guvernelor de a apara si promova aceste drepturi, in egala masura, precum si ale intregii
comunitati internationale de a veghea la respectarea drepturilor si libertatilor respective in cadrul fiecarei
tari, intervenind numai in situatiile in care drepturile omului sint incalcate intr-un stat sau altul.
Astfel, tratatele, conventiile si celelalte acte internationale, precum si legislatia interna a statelor cu privire
la drepturile fundamentale ale omului constituie, fara doar si poate, o recunoastere incontestabila a
complexitatii si originalitatii acestei valoroase institutii juridice , dar si mai mult a faptului ca fara aceste
drepturi nu poate fi infaptuita o societate democratica ce constituie o conditie primordiala in afirmarea
demnitatii fiecarui individ atit pe plan intern, cit si pe plan extern. Importanta celor mentionate mai sus
reiese si din faptul ca instrumentele nationale referitoare la drepturile omului nu pot deroga de la cele
internationale, dat fiind si angajamentul statului nostru ce si 1-a asumat prin inserarea in art. 4 din
Constitutia Republicii Moldova a urmatoarelor prevederi: "Dispozitiile constitutionale privind drepturile
si libertatile omului se interpreteaza si se aplica in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor
Omului, cu pactele si celelalte tratate la care Republica Moldova este parte ". De asemenea, tot acest
articol mai prevede ca "daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile omului
la care Republica Moldova este parte si legile ei interne, prioritate au reglementarile internationale ".
Consider ca toate aceste acte, fie interne, fie internationale referitoare la drepturile omului, reprezinta un
raspuns la o problema universala si vizeaza noile democratii la modul cel mai direct. Astfel, cunoasterea
principalelor drepturi protejate de aceste acte este una prioritara pentru fiecare cetatean, indiferent de
situatia sociala, politica, functia publica, virsta, religie etc. iar normele fixate atit pe plan international,
cit si cele in legile interne ale statului, reies din convingerea ca nu omul exista pentru binele statului, ci
statul exista pentru binele omului. Astfel, cu atit este mai importanta legislatia nationala referitoare la
drepturile omului, cu cit aceasta cuprinde mai multe prevederi referitoare la tema, confirmind in felul
acesta pe plan international statutul sau de stat democratic. Evident, toate aceste prevederi cu referire la
drepturile si libertatile fundamentale ale omului se afla intr-o strinsa legatura si nici un drept nu poate fi
realizat si asigurat integral daca macar unul dintre ele este incalcat.
Organizarea societatii intr-un stat implica faptul ca autoritatile dispun de puterea de a impune regulile
care guverneaza societatea pornind de la aceste prevederi, iar menirea sociala a drepturilor omului este in
primul rind aceea de a asigura o noua baza pentru formularea unor standarde menite sa garanteze faptul ca
sistemul statal va servi intereselor oamenilor si nu va leza drepturile acestora. Anume aceste texte
internationale au inspirat in mod direct si au reflectat, in totalitate sau in parte, o gama intreaga de
instrumente complementare cu implicatii asupra legislatiilor nationale ale statelor, referitoare la
autodeterminare si dreptul la independenta al tarilor si popoarelor colonizate; tortura si alte tratamente
analoage inumane; libertatea de asociere (drepturi sindicale), politica locurilor de munca; drepturile
politice ale femeii; drepturile persoanelor deficiente mintal si handicapate, progresul si dezvoltarea in
domeniul social (eliminarea foamei si a subnutritiei); folosirea progreselor inregistrate de stiinta si tehnica
in interesul pacii si in beneficiul omenirii; cooperarea si dezvoltarea culturala pe scara internationala;
mass-media si contributia acesteia la intarirea pacii si intelegerii internationale; lupta impotriva
rasismului, instigarii la razboi si apartheidului; lupta impotriva terorismului si nu in ultimul rind
promovarea drepturilor omului. Observam ca de la drepturile cele mai generale se ajunge la drepturi
importante personale si chiar intime ale individului.
In aceste conditii, importanta actelor nationale si internationale este impusa de la sine si prezinta o
adevarata garantie pentru apararea drepturilor omului atunci cind in ordinea interna acestea deroga fie de
la legislatia interna, fie de la principiile internationale de protectie a acestor norme.
Actele nationale referitoare la drepturile omului prezinta un interes deosebit, mai ales in sensul ca, in
functie de armonizarea lor cu cele internationale, se poate aprecia cum un stat sau altul se conformeaza
documentelor internationale, in acest sens, nemaivorbind de afirmarea lor ca state democratice bazate pe
statul de drept, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile lui, precum si libera dezvoltare a fiintei
umane reprezinta valori supreme si sint garantate. Documentele internationale referitoare la drepturile si
libertatile fundamentale ale persoanei reprezinta, la rindul lor, un etalon si un punct de pornire pentru
toate popoarele lumii, atunci cind acestea se confrunta cu probleme la acest capitol, cetatenii avind
posibilitatea sa se bucure de plenitudinea drepturilor lor. O dovada concludenta in acest sens este si
recunoasterea, in Constitutia Republicii Moldova, a suprematiei unor conventii internationale in materia
drepturilor omului. Astfel, art. 8 intitulat "Respectarea dreptului international si a tratatelor
internationale" prevede ca Republica Moldova se obliga sa respecte Carta Organizatiei Natiunilor
Unite si tratatele la care este parte, sa-si bazeze relatiile cu alte state pe principiile si normele unanim
recunoscute ale dreptului international. Intrarea in vigoare a unui tratat international continind dispozitii
contrare Constitutiei va trebui precedata de o revizuire a acesteia.
Art. 4 intitulat "Drepturile si libertatile omului" prevede ca dispozitiile constitutionale privind drepturile
si libertatile omului se interpreteaza si se aplica in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor
Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Daca exista neconcordante
intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este
parte si legile ei interne, prioritate au reglementarile internationale.

5. Drepturile omului in sistemul ONU
Dupa cum am mentionat, momentul aparitiei protectiei internationale a drepturilor omului este
reprezentat de adoptarea, la 10 decembrie 1948, la Paris, de catre Adunarea Generala a Organizatiei
Natiunilor Unite, printr-o rezolutie, a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului. Este primul text
international cu caracter general si vocatie universala in materia drepturilor omului.
Declaratia este apreciata ca marcind inceputul unei noi etape in domeniul drepturilor omului . Este
primul document international cu vocatie de universalitate in acest domeniu, urmarind, deci, stabilirea
unei conceptii unitare a comunitatii internationale despre drepturile si libertatile omului.
Dupa cum se precizeaza in preambulul Declaratiei, drepturile pe care aceasta le proclama reprezinta un
standard comun de atins de toate popoarele, in asa fel ca aceste drepturi sa fie recunoscute si respectate
pretutindeni de catre toate statele.
In literatura de specialitate s-a statuat ca Declaratia, incorporata in preambulul constitutiilor multor state
si reluata de alte documente ale Adunarii Generale, a contribuit la formarea unor reguli cutumiare bazate
pe continutul declaratiei. Faptul ca prevederi ale acesteia au fost incorporate in constitutiile multor state
sau au fost invocate in jurisprudenta releva ca ea este acceptata ca document, cuprinzind principii si
norme generale, care dau expresie unor standarde comune in domeniul drepturilor omului.
Statul nostru si-a exprimat consimtamintul de a deveni parte a Organizatiei Natiunilor Unite printr-o
scrisoare oficiala a Presedintelui de atunci al tarii, Mircea Snegur, la data de 17.01.1992, iar la 2 martie
1992 Adunarea Generala a ONU a emis Rezolutia nr. 46/223 in acest sens.
Constitutia Republicii Moldova, in art. 4, aseaza Declaratia Universala a Drepturilor Omului alaturi de
tratatele internationale la care Republica Moldova este parte si le confera acestora o forta juridica
deosebita. Acest fapt reiese clar din prevederile Constitutiei, potrivit carora: "Dispozitiile constitutionale
privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia
Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte ".
O alta realizare in domeniu este marcata de cele doua pacte internationale cu caracter general si cu vocatie
universala in materia drepturilor omului. Acestea sint: Pactul international cu privire la drepturile civile si
politice si Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale . Astfel, pactele
citate mai sus, precum si Protocolul optional la Pactul international cu privire la drepturile civile si
politice , impreuna cu Declaratia Universala, formeaza asa-numita Carta Internationala a Drepturilor
Omului (The international Bill of Human Rights).
Preambulurile si articolele 1, 3 si 5 ale Pactelor sint aproape identice, reamintind obligatia statelor,
conform Cartei ONU, de a promova drepturile omului, idealul fiintelor umane libere fiind de a se bucura
de libertate civila si politica si de a fi feriti de teama si lipsuri. Acest ideal poate fi atins numai daca sint
create conditiile prin care fiecare sa-si poata exercita drepturile sale civile si politice, precum si
drepturile sale economice, sociale si culturale.
Importante dispozitii privitoare la drepturile omului gasim si in Carta ONU. Astfel, daca e sa citam cu
exactitate textul, in preambulul Cartei, popoarele Natiunilor Unite isi exprima hotarirea de a reafirma
credinta in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea persoanei umane, in drepturi
egale intre barbati si femei si intre natiunile mari si mici. Mai delimitam prevederi importante referitoare
la promovarea si incurajarea respectului pentru drepturile omului si libertatile fundamentale ale acestuia,
precum si sprijinirea realizarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale .
Pe parcurs, dupa Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat
peste 60 de conventii, pacte si alte documente privind drepturile omului. Dintre acestea pot fi elucidate
citeva in legatura cu care s-a preconizat si instituirea unor mecanisme de protectie a drepturilor.
O prima categorie de conventii se refera la atentate grave impotriva vietii umane, a dreptului la viata. Una
dintre acestea este Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid, adoptata de Adunarea
Generala a ONU in decembrie 1948. Aceasta subliniaza ca genocidul, savirsit cu intentia de a distruge,
in intregime sau in parte, un grup national, etnic, rasial sau religios, indiferent daca este comis in timp de
pace sau razboi, conform dreptului international, este o crima .
Printre conventii care privesc eliminarea discriminarii mentionam Conventia internationala privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala din 1965, Conventia internationala privind suprimarea
si pedepsirea crimei de aparteid din 1973, Conventia impotriva discriminarii in munca din 1958,
Conventia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei din anul 1979 etc.
Intilnim, de asemenea, unele conventii ce se refera la cetatenie, apatrizi, dreptul la azil si refugiati s. a., ce
dezvolta aspecte specifice ale unor drepturi politice cum este Conventia impotriva torturii si a altor
pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (1984). Alte conventii trateaza drepturile unor
categorii sociale distincte cum sint Conventia privind drepturile politice ale femeilor din anul 1952 si
Conventia privind drepturile copilului din 1989.
Pentru asigurarea unei protectii efective a drepturilor omului este esential ca statele, prin constitutii si alte
legi, ca si prin intermediul institutiilor interne, sa asigure punerea in aplicare a angajamentelor asumate
prin tratatele si conventiile referitoare la domeniu. In acest context, pentru urmarirea si aplicarea
conventiilor O.N.U. in sfera drepturilor omului, s-au stabilit mecanisme si proceduri distincte, constituite
in baza dispozitiilor conventiilor respective. Merita a fi mentionate in acest sens dispozitiile art. 1 din
Carta ONU privind scopurile Natiunilor Unite, art. 13 referitor la functiile si puterile Adunarii Generale
si art. 62 privind functiile si puterile Consiliului Economic si Social al ONU.
Potrivit acestora, Adunarea Generala are ca principala functie initierea de studii si elaborarea de
recomandari privind realizarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, iar Consiliul Economic si
Social (ECOSOC) face recomandari in scopul de a promova "respectul si indeplinirea drepturilor omului
si libertatilor fundamentale pentru toti", creind comisii speciale in acest scop. Referitor la mecanisme sub
egida ECOSOC, precizam ca in anul 1946 acesta a creat Comisia privind conditia femeii si Comisia
drepturilor omului care, la rindul sau, a infiintat in 1947 Subcomisia de lupta impotriva masurilor
discriminatorii si protectia minoritatilor.
Fiind principalul organ al ECOSOC in domeniul drepturilor omului, Comisia Drepturilor Omului
pregateste recomandari si elaboreaza proiecte de instrumente internationale in materie. Comisia
indeplineste si alte sarcini in acest domeniu, incredintate de Adunarea Generala a ONU sau ECOSOC,
colaborind strins cu alte organe sau organisme din sistemul ONU. Comisia poate, de asemenea, sa
examineze comunicarile privind violari ale drepturilor omului, precum si raspunsurile statelor in
legatura cu respectivele pretinse violari.
Referitor la mecanisme stabilite pentru aplicarea Pactelor si altor conventii ONU privind drepturile
omului, putem mentiona Comitetul pentru drepturile omului, care a fost creat in baza art. 28 al Pactului
privind drepturile civile si politice si este compus din 18 membri, alesi cu titlu individual, prin vot secret
de statele-parti la Pact, pe termen de 4 ani.
In conformitate cu prevederile art. 40-45 ale Pactului, sarcinile Comitetului sint de a examina rapoartele
statelor-parti asupra masurilor luate pentru aplicarea drepturilor recunoscute in Pact si progresele realizate
in implementarea acestora, adresind statelor-parti propriile rapoarte si observatiile pe care le considera
potrivite. De asemenea, Comitetul poate sa-si asume anumite angajamente cu scopul de a reglementa
diferendele dintre statele-parti privind aplicarea Pactului, cu conditia ca partile sa fi recunoscut
competenta Comitetului in aceasta privinta, iar cind este cazul, pentru a ajunge la o solutie amiabila, sa
desemneze o comisie consultativa ad hoc care sa ofere statelor-parti solutii in orice conflict privind
aplicarea Pactului fondata pe respectarea acestuia . Comitetul urmareste angajarea unui dialog
constructiv cu statele-parti la Pact privind imbunatatirea procedurilor de raportare, cele mai potrivite cai
de punere in aplicare a prevederilor Pactului si de reglementare a conflictelor legate de aplicarea acestuia .
Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale examineaza rapoartele prezentate de statele-parti la
Conventie, o data la doi ani, in legatura cu masurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau de alta
natura, intreprinse pentru punerea in aplicare a Conventiei in acest sens. Alaturi de rapoartele statelor
asupra problemelor mentionate si de plingerile interstatale referitoare la violari ale Conventiei,
Comitetul este autorizat sa primeasca, de asemenea, comunicari din partea unor persoane sau grupuri de
persoane tinind de jurisdictia statelor-parti, cu o conditie: ca aceste state sa fi recunoscut competenta
Comitetului in acest domeniu.
Pactul referitor la drepturile economice, sociale si culturale din 1966 nu a prevazut crearea unui
mecanism insarcinat cu urmarirea punerii sale in aplicare. Acest fapt a impus, in 1985, ECOSOC de a
crea Comitetul drepturilor economice, sociale si culturale. Comitetul in cauza, a carui functie principala
consta tocmai in analizarea si urmarirea masurilor luate de state pentru asigurarea drepturilor
recunoscute in Pactul mentionat mai sus, ajuta ECOSOC de a-si indeplini functiile de supraveghere care ii
sint atribuite in aceasta materie.
Alte doua organe de lucru sint Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei
si Comitetul impotriva torturii. Spre deosebire de cel dintii (potrivit Conventiei, acest comitet nu este
autorizat sa analizeze petitii individuale sau plingeri ale unui stat impotriva altuia), acesta din urma are
competenta de a studia rapoartele pe care i le prezinta statele-parti in legatura cu masurile pe care le-au
intreprins pentru aplicarea acesteia, de a primi plingerile unui stat-parte, legate de aplicarea Conventiei de
catre alt stat-parte si de a examina plingerile particularilor, care pretind ca sint victime ale violarii
Conventiei de catre propriul stat (art. 19-24 din Conventie).
In ceea ce priveste alte proceduri de protectie a drepturilor omului in cadrul unor institutii specializate ale
O.N.U., trebuie sa mentionam ca dintre agentiile specializate ale O.N.U., doar doua dispun de
mecanisme privind protectia drepturilor omului: Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si
Cultura (UNESCO) si Organizatia Internationala a Muncii (OIM). In anul 1962 a fost adoptat un Protocol
in cadrul UNESCO, care instituie o comisie de bune oficii si conciliere in scopul reglementarii
divergentelor dintre statele-parti la conventia citata, in privinta aplicarii prevederilor acesteia. De
asemenea, in anul 1978, Consiliul executiv al UNESCO a adoptat o hotarire care stabileste procedura
aplicabila plingerilor individuale referitoare la violarea drepturilor omului in domeniul educatiei, stiintei,
culturii si informatiilor . Tot in acest sens, UNESCO mai examineaza si problemele unor violari in masa,
in mod sistematic si flagrant ale drepturilor omului care apar ca urmare a unei politici contrare drepturilor
omului instaurata de un stat anume.
Organizatia Internationala a Muncii are ca obiectiv principal elaborarea de norme internationale privind
raporturile de munca si urmarirea aplicarii efective a conventiilor incheiate intre state in acest domeniu .
Protectia drepturilor omului ce intra in sfera preocuparilor OIM este asigurata prin mecanisme proprii ,
prevazute in statutul acestei organizatii si care reflecta trei principii reafirmate de Declaratia de la
Philadelphia din 1944 .
Intru realizarea scopului promovarii drepturilor omului au fost infiintate si alte institutii specializate ale
ONU pe diverse domenii, cum ar fi: organismele cu caracter economic si financiar, ce contribuie la
crearea conditiilor de realizare a drepturilor cu caracter economic, Organizatia Natiunilor Unite pentru
Alimentatie si Agricultura (FAO), ce contribuie la expansiunea productiei agricole si eliberarea omenirii
de foamete, precum si Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS), care isi aduce aportul in vederea
sustinerii eforturilor statelor-membre in domeniul sanatatii si atingerea, la scara internationala, a unui
nivel de sanatate cit mai ridicat.

6. Sisteme regionale de protectie a drepturilor omului
Din punct de vedere geografic, protectia internationala a drepturilor omului evolueaza pe doua
dimensiuni - cea universala si cele regionale. Pina in prezent sint cunoscute trei sisteme regionale de
protectie a drepturilor omului: european, american (acoperind America de Nord si America de Sud) si
african. Sistemul european de protectie a drepturilor omului a fost stabilit de catre Consiliul Europei cu
scopul ca fiecare membru al Consiliului sa accepte principiile statului de drept si principiul in virtutea
caruia fiecare persoana aflata sub jurisdictia sa trebuie sa se bucure de drepturile si libertatile
fundamentale ale omului . Principalul document in acest domeniu este Conventia Europeana pentru
apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, semnata la Roma la 4 noiembrie 1950 si
intrata in vigoare la 3 septembrie 1953. In acest fel, Conventia Europeana a instituit un sistem de protectie
a drepturilor omului care s-a dovedit a fi de-a lungul timpului cel mai avansat si eficient dintre sistemele
elaborate pina in prezent.
Elaborarea Conventiei a demarat imediat dupa adoptarea, in cadrul O.N.U., a Declaratiei Universale a
Drepturilor Omului, din care este preluata cea mai mare parte a drepturilor proclamate .
In baza acesteia, statele-parti la Conventie isi asuma obligatii concrete in ceea ce priveste garantarea
drepturilor prevazute prin adoptarea de legi interne si prin activitatea autoritatilor administrative si
judecatoresti proprii. De asemenea, au fost initiate un sir de institutii, mecanisme si instrumente necesare
punerii sale in aplicare cu scopul asigurarii drepturilor omului. Garantarea acestor drepturi, desi realizata,
in principal, prin masurile luate de fiecare stat-parte, este o sarcina colectiva a tuturor statelor-parti la
Conventie . Institutiile si mecanismele create de Conventie asigura un grad mai inalt de protectie a
drepturilor si libertatilor proclamate; desi Conventia cuprinde mai putine drepturi si cu un caracter mai
restrins decit cele din Declaratia Universala sau Pactul privind drepturile civile si politice, adoptate sub
egida O.N.U.
Comisia Europeana a Drepturilor Omului are o activitate destul de complexa si presupune probleme
juridice in raport cu relatiile dintre state privitor la activitatea Comisiei sau cu raporturile dintre state si
indivizi, ce decurg datorita rolului jucat de Comisie in urmarirea aplicarii Conventiei. Acelasi specific il
are si cea de-a doua institutie creata de Conventie: Curtea Europeana a Drepturilor Omului, alaturi de
Comitetul de Ministri, a carui activitate are ca scop primordial garantarea drepturilor stabilite prin
Conventie. Orice stat-membru al Consiliului Europei, in momentul ratificarii Conventiei Europene a
Drepturilor Omului, accepta si competenta Comisiei de a primi o sesizare din partea altui stat privind
nerespectarea dispozitiilor Conventiei .
Referitor la statul nostru, in urma vizitei unei delegatii a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei (20-
22 aprilie 1992), precedata de cererea din partea Republicii Moldova (29 ianuarie 1992), tarii noastre i s-a
oferit statut de "invitat special" la acest for international (5 februarie 1993). La data de 20 aprilie 1993
Republica Moldova si-a depus candidatura pentru aderarea cu drepturi depline la Consiliul Europei. Toate
aceste actiuni au fost intreprinse, avind ca scop intarirea cauzei democratiei si preeminenta dreptului in
tara noastra, asigurarea conditiilor necesare pentru protejarea drepturilor omului si libertatilor
fundamentale, precum si favorizarea stabilitatii politice si economice in tara. Aceasta a rezultat cu
aderarea Republicii Moldova, la 13 iulie 1995, la Consiliul Europei ca membru cu drepturi depline.
La momentul aderarii a fost semnata Conventia Europeana a Drepturilor Omului cu protocoalele sale
aditionale, precum si o serie de alte documente europene cum ar fi: Carta Europeana a autoguvernarii
locale, Conventia privind protectia minoritatilor nationale, Conventia europeana antitortura etc. Astfel,
Consiliul Europei ramine a fi un for de importanta majora prin faptul ca deciziile sale au o pondere
deosebita, in special pentru zona in care se afla si tara noastra.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului poate judeca numai sesizarile privind statele-parti la Conventia
Europeana a Drepturilor Omului care recunosc, printr-o declaratie speciala, competenta contencioasa a
Curtii . Deciziile Curtii sint obligatorii si se transmit Comitetului de Ministri al Consiliului Europei intru
supravegherea executarii lor.
Odata cu intrarea in vigoare a celui de al doilea Protocol aditional la Conventia Europeana, in 1970, Curtii
i-a fost recunoscuta competenta consultativa. Aceasta priveste numai cererile de aviz venite din partea
Comitetului de Ministri asupra problemelor juridice privind interpretarea Conventiei si Protocoalelor (art.
1, al. 1 al Protocolului nr. 2).
Comitetul de Ministri al Consiliului Europei este organul executiv al Consiliului Europei, compus din
ministrii de externe ai tarilor-membre sau adjunctii acestora. Comitetul decide asupra recomandarilor
care ii sint supuse de catre expertii guvernamentali, iar deciziile sale sint puse in aplicare de comitetele
permanente, comitetele ad-hoc sau de unele comitete de experti. Deciziile sale privesc si statele-parti la
Conventie, care n-au acceptat jurisdictia Curtii. Totodata, unii autori au statuat ca aceasta prerogativa
poate provoca anumite nelinisti privind posibilitatea ca unele decizii ale Comitetului de Ministri sa fie
influentate de factori nejuridici.
Alaturi de documentele ce trateaza chestiunea drepturilor omului, un loc deosebit il ocupa Actul final al
Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975. Desi nu se
prezinta ca un tratat, Actul final al Conferintei de la Helsinki depaseste efectele multor altor tratate prin
impactul pe care-1 are asupra procesului de securitate si cooperare in Europa. Astfel, insemnatatea si
importanta capatata i se atribuie ca punct de cotitura in evolutia gindirii europene in acest domeniu si nu
numai.
Sistemul interamerican de protectie a drepturilor omului are la baza Conventia interamericana a
drepturilor omului care a fost conceputa dupa modelul Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Pentru
a se asigura respectul drepturilor omului, definite in prima parte a Conventiei, au fost create doua
organe: Comisia Interamericana a Drepturilor Omului si Curtea Interamericana a Drepturilor Omului.
Atributiile Comisiei Interamericane a Drepturilor Omului, ca si modul de functionare, sint asemanatoare
cu cele ale Comisiei Europene a Drepturilor Omului, cu doar citeva particularitati specifice. Comisia
Interamericana a Drepturilor Omului dispune de puteri privind toate statele-membre O.S.A., nu numai
acele care au ratificat Conventia interamericana asupra drepturilor omului. De asemenea, in categoria
drepturilor protejate prin activitatea Comisiei sint incluse atit drepturile enumerate in Conventia citata, cit
si cele cuprinse in Declaratia Universala a Drepturilor Omului.
Curtea Interamericana a Drepturilor Omului nu poate fi sesizata decit de statele-parti la Conventie sau de
catre Comisie, cu conditia sa fi fost epuizata, in fata Comisiei, o procedura prealabila, fara caracter
jurisdictional. Competenta Curtii priveste orice diferend legat de interpretarea sau aplicarea articolelor
Conventiei, cu conditia ca statele-parti la diferendul respectiv sa fi recunoscut competenta Curtii, fie
printr-o declaratie unilaterala, generala ori speciala, sau printr-un compromis cu privire la diferendul
respectiv. In cazul in care Curtea constata ca a fost incalcata Conventia, ea se pronunta in acest sens
printr-o hotarire in care indica drepturile ce urmeaza sa fie restabilite in favoarea partii vatamate.
Spre deosebire de Curtea Europeana, Curtea Interamericana dispune de o importanta competenta
consultativa. Orice stat-membru al Organizatiei Statelor Americane, ca si organele acestei organizatii,
poate solicita Curtii avize consultative asupra interpretarii Conventiei, precum si a altor acorduri privind
protectia drepturilor omului in statele americane. Curtea mai poate da avize, la cererea oricarui stat-
membru al O.S.A., referitor la conformitatea oricarei legi interne a acestui stat cu dispozitiile Conventiei
interamericane a drepturilor omului.
Sistemul african de protectie a drepturilor omului are la baza Carta africana a drepturilor omului si
popoarelor, adoptata de Organizatia Unitatii Africane (O.U. A.) in 1981 si intrata in vigoare in 1986.
Carta incadreaza nu numai drepturile omului, dar si drepturile popoarelor, printre care: dreptul la
autodeterminare, dreptul la dezvoltare economica, la pace si securitate, dreptul la un mediu inconjurator
satisfacator si global, dreptul de a dispune de bogatiile si resursele naturale. In scopul indeplinirii
prevederilor Cartei a fost infiintata Comisia africana a drepturilor omului si popoarelor, alcatuita din 11
persoane numite de Conferinta sefilor de stat si de guvern ai statelor care compun O.U.A. In comparatie
cu sistemul european sau american, sistemul african al drepturilor omului prin prisma Cartei africane
proclama nu numai drepturi, ci si indatoriri ale omului si nu include vreo curte ce ar avea competenta
contencioasa sau consultativa in domeniu. Absenta acestei instante ar putea fi explicata prin conceptia
africana privind dreptul, in general, care prefera concilierea procedurilor cu caracter jurisdictional.
In lipsa unei curti specializate, Comisia africana a drepturilor omului si popoarelor poate actiona in
acelasi timp atit pentru promovarea drepturilor proclamate de Conventie, cit si in calitate de organ cvasi-
jurisdictional, acordind prioritate violarilor in masa ale acestora. Comisia poate face studii si cercetari, da
avize si recomandari generale, propunind solutii juridice in cazuri concrete de violare a drepturilor omului
si formulind, prin interpretare sau codificare, norme privind drepturile omului.

Capitolul II Institutiile nationale de drept pentru protejarea drepturilor omului
Nimic nu este posibil fara indivizi, nimic nu este durabil fara institutii...
(Jean Monnet. Memorii)
1. Curtea Constitutionala
Unul dintre mijloacele de asigurare a respectarii drepturilor si libertatilor omului il constituie controlul
constitutionalitatii legii. Dat fiind faptul ca drepturile omului sunt consfintite si garantate prin Constitutie
si apoi dezvoltate prin legi, concordanta acestora cu Constitutia reprezinta o actiune fireasca intr-un stat
de drept, de natura a intari respectul pentru valorile umane.
Din punctul de vedere al dreptului constitutional, primatul normelor si al prevederilor constitutionale fata
de orice alte reglementari legislative existente in stat, ca si ascendenta morala, politica si juridica a
principiilor constitutionale, implica asigurarea controlului constitutional al legilor si organizarea acestuia
pe o baza eficienta .
In Republica Moldova, cu prilejul discutarii instituirii controlului constitutional in Parlament, a prevalat
ideea constituirii unei Curti Constitutionale ca organ jurisdictional special si specializat. Un asemenea
sistem nu va aduce atingere principiului separarii puterii in stat, ci, dimpotriva, va reprezenta o modalitate
de "temperare" a initiativelor legislative parlamentare si guvernamentale care ar contraveni Constitutiei.
Fiind una dintre cele mai tinere institutii de jurisdictie constitutionala din Europa, Curtea Constitutionala
a Republicii Moldova si-a inceput activitatea la 23 februarie 1995 si face primii pasi pe calea edificarii
statului de drept.
In ceea ce priveste organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, putem mentiona ca in baza pct. 2 art.
134 ai Constitutiei Republicii Moldova si pct. 2 art. 1 al Legii cu privire la Curtea Constitutionala , acest
organ este independent fata de orice alta autoritate publica si se supune numai Constitutiei.
Constituind o institutie noua, creata tocmai in scopul consolidarii statului de drept, Curtea Constitutionala
se infatiseaza ca avand un sistem de proceduri si un mecanism de functionare care, daca vor fi eficient
utilizate, vor putea sa asigure respectiv principiile constitutionale si sa apere drepturile si libertatile
cetatenesti.
In decursul activitatii sale, prin deciziile si hotararile pronuntate intr-o serie de spete, Curtea
Constitutionala a adus importante contributii privind sfera unor drepturi cetatenesti, compatibile sau
incompatibile unor legi cu prevederi constitutionale cu privire la drepturile omului si ale cetateanului.
Curtea Constitutionala a Republicii Moldova se compune din. 6 judecatori, numiti pentru un mandat de 6
ani. Dintre ei doi judecatori sunt numiti de Parlament, doi de Guvern si doi de Consiliul Superior al
Magistraturii.
Potrivit conditiilor constitutionale, pentru numirea in calitate de judecator al Curtii Constitutionale,
persoana trebuie sa aiba o pregatire juridica superioara, inalta competenta profesionala si o vechime de cel
putin 15 ani activitatea juridica, in invatamantul juridic sau inactivitatea stiintifica.
Legea cu privire la Curtea Constitutionala stabileste limita de varsta pentru numirea in functia de
judecator al Curtii Constitutionale - 65 de ani.
Potrivit Constitutiei, judecatorii Curtii Constitutionale sint inamovibili pe durata mandatului,
independenti si se supun numai Constitutiei.
Competenta Curtii Constitutionale
Prin art. 135 din Constitutie Curtii Constitutionale i se confera anumite atributii, diferite prin obiectul,
natura si conditiile de exercitare. Aceste atributii pot fi impartite in trei categorii: consultative, de control
al constitutionalitatii actelor emise de autoritatile publice si de interpretare a Constitutiei . a) Exercita la
sesizare controlul constitutionalitatii legilor, al hotararilor Parlamentului, decretelor Presedintelui
Republicii Moldova, hotararilor si ordonantelor Guvernului, precum si a tratatelor internationale la care
Republica Moldova este parte.
Acest control este posterior; orice act normativ, precum si orice tratat international la care Republica
Moldova este parte se considera constitutional pana cand neconstitutionalitatea lui va fi dovedita in
procesul exercitarii jurisdictiei constitutionale. Controlului constitutionalitatii sunt supuse numai actele
normative adoptate dupa intrarea in vigoare a noii Constitutii - 27 august 1994.
Curtea Constitutionala solutioneaza numai probleme ce tin de competenta sa. Daca in procesul examinarii
apar chestiuni ce tin de competenta altor organe, Curtea remite acestora materialele. Curtea
Constitutionala isi stabileste ea insasi limitele de competenta. Efectuand controlul actului normativ
contestat, Curtea poate pronunta hotarari si asupra altor acte normative, a caror constitutionalitate depinde
in intregime sau partial de constitutionalitatea actului contestat; b) Interpreteaza Constitutia. Majoritatea
interpretarilor se refera la competentele autoritatilor publice si la respectarea principiului separatiei si
colaborarii puterii in stat; c) Se pronunta asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei. Potrivit
Constitutiei, subiectii ce au dreptul de a initia revizuirea Constitutiei pot prezenta proiectele legilor
constitutionale numai cu avizul Curtii Constitutionale, adoptat cu votul a cel putin 4 judecatori. Desi
avizul Curtii referitor la proiect nu este obligatoriu pentru Parlament, in practica Parlamentul se conduce
de aceste avize; d) Confirma rezultatele referendumurilor republicane, in perioada existentei Curtii
Constitutionale in Republica Moldova asemenea referendumuri s-au desfasurat la 23 mai 1999; e)
Confirma rezultatele alegerii Parlamentului si a Presedintelui Republicii Moldova; f) Constata
circumstantele care justifica dizolvarea Parlamentului, demiterea din functie a Presedintelui Republicii
Moldova sau interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova; g) Rezolva cazurile de
neconstitutionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Suprema de Justitie; h) Hotaraste asupra
chestiunilor ce au ca obiect constitutionalitatea unui partid. Analiza dispozitiilor art. .135 din Constitutie
ne permite sa conchidem ca atributiile Curtii Constitutionale prevazute la alin. (1) pct. a), b), d), e) si g)
sunt exercitate la sesizare in cadrul sistemului de control a posteriori, iar atributiile prevazute la pct. c), f)
si h) - in cadrul sistemului de control a priori.
Constitutia stabileste expres atributiile Curtii Constitutionale, care nu pot fi completate sau limitate in
baza unei legi. Atributiile Curtii Constitutionale pot fi modificate doar prin modificarea corespunzatoare a
Constitutiei.
Sesizarea in modul direct a Curtii Constitutionale in ceea ce priveste protectia drepturilor si libertatilor
fundamentale
Constituind o institutie noua, creata tocmai in scopul apararii statului de drept, Curtea Constitutionala se
prezinta ca o institutie care dispune de un sistem de proceduri si un mecanism de functionare care, daca
vor fi folosite eficient, vor putea sa asigure respectarea principiilor Constitutiei si apararea drepturilor si
libertatilor cetatenilor.
Luand in consideratie rolul Curtii Constitutionale in protejarea drepturilor omului propunem de a
introduce in Lege posibilitatea cetatenilor Republicii Moldova de a sesiza Curtea in probleme deosebite.
Aceasta concluzie rezulta din faptul ca drepturile si libertatile omului si cetateanului sint prerogative
definite, garantate constitutional, care implica posibilitatea pentru titularii lor de a desfasura o anumita
conduita nemijlocit pe temeiul normelor constitutionale. In decursul activitatii sale, prin deciziile si
hotararile pronuntate intr-o serie de spete, Curtea Constitutionala a contribuit eficient la protejarea
drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.
Problema privind sesizarea in mod direct a Curtii Constitutionale de catre persoanele fizice si juridice in
ceea ce priveste protectia drepturilor si libertatilor fundamentale este discutata mult in Republica
Moldova. Mai mult decat atat, au fost inaintate mai multe initiative de a modifica Legea cu privire la
Curtea Constitutionala si Codul jurisdictiei constitutionale, acestea fiind insa respinse. Desigur, sesizarea
in mod direct este o chestiune foarte dificila, insa poate fi solutionata, fapt demonstrat de practica Curtilor
Constitutionale din tarile cu o democratie avansata. Credem ca, acordand cetatenilor dreptul de a sesiza
Curtea Constitutionala, de rand cu Presedintele Republicii, cu deputatii sau cu Guvernul, Parlamentul ar
face un pas important pentru perioada de transformare a Republicii Moldova intr-un stat de drept si
democratic, stat in care drepturile si libertatile omului nu sunt doar garantate ca valori supreme, ci si
realizate.
Este stiut ca acolo unde persoanele se bucura de dreptul de a sesiza Curtea si nu exista un mecanism de
primire a sesizarilor, Curtea Constitutionala este supraincarcata. De aceea, este necesar a stabili cine poate
sesiza Curtea, care acte pot forma obiectul sesizarii constitutionale si termenele de inaintare a sesizarilor;
astfel, vom inlatura contradictiile care impiedica realizarea dreptului in mod direct si liber la justitia
constitutionala a cetatenilor si in Republica Moldova.
Credem ca de dreptul de a sesiza Curtea trebuie sa se bucure purtatorii de drepturi individuale, si anume -
cetatenii, cetatenii straini si apatrizii .
Prin Hotararea de la 21 februarie 1996, Curtea Constitutionala a Republicii Moldova a accentuat ca, in
conformitate cu art. 19 alin. (1) din Constitutie, cetatenii straini si apatrizii au aceleasi drepturi si
indatoriri ca si cetatenii Republicii Moldova, iar, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea Suprema, dispozitiile
privind drepturile si libertatile omului se interpreteaza si se aplica in conformitate cu Declaratia
Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.
Drepturile fundamentale prevazute de Constitutie se aplica cetatenilor, cetatenilor straini si apatrizilor, iar
in ceea ce priveste persoanele juridice, numai in masura in care, printr-o anumita reglementare privind
aceste persoane, sunt afectate indirect drepturile fundamentale ale cetatenilor, ale cetatenilor straini si ale
apatrizilor. Astfel, suntem de parerea ca protectia drepturilor constitutionale ale persoanelor juridice este
de competenta instantelor judecatoresti de drept comun. Cetatenii vor putea sa sesizeze Curtea
Constitutionala numai dupa ce vor folosi toate caile de atac pentru protectia drepturilor si libertatilor
fundamentale prevazute de legislatie.
De regula, obiectul sesizarii il formeaza legile, insa in unele tari obiectul sesizarii il pot forma toate actele
juridice normative, actele administrative, hotararile instantelor judecatoresti. Credem ca ar fi mai rational
ca si actele normative sa formeze obiectul sesizarilor inaintate Curtii Constitutionale de catre cetateni,
deoarece actele normative reprezinta categoria foarte importanta a izvoarelor dreptului constitutional si
poarta un caracter predominant.
Sesizarile inaintate Curtii trebuie sa fie intemeiate numai pe incalcarea drepturilor materiale
constitutionale, dar nu a drepturilor procedurale. Sa fie acceptate numai sesizarile care fixeaza incalcarea
drepturilor si libertatilor fundamentale de catre autoritatile publice ale cetatenilor care sesizeaza Curtea,
deci dreptul constitutional concret sau libertatile. Protectia abstracta a drepturilor si libertatilor
fundamentale nu este admisa. In cazurile cand este evident ca actul normativ sesizat nu incalca drepturile
si libertatile fundamentale ale cetatenilor, Curtea poate respinge primirea sesizarii spre examinare. Este
respinsa sesizarea in cazul cand norma contestata nu este atribuita direct dreptului constitutional, dar
reglementeaza alte probleme in ceea ce priveste interesele cetateanului.
Astfel, sa fie admisa numai sesizarea ce stabileste incalcarea directa si concreta a drepturilor si libertatilor
constitutionale, dar nu si in cazurile cand numai limiteaza realizarea drepturilor si a libertatilor
constitutionale.
O alta problema in ceea ce priveste sesizarea Curtii in legatura cu incalcarea drepturilor si libertatilor
fundamentale sunt termenele de inaintare a sesizarii. De regula, cu cat, de la momentul incalcarii dreptului
sau a libertatii constitutionale, e mai mare termenul ce a trecut, cu atat este mai greu a dovedi incalcarea.
Astfel, este necesar sa fie stabilite termenele de sesizare a Curtii, in functie de natura juridica a actului
normativ sesizat. Practica ne demonstreaza ca termenele variaza de la 20 de zile in Spania, la sesizarea
hotararilor judecatoresti, pana la un an in Germania, la sesizarea legilor .
In cazurile cand sesizarea privind incalcarea drepturilor si libertatilor constitutionale va fi intemeiata,
Curtea Constitutionala este obligata sa declare neconstitutional actul normativ sesizat.
A doua forma a protectiei drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului aplicata de Curtile
Constitutionale este sesizarea indirecta in procesul controlului anterior si posterior al constitutionalitatii
actelor normative. Aceasta modalitate este aplicata in Armenia, Bielorusia, Bulgaria, Italia, Polonia,
Romania, Ucraina si, desigur, in Republica Moldova. Astfel, sesizarea indirecta se bucura de o
popularitate mult mai mica in tarile in care se realizeaza justitia constitutionala.

2. Institutia ombudsmanului
O societate moderna are nevoie de institutii moderne si bine puse la punct, care sa vina atit in
intimpinarea oamenilor, rezolvind problemele cu care se confrunta, cit si sprijinul celor ce se afla in
aceste functii, pentru a le usura misiunea si a simplifica mecanismul prin prisma caruia sint asigurate
drepturile omului. Acest lucru difera de la stat la stat si este influentat de natura juridica a institutiilor
respective. Cu alte cuvinte, faptul depinde in mare masura de statutul juridic ce le este acordat, care se
concretizeaza prin atributiile ce le revin, felul organizarii, competentele si modalitatile de actiune, actele
si faptele care pot fi supuse examinarii, autoritatile publice a caror activitate o pot supraveghea etc. Pentru
inceput vom expune definitia data ombudsmanului in literatura de specialitate si felul in care a fost ea
perceputa de-a lungul timpului. Cuvintul Ombudsman este de provenienta suedeza, adoptat de limbajul
universal, insemnind "cel ce pledeaza pentru altul" . Mai concret, aceasta este o institutie recunoscuta de
Constitutie sau de o lege a organului legislativ competent, condusa de o persoana independenta, care
raspunde de actele sale in fata Parlamentului. Ombudsmanul primeste plingerile cetatenilor si actioneaza
din proprie initiativa pentru a apara legalitatea actelor juridice sau administrative, face recomandari ori
sugestii etc.
Aceasta definitie generica admite nenumarate forme cu diferite variante referitor la numire, limitele
competentelor, metoda de prezentare a plingerilor, durata mandatului etc.
Dupa cum am mentionat, in unele tari s-a pastrat denumirea de ombudsman, iar in altele aceasta s-a
schimbat. Astfel, in Franta aceasta persoana se numeste mediator, in Portugalia aparator al dreptatii, in
Spania - aparator al poporului. In unele tari cum ar fi Danemarca, Franta, Irlanda sau Portugalia exista un
singur ombudsman, in alte tari, de exemplu, in Suedia, Austria, Australia, sint mai multi, iar in Regatul
Unit al Marii Britanii el functioneaza alaturi de Comisia Parlamentara. In Italia s-a optat pentru crearea
unui numar de aparatori civici in regiunile Toscana, Liguria, Lombardia si Friuli Venetia.
Printre caracteristicile esentiale ale ombudsmanului, care ii creeaza acest statut aparte, diferit de cel al
altor institutii publice, putem mentiona faptul ca deseori institutia este constituita, de regula, printr-un act
al puterilor sau autoritatilor centrale ale statului sau ale regiunii date, cum ar fi, de exemplu, comisiile
instituite de Parlamente sau, in unele cazuri, de Guverne, intru apararea drepturilor fundamentale ale
cetatenilor. La acestea se adauga si misiunea de a supraveghea activitatea administratiilor publice cu
impact direct asupra asigurarii drepturilor fundamentale ale omului. In acest sens, pe buna dreptate,
institutiei respective ii revine sarcina de a inspecta, a demasca, a recomanda si a da publicitatii
rezultatele activitatii sale, astfel intarind increderea oamenilor in existenta institutiei date. In acest
context se infatiseaza principalele functii ale ombudsmanului. Astfel, functia de supraveghere a
respectarii drepturilor fundamentale si a legalitatii implica, fara doar si poate, functia de cercetare si de
control al administratiei publice, care, la rindul lor, presupun ca rezultat functia de mediere sau de
sugerare a unor noi masuri legale in cazul in care sint depistate anumite nereguli sau dis-functionalitati.
Logica si necesara, ca rezultat al celor dintii, este si functia de sanctionare sau de penalizare a autoritatilor,
functionarilor care prin activitatea lor se fac vinovati de incalcarea, limitarea sau ingradirea drepturilor si
libertatilor fundamentale ale omului.
Toate aceste prerogative creeaza imaginea unei institutii care se constituie intr-o garantie proprie statului
de drept si care, la rindul sau, se adauga altora cum ar fi contenciosul administrativ sau cel constitutional,
avind aceleasi scopuri de a proteja cetateanul impotriva abuzurilor statului si de a-1 restabili in
drepturile garantate de prevederile legale si constitutionale.
De precizat ca intr-o oarecare masura ombudsmanul este opera cuiva si are ca puncte de reper si limite de
actionare normele Legilor Supreme ale statelor . Ombudsmanul este un imputernicit al Parlamentului, cu
autonomie deplina, insarcinat de Legislativ cu efectuarea controlului in problemele referitoare exclusiv
la administratia publica, fara a putea sa le inlocuiasca imediat sau sa le modifice direct actiunile.
Prin urmare, ombudsmanul nu are calitatea de legiuitor si nu poate aproba masuri cu forta de lege, cu
aceste imputerniciri fiind investite alte autoritati ale starului. De asemenea, el nu se prezinta ca un
organism de guvernare capabil sa ia decizii in politica tarii si nu este avocat avind competenta de a apara
cetatenii in tribunale, revenindu-i doar functia de a apara litera legii.
Aceste interpretari sint consecinta unor conceptii despre ombudsman ale cetatenilor din mai multe tari
europene, care nu inteleg pozitia si rolul acestuia. Totusi, in lumea moderna de la sfirsitul secolului XX -
inceputul secolului XXI ombudsmanul este un semn de identitate indiscutabil, cu un statut juridic aparte.
Este adevarat ca unele state democratice, din diverse motive, inca nu au statuat si introdus institutia
ombudsmanului. Insa statele cu regim autoritar nici nu pot macar suporta existenta unei atare institutii al
carui scop fundamental este de a apara cetatenii de abuzurile autoritatilor administratiei publice. Insasi
natura regimului politic se opune unui asemenea mijloc de control cetatenesc al statului atotputernic.
Raspindirea rapida a institutiei ombudsmanului in ultimele decenii este semnul reusitei activitatii acesteia,
precum si al intaririi credibilitatii administratiei si justitiei intr-un stat democratic.
Astfel, ombudsmanul apare ca o institutie cu caracteristici speciale, deoarece, spre deosebire de celelalte
trei autoritati publice clasice - legislativa, executiva si judecatoreasca, acesta nu are putere de decizie.
Dupa cum se precizeaza in literatura de specialitate, puterea reala a ombudsmanului se bazeaza pe
autoritatea capatata de-a lungul timpului si increderea din partea oamenilor, In linii mari, anume
ineficienta sistemului de garantii jurisdictionale in materie de actiune administrativa a si condus la crearea
acestei autoritati publice, legata initial de puterea legislativa, fara atributii directe de actiune politica, dar
cu sarcina de a garanta legalitatea activitatii administratiei publice, cu scopul ca cetatenii sa aiba o alta
cale institutionala pentru apararea intereselor lor. De asemenea, autoritatea si prestigiul de care se bucura
institutia ombudsmanului constau in lipsa legaturilor partizane directe sau indirecte cu orice partid politic
sau sindicat. Iata de ce, de regula, in acest post sint alesi magistrati, judecatori, profesori universitari,
juristi eminenti sau persoane de mare prestigiu social, neimplicati politic. Astfel, de cele mai multe ori
imaginea si credibilitatea institutiei vizate creste atit datorita persuasiunii si capacitatii de influentare, cit
si datorita valorii functionarului in cauza.
Pirghiile cele mai sigure de care se folosesc ombudsmanii si care le sporeste imaginea sint conditionate de
superioritatea bazata pe o cunoastere impartiala a faptelor sau situatiilor si respectiv folosirea stiintei
juridice pentru a demonstra legalitatea sau ilegalitatea faptelor sau situatiilor prezentate, precum si
prudenta diplomatica concretizata in simtul echilibrului si al echitatii in vederea detectarii actelor
incorecte savirsite in administratie.
Astfel, relatia dintre cetatean si ombudsman bazata pe incredere capata urmatoarele caracteristici: acces
facil, ca mod si forma; apropiere; gratuitate; operativitate; confidentialitate.
Totodata, institutia ombudsmanului nu trebuie privita ca un tribunal suprem sau o instanta superioara de
judecata, chiar daca ea dispune de suficiente posibilitati pentru a pune in valoare si a apara drepturile
cetatenilor incalcate de administratie si legalitatea actiunii acesteia. Functia principala a ombudsmanului
ramine a fi constatarea formala a corectitudinii sau incorectitudinii actiunilor administratiei. Dupa unii
autori, ombudsmanul se prezinta doar ca un element complementar al institutiilor existente - legislativ,
guvern, autoritati administrative, tribunale, acestea din urma dobindind mai multa forta si mai mare
responsabilitate datorita posibilitatii inaintarii plingerilor cetatenilor.
Conform parerii altor autori, acesta este un arbitru critic al administratiei publice , deoarece el nu poate
legifera in materie de politica socio-economica si nici transforma sau influenta direct functionarea
defectuoasa a serviciilor publice. Este insa incontestabila influenta si necesitatea sa intr-o societate
democratica si, in acest context, este fireasca diversitatea aspectelor acestei institutii de la o tara la alta.
Semnificativa ramine a fi importanta acordata institutiei in statele cu traditie in acest sens, la polul opus
situindu-se tarile unde "implementarea" ei nu este suficient definitivata, de exemplu, in statul Iowa din
SUA sau chiar in Franta. In aceasta ordine de idei, sint discutabile si unele proceduri care ingreueaza
accesul cetateanului la ombudsman. Drept exemplu poate servi Marea Britanie, unde plingerea nu-i
parvine acestuia direct, ci prin intermediul unui parlamentar. O alta piedica reprezinta numarul mare de
exceptii, in sensul ca numeroase categorii de acte nu pot fi atacate in persoana ombudsmanului.
Asadar, indiferent de tara si de organizarea institutiei, ombudsmanul, pentru atingerea scopurilor dorite,
trebuie sa poata avea acces la informatii, manevrind eficient metodele de investigatie, asigurind acestei
institutii de mare prestigiu increderea cetatenilor statului respectiv.
Prin urmare, fiind o autoritate autonoma, institutia ombudsmanului reprezinta organizatii ce sint
recunoscute public si se bucura de autoritate, indiferent de persoana care o exercita si actioneaza pe scara
ierarhica. Totodata, ombudsmanii sint independenti in raport cu competentele administrative supuse
investigarilor lor, fiind independenti si fata de autoritatile politice, facind publice, in acest sens,
informatiile rezultate in urma investigatii lor efectuate.
Astfel, nu trebuie omisa rezonanta activitatii ombudsmanului si chiar colaborarea pe care o ofera altor
institutii statale ce deriva din rezultatele dezbaterilor parlamentare pe marginea rapoartelor lor anuale.
Reprezentantii natiunii, si nu numai ei, afla, cu acest prilej, cum se aplica legile, in ce fel sint afectati
cetatenii. O deosebita importanta prezinta propunerile ombudsmanului pentru imbunatatirea legislatiei.
In primavara anului 1996, la Chisinau, si-a tinut lucrarile Conferinta a 11-a internationala a institutiilor
ombudsmanilor si drepturilor omului, in cadrul careia au fost abordate aspectele crearii institutiei
ombudsmanului si in tara noastra. In urma desfasurarii acestui for s-a recurs la elaborarea unui proiect de
lege privind institutia de protejare a drepturilor omului.
Incepind cu anul 1997, in Republica Moldova s-a implementat, cu concursul programului Natiunilor
Unite pentru Dezvoltare, un amplu proiect care urmarea crearea si functionarea unei institutii nationale
independente pentru promovarea si apararea drepturilor si libertatilor omului cu mandat de reflectare a
tratatelor si conventiilor internationale la care statul nostru este parte, a prevederilor din Constitutie
referitoare la drepturile omului. In linii mari, proiectul este deja realizat. In anul 1997, Parlamentul
Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la avocatii parlamentari. Activitatea acestora este orientata
spre asigurarea garantiilor de respectare a drepturilor si libertatilor constitutionale de catre organele
puterii publice centrale si locale, precum si de institutiile, organizatiile, intreprinderile cu diferite forme
de proprietate, de alti factori de raspundere de orice nivel, Infiintarea institutiei nationale specializate de
protectie a drepturilor omului a fost determinata de diversi factori interni si externi. De categoria
factorilor interni tin proclamarea independentei, crearea cadrului legislativ national, reformele juridice si
de drept, democratizarea societatii civile, adoptarea Constitutiei si consfintirea in ea a drepturilor,
libertatilor si indatoririlor cetatenilor. Factorii externi insumeaza ratificarea de catre Republica Moldova
a unui sir de conventii si pacte cu caracter universal in domeniul drepturilor omului, aderarea cu drepturi
depline la mai multe organizatii internationale si regionale, angajamentul de a respecta in totalitate
principiile democratice general recunoscute, exemplul activitatii eficiente si durabile a institutiilor
specializate de protectie a drepturilor si libertatilor cetatenesti in peste nouazeci de state.
In cadrul activitatii lor, avocatii parlamentari se calauzesc de Constitutie, de alte legi ale Republicii
Moldova, de actele internationale referitoare la drepturile omului la care statul nostru este parte.
Una din directiile principale ale activitatii lor este de a informa populatia in tot ceea ce tine de drepturile
omului, legislatia nationala si internationala in acest domeniu. Astfel, avocatii parlamentari contribuie la
repunerea in drepturi a cetatenilor, precum si la formarea culturii juridice a colectivitatii.
Principiile calauzitoare ale avocatilor parlamentari sint legalitatea, transparenta, propria constiinta. Iata de
ce, personalitatea lor este inviolabila pe toata durata mandatului. Astfel, garantarea independentei le
permite sa-si exercite activitatea in modul cel mai eficient si neingradit de nimic si de nimeni.
De mentionat ca, spre deosebire de atributiile ombudsmanului in forma clasica, mandatul avocatului
parlamentar se extinde nu numai asupra structurilor de stat, dar si asupra sectorului privat. Astfel, in afara
de faptul ca avocatul parlamentar examineaza adresarile individuale ale cetatenilor, el este in drept sa
dispuna din proprie initiativa pornirea unui proces in urma depistarii faptelor de incalcare a drepturilor
omului. Ca institutie organizatorica, avocatii parlamentari impreuna cu aparatul auxiliar constituie Centrul
pentru Drepturile Omului.
In republica activeaza trei avocati parlamentari, cu sediul in mun. Chisinau, personalul auxiliar al carora
acorda asistenta organizatorica, informationala, stiintifico-analitica si de alta natura in activitatea
avocatilor parlamentari. Structura, statele de personal si finantarea Centrului pentru Drepturile Omului
sint reglementate de regulamentul respectiv, aprobat de Parlament. Unul din cei trei avocati parlamentari
indeplineste functia de Director al Centrului pentru Drepturile Omului, avind urmatoarele functii:
angajeaza si elibereaza functionarii Centrului, defineste indatoririle avocatilor parlamentari si ale altor
colaboratori ai Centrului, exercita controlul activitatii lor, organizeaza pregatirea rapoartelor anuale,
reprezinta institutia in tara si in strainatate.
Sediul Centrului pentru Drepturile Omului se afla in capitala tarii - Chisinau. Filialele Centrului, trei la
numar, sint amplasate: in zona de nord - la Balti, in zona de sud - la Cahul si in autonomia Gagauza - la
Comrat. In conformitate cu legislatia in vigoare, Centrul contribuie la exercitarea de catre avocati a
functiilor, avind ca directii prioritare urmatoarele activitati: examinarea petitiilor privind incalcarea
drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor, precum si contribuirea la repunerea acestora in drepturile
garantate; informarea si instruirea populatiei in materie de drepturi ale omului; analizarea legislatiei
nationale, in sensul elaborarii recomandarilor privind perfectionarea si ajustarea acesteia la cerintele
constitutionale, ale conventiilor, tratatelor si pactelor internationale ratificate de catre Republica Moldova.
De mentionat ca Centrul pentru Drepturile Omului prezinta rapoarte anuale Parlamentului privind
respectarea drepturilor in Republica Moldova, care se publica in Monitorul Oficial pentru a-l face
opozabil, in acest fel, tuturor cetatenilor acestui stat.
Determinarea naturii juridice a avocatului parlamentar reclama in mod necesar o comparatie cu alte
organe de drept care permite o cercetare mai profunda a acestei institutii menite sa asigure garantarea
respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Astfel se poate delimita activitatea acestei
institutii de procuratura si de contenciosul administrativ, gasindu-i locul printre alte organe ale dreptului
constitutional. Caracteristicile specifice de asigurare, repunere in drepturi si perfectionare a legislatiei,
precum si instruirea juridica a populatiei il delimiteaza pe avocatul parlamentar de procuratura. Totodata,
el are ca drept comun reglementarile constitutionale, precum si tratatele internationale, In activitatea lor
avocatii parlamentari se calauzesc de principiile legalitatii, transparentei, echitatii sociale, democratiei,
umanismului, accesibilitatii. Legea cu privire la avocatii parlamentari defineste activitatea acestora ca
garant in respectarea drepturilor si libertatilor constitutionale de catre autoritatile publice centrale si locale,
alti factori juridici, de persoanele cu functii de raspundere de toate nivelurile. Aceasta competenta apropie
institutia avocatului parlamentar de contenciosul administrativ ca institutie juridica ce urmareste scopul de
a contracara abuzurile si excesele de putere ale autoritatilor publice, a apara drepturile persoanei in
spiritul legii. Conform art. 5, litera c al Legii cu privire la contenciosul administrativ, avocatul
parlamentar are dreptul de a fi subiect cu drept de sesizare, atacind actele administrative la sesizarea
persoanei vatamate a drepturilor fundamentale, cu exceptia celor ce nu tin de competenta avocatilor
parlamentari. De aici rezulta natura juridica cvadrupla a institutiei in cauza. Suportul principal al
activitatii avocatilor parlamentari il constituie independenta acestora. Legea respectiva prevede mai multe
stipulari in sensul dat. In exercitiul mandatului, avocatii parlamentari sint independenti fata de deputatii
Parlamentului, Presedintele Republicii Moldova, autoritatile publice centrale si locale si persoanele cu
functii de raspundere de toate nivelurile (art. 11). Avocatul parlamentar poate fi eliberat din functie
inainte de termen in cazul retragerii increderii de catre Parlament, cu votul a doua treimi din deputatii
alesi (art. 9). Personalitatea avocatului parlamentar este inviolabila pe toata durata mandatului (art. 12).
Este interzisa imixtiunea in activitatea avocatilor parlamentari (art. 32). Cu toate acestea, experienta
demonstreaza ca tentativa de a submina independenta avocatilor parlamentar este tot mai mare si mai
insistenta din anumite interese politice ale puterii, lata de ce, in scopul asigurarii durabile a independentei
acestuia in conformitate cu cerintele Conventiei Europene a Drepturilor Omului, Principiilor de la Paris,
ar fi oportuna alegerea avocatului parlamentar de catre intreg poporul. Notiunea de avocat parlamentar
este deseori confundata cu atributiile de avocat al Parlamentului. Schimbarea denumirii lui in avocat al
poporului ar solutiona problema.
Practica demonstreaza necesitatea investirii avocatului parlamentar cu dreptul de initiativa legislativa, in
felul acesta facind o punte de legatura intre societatea civila si Legislativ.
Pina la moment avocatul parlamentar nu si-a gasit locul cuvenit in Constitutia Republicii Moldova, fapt
ce pune in pericol nu numai independenta acestuia, dar si lichidarea institutiei ca atare.

3. Procuratura
Constitutia Republicii Moldova include Procuratura in sistemul organelor judecatoresti, stabilind ca ea
reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile
cetatenilor, conduce si exercita urmarirea penala, reprezinta invinuirea in instantele judecatoresti in
conditiile legii (art. 124).
Mecanismul de perfectionare a atributiilor procuraturii a evoluat o data cu modificarea de la 5 iulie 2000 a
art. 124 din Constitutie, cand din atributiile procuraturii a fost eliminata supravegherea generala.
Dezvoltarea organelor Procuraturii Moldovei independente poate fi delimitata conditional in 4 etape.
Prima etapa cuprinde perioada de la adoptarea Declaratiei de independenta pana la adoptarea Legii cu
privire la Procuratura, cand s-au statuat bazele legale de activitate a acestui organ in conditiile noi.
A doua etapa include perioada dintre adoptarea legii mentionate pana la adoptarea la 29 iulie 1994 a
primei Constitutii a statului independent Republica Moldova.
A treia etapa este cuprinsa intre perioada de la adoptarea Constitutiei pana la modificarile introduse in
Constitutie la 5 iulie 2000.
Cat priveste a patra etapa, aceasta se va finaliza atunci, cand legislatia Republicii Moldova referitor la
Procuratura va fi ajustata la standardele mondiale.
In majoritatea tarilor europene, activitatea de baza a Procuraturii este recunoscuta ca fiind lupta cu
criminalitatea prin conducerea si efectuarea urmaririi penale, precum si prin sustinerea acuzarii pe cauzele
penale in instanta de judecata. Daca Procuratura va incerca sa acopere activitatea de supraveghere,
niciodata nu-i va ramane loc pentru activitatea acceptata drept standard - lupta cu criminalitatea.
Procuratura Republicii Moldova activeaza in baza Legii cu privire la Procuratura, adoptata imediat dupa
proclamarea independentei. Dar Legea in vigoare nu poate fi racordata ia standardele acceptate, deoarece
ea din start a fost intocmita pe principii totalitare. In Lege, Procuratura este reprezentata, in general, ca un
organ de supraveghere a respectarii exacte si unitare a legilor. Desi din 1995 aceasta stipulare a fost
modificata, sensul Legii a ramas acelasi - supravegherea totala, care arata ca acest organ ar fi un organ
suprastructural tuturor organelor in stat si nu are nici o limita in activitatea sa.
Pana in prezent, Procuratura nu a fost plasata corect in sirul organelor statale. Conform art. 4 din Lege,
Procuratura isi exercita atributiile ca organ autonom in sistemul organelor judecatoresti. Atunci ce este
Procuratura? Putere judecatoreasca sau executiva?
Avand in vedere pozitia ambigua a Procuraturii in tara noastra, care prin aderarea la Consiliul Europei si
semnarea Acordului de Parteneriat si Cooperare cu UE, si-a exprimat vointa de armonizare a legislatiei si
a modului de infaptuire a justitiei in conformitate cu standardele europene, specialistii considera necesara
punctarea unor aspecte ale acestei recomandari care au relevanta pentru Republica Moldova.
Un prim aspect tine de raporturile Procuraturii cu puterea legislativa si executiva. Recomandarea prevede
ca statele membre trebuie sa ia masuri apropiate pentru ca membrii Procuraturii sa-si poata indeplini
misiunea lor fata de ingerinte nejustificate si fara riscul de a determina o raspundere civila, penala sau de
alta natura.
Un alt moment reflectat in Recomandari vizeaza indatoririle si responsabilitatile Procuraturii in raport cu
justitiabilii.
In acest sens, in Recomandari se fac referiri la urmatoarele indatoriri ale Procuraturii: sa actioneze in mod
obiectiv, impartial si echitabil; sa respecte drepturile omului; sa se abtina de la orice discriminare fondata
pe motive de sex, rasa, religie, limba, origine etnica, opinii etc.; sa vegheze libertatea tuturor in fata legii;
sa nu faca uz impotriva acuzatilor; sa vegheze respectarea principiului egalitatii armelor in transmiterea
informatiilor aflate in posesia sa care ar fi susceptibile de a asigura desfasurarea echitabila a procesului; sa
pastreze confidentialitatea informatiilor s.a.
In organizarea sa, organul procuraturii este constituit in baza principiului ierarhiei supunerii procurorului.
Procuratura efectueaza urmarirea penala de rand cu organele Ministerului Afacerilor Interne, dar aceste
organe nu-si exercita atributiile autonom in sistemul organelor judecatoresti, in timp ce Procuratura, in
corespundere cu legislatia, isi exercita atributiile autonom in sistemul organelor judecatoresti. Procuratura
conduce si exercita urmarirea penala, reprezinta invinuirea in instantele judecatoresti, in conditiile legii.
Pe langa aceasta, Procuratura exercita supravegherea executarii si respectarii legilor. Aceste si alte
argumente ne amintesc ca organul procuraturii are atributii ale puterii executive si nu poate fi egalat cu
instantele judecatoresti.
S-a preconizat ca vor fi limitate functiile Procuraturii privind exercitarea supravegherii in respectarea
legilor, adica in supravegherea generala. Pana in prezent exista pareri diferite privind locul Procuraturii in
sistemul organelor de drept:
1. Procuratura in calitate de autoritate autonoma;
2. Procuratura in cadrul Ministerului Justitiei, atribuindu-i-se functii executive;
3. Contribuirea Procuraturii la infaptuirea Justitiei, in cauzele civile, penale si administrative ori (si)
supravegherea legalitatii hotararilor instantelor de judecata si a sentintelor;
4. Exercitarea supravegherii generale a executarii uniforme si exacte a legilor.
Sistemul organelor Procuraturii cuprinde Procuratura Generala, procuraturile teritoriale si procuraturile
specializate.
Procurorul General este numit in functie de catre Parlament, la propunerea Presedintelui acestuia.
Mandatul procurorilor este de 5 ani. In exercitarea mandatului procurorii se supun numai legii. In
corespundere cu Legea cu privire la Procuratura, este inadmisibila interventia in exercitarea supravegherii
de procuror, care atrage dupa sine raspunderea in conformitate cu legea.
Procurorii in perioada mandatului pot fi destituiti din functie de catre Procurorul General, in conformitate
cu legislatia muncii si cu Legea privind stimularea si raspunderea disciplinara a procurorilor.
Incepand cu 01.01.98, procurorii nu mai au dreptul de a aproba detentia provizorie. De la acea data, doar
judecatorul poate dispune aplicarea acestei masuri preventive. Prezenta in proces a procurorului este
obligatorie in materie penala, facultativa in materie civila, cu exceptia cazurilor prevazute de lege .
Referindu-ne la independenta Procuraturii, mentionam ca in conformitate cu realitatile din tara noastra in
acest domeniu, Procuratura nu este in masura necesara independenta. Activitatea ei este influentata de
fractiunea majoritara a Parlamentului, dat fiind ca conducerea Procuraturii Generale este numita de catre
Parlament, independenta procurorilor este afectata si de prevederile art. 3 al Legii cu privire la
Procuratura, conform caruia, lucratorii din organele Procuraturii nu pot fi membri ai nici unui partid, ai
altor organizatii si miscari social-politice. Pe de alta parte, in executarea atributiilor lor de serviciu,
procurorii sunt independenti, am spune ca intr-o oarecare masura mai independenti decat ar fi necesar,
pentru ca nu este reglementat un control judiciar asupra activitatii si deciziilor Procuraturii. In art. 3 al
Legii cu privire la Procuratura sunt prevazute stipulari privitor la prezentarea rapoartelor de catre
procurori, in care procurorii comunica Parlamentului, Presedintelui Republicii Moldova, Guvernului si
organelor administratiei publice centrale de specialitate si locale despre starea legalitatii. In realitate,
Procuratura prezinta, de regula, numai unele informatii la conferintele de presa, luari de cuvant, articole in
mass-media, in care publicul larg este informat despre unele cazuri concrete sau aspecte ale activitatii
Procuraturii respective. Uneori Procuratura este ascultata in sedinta Parlamentului privind examinarea
unor probleme concrete ce tin de combaterea criminalitatii. Prezentarea acestor informatii nu este
echivalenta prezentarii rapoartelor despre activitate. Procuratura nu prezinta informatii generalizate
despre rezultatele activitatii si societatea nu cunoaste in masura cuvenita si obiectiv rezultatele activitatii
ei. Prin aceasta se explica lipsa transparentei necesare in activitatea, Procuraturii si a controlului din
partea societatii asupra activitatii acestei institutii.
Putem vorbi despre o independenta a Procuraturii bazandu-ne si pe faptul ca procurorii si anchetatorii
Procuraturii dispun de imunitate, acordata prin lege. Controlul asupra Procuraturii poate fi efectuat in
realitate numai de catre Parlament sau Comisia Parlamentara pentru Securitatea Nationala.
Insa practica actuala in activitatea statala exemplifica o alta situatie decat cea prevazuta in lege; ea rezulta
din faptul ca conducerea Procuraturii Generale este numita de catre Parlament, ca Procurorul General este
o persoana promovata de fractiunea de partid majoritara, iar acesta conduce Procuratura Generala in baza
principiului ierarhiei supunerii procurorului .
Din analiza legislatiei se poate deduce ca procurorul este independent numai atunci cand se afla in
instanta la examinarea cauzelor, desi, practic, de multe ori si acest principiu se combate.
Prin urmare, si aici urmeaza a fi adoptat un nou mecanism ce ar asigura independenta procurorilor in
exercitarea atributiilor lor. In acest scop, ar fi binevenita adoptarea Legii cu privire la statutul procurorului.
Privitor la locul si rolul Procuraturii, se constata ca in Republica Moldova s-a pastrat, in principiu,
structura ex-sovietica, prin care Procuratura, fiind un organ de drept, nu este o structura a Guvernului, dar
o structura care, conform Legii cu privire la Procuratura (art. 1 pct. 4), "isi exercita atributiile ca un organ
autonom in sistemul organelor judecatoresti". Posibil, din aceste motive exista opinia ca procuratura se
considera "stat in stat". In asa conditii, controlul asupra activitatii si deciziilor Procuraturii nu poate fi
eficient, deci, urmeaza a fi determinat locul si rolul Procuraturii in cercul organelor de drept.
Anume din aceste motive in cadrul reformei de drept s-a propus si se propune subordonarea Procuraturii
Generale Ministerului Justitiei, dupa modelul statelor democratice dezvoltate, cu inlaturarea functiei de
exercitare a supravegherii, astfel Procuraturii atribuindu-i-se rolul mult asteptat, ceea ce ar permite
rezolvarea problemelor mentionate, inclusiv privind controlul judiciar asupra activitatii si deciziilor ei.
Numarul sporit al sentintelor de achitare impune perfectionarea esentiala a organelor de urmarire penala,
indeosebi a Procuraturii. Atributia de baza a Procuraturii ar fi conducerea si exercitarea urmaririi penale,
precum si sustinerea acuzarii in instantele de judecata.
In cadrul realizarii Conceptiei reformei judiciare si de drept Procuraturii i-a fost acordat un rol aparte care,
conform Constitutiei, are menirea de a proteja drepturile omului si de a contribui la infaptuirea justitiei.
Unele aspecte ale reformei judiciare si de drept au fost implementate si realizate cu succes in practica,
altele au fost mai putin reusite, deoarece reformarea Procuraturii se dovedeste a fi cea mai dificila.
Reforma judiciara si de drept cere ca Procuratura sa-si concentreze eforturile asupra urmaririi penale,
lucru cu care, de altfel, aceasta si se ocupa in intreaga lume. Apogeul activitatii procurorului este
sustinerea invinuirii in instanta de judecata, prin care se justifica functia de garantare a drepturilor omului.
Procurorul trebuie sa fie conducatorul procesului, care vegheaza asupra desfasurarii in conditiile legii a
acestuia, culminand cu o buna functionare a lui.
"Activitatea procurorului in perioada reformei judiciare si de drept este caracterizata prin unitatea justitiei
represive si a justitiei civile, separarea functiilor de urmarire si de judecata, subordonarea ierarhica a
procurorilor - acestea si alte principii generale sunt activizate in scopul de a obtine un randament mai
eficient" .
Caracterul indivizibil al Procuraturii (Ministerului Public) se exprima prin faptul ca orice procuror
indeplineste atributiile Procuraturii, pentru aceasta si in numele ei, mentionandu-se ca in aceeasi cauza un
procuror poate fi inlocuit cu un alt procuror.
Pe parcursul ultimilor ani se face tot mai mult simtita tendinta de a minimaliza rolul procurorului in
procesul civil, iar unii autori ai noilor proiecte de legi sustin ideea excluderii procurorului din procesul
civil, lipsindu-1 de dreptul de a interveni pe caile extraordinare de atac, acest drept acordandu-i-se in
exclusivitate partilor.
Procuratura este un suport considerabil atat pentru instantele de judecata, cat si pentru partile implicate in
litigii pentru a corecta greselile instantelor judecatoresti.
In opinia dlui Vasile Rusu, eficacitatea contributiei procurorilor la exercitarea justitiei va spori
considerabil in cazul in care procurorii vor face parte din corpul de magistrati. Este necesar a garanta prin
Legea cu privire la magistratura independenta lor fata de alte puteri.
Problemele cu care se confrunta Procuratura in Republica Moldova la etapa actuala sunt in atentia mai
multor specialisti din tara. Astfel, intr-un interviu acordat saptamanalului "Timpul" V.Puscas
mentioneaza: "Procuratura se afla intr-o situatie destul de anevoioasa. Pe timpurile sovietice, cuvantul
procurorilor avea o mare greutate, pentru ca ei erau membri ai biroului de partid. Acum, totul se executa
in instanta de judecata. Procurorul trebuie sa aiba o singura functie, cu trei componente: conducerea
urmaririi penale, efectuarea urmaririi penale si sustinerea invinuirii in instanta de judecata. Daca aceste
trei functii vor fi specificate in noua Lege cu privire la Procuratura, rolul procuraturii in stat se va
schimba" .
In perioada reformei judiciare si de drept, activitatea procurorului este caracterizata prin unitatea justitiei
represive si justitiei civile, separarea functiilor - functia de urmarire si functia de judecata, subordonarea
ierarhica a procurorilor. Acestea si alte principii generale sunt activizate in scopul de a obtine un
randament mai inalt si eficacitate, caci fiecare functie impune si anumite calitati, aptitudini, deci sunt
incredintate diferitor specialisti, precum si in scopul dezvoltarii si mentinerii nivelului inalt de disciplina
si responsabilitate a colaboratorilor Procuraturii.
Reiesind din functiile si obligatiunile procurorului, in faza de judecata, este importanta evidentierea unor
momente, care apreciaza, mai mult sau mai putin, eficacitatea contributiei procurorului la efectuarea
justitiei, precum si la apararea drepturilor si libertatilor cetatenilor afectati sau implicati in activitatea
criminala.
Un rol important il are insasi persoana - pregatirea profesionala atat a procurorului, cat si a judecatorului.
O justitie independenta si echitabila este indispensabila pentru societate.
Independenta, inviolabilitatea si imunitatea judecatorului si a procurorului sunt stabilite si declarate prin
lege, fiind absolut necesare intr-o societate democratica pentru mentinerea competentei profesionale in
administrarea justitiei.
Conform parerii lui Vasile Rusu, un efect pozitiv in efectuarea justitiei il va avea si simplificarea,
procedurii penale. Spre exemplu, prin definirea procedurii delictului flagrant, procedura cauzei simple si
putin importante cauzele complicate, care, spre deosebire de primele, procedura carora poate fi prezentata
imediat instantei sau clasate prin procedura de reconciliere, nu pot ajunge in instanta fara procedura
obligatorie .
Potrivit propunerilor de modificare a Constitutiei, atributiile si structura organelor Procuraturii se
modifica neesential, in schimb se propune ca Procurorul General sa fie numit in functie de catre
Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Analogic normelor de drept ce reglementeaza autoritatea judecatoreasca, se propune ca organizarea
Procuraturii ca institutie, pe de o parte, si statutul procurorului, pe de alta parte, sa fie reglementate prin
legi diferite.
Solutionarea definitiva a chestiunii privind directiile de activitate a Procuraturii, organizarea acestei
institutii, depinde in mare masura nu numai de adoptarea Legii cu privire la Procuratura, ci si de
traducerea in practica a noilor Coduri: penal, de procedura penala, civil si de procedura civila.
Problemele enuntate, impun necesitatea elaborarii de masuri orientate la asigurarea independentei si
impartialitatii procurorilor, printre care:
- a adopta modificarile in Constitutie, prin care se va exclude compartimentul "Procuratura" din Capitolul
IX "Autoritatea judecatoreasca";
- a adopta modificari si completari la Capitolul VIII al Constitutiei care va stipula locul si rolul
Procuraturii. A adopta modificari in legislatie prin care organele Procuraturii vor fi subordonate
Ministerului Justitiei;
- a abroga stipularile art. 1 alin. 4 al Legii cu privire la Procuratura, in corespundere cu care "Procuratura
isi exercita atributiile ca organ autonom in sistemul organelor judecatoresti";
- intru asigurarea independentei procurorului, a elabora si a adopta Legea cu privire la statutul
procurorului;
- a comasa etapele de cercetare penala si ancheta preliminara intr-o etapa de urmarire penala si a
subordona urmarirea penala Procuraturii Generale a procurorilor subordonati acestuia;
- a adopta completari la Legea cu privire la Procuratura, prin care s-ar reglementa prezentarea de catre
procuraturi a rapoartelor despre activitate, asigurand astfel transparenta cuvenita in activitatea acestor
organe, precum si completari, prin care se va determina modul asigurarii securitatii fizice a procurorilor,
care se ocupa de cercetarea sau examinarea cauzelor social importante.
Implementarea acestora va duce la imbunatatirea conditiilor de infaptuire a justitiei, a protectiei
drepturilor omului in Republica Moldova.
Un volum insemnat de lucru in scopul apararii drepturilor omului Procuratura efectueaza in procesul
supravegherii executarii de catre organele care infaptuiesc activitatea operativa de investigatie, de
cercetare: penala si de ancheta preliminara, respectarii legilor in locurile de retinere si de detentie
preventiva, executarii pedepselor si a altor masuri de constrangere, stabilite de instanta judecatoreasca,
inclusiv in institutiile de psihiatrie judiciara. a) Sarcinile, ce stau in fata procurorilor care exercita
supravegherea respectarii legilor de catre organele de ancheta preliminara si de cercetare penala sunt
formulate la art. 23 al Legii "Cu privire la Procuratura", in Codul de procedura penala, in ordinele
Procurorului General. Printre acestea:
- nici o infractiune sa nu ramana nedescoperita si nici o persoana, care a comis o infractiune, sa nu scape
de raspunderea stabilita de lege;
- retinerea cetatenilor suspectati de comiterea a unor infractiuni in modul si in temeiurile stabilite de lege;
- nici o persoana sa nu fie nefondat si ilegal trasa la raspundere penala;
- arestarea cetatenilor sa fie efectuata numai in baza hotararii instantei judecatoresti;
- respectarea ordinii stabilite de lege in ce priveste intentarea si anchetarea cauzelor penale, termenele
anchetei, respectarea drepturilor participantilor la activitatea judiciara. b) Obiectul activitatii de aparare a
drepturilor de catre procuror constituie:
- apararea drepturilor si intereselor persoanelor vatamate de pe urma infractiunilor;
- asigurarea unei examinari atente a plangerilor si cererilor lor;
- luarea tuturor masurilor pentru restabilirea drepturilor lezate;
- luarea de masuri pentru repararea prejudiciului material;
- asigurarea securitatii personale a patimasului st a membrilor familiei lui, precum si a apropiatilor
acestuia.
Efectuand supravegherea in aceste domenii, procurorul trebuie sa verifice respectarea legilor la primirea,
inregistrarea, evidenta cererilor si a comunicarilor despre infractiuni. La fel, supravegherea procurorului
asupra respectarii normelor de procedura penala in cadrul efectuarii de catre organele abilitate a anchetei
si a cercetarii penale este un garant al realizarii si apararii drepturilor si intereselor legitime ale
participantilor la procesul penal (banuitilor, invinuitilor, patimasilor, martorilor si a altor cetateni)-
Supravegherea asupra legalitatii anchetarii se exprima prin depistarea si preintampinarea la timp a
incalcarilor de lege, drepturilor cetatenilor pe parcursul intregului proces al anchetei prin:
- verificarea temeiniciei aplicarii masurilor procesuale de constrangere, a perchezitiei;
- respectarea si asigurarea reala a dreptului la aparare, a principiului inviolabilitatii domiciliului;
- preintampinarea folosirii metodelor ilegale de anchetare si evitarea caracterului invinuitor al procesului
de acumulare a probelor.
In cadrul supravegherii efectuate procurorul este in drept sa anuleze ordonantele ilegale neintemeiate
emise de anchetatori. Acestea se refera, in primul rand, la mersul cauzei:
- ordonanta de intentare a procesului penal si de refuz in pornirea procesului penal;
- declansarea dosarului penal;
- de alegere a masurii preventive.
Procurorul are dreptul personal sa efectueze ancheta in volum deplin. Participarea procurorului la
efectuarea anchetei si cercetarii penale constituie una din solutiile de preintampinare, descoperire si
inlaturare a incalcarilor depistate a drepturilor si intereselor legitime ale participantilor la procesul penal si
ale altor cetateni.
O modalitate efectiva de preintampinare a incalcarilor drepturilor si intereselor legitime ale omului in
procesul penal constituie sanctionarea de catre procuror a unor actiuni ale organelor de ancheta si de
cercetare penala. Orice persoana poate face plangere impotriva masurilor si actelor de urmarire penala,
daca prin acestea s-a adus atingere intereselor sale legitime.
In conformitate cu art. 38 al Legii Republicii Moldova "Cu privire Ta "Procuratura", procurorul
supravegheaza executarea legilor in locurile de recluziune, de executare a pedepsei si altor masuri de
constrangere stabilite de instanta judecatoreasca, precum si in institutiile de psihiatrie judiciara. Sarcinile
supravegherii sunt:
- respectarea legalitatii aflarii persoanelor in locurile de recluziune;
- respectarea modului si a conditiilor de intretinere a persoanelor in institutiile specializate, stabilite de
legislatia penala executiva, precum si a drepturilor lor.
Notiunea de legalitate a aflarii persoanelor in locurile de recluziune cuprinde: a) legalitatea trimiterii
persoanelor in locurile de recluziune; b) legalitatea termenilor de aflare si detinere; c) legalitatea eliberarii
din locurile de detinere.
Temei pentru retinerea persoanei poate fi procesul-verbal de retinere in conformitate cu art. 165 CPP si
banuirea ei in comiterea unei infractiuni. Temei pentru detinerea sub arest a persoanei este mandatul de
arestare, iar temei pentru executarea pedepsei in locurile privative de libertate este hotararea instantei de
judecata care a ramas definitiva.
Legea "Cu privire la Procuratura" stabileste expres ca procurorul supravegheaza respectarea drepturilor
celor detinuti si ale altor persoane lipsite de libertate, fapt prin care se accentueaza ca procuratura mai are
si functia de protectie a drepturilor omului, care este supus unor masuri de constrangere a libertatilor din
partea statului. Aceasta ii obliga pe procuror sa depisteze si sa curme la timp incalcarile de lege comise
fata de persoane lipsite temporar de libertate.
Pentru indeplinirea sarcinilor de respectare a legalitatii la executarea pedepsei si a altor masuri de
constrangere stabilite de instanta judecatoreasca, organele procuraturii sunt investite cu anumite atributii,
in esenta, procurorul exercita supravegherea legalitatii si este in drept sa viziteze in orice timp institutiile
in care se executa pedeapsa si izolatoarele de detentie preventiva pentru efectuarea controlului.
Prin metoda vizitelor personale in institutiile indicate, procurorul nemijlocit ia cunostinta de caracterul
legal al activitatii lor, verifica legalitatea detinerii, respectarea regimului, scoate la iveala incalcarile de
lege si intreprinde masurile necesare pentru lichidarea lor.

4. Organele judecatoresti
In perioada de tranzitie de la sistemul totalitar si economia centralizata la un stat democratic si la
economia de piata este absolut necesara formarea noilor mecanisme juridice; o autoritate judecatoreasca
independenta, o presa libera si un mecanism de protejare a drepturilor omului. La 27 iulie 1990,
Parlamentul a adoptat istoricul act "Cu privire la puterea de stat", prin care a proclamat separatia puterilor
in stat: puterea legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasa. Astfel, s-a pus inceputul
consolidarii acestor trei ramuri ale puterii de stat.
Prin actul "Cu privire la puterea de stat" Parlamentul a stabilit bazele formarii puterii judecatoresti ca
ramura a puterii de stat, mentionand ca: "Puterea judiciara este subordonata numai legii. Cetatenii sunt
egali in fata legii si a judecatii. Amestecul in infaptuirea justitiei este inadmisibil" .
Dupa adoptarea Constitutiei Republicii Moldova au fost adoptate un sir de acte normative intru
consolidarea autoritatii judecatoresti ca putere reala in stat.
Separatia puterii in stat se consemneaza si in Constitutia Republicii Moldova: "puterea legislativa,
executiva si judecatoreasca sunt separate si colaboreaza in exercitarea prerogativelor ce le revin".
In corespundere cu Constitutia, Curtea Constitutionala este unica autoritate de jurisdictie constitutionala,
care garanteaza, suprematia Constitutiei, asigura realizarea principiului separarii puterii in stat, garanteaza
responsabilitatea statului fata de cetatean si a cetateanului fata de stat.
Se cere de mentionat ca Constitutiile moderne si studiile de drept constitutional au abandonat sintagma
"separatia puterii". Insusi termenul "putere" a fost inlocuit cu expresia "autoritate publica".
Principiul separatiei puterii "ramane inca o dogma de politica constitutionala", fiind unul dintre aspectele
considerate cardinale pentru a califica un edificiu constitutional ca fiind democratic .
Crearea autoritatii judecatoresti a fost una dintre sarcinile ce au stat la baza reformei judiciare si de drept
din Republica Moldova. In conceptia respectiva se mentiona ca anume autoritatea judecatoreasca este
garantul formarii instantelor judecatoresti democratice si independente.
In literatura de specialitate intalnim variate definiri privind autoritatile judecatoresti. Astfel puterea
judecatoreasca este puterea de a infaptui justitia. Ea este separata de celelalte puteri ale statului si are
atributii proprii. Puterea judecatoreasca este realizata de judecatori. Justitia se infaptuieste in numele legii
numai in instante judecatoresti.
Conform altei pareri, "autoritatea judecatoreasca este o categorie independenta, de sine statatoare a puterii
de stat, intemeiata conform Constitutiei tarii, functionand pe baza unor principii democratice,
compunandu-se din organe, institutii, organizatii inzestrate cu imputerniciri largi ce alcatuiesc un sistem,
in vederea realizarii functiilor sociale semnificative intr-un stat de drept'' .
Definitia pe care am formulat-o este mai simplificata, astfel: autoritatea judecatoreasca conform teoriei
separarii puterilor in stat, reprezinta prin sine sistemul organelor judiciare ale statului, ce infaptuiesc
justitia.
Baza materiala a principiilor autoritatii judecatoresti o constituie economia tarii, diferitele tipuri de
proprietate ce sunt recunoscute. Ultimele exercita o influenta decisiva asupra constiintei sociale, inclusiv
asupra celei juridice.
O atentie aparte merita sa fie acordata principiilor autoritatii judecatoresti. Astfel, autoritatea
judecatoreasca se intemeiaza si functioneaza bazandu-se pe principii unice si generale, in baza carora
urmeaza a fi infaptuita:
> Accesul liber al tuturor cetatenilor la justitie;
> Dreptul cetateanului de a ataca orice hotarare a instantei de fond in instanta superioara;
> Competenta si profesionalismul judecatorilor;
> Eficienta mecanismului de solutionare a cauzelor penale si civile;
> Independenta autoritatii judecatoresti.
Independenta autoritatii judecatoresti reprezinta un mijloc de protectie a drepturilor legale, care insufla
siguranta si linistea membrilor societatii, indiferent daca este vorba despre drepturile fundamentele ale
omului sau despre securitatea juridica in raporturile economice. Conditiile de existenta a unei autoritati
judecatoresti independente presupun asigurarea si gestionarea unitara si rationala a resurselor umane in
domeniul autoritatii judecatoresti, a magistraturii in general. Si tot aceste conditii de existenta presupun
un sir de premise, dintre care mentionam: selectarea judecatorilor; numirea in functie a judecatorilor;
relatie judecator - procuror; responsabilitatea, eficienta si darea de seama a judecatorilor; instruirea si
perfectionarea nivelului profesional al cadrelor justitiei.
Autoritatea judecatoreasca isi are organele sale proprii si specifice, care, spre deosebire de institutiile de
drept, nu regleaza relatii sociale, ci determina formele organizarii, structurii si activitatii autoritatii
judecatoresti, formele realizarii justitiei s.a.
In corespundere cu legislatia in vigoare, in Republica Moldova autoritatea judecatoreasca este
reprezentata prin sistemul instantelor judecatoresti, Consiliul Superior al Magistraturii si procuratura.
Acest nou sistem este stipulat in Capitolul IX din Constitutie "Autoritatea Judecatoreasca", precum si prin
legile organice respective.
Conform legislatiei, autoritatea judecatoreasca este independenta, separata de puterea legislativa si
puterea executiva si are atributii proprii. Justitia se infaptuieste in numele legii.
Referindu-ne la functiile autoritatii judecatoresti, mentionam ca functia de baza este, evident, infaptuirea
justitiei. Dar, pe langa aceasta, autoritatea judecatoreasca realizeaza o multitudine de alte functii, fapt ce
se explica prin particularitatile sistemului judecatoresc, a carei structura consta din organe, diferite dupa
statutul lor, ce indeplinesc diferite roluri social-juridice, solutionand diverse cauze. Subiectele autoritatii
judecatoresti (Curtea Suprema de Justitie, judecatoriile s.a.) realizeaza alte functii: examineaza si
solutioneaza in limitele competentei sale litigii civile, penale, administrative s.a., mentinerea ordinii de
drept, protectia diferitelor forme de proprietate, asigurarea protectiei judiciare a drepturilor politice,
sociale, economice, civile s.a., educatia culturii juridice, respectul fata de normele moralei sociale si fata
de valorilor umane.
Autoritatea judecatoreasca infaptuieste justitia in scopul apararii si realizarii drepturilor si libertatilor
fundamentale ale cetatenilor, si ale asociatiilor acestora, ale intreprinderilor, institutiilor si organizatiilor.
Instantele judeca toate cauzele privind raporturile juridice civile, administrative si penale, precum si orice
alte cauze pentru care legea nu stabileste o alta competenta. Infaptuind justitia, instantele judecatoresti
apara oranduirea statala si constitutionala a Republicii Moldova de orice atentat.
Simbolurile autoritatii judecatoresti reprezinta prin sine atribute specifice materializate, forma si
continutul carora evidentiaza autoritatea judecatoreasca in sistemul puterilor de stat. Aici se refera in
primul rand amprenta emblemei de stat, a drapelului de stat si a Constitutiei Republicii Moldova, care
trebuie sa se afle neaparat in salile sedintelor de judecata in momentul infaptuirii justitiei.
Caracterul exclusiv al autoritatii judecatoresti isi gaseste expresia in faptul ca ea se realizeaza doar prin
intermediu! organelor de stat speciale - al instantelor de judecata ce fac parte din sistemul judecatoresc.
"Justitia se infaptuieste in numele legii numai de instantele judecatoresti" . Fiecare din formele de
procedura judiciara se realizeaza de catre instantele corespunzator imputernicite.
O trasatura distincta a autoritatii judecatoresti o reprezinta participarea reprezentantilor poporului la
infaptuirea justitiei. Astfel, in Constitutia Republicii Moldova e stipulat caracterul public al dezbaterilor
judiciare: "In toate instantele judecatoresti sedintele de judecata sunt publice. Judecarea proceselor in
sedinta inchisa se admite numai in cazurile stabilite prin lege, cu respectarea tuturor regulilor de
procedura".
O caracteristica obligatorie a autoritatii judecatoresti o reprezinta caracterul autoritar al imputernicirilor
instantelor de judecata. Aceasta se manifesta prin faptul ca ordinele si dispozitiile emise de instante la
indeplinirea imputernicirilor lor sunt obligatorii fara exceptie pentru toate organele de stat, organizatii,
persoane juridice si fizice. Executarea ordinelor judecatoresti si realizarea hotararilor lor este garantata
prin puterea de stat.
La baza independentei autoritatilor judecatoresti sta teoria divizarii puterilor in stat, elaborata in prima
jumatate a secolului al XVIII-lea de catre iluministul francez Ch.L.Montesqieau. Teoria divizarii puterilor
este un principiu politic, conform caruia puterea in stat se imparte intre organe independente si separate -
Parlament, Guvern si instante judecatoresti.
Independenta autoritatii judecatoresti presupune ca instantele de judecata activeaza de sine statator (fara
vreun amestec din exterior si fara a fi supuse), cu puterile sale, dispunand spre infaptuirea functiilor sale
de toate imputernicirile necesare, atribuite prin lege. Hotararea instantei de judecata nu necesita vreo
confirmare. Sentinta sau hotararea judecatoreasca concreta, ce capata putere de lege, este obligatorie de
executat. Caracterul obligatoriu al sentintelor si ale altor hotarari judecatoresti definitive este specificat in
art. 120 al Constitutiei Republicii Moldova: "Este obligatorie respectarea sentintelor si a altor hotarari
definitive ale instantelor judecatoresti, precum si colaborarea solicitata de acestea in timpul procesului, al
executarii sentintelor si a altor hotarari judecatoresti definitive" .
Cu toate acestea, suntem constienti de faptul ca nici o putere in stat, inclusiv cea judecatoreasca, nu este
absolut independenta. Conform Constitutiei, puterea suverana si independenta apartine doar poporului.
Sistemul de frane si echilibre existent limiteaza atributiile ramurilor puterii in cadrul unei ramuri, in
detrimentul celorlalte doua ramuri ale puterii.
In acest context trebuie de mentionat tentativele tot mai insistente de a sili autoritatea judecatoreasca sa
fie mai docila. Reducerea considerabila a bugetului de stat pentru finantarea instantelor judecatoresti si
nenumaratele incercari de a diminua statutul judecatorului servesc anume acestui scop.
In cuvantul de deschidere a Congresului VIII extraordinar al Asociatiei Judecatorilor, Nicolae Timofte,
presedintele Asociatiei Judecatorilor, a remarcat ca in ultimul timp autoritatea judecatoreasca a devenit o
tinta de atacuri si invinuiri ce vin din partea reprezentantilor puterii legislative si executive, a altor forte
din societate.
O modalitate mai subtila, prin care se urmareste supunerea justitiei, constituie administrarea acesteia de
catre Ministerul Justitiei si tentativele de a intari formele si metodele de administrare a instantelor
judecatoresti de catre Executiv.
De notat ca Rusia, Georgia, Kazahstanul si alte tari din fosta URSS au subordonat administrarea justitiei
unor departamente independente, lipsind de aceasta atributie ministerele justitiei.
Aceluiasi scop - de a face autoritatea judecatoreasca mai ascultatoare - servesc incercarile de a investi
procuratura cu functiile pa care aceasta le exercita in vechiul sistem.
Un stat de drept, democratic, nu poate functiona in conditiile unei justitii imperfecte. Infaptuirea propriu-
zisa a justitiei este prerogativa judecatorilor si a instantelor judecatoresti, care sunt unicii responsabili de
actul justitiei. Insa celelalte ramuri ale puterii trebuie sa-si dea concursul la crearea conditiilor optime
pentru functionarea autoritatii judecatoresti.
Drept concluzie la cele mentionate mai sus mentionam ca, pentru a crea un stat de drept adevarat, este
necesara o autoritate judecatoreasca viguroasa.
Constitutia Republicii Moldova prevede de jure separatia, puterii in stat si colaborarea lor, de facto insa,
atributiile puterilor in stat nu intotdeauna se interfereaza si se completeaza, alcatuind un tot unitar.
Deseori una din puteri exercita atributiile altei puteri, incalcandu-se astfel principiul separatiei puterilor.
Toate puterile in stat trebuie sa colaboreze in directia realizarii si consolidarii statului de drept.
In scopul realizarii cu succes a autoritatii judecatoresti, legiuitorul ar trebui sa atribuie instantelor
judecatoresti toate imputernicirile necesare.
Autoritatea judecatoreasca este protejata de Consiliul Superior al Magistraturii care are menirea de a
asigura numirile, deplasarile, promovarile si masurile disciplinare fata de judecatori.
La moment, constatam ca autoritatea judecatoreasca si institutiile de drept nu dispun de un cadru
legislativ modern si perfect. Pana in prezent nu sunt adoptate definitiv toate instrumentele de baza.
Deci, unica si principala functie a autoritatii judecatoresti poate si trebuie sa fie infaptuirea justitiei. Nici
un fel de alte sarcini judecatoria nu poate avea, deoarece se va transforma dintr-un organ al justitiei intr-
un organ obisnuit de stat. pentru a fi recunoscuta ca o ramura a puterii in stat, autoritatea judecatoreasca
are nevoie de un suport civic, concretizat, in primul rand, in increderea societatii fata de ea. Nivelul
increderii depinde in mare masura de imaginea publica a judecatorului, a instantei si a intregului sistem.
Aceasta depinde si de relatiile autoritatilor judecatoresti cu mass-media. Pentru a asigura dreptul la
informatie, fiecare judecator, fiecare instanta judecatoreasca, este obligata sa asigure publicitatea si
transparenta la infaptuirea justitiei, sa furnizeze informatia obiectiva despre justitie, deoarece,
necomunicand informatia obiectiva, se stimuleaza formarea unei imagini nefavorabile justitiei.
Evident, fara legalitate, fara o putere judecatoreasca independenta si impartiala, Moldova nu poate avea
un viitor ca un stat european prosper.
Judecatorul - factor principal in infaptuirea justitiei si al garantarii drepturilor omului
Conform Constitutiei Republicii Moldova, Legii cu privire la statutul judecatorului si altor acte normative,
judecatorii instantelor judecatoresti sunt independenti, impartiali si inamovibili. Ei se numesc in functie
de Presedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (CSM).
Presedintele si judecatorii CSJ sunt numiti in functie de Parlament, la propunerea CSM.
Judecatorul este persoana investita constitutional cu atributii de infaptuire a justitiei, pe care le executa pe
baza profesionala. Pentru infaptuirea justitiei, judecatorii au imputerniciri plenipotentiare, stabilite de
legislatie. Cerintele si dispozitiile judecatorilor legate de infaptuirea activitatii judecatoresti sunt
obligatorii pentru toate persoanele fizice si juridice. Neindeplinirea lor atrage raspunderea prevazuta de
lege.
Judecatorul este factorul principal in infaptuirea justitiei si al garantarii drepturilor omului. Anume pe
aceasta afirmatie se vor baza expunerile ce urmeaza.
Fiind personajul-cheie intr-un stat de drept, judecatorul este chemat sa decida daca autoritatea a actionat
pe baza unui statut juridic si in limitele recunoscute de lege, precum si daca persoanele fizice si morale si-
au intemeiat activitatea lor pe drepturi subiective sau pe interesele legitime protejate.
Activitatea judecatorilor poate fi controlata de instanta ierarhic superioara, care isi exercita functiile
atunci cand se examineaza cauza.
La indeplinirea functiilor si obligatiilor judecatorului, un rol important ii revine personalitatii acestuia,
pregatirii lui profesionale.
In sistemul separatiei puterii - propriu unui stat de drept judecatorul, pentru a-si indeplini sarcinile de
mare raspundere care-i revin, trebuie sa fie independent si sa se supuna numai legii.
In acest context, asupra independentei judecatorului se pune un accent deosebit, deoarece in statul de
drept justitia este independenta.
Independenta judecatorilor presupune un nivel profesional, de responsabilitate si moral inalt al
judecatorului. Ea nu este si nu trebuie sa fie un privilegiu personal, ci o garantie pentru cetateni. In acest
sens independenta si impartialitatea judecatorului necesita a fi asigurata de catre stat atat de jure, cat si de
facto.
Un judecator nu este independent, daca promovarea sa, drepturile, necesitatile materiale si social-culturale
ale lui, precum si compensatiile financiare sunt supuse vointei discretionale al altor puteri ale statului.
Astfel, in mod efectiv, asigurarea independentei judecatorului presupune, in primul rand, o salarizare
corespunzatoare, dat fiind faptul ca prin lege acestuia i se interzice sa ocupe orice alta functie publica sau
privata, cu exceptia activitatii didactice si stiintifice netitulare.
In al doilea rand, este necesara acordarea si a altor drepturi si facilitati; care sa constituie un scut
impotriva presiunilor si a tentativelor de orice fel asupra judecatorului, in particular, si a justitiei, in
general.
In acest sens, este de remarcat faptul ca in perioada 8-10 iulie 1998 la Strasbourg s-a desfasurat "A doua
intalnire multilaterala cu privire la statutul judecatorilor", organizata de catre Consiliul Europei, ocazie cu
care s-a adoptat "Carta Europeana asupra Statutului Judecatorilor si Memorandumul Explicativ", care,
printre altele, prevede: "Judecatorii sunt indreptatiti la o remuneratie, al carei nivel va fi stabilit in asa fel,
incat sa-i protejeze pe acestia de orice presiune, ce ar avea drept scop influentarea conduitei profesionale
a deciziei acestora si, in general, a oricarui fapt de natura sa afecteze impartialitatea si independenta lor".
Functia de judecator este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia activitatii
didactice si stiintifice. De asemenea, magistratul sau persoana asimilata acesteia nu poate fi deputat in
Parlament sau consilier in autoritatea administratiei publice locale, fara sa faca parte din partide si din alte
organizatii social-politice sau sa desfasoare activitati cu caracter politic, precum si activitate de
intreprinzator. Aceste prevederi asigura suplimentar independenta judecatorilor si previn conflictul dintre
interesele privare si cele publice .
In urma infaptuirii reformei judiciare si de drept in Republica Moldova, constatam ca au fost legiferate
conditiile care asigura independenta judecatorilor, dar nu si acelea care ar duce la optimizarea activitatii
acestora. Nu s-au creat conditiile necesare pentru ca judecatorul sa se simta un adevarat exponent al
puterii judecatoresti; despre aceasta denota elocvent si cele peste 40000 de hotarari neexecutate, circa
40% din numarul total. Asemenea discordante se constata din cauza faptului ca o reforma judiciara
adevarata nu poate fi realizata in baza inspiratiei initiatorilor si nici cu fragmente de idei selectate din
experienta altor state .
Art. 17 al Legii cu privire la statutul judecatorului prevede ca independenta judecatorului este asigurata
prin:
1) procedura de infaptuire a justitiei;
2) procedeul de numire, suspendare, demisie sau eliberare din functie;
3) declararea inviolabilitatii lui;
4) secretul deliberarilor si interzicerea de a cere divulgarea lor;
5) stabilirea raspunderii pentru lipsa de stima fata de judecata, judecatori si pentru imixitiune in judecarea
cauzei;
6) crearea de conditii organizatorice si tehnice favorabile activitatii instantelor judecatoresti;
7) asigurarea materiala si sociala a judecatorului.
In prezent, in Republica Moldova exista mari piedici intru realizarea acestor criterii si, prin urmare,
independenta si impartialitatea judecatorului, ca si cea a instantei, este limitata.
Referitor ia inviolabilitatea judecatorului, trebuie de mentionat ca tot mai frecvente sunt propunerile,
expuse in special de catre colaboratorii organelor de drept, de a exclude din lege reglementarile ce tin de
inviolabilitatea judecatorului, argumentandu-se prin intensificarea luptei cu coruptia.
Conform statului judecatorilor, functia de judecator este incompatibila cu orice alta functie publica sau
privata, exceptandu-se functiile didactice din invatamantul superior. Daca s-ar fi acceptat sistemul ca
judecatorul poate sa indeplineasca alte functii, ar fi persistat dubii asupra obiectivitatii sale depline in
judecarea cauzelor, intrucat asupra lui s-ar fi putut exercita presiuni sau influente. Prin consacrarea
incompatibilitatii functiei de judecator cu orice fel de alte functii publice sau private sunt create conditii
pentru asigurarea unei depline obiectivitati si reale independente a judecatorilor in exercitarea
responsabilitatilor ce le revin.
Cadrul legislativ ii permite justitiei noastre sa fie independenta. Altceva e cum se prezinta judecatorii.
Daca judecatorul e numit pana la atingerea limitei de varsta, este clar ca el nu va servi interesele unui sau
altui partid, va servi Legea. Totodata, judecatorul are dreptul sa atace in Curtea Constitutionala un act
juridic, ca sa nu-l aplice la rezolvarea unor litigii. Deci, si prin aceasta se exprima independenta
judecatorului. Selectarea judecatorilor este o premisa importanta a constituirii si promovarii independentei
judecatorului. Este necesar ca selectarea judecatorilor sa se bazeze pe calificarea, onestitatea, competenta
acestora, precum si pe experienta lor de viata. Nu intamplator simbolul justitiei, zeita Themis, are o
semnificatie deosebita: balanta si esarfa care acopera ochii sugereaza functia esentiala a judecatorului,
aceea de a spune adevarul in conditii de independenta si impartialitate. In examinarea cauzelor,
judecatorul trebuie sa cantareasca drepturile si interesele fiecarei parti, fara sa tina seama de consideratii
straine procesului, oricare ar fi ele; sabia semnifica executarea silita. Hotararea fara executare ar ramane o
simpla parere a judecatorilor si ideea de justitie nu s-ar realiza pe deplin. De aceea, un judecator trebuie sa
aiba calitatile de constiinta, echilibru, curaj, obiectivitate, intelegere, omenie si eruditie pentru ca acestea
sunt premisele unui proces drept si ale unei hotarari demne de incredere.
La aceste criterii se mai impune iscusinta judecatorului de a dialoga cu oamenii, interesul fata de functia
sa, interesul de a cunoaste mai mult, rabdarea si amabilitatea, cultivarea abilitatii de conducator si, nu in
ultimul rand, dorinta de a munci si puterea de lucru a judecatorului.
Punctul de plecare pentru asigurarea unei justitii independente il constituie sistemul eficient de numire in
functie a judecatorilor. Sistemul de numire a judecatorului este cel mai efectiv sistem de recrutare.
Judecatorii trebuie sa fie numiti, si nu alesi, deoarece astfel ei devin tributarii fortelor politice care i-au
lansat in alegeri. Pentru ca sistemul de numire sa fie rezultativ, el este izolat de orice amestec politic si
numirea este efectuata doar in baza meritelor candidatului.
Cerintele de baza care urmeaza a fi respectate pentru a fi judecator (magistrat) sunt urmatoarele: sa fie
cetatean al Republicii Moldova; sa fie domiciliat pe teritoriul sau; sa aiba capacitate de exercitiu al
drepturilor; sa fie licentiat in drept; sa aiba stagiul cerut de lege pentru functia in care urmeaza a" fi numit;
sa nu aiba antecedente penale si sa se bucure de o buna reputatie; sa cunoasca limba de stat; sa fie apt din
punct de vedere medical pentru exercitarea functiei.
Pe langa acestea, legea determina ca poate fi numita judecator persoana care a atins varsta de 30 de ani,
are vechime in specialitate juridica de cel putin 5 ani si a sustinut cu succes examenul de capacitate.
Multitudinea de conditii ce se impun a fi respectate pentru ca persoana sa capete statut de judecator sunt
foarte semnificative. Respectarea lor este si o garantie ca judecatorul este unul din factorii de baza ce
asigura infaptuirea justitiei si garanteaza drepturile cetatenilor in stat.
Art. 116 al Constitutiei Republicii Moldova stipuleaza: judecatorii instantelor judecatoresti se numesc in
functie de Presedintele statului, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Autoritatea
judecatoreasca este protejata de Consiliul Superior al Magistraturii, care are menirea de a asigura numirile,
deplasarile, promovarile si masurile disciplinare fata de judecatori .
Misiunea specifica a judecatorilor impune si reguli de conduita, care presupun ca, odata intrat in ordinul
judecatoresc, judecatorul a acceptat toate datoriile necesare misiunii sale, atat in viata publica, cat si in
viata privata.
In exercitarea activitatii sale, judecatorul trebuie sa se comporte astfel incat sa nu fie pusa in pericol
increderea in independenta si responsabilitatea sa. De aceea, el este subiectul unui sir de obligatii
profesionale, care deseori sunt rezumate prin notiunea de "etica judiciara".
Daca la indeplinirea atributiilor sale se constata premisa vinovatiei judecatorului, ele conditioneaza
aplicarea masurilor disciplinare ce pot fi aplicate, pana la destituirea acestuia din functie.
Legea cu privire la statutul judecatorului reglementeaza cazurile de eliberare din functie a judecatorului
de catre organul care l-a numit in cazul:
- demisionarii;
- depunerii cererii de eliberare din proprie initiativa, in legatura cu atingerea varstei de pensie pentru
vechime in munca in baze generale, precum si pentru atingerea plafonului de varsta;
- comiterii sistematice de abateri disciplinare;
- pronuntarii sentintei definitive de invinuire;
- nerespectarii conditiilor pentru numire sau a restrictiilor de serviciu;
- imposibilitatii indeplinirii functiei de judecator din motiv de sanatate;
- expirarii imputernicirilor;
- constatarii calificarii insuficiente;
- constatarii capacitatii de exercitiu restranse, a incapacitatii de exercitiu.
Judecatorul datoreaza functiei sale timpul, energia, cunostintele si experienta sa, dar si toata independenta
pe care o asigura legea; trebuie sa fie obiectiv, ingaduitor si impartial. Imaginea statutului judecatorilor
cuprinde urmatoarele principii:
- judecatorul trebuie sa apere suprematia legii;
- trebuie sa apere independenta puterii judecatoresti;
- sa apere prestigiul puterii judecatoresti;
- sa promoveze impartialitatea justitiei;
- sa apere egalitatea cetatenilor in fata legii;
- sa apere exercitarea dreptului de aparare;
- sa fie model de responsabilitate, de autodisciplina si autocontrol.
La infaptuirea justitiei judecatorii se infrunta cu multe greutati de ordin procesual, printre care apararea si
acuzarea inculpatilor. Reglementarile intarzie fata de dezvoltarea relatiilor sociale.
Multe dificultati se creeaza, de asemenea, din cauza ca in prezent au aparut noi varietati de exercitare a
presiunii asupra justitiei. Se are in vedere diversele publicatii in mass-media, prin care judecatorilor li se
sugereaza ce fel de hotarari asteapta opinia publica de la ei. Mai mult ca atat, in mass-media deseori se
publica articole, ale caror semnatari isi asuma rolul de judecator, dezorientand opinia publica.
In cele din urma, am vrea sa mentionam ca deoarece judecatorul a fost si a ramas unicul factor in
infaptuirea justitiei, activitatea sa nu este atat de eficienta, precum cere legea.
Reforma a favorizat judecatorul sporindu-i independenta, ocrotindu-l de deciziile arbitrare (arestul,
tragerea lui la raspundere penala si alte actiuni procesuale), dar nu a creat conditiile necesare pentru ca
judecatorul sa se simta cu adevarat exponentul puterii. Despre aceasta ne vorbesc nenumaratele incercari
ale judecatorilor de a petrece sedinte judiciare, care in dese cazuri se amana si, ca rezultat, se taraganeaza
solutionarea a mii si mii de dosare.
Sigur, ar fi de dorit ca independenta judecatorilor nostri sa nu depinda de salariul pe care il primesc.
Concluzia care se cere a fi facuta este ca independenta justitiei si impartialitatea judecatorului trebuie sa
fie nu doar consfintite in cadrul legislativ. Statul trebuie sa asigure elaborarea unor mecanisme efective de
realizare a acestora.
Probleme privind eficienta infaptuirii justitiei
Justitia este o functie fundamentala a statului, iar administrarea ei reprezinta unul din atributele esentiale
ale puterii suverane.
Pentru constituirea unui stat de drept, precum si pentru a ne alinia la standardele europene in ce priveste
apararea drepturilor persoanei, este necesar a ridica eficienta justitiei noastre. Nu intamplator, una din
conditiile pentru recunoasterea Republicii Moldova ca membru cu drepturi depline al Comunitatii
Europene se inainteaza cerinta de a forma in tara un mecanism potrivit pentru apararea drepturilor
cetatenilor care ar corespunde exigentelor accesibilitatii la justitie.
Actualmente, activitatea de infaptuire a justitiei in Republica Moldova se realizeaza prin Curtea Suprema
de Justitie, Curtile de Apel si judecatoriile. Problema eficientei justitiei este multilaterala si poate fi
realizata prin solutionarea unui complex de chestiuni cu caracter institutional, organizational, procedural,
profesional, financiar etc.
Conform unor opinii, cele mai stringente chestiuni privind eficienta justitiei in Republica Moldova sunt:
a) marirea numarului de judecatori in judecatoriile de toate nivelurile in raport cu numarul dosarelor ce
parvin in instantele respective sau conform cu numarul populatiei ce revine ta un judecator din teritoriul
respectiv; b) organizarea in cadrul sistemului judecatoresc a specializarii in solutionarea anumitor
categorii de pricini; c) utilizarea formelor alternative in solutionarea unor litigii civile; d) acordarea
asistentei juridice calificate de catre juristi profesionisti: e) garantarea justitiei gratuite pentru paturile
vulnerabile ale societatii; f) asigurarea independentei puterii judecatoresti; g) asigurarea executarii la timp
a hotararilor judecatoresti.
Puterea judecatoreasca este chemata sa satisfaca necesitatile vitale ale cetatenilor, societatii si statului in
solutionarea legitima, echitabila si rapida a incalcarilor de drept ce au loc in societate. La etapa actuala,
justitia noastra nu indeplineste pe deplin aceste sarcini, fapt ce se rasfrange negativ asupra ordinii de drept
in stat, sporirii eficientei economiei, restabilirii drepturilor si intereselor legitime incalcate sau contestate,
iar, in cele din urma, provoaca nemultumire si neincredere in organele justitiei, nedorinta de a se adresa in
judecata, compromitand astfel eficienta justitiei.
Despre aceste fenomene ne marturisesc plangerile cetatenilor adresate Consiliului Superior al
Magistraturii si altor autoritati superioare de stat, care in cea mai mare parte sunt intemeiate. De exemplu,
in Raportul Consiliului Superior al Magistraturii privind modul de organizare si functionare a instantelor
judecatoresti in anul 2001, adresat Parlamentului si Presedintelui Republicii Moldova, se mentioneaza ca
la Consiliul Superior al Magistraturii au parvenit 862 de petitii si au fost primite in audienta de catre
conducerea Consiliului 116 persoane. De asemenea, se subliniaza ca majoritatea petitiilor au parvenit din
cauza organizarii insuficiente a infaptuirii justitiei, tergiversarii in examinarea dosarelor, neexpedierii la
timp a dosarelor in instantele de apel si recurs, neexecutarii in termen a hotararilor.
Exista probleme referitor si la autoritatea justitiei, care este inca prea fragila. Rezultatele cercetarilor
efectuate in cadrul Academiei de Stiinte a Moldovei pana la inceputul reformelor, care demonstrau
scaderea prestigiului justitiei, au fost confirmate de datele sondajului sociologic. Potrivit acestui studiu,
autoritatea justitiei a scazut din urmatoarele motive: a) legatura justitiei cu aparatul de partid si de stat -
66,7%; b) respectarea formala a drepturilor si libertatilor cetatenilor - 59,2%; c) lipsa de profesionalism -
59,2 % .
Lasa mult de dorit si calitatea solutionarii cauzelor de catre instantele judecatoresti. Aceasta ne
demonstreaza datele statistice privind anularea in apel. recurs si pe caile extraordinare de atac ale
hotararilor si sentintelor pronuntate de judecatoriile de sector si municipale, tribunale si Curtea de Apel.
Astfel, in anul 2001 in ordinea de apel, recurs si pe caile extraordinare de atac au fost clasate si modificate
hotararile adoptate in pricinile civile de judecatoriile de sector si municipale in 2150 de cauze, ceea ce
constituie 5,1% din numarul total de pricini examinate de aceste judecatorii (41898) sau 33,4% din
numarul hotararilor atacate in apel, recurs si pe caile extraordinare de atac (6424). Procentajul de casare a
deciziilor pronuntate in apel de catre tribunale constituie 14,6%, iar casarea, deciziilor de recurs a Curtii
de Apel - 8,2 din numarul deciziilor adoptate.
Nu este mai buna situatia privind anularile sentintelor in cauzele penale adoptate de judecatoriile de sector
si municipale, tribunale si Curtea de Apel. Asadar, in ordinea de apel, recurs si pe caile extraordinare de
atac au fost anulate sentintele judecatoriilor de sector si municipale cu privire la 1345 persoane, ceea ce
constituie 7,6% din numarul total de persoane (17663). Ponderea sentintelor anulate in apel, recurs si pe
caile extraordinare de atac ale tribunalelor si ale Judecatoriei Militare constituie 12%, iar anularile
sentintelor Curtii de Apel constituie 12,6% .
Sistemul judecatoresc al Republicii Moldova pana la reforma era compus din judecatoriile de drept
comun (patru verigi) judecatoriile de sector si municipale in numar de 44 cu 238 judecatori, 5 tribunale cu
57 judecatori, Curtea de Apel cu 28 judecatori, Curtea Suprema de Justitie cu 15 judecatori si 6 judecatori
asistenti, precum si din judecatoriile specializate: judecatoriile economice (doua verigi) - Judecatoria
Economica de circumscriptie Chisinau, cu 11 judecatori si Judecatoria Economica a Republicii Moldova
cu 9 judecatori, si Judecatoria Militara dintr-o singura veriga de 5 judecatori.
In ultimii ani se observa o crestere considerabila a numarului de dosare in instantele judecatoresti de toate
nivelurile. Creste, de asemenea, si gradul de complexitate a lor, fapt ce duce la supraincarcarea
judecatorilor si a lucratorilor aparatului judiciar. Aceasta sporire a dosarelor este generata de
democratizarea societatii si a legislatiei, de dezvoltarea relatiilor de piata, de ridicarea culturii juridice a
cetatenilor etc. In aceste conditii judecatoriile de sector si municipale acopera necesitatile populatiei pe
intreg teritoriul republicii si nu se impune majorarea numarului lor, dar se cere marirea numarului de
judecatori, deoarece aici se examineaza in prima instanta majoritatea covarsitoare a pricinilor civile, a
cauzelor penale, administrative etc.
Sarcina de serviciu a unui judecator din judecatoria sectoriala si municipala in 2001 constituia intr-o luna
(cu exceptia vacantei de odihna) 78,3 dosare si materiale, iar a unui judecator din Judecatoria economica
de circumscriptie Chisinau 47,5 dosare, pe cand sarcina unui judecator in tribunale alcatuia 19,9 dosare,
in Curtea de Apel - 17,2 dosare, in Judecatoria Economica a Republicii Moldova - 38,6 dosare, in Curtea
Suprema de Justitie -11,8 dosare.
Deci, sarcina principala in examinarea pricinilor civile si a cauzelor penale in prima instanta revinea
judecatoriilor de sector si municipale, Judecatoriei economice de circumscriptie. Pentru a elibera
judecatorii acestor instante de munca in efectuarea unor acte procedurale de caracter tehnic si a crea
conditii pentru ca ei sa se concentreze asupra functiei lor principale in infaptuirea unei justitii eficiente, e
necesar a introduce in judecatoriile de sector si municipale, Judecatoria economica de circumscriptie
Chisinau unitatea de judecator-adjunct, a carui activitate este pozitiv apreciata in multe state europene .
Instituirea acestei unitati in instantele de apel si recurs nu e rationala, deoarece in aceste instante nu se
efectueaza acte procedurale in vederea pregatirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, ci se cere o inalta
pregatire profesionala a judecatorului pentru a verifica daca faptele Ne ale pricinii si calificarea lor au fost
just stabilite in prima instanta, daca s-a dat o apreciere corecta a probelor si a materialelor din dosar.
Astfel, ar fi rezonabil de a mari numarul judecatorilor in instantele de apel si recurs, in loc de a introduce
unitatea de judecator-adjunct sau de judecator-asistent, calauzindu-se in solutionarea chestiunii date de
standarde europene.
Cand se pune intrebarea majorarii numarului de judecatori, de regula, se apeleaza la deficitul financiar al
tarii. Dar, cum spun englezii, "justitia nu poate fi ieftina". Cheltuielile necesare pentru marirea numarului
de judecatori pot fi acoperite din contul taxei de stat. In anul 2001 judecatoriile de drept comun au varsat
in bugetul statului 72478S0 lei, iar judecatoriile economice au depus in buget 24731367 lei.
Dupa cum se mentioneaza in raportul Consiliului Superior al Magistraturii, numai incasarile in buget sub
forma de taxa de stat acopera dublu bugetul intregului sistem judiciar necesar pentru buna functionare a
justitiei noastre.
Despre calitatea infaptuirii justitiei ne atesta statistica judiciara, conform careia, cele mai frecvente
temeiuri de casare atat a hotararilor, cat si a sentintelor pe parcursul anului 2000 au fost: a) lipsa dovezii
citarii legale a partilor si a participantilor la proces; b) incalcarea dreptului ia aparare; c) aplicarea
incorecta a legii materiale; d) aplicarea incorecta a normelor procesuale.
Daca primele doua temeiuri sunt determinate, intr-o mare masura, de factori obiectivi, cura ar fi
asigurarea insuficienta cu resurse financiare a sistemului judecatoresc, imperfectiunea legislatiei ce
vizeaza citarea legala, apoi celelalte doua sunt in dependenta directa de nivelul de cunostinte ale
judecatorului si pot fi evitate.
Un alt factor care influenteaza negativ asupra calitatii justitiei este insuficienta unei specializari bine
chibzuite a instantei judecatoresti si a judecatoriilor, a carei importanta este recunoscuta. Un jurist nu
poate fi de o inalta calificare concomitent in diferite ramuri de drept: civil, familiar, administrativ, penal
etc.
Eficienta justitiei si stabilitatea in sfera dreptului se realizeaza nu numai prin marirea numarului de
judecatori si a specializarilor in examinarea unor pricini, dar si prin inlaturarea supraincarcarii artificiale a
instantelor judecatoresti in solutionarea chestiunilor ce nu se incadreaza in sfera lor de activitate.
Eficienta justitiei consta in calitatea ei, dar, dupa cum s-a mentionat mai sus, calitatea actelor judecatoresti
lasa mult de dorit.
Un impediment al justitiei e si numarul impunator de legi si acte normative conditionate, expuse imprecis,
ambiguu, adesea avand un caracter contradictoriu. Este adevarat ca activeaza Curtea Constitutionala care
verifica constitutionalitatea legilor si actelor conditionate. Dar, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul
Jurisdictiei Constitutionale, Curtea Constitutionala verifica numai constitutionalitatea actelor normative,
adoptate dupa intrarea in vigoare a Constitutiei Republicii Moldova - 27 august 1994.
Curtea Constitutionala nu este in drept sa verifice constitutionalitatea actelor normative, adoptate de
organele administrarii publice locale. Aceasta este o greseala grava, deoarece organele respective sunt
abilitate sa stabileasca impozitele si taxele locale si sa ia decizii privitor la alte chestiuni importante ce
ating interesele cetatenilor. Pe langa aceasta, deciziile organelor administrarii publice nu sunt pasibile de a
fi publicare in Monitorul Oficial al Republicii Moldova, fapt care prezinta, de asemenea, o greseala
serioasa. Evident, cetateanul nu va putea sa respecte regulile de conduita pe care nu le cunoaste.
Afara de aceasta, cetatenilor trebuie sa li se acorde dreptul de a apela !a Curtea Constitutionala, in vederea
verificarii constitutionalitatii actelor normative ce lezeaza interesele legitime sau impiedica realizarea
drepturilor lor.
Dintre cele mai importante acte internationale care asigura functionarea normala si echitabila a justitiei
pot fi mentionare:
- Recomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Ministri al Statelor membre ale Consiliului Europei
privind independenta, eficienta si rolul judecatorului, adoptata la 13 octombrie 1994 la care Republica
Moldova este parte;
- Tezele de baza privind rolul avocatului, adoptate de Congresul al VIII-lea al ONU (New-York, august
1990);
- Declaratia privind politia, adoptata prin Rezolutia 690 din 1979 a Adunarii Parlamentare a Consiliului
Europei;
- Principiile fundamentale referitoare la independenta Magistraturii, adoptate la al VII-lea Congres pentru
prevenirea crimei si a tratamentului delicventilor (Milano, 26 august -; 6 septembrie 1985) .
In linii generale, pentru a spori calitatea justitiei noastre lente, incomoda, este necesar:
a stabili termene de examinare a litigiilor de munca si a cauzelor penale de catre instanta de judecata,
precum si termenii de examinare a apelurilor si recursurilor de catre instantele judecatoresti ierarhic
superioare;
a obliga toate instantele judecatoresti sa pronunte numai hotarari si decizii motivate;
a stabili raspunderea administrativa a judecatorilor pentru incalcarea termenelor de examinare a litigiilor
de munca si a cauzelor civile, pentru alte incalcari admise de ei in timpul executarii indatoririlor de
serviciu;
a acorda CC dreptul de a verifica constitutionalitatea tuturor actelor normative, adoptate pana la intrarea
in vigoare a Constitutiei Republicii Moldova;
a obliga organele care emit acte normative sa efectueze sistematizarea lor, editarea unor culegeri de acte
normative conditionate, iar dupa verificarea legalitatii lor sa fie publicate in Monitorul Oficial.
In cele din urma, se cere de mentionat ca eficienta justitiei este nula daca nu se executa hotararile si alte
acte judecatoresti. Insa chestiunea executarii hotararilor este cel mai slab punct din sistemul nostru
judiciar.
Pentru ca activitatea justitiei, in ansamblu, sa fie de o mai buna calitate, sa corespunda rolului sau social,
nu este suficienta doar aplicarea sanctiunilor disciplinare fata de unii judecatori pentru incalcarea eticii
profesionale sau alte incalcari. Este nevoie ca judecatorii sa se simta in permanenta responsabili, sa aiba
sentimentul raspunderii lor personale. De asemenea, chestiunea eficientei justitiei trebuie sa devina una
din sarcinile prioritare ale statului.
De asemenea, justitia nu poate fi eficienta acolo unde judecatorii sunt dependenti de organele statale,
persoanele oficiale sau private. Separarea puterii judecatoresti din sfera de interese ale organelor statale
este una din garantiile functionarii eficiente a justitiei.
Principiile infaptuirii justitiei
Principiile fundamentale ale justitiei au importanta din urmatoarele considerente:
- in lipsa textului de lege expres sau apropiat dupa care se conduce instanta in rezolvarea cauzelor
judiciare, aceasta recurge la analogia dreptului, la aplicarea principiilor fundamentale;
- principiile fundamentale definesc insasi justitia, caracterizandu-i cele mai importante insusiri;
- sunt prevazute in Constitutia Republicii Moldova, in Legea privind organizarea judecatoreasca si in alte
legi speciale, formand un sistem de principii interdependente si conditionate reciproc.
In domeniul justitiei principiile se grupeaza in: organizationale si functionale.
Principiile organizationale prevad modul de infiintare a instantelor de judecata, iar cele functionale -
procedura de infaptuire a justitiei.
In societatile moderne justitia este o functie fundamentala a statului, iar administrarea ei reprezinta unul
din atributele esentiale ale puterii suverane.
In dreptul vechi justitia era mult timp considerata o afacere particulara. Justitia moderna este rezultatul
unei indelungate evolutii istorice.
Rezolvarea neintelegerilor dintre particulari nu poate fi privita intr-o societate civilizata ca o afacere a
persoanelor in cauza. Infaptuirea justitiei excede interesele private, ea constituind si o indatorire a
organelor judiciare. De aceea, legislatiile moderne atribuie functia jurisdictionala unor organe statale
specializate.
Potrivit art. 115 alin. (1) din Constitutie, "justitia se infaptuieste prin Curtea Suprema de Justitie, prin
curtile de apel si prin judecatorii". Textul constitutional se regaseste in Legea "privind organizarea
judecatoreasca. Astfel, articolele 1 si 5 din actul normativ-mentionat anunta regula plenitudinii de
competenta a instantelor judecatoresti si interzic categoric infiintarea de instante extraordinare.
Privitor la judecarea cauzelor penale, principiul examinat este detaliat in art. 7 din CPP al Republicii
Moldova, care prevede ca "nimeni nu poate fi declarat vinovat de savarsirea unei infractiuni, precum si
supus unei pedepse penale, decat in faza sentintei definitive pronuntate in conditiile legii de instanta de
judecata".
Textele mentionate au semnificatia recunoasterii deplinei competente a instantelor judecatoresti in
solutionarea cauzelor civile, administrative, penale, precum si in celelalte litigii pentru care legea nu
stabileste o alta competenta. In consecinta, pentru ca un organ de stat sa aiba caderea de a rezolva un
litigiu concret, este necesar un text expres care sa-i atribuie o atare competenta .

5. Contenciosul administrativ - un garant al apararii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului
Dupa cum se sustine, "...contenciosul administrativ ne poate servi drept model ce va reflecta un element
concret de realizare a controlului unor organe ale statului, chemate sa realizeze sarcinile unei puteri,
asupra unor alte organe ale statului din cadrul altor puteri. Este cazul controlului exercitat de instantele
judecatoresti asupra activitatii organelor administratiei publice, plasate in cadrul puterii executive" .
Astfel, controlul judecatoresc pe calea contenciosului administrativ este o forma de aparare juridica a
drepturilor si libertatilor persoanelor impotriva abuzurilor comise de organele autoritatilor publice si a
functionarilor publici din cadrul acestor organe. Aceasta forma de aparare se realizeaza astfel incit orice
persoana ce se considera vatamata intr-un drept al sau de o autoritate publica, printr-un act administrativ,
sa poata cere inlaturarea incalcarilor, recunoasterea dreptului pretins si repararea pagubei.
Apare, fireste, intrebarea: oare s-au epuizat toate modalitatile procedurii civile de rezolvare a problemelor
in cauza?
Raspunsul la aceasta intrebare se afla in inviorarea activitatii autoritatilor publice, in largirea cimpului de
activitate a functionarilor publici, in descentralizarea puterii in administratia publica, ceea ce implica
solutionarea litigiilor de catre judecatori pregatiti special sau de instante specializate. In Romania si in
majoritatea tarilor europene activitatea autoritatilor administratiei publice este supusa nu numai
controlului parlamentar si celui exercitat in insasi interiorul sistemului, adica de autoritati ale
administratiei publice, ci si controlului judiciar .
Astfel, "prin contencios administrativ se intelege activitatea de solutionare de catre instantele de
contencios administrativ prevazut de lege, a conflictelor, in care cel putin una din parti este o autoritate a
administratiei publice, un functionar al acesteia sau un serviciu public administrativ, conflicte generate
din acte administrative ilegale, ori din refuzul rezolvarii unei cereri referitoa re la un drept recunoscut de
lege" .
Cunoscutul jurist roman Alexandru Negoita defineste contenciosul administrativ ca "totalitatea litigiilor
juridice dintre administratia publica si cei administrati". Imbinarea in cauza circula cu doua sensuri, in
sens larg definind activitatea menita sa solutioneze un conflict juridic, iar in sens ingust - organul
competent sa solutioneze asemenea conflicte juridice.
Controlul jurisdictional al actelor administrative este prevazut de Conventia Europeana pentru apararea
drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care Stipuleaza ca actele administrative "de natura sa
produca efecte directe asupra drepturilor, libertatilor si intereselor persoanelor" trebuie sa fie conforme cu
principiile inscrise in Conventie .
In opinia prof. univ. dr. Elena Arama: contenciosul administrativ este si un mijloc foarte important
pentru apararea drepturilor omului, ajutindu-l sa se opuna unor autoritati abuzive si sa obtina cistig de
cauza impotriva abuzurilor fi actelor ilegale ale autoritatilor publice. Deci autoritatile publice pot fi facute
raspunzatoare cind emit un act administrativ prin care vatama o persoana Sau cind nu solutioneaza in
termenul legal o cerere a persoanei .
In dreptul constitutional, mecanismul adecvat de tragere la raspundere a statului pentru faptele comise de
reprezentantii sai in persoana functionarilor publici -contenciosul administrativ - se mai numeste si justitie
administrativa. Sintagma este destul de exacta, daca ne referim si la respectiva justitie constitutionala.
Oricum, fiind ambii termeni corecti, se da preferinta primului - contenciosul administrativ.
Baza legala a contenciosului administrativ in Republica Moldova o constituie, cum este si firesc,
prevederile constitutionale privind aceasta problematica. Astfel, art. 72 din Constitutie prevede ca prin
lege organica se reglementeaza contenciosul administrativ.
De contenciosul administrativ tine si art. 53 "Dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica" din
Constitutie, care stipuleaza ca: (1) Persoana vatamata intr-un drept al sau de o autoritate publica, printr-un
act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, este indreptatita sa obtina
recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei. (2) Statul raspunde patrimonial,
potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile savirsite in procesele penale de catre organele de
ancheta si instantele judecatoresti.
De asemenea, de contenciosul administrativ tine art. 20 "Accesul liber la justitie": orice persoana are
dreptul la satisfactie efectiva din partea instantelor judecatoresti competente impotriva actelor care
violeaza drepturile, libertatile si interesele sale legitime. Nici o lege nu poate ingradi accesul la justitie.
In spiritul contenciosului administrativ sint si art. 21, art. 23, art. 26, care proclama, respectiv, Prezumtia
nevinovatiei, Dreptul fiecarui om de a-si cunoaste drepturile si indatoririle, Dreptul la aparare.
"Si in Republica Moldova, in prezent, s-a introdus actiunea in contencios administrativ, prin Legea
contenciosului administrativ, mecanism bine determinat, care reglementeaza intocmai actiunile de
control judiciar specializat, un control asupra faptului cum puterea executiva respectiva exercita
prescriptiile dreptului in activitatea sa. Componentii importanti ai unui atare mecanism sint judecatoriile
cu functia de control, incredintata lor, fiind executata de ele sub acest raport fata de actele si actiunile
puterii executive, institutiilor si agentilor ei. Se examineaza actiunile cetatenilor care au contestat
hotaririle autoritatilor administrative si persoanelor cu posturi de raspundere, care le-au incalcat drepturile,
libertatile sau interesele. Pentru efectuarea unui asemenea control este necesar a crea judecatorii
specializate, la componenta carora referim examinarea litigiilor (conflictelor) din sfera administrarii de
stat" . O problema aparte in raportul contenciosul administrativ - un garant al apararii drepturilor omului
este cea a actelor care pot fi exceptate de la controlul judecatoresc, in acest fel aducind unele prejudicii
drepturilor omului. In aceasta ordine de idei prof. univ. dr. Elena Arama sustine urmatoarele: Enumerarea
actelor administrative ce nu pot fi atacate in contenciosul administrativ trebuie sa fie foarte bine formulata,
punindu-se in concordanta cu principiile constitutionale astfel incit omului sa nu-i fie ingradit accesul
liber la justitie" . Democratizarea societatii, tranzitia la un stat de drept presupune o abordare teoretica si
practica a problemelor din dreptul public la nivel sustinut, or anume aici avem cele mai multe nereusite si
cele mai multe litigii de ordin patrimonial si moral, generate intre subiectii raporturilor juridice ale acestei
ramuri de drept, aparuta odata cu dezvoltarea democratiei si a fenomenelor noi de descentralizare in
administratia publica.
Institutia Avocatilor Parlamentari a fost creata pentru garantarea respectarii drepturilor si libertatilor
constitutionale ale omului de catre autoritatile publice centrale si locale, de catre institutii, organizatii si
intreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociatiile obstesti si persoanele cu functii de raspundere
de toate nivelurile. Institutia Avocatilor Parlamentari este o forma de extindere a sistemului de aparare a
drepturi lor si libertatilor cetatenesti prin organisme independente. Ea nu este deocamdata prevazuta de
Constitutia Republicii Moldova, de aceea nu poate constitui obiectul de studiu al cercetarii noastre, desi
sintem de parere ca Avocatul Parlamentar tine de blocul constitutionalitatii si la o revizuire a
Constitutiei RM isi va gasi locul cuvenit. Aceasta institutie activeaza in conformitate cu Legea
Republicii Moldova cu privire la Avocatii Parlamentari din 17 octombrie 1997 si Regulamentul privind
Centrul pentru Drepturile Omului din 5 februarie 1998.
In concluzie putem constata urmatoarele: Constitutia Republicii Moldova face o sinteza relativ completa
si armonios articulata a gamei drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Articolele
constitutionale consacrate drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului cuprind, intr-adevar, ceea
ce este mai semnificativ in conceptia moderna privind drepturile omului. Nu exista nici un document
international recunoscut de statele dezvoltate ale lumii care sa nu aiba reflectare in Constitutia Republicii
Moldova. Analiza proclamarii constitutionale a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului arata
ca situatia de jure este competitiva cu standardele europene, situatia de facto, insa, lasa mult de dorit.
Majoritatea cetatenilor nu pot beneficia de drepturile inscrise in Constitutie. Cum sa ne bucuram, de
exemplu, de dreptul nostru constitutional de a avea un trai decent, care sa ne asigure sanatatea si
bunastarea, noua si familiilor noastre, cuprinzind hrana, imbracamintea, locuinta, ingrijirea medicala,
precum si serviciile sociale necesare? Este oare asigurat dreptul cetatenilor in caz de boala, invaliditate,
somaj, vaduvie, batrinete sau in celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenta, in urma unor
imprejurari independente de vointa lor (art. 47)? Asadar, principiul nevralgic al drepturilor si libertatilor
fundamentale ale omului il constituie nu starea de drept, ci starea de fapt a acestora in Republica Moldova.
Solutionarea problemei tine nu numai de resortul Parlamentului, care si-a spus cuvintul, dind unda verde
tratatelor internationale in acest domeniu. Asigurarea reala a drepturilor a fost pusa in seama Guvernului.
Acesta, insa, in situatia precara in care se afla astazi, nu mai poate asigura nici drepturile cetatenilor in
tara sa, nici ale celor aflati peste hotarele tarii.
Una din cauzele care au adus la contradictia profunda dintre starea de jure si cea de facto a prevederilor
constitutionale in domeniul drepturilor omului este, dupa parerea noastra, aplicarea unei conceptii
moderne, ce apartine statelor dezvoltate, la situatia noastra plina de mizerie si saracie, anarhie si coruptie
la nivel de stat. In tarile cu democratie si nivel economic inalt conceptia drepturilor omului este
functionala, pe cind in situatia noastra ea suna a vorba goala, demagogic curata. Or, pentru a ajuta
oamenii sa aiba un trai decent nu este nevoie numai de a imprumuta aceasta expresie, ci trebuie ca
organele puterii institutionalizate in stat sa trudeasca la aceasta, caci problema drepturilor omului nu este
numai o problema politica, ci si una economica.
Prapastia dintre normativitate si realitate in viata sociala a Romaniei este analizata cu mult discernamint
de catre prof. dr. Genoveva Vrabie care accentueaza: " ...daca ne referim la unele prevederi -precum cele
din art. 134, lit. "f" privind "cresterea calitatii vietii" si cele din art. 43, alin 1 referitoare la un nivel de
trai decent", nu putem sa nu subliniem prapastia dintre normativitate si realitate. Dar, Constitutia trebuia
sa prevada sarcinile care dau expresie afirmatiei de principiu cuprinse in art. 1, alin. 3 care proclama
statul roman ca stat social - "valoare suprema " si garantata" .
Nu vom fi admisi in Europa doar in baza sloganurilor. Pentru a fi realmente o parte componenta a UE,
trebuie sa muncim, sa restabilim respectul pentru munca cinstita si nu pentru actiuni ilicite, cum se mai
procedeaza astazi. Starea de drept pozitiva a drepturilor omului, ca si regulile economiei de piata, sint
binevenite, pentru ca permit o clarificare si o evaluare mai corecta a contributiei si a valorii fiecaruia.
Pina a atinge aceste standarde mai avem mult, trebuie sa instauram in societate o adevarata scara a
valorilor, o adevarata competitie a aportului personal, din pacate, insa, predomina coruptia, dezmatul si
anarhia.

Capitolul III Caile de atac -; mijloc de apararea a drepturilor omului
1. Apelul
Apelul este un mijloc procedural prin care partea nemultumita de hotarirea primei instante solicita
instantei ierarhic superioare in conditiile prevazute de lege, modificarea sau anularea, in tot sau in parte, a
acesteia.
Obiectul apelului.
Potrivit prevederilor art.357 C.P.C., hotaririle susceptibile de apel pot fi atacate, pina a ramine definitive,
in instanta de apel care, in baza materialelor din dosar si a celor prezentate suplimentar, verifica
corectitudinea constatarii circumstantelor de fapt ale pricinii, a aplicarii si interpretarii normelor de drept
real, precum si respectarea normelor de drept procedural, la judecarea pricinii in prima instanta.
Hotaririle pronuntate in prima instanta de judecatorii pot fi atacate cu apel la curtile de apel de drept
comun, iar cele pronuntate in prima instanta de judecatoriile economice de circumscriptie pot fi atacate cu
apel la Curtea de Apel Economica.
Nu pot fi atacate cu apel hotaririle pronuntate in prima instanta de judecatoriile de drept comun si de cele
economice in litigii care rezulta din raporturile de contencios administrativ, precum si alte hotariri
prevazute de lege. De asemenea, nu pot fi atacate cu apel hotaririle pronuntate in prima instanta de curtile
de apel de drept comun, de Curtea de Apel Economica, de Colegiul civil, de contencios administrativ si
de Colegiul economic ale Curtii Supreme de Justitie.
Hotaririle pronuntate in prima instanta dupa reexaminarea pricinii pot fi atacate cu apel dupa regulile
generale.
Apelul declarat impotriva unei hotariri se considera declarat si impotriva incheierilor date in pricina
respectiva cu exceptia cazurilor, cind potrivit legii incheierile pot fi atacate cu recurs, separat de hotarire.
Subiectele apelului
Cu privire la subiectele apelului, art.360 C.P.C. stipuleaza ca, sunt in drept sa declare apel: a) partile si alti
participanti la proces; b) persoanele care nu sunt participante la proces, dar care, prin hotarire
judecatoreasca, sunt lezate in drepturi; c) reprezentantul in interesul apelantului, daca este imputernicit cit
si in modul stabilit de lege; d) martorul, expertul, specialistul si interpretul, reprezentantul cu privire ia
compensarea cheltuielilor de judecata ce li se cuvine.
In alin.2 art.360 C.P.C. se face o precizare in sensul ca, persoana interesata care a renuntat expres la apel
in privinta unei hotariri nu mai are dreptul sa declare apel.
Termenul de declarare a apelului
Potrivit prevederilor art.362 C.P.C., termenul de declarare a apelului este 15 zile de la data comunicarii
hotaririi motivate daca legea nu dispune altfel. Termenul de apel curge si in cazul comunicarii
concomitente a hotaririi si a somatiei de executare. Daca apelul se face inainte de comunicarea hotaririi,
aceasta se considera comunicata la data depunerii apelului.
Pentru persoanele care nu au fost atrase la proces insa in privinta drepturilor carora instanta a luat o
hotarire, termenul de apel curge din momentul cind persoanele au luat cunostinta in mod legal de
hotarirea judecatoreasca.
Termenul de apel se intrerupe prin decesul participantului la proces care avea interes sa faca apel sau prin
decesul mandatarului caruia i se comunicase hotarirea. In astfel de cazuri, se face o noua comunicare, iar
termenul de apel incepe sa curga din nou de la data comunicarii hotaririi. Pentru mostenitorii incapabili si
pentru cei limitati in capacitatea de exercitiu sau pentru cei disparuti fara urma termenul curge din ziua in
care se numeste tutorele sau curatorul.
Termenul de apel se calculeaza in conformitate cu prevederile art.111 C.P.C.
Nerespectarea termenului de apel atrage decaderea partii de a exercita dreptul de declarare a apelului, insa
partea care a omis termenul de exercitare a acestui drept poate solicita repunerea in termen. Repunerea in
termenul de apel se face de catre instanta de apel in cazurile si in ordinea prevazuta de art. 116 C.P.C.
Art. 363 C.P.C. prevede efectul suspensiv al apelului, ceea ce inseamna ca, termenul de apel suspenda
executarea hotaririi pronuntate in prima instanta, cu exceptiile prevazute de lege. Acest efect este
continuat prin introducerea, in termen a cererii de apel.
Procedura de judecare a pricinii in instanta de apel
In termen de 15 zile de la data primirii dosarului spre examinare, instanta de apel va efectua actele
procedurale in vederea pregatirii pricinii catre dezbateri in sedinta de judecata conform regulilor generale.
Astfel, instanta de apel expediaza participantilor la proces copii de pe cererea de apel si de pe inscrisurile
care nu au fost prezentate primei instante, citeaza partile si alti participanti la proces, propunindu-le sa
depuna, cu cel putin 3 zile inainte de judecarea apelului, noi referinte si inscrisuri la dosar.
Termenul de examinare a apelului este de 30 de zile dupa expirarea termenului de pregatire a pricinii
catre dezbateri in sedinta de judecata. In pricini complicate si in cazul necesitatii de a reclama probe
suplimentare, presedintele instantei de apel poate prelua cu cel mult 30 de zile termenul de examinare a
apelului.
Instanta de apel, potrivit art.373 C.P.C, verifica, in limitele cererii de apel, ale referintelor si obiectiilor
inaintate, legalitatea si temeinicia hotaririi atacate in ceea ce priveste constatarea circumstantelor de fapt
si aplicarea legii in prima instanta. In limitele apelului, instanta de apel verifica circumstantele si
raporturile juridice stabilite in hotarirea primei instante, precum si cele care nu au fost stabilite, dar care
au importanta pentru solutionarea pricinii, apreciaza probele din dosar si cele prezentate suplimentar in
instanta de apel de catre participantii la proces.
Judecarea pricinii in instanta de apel se deschide cu raportul asupra pricinii, prezentat de presedintele
sedintei de judecata sau de un judecator. Raportorul expune circumstantele pricinii, cuprinsul hotaririi
primei instante, motivele inaintarii apelului, sumarul referintelor depuse impotriva lui, continutul noilor
probe prezentate instantei de apel, alte date necesare verificarii legalitatii si temeiniciei hotaririi (art.381
C.P.C).
Legea prevede posibilitatea apelantului si reprezentantului lui de a retrage apelul pina la dezbaterea
pricinii in instanta de apel. Retragerea poate fi facuta in forma scrisa sau in forma orala prin consemnarea
de catre grefier in procesul-verbal ai sedintei. Daca se admite retragerea apelului, instanta de apel dispune
printr-o incheiere incetarea procedurii de apel, fapt ce se aduce la cunostinta participantilor la proces,
incetarea procedurii in privinta persoanei care a renuntat la apel si examineaza apelurile altor participanti
la proces. Incheierea poate fi atacata cu recurs.
In cadrul judecarii apelului, reclamantul poate renunta la actiune si partile pot incheia o tranzactie. Aceste
acte de dispozitie trebuie sa fie intocmite in scris sub forma de cerere. Examinarea unor astfel de cereri se
va efectua conform art.212 C.P.C. In caz de admitere a renuntului reclamantului la actiune sau de
confirmare a tranzactiei dintre parti, instanta de apel anuleaza hotarirea atacata si dispune incetarea
procesului.
Solutiile ce se pronunta de instanta de apel
Dispozitia judecatoreasca prin care se solutioneaza fondul apelului se emite in forma de decizie. Dar, mai
concret, instanta se pronunta asupra apelului printr-o decizie de admitere sau de respingere a apelului.
Art.385 C.P.C. contine dispozitii privind imputernicirile instantei de apel.
Astfel, instanta de apel, dupa ce judeca apelul, este in drept: a) sa respinga apelul si sa mentina hotarirea
primei instante; b) sa admita apelul si sa modifice hotarirea primei instante; c) sa admita apelul si sa
caseze hotarirea primei instante, emitind o noua hotarire: d) sa admita apelul si sa caseze hotarirea primei
instante, restituind spre rejudecare in prima instanta daca a constatat incalcarea sau aplicarea eronata a
normelor de drept procesual specificate in art.388 C.P.C. In unele cazuri, prevazute de lege, la solicitarea
participantilor la proces, instanta de apel este in drept sa judece pricina in fond, fara a o restitui in prima
instanta; e) sa admita apelul si sa caseze integral sau partial hotarirea primei instante, dispunind incetarea
procesului ori scoaterea cererii de pe rol.
Daca hotarirea primei instante a fost casata pentru lipsa de competenta materiala sau jurisdictionala,
pricina se trimite spre rejudecare instantei competente, cu exceptia cazului in care se constata propria
competenta.
Cazurile in care instanta de apel poate dispune casarea sau poate modifica hotarirea atacata sunt strict
determinate in art.386 C.P.C.
Adoptarea si pronuntarea deciziei are loc potrivit dispozitiilor dreptului comun in materie.
In cazul respingerii apelului, instanta de apel este obligata sa indice in decizie motivele respingerii.
In cazul casarii integrale sau partiale a hotaririi si restituirii pricinii spre rejudecare, instanta de apel este
obligata sa mentioneze in decizie actele procedurale care trebuie efectuate in prima instanta la rejudecarea
pricinii.
In caz de casare a hotaririi primei instante si de restituire a pricinii spre rejudecare, indicatiile instantei de
apel expuse in decizie sunt obligatorii pentru instanta care rejudeca pricina. Instanta care examineaza
pricina in ordine de apel nu este in drept sa prejudece in indicatiile sale ca o anumita proba ar inspira sau
nu incredere, ca unele probe ar fi mai temeinice decit altele si nici sa stabileasca ce hotarire ar trebui
adoptata dupa rejudecarea pricinii. Indicatiile instantei de apel privind aplicarea legii sint obligatorii
pentru prima instanta care rejudeca pricina (art.392 C.P.C).

2. Recursul
Recursul este o cale de atac ordinara prin intermediul careia partile si alti participanti la proces, in
conditiile si pentru motivele determinate de lege, solicita desfiintarea unei hotariri date fara drept de apel
sau in apel.
Potrivit legislatiei in vigoare, recursul este de doua feluri:
A) recursul impotriva hotaririlor si incheierilor judecatoresti pentru care nu este prevazuta calea apelului;
B) recursul impotriva deciziilor instantei de apel.
In continuare ne vom referi la fiecare dintre ele.
A) Recursul impotriva hotaririlor si incheierilor judecatoresti pentru care nu este prevazuta calea apelului.
Potrivit art.397 C.P.C, pot fi atacate cu recurs: a) hotaririle pronuntate in prima instanta de curtile de apel;
b) hotaririle pronuntate in prima instanta de Curtea Suprema de Justitie; c) alte hotariri pentru care legea
nu prevede calea apelului.
Subiecti ai recursului, potrivit art.398 C.P.C. sint: a) partile si alti participanti la proces; b) martorul,
expertul, specialistul, interpretul si reprezentantul cu privire ia compensarea cheltuielilor de judecata ce li
se cuvine.
Partile in fata instantei de recurs poarta denumirea de recurent si de intimat. Recurentul este persoana care
solicita exercitarea controlului judiciar ordinar pe calea recursului. Intimatul este persoana impotriva
careia se exercita calea de atac. Oricare dintre parti poate dobindi calitatea de recurent sau de intimat,
indiferent de pozitia procesuala pe care a avut-o in fata instantelor de fond: reclamant, pirit, intervenient
principal etc. Pentru exercitarea recursului partile trebuie sa indeplineasca si conditiile generale necesare
pentru exercitiul actiunii civile.
Potrivit art. 402 C.P.C., recursul se declara in termen de 15 zile de la data comunicarii hotaririi sau
deciziei motivate, daca legea nu prevede altfel. Pentru persoanele care nu au fost atrase in proces,
termenul de declarare a recursului incepe sa curga din momentul in care au luat cunostinta, in mod legal,
de hotarirea sau decizia judecatoreasca.
Din textul expus mai sus, remarcam, ca legiuitorul a adoptat un termen similar, ca durata si ca punct de
plecare, cu cel prevazut in materia apelului.
Temeiurile declararii recursului si casarii hotaririi atit in cazul recursului impotriva hotaririlor pentru care
nu este prevazuta calea apelului, precum si in cazul recursului impotriva deciziilor instantei de apel sunt
aceleasi. Astfel, partile si alti participanti la proces sunt in drept sa declare recurs in cazul in care: a) nu au
fost constatate si elucidate pe deplin circumstantele care au importanta pentru solutionarea pricinii in
fond; b) nu au fost dovedite circumstantele considerate de prima instanta ca fiind stabilite; c) concluziile
primei instante, expuse in hotarire, sunt in contradictie cu circumstantele pricinii; d) au fost incalcate sau
aplicate gresit normele de drept material sau normele de drept procedurale. Codul de procedura civila
prevede in alin.2 si 3 al art.400 cazurile cind se considera ca normele de drept material sau procedural au
fost
incalcate sau aplicate gresit.
Cererea de recurs trebuie depusa la instanta a carei hotarire se ataca.
Primind recursul impreuna cu dosarul instantei, instanta de recurs desemneaza un judecator care sa
prezinte raportul asupra pricinii in sedinta de judecata. Continutul raportului nu trebuie sa cuprinda solutia
ce se poate da in cauza, ci doar modul in care recursul respecta cerintele de forma si motivele prevazute
de lege, precum si pozitia jurisprudentei si a doctrinei in problemele de drept supuse judecatii.
Judecatorul raportor, potrivit alin.2 art.407 C.P.C: a) verifica respectarea prevederilor art.400, 402 si 405
C.P.C. cu privire la declararea recursului. In caz contrar, se aplica prevederile art.408 si 409 C.P.C; b)
ordona expedierea, catre participantii la proces, a copiilor de pe recurs si de pe inscrisurile alaturate.
Intimatului i se propune sa prezinte referinta cu cel putin 5 zile inainte de data sedintei de judecata; c)
stabileste termenii judecarii pricinii si dispune citarea partilor si a celorlalti participanti la proces.
Judecatorul raportor face parte in mod obligatoriu din completul de judecata la examinarea recursului.
Dispozitiile de procedura prevazute pentru instanta de apel se aplica si in instanta de recurs, in masura in
care nu contrazic normele care reglementeaza calea de atac recursul. In instanta de recurs nu se poate
schimba calitatea partilor, temeiul sau obiectul actiunii si nici nu se pot inainta pretentii noi. De asemenea,
in instanta de recurs nu se prezinta probe noi, cu exceptia inscrisurilor.
Instanta de recurs, solutionind calea de atac, nu va judeca din nou procesul, ci va verifica numai daca
hotarirea atacata a fost sau nu pronuntata cu respectarea dispozitiilor legale. Instanta de recurs verifica
legalitatea si temeinicia hotaririlor primei instante in intregul ei si in ceea ce priveste persoanele care nu
au declarat recurs.
Potrivit dispozitiilor art.414 C.P.C, neprezentarea in sedinta de judecata a participantului la proces sau a
reprezentantului, citati legal despre locul, data si ora sedintei, nu impiedica judecarea recursului. In cazul
neprezentarii in sedinta de judecata a participantului la proces caruia nu i s-a comunicat in mod legal locul,
data si ora sedintei sau caruia nu i s-a expediat copia de pe recurs sau de pe noile inscrisuri, instanta este
in drept sa amine sedinta.
Cererile si demersurile participantilor la proces se solutioneaza in conditiile art.380 C.P.C.
Dupa examinarea cererilor si demersurilor participantilor la proces, instanta de recurs este obligata sa
asculte explicatiile participantilor la proces prezenti in sedinta de judecata si ale reprezentantilor acestora.
Potrivit art.417 C.P.C. instanta de recurs, dupa ce judeca recursul, este in drept:
- sa respinga recursul si sa mentina hotarirea primei instante;
- sa admita recursul si sa modifice hotarirea primei instante;
- sa admita recursul si sa dea o noua hotarire fara a restitui pricina spre rejudecare, anulind hotarirea
primei instante daca nu este necesar sa verifice suplimentar dovezile prezentate in instanta de recurs si
daca circumstantele pricinii au fost stabilite de prima instanta, insa normele de drept material au fost
aplicate eronat;
- sa admita recursul si sa caseze integral sau partial hotarirea primei instante, restituind pricina spre
rejudecare in prima instanta in cazul in care eroarea judiciara a primei instante nu poate fi corectata de
instanta de recurs;
- sa admita recursul si sa caseze hotarirea primei instante, luind spre examinare pricina daca constata ca
este competenta sa solutioneze pricina in prima instanta sau in recurs;
- sa admita recursul si sa caseze integral sau partial hotarirea primei instante, dispunind incetarea
procesului ori scoaterea cererii de pe rol daca exista temeiurile prevazute la art.265 si 267.
Daca se constata mai multe motive intemeiate dintre care unele tin de modificare, iar altele de casare,
instanta de recurs, pentru a asigura o judecara unitara, caseaza integral hotarirea atacata.
In cazul respingerii recursului, instanta de recurs este obligata sa indice in decizie motivele respingerii.
In cazul casarii integrale sau partiale a hotaririi si restituirii pricinii spre rejudecare, instanta de recurs este
obligata sa mentioneze in decizie actele procedurale care trebuie efectuate in prima instanta la rejudecarea
pricinii.
O particularitate importanta a deciziilor de recurs este, ca ele ramin irevocabile din momentul pronuntarii.
Dupa cum am aratat si la inceputul expunerii subiectului recursul, incheierea data in prima instanta poate
fi atacata cu recurs, separat de hotarire, de catre parti si de ceilalti participanti la proces in cazurile
prevazute de C.P.C. si de alte legi, precum si in cazurile in care incheierea face imposibila desfasurarea de
mai departe a procesului. Termenul de declarare a recursului impotriva incheierii este de 15 zile de la
pronuntarea ei.
Depunerea si examinarea recursului are loc in conformitate cu prevederile stabilite in capitolul C.P.C
privind recursul.
B) Recursul impotriva deciziilor instantei de apel.
Potrivit art.429 C.P.C, pot fi atacate cu recurs deciziile pronuntate de curtile de apel in calitate de instanta
de apel. Incheierile date in apel pot fi atacate cu recurs numai o data cu decizia, cu exceptia cazurilor cind,
potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs si cind incheierea face imposibila desfasurarea de mai
departe a procesului. Recursul impotriva deciziei se considera declarat si impotriva incheierilor, chiar
daca acestea au fost emise dupa pronuntarea hotaririi atacate cu recurs. Nu pot fi atacate cu recurs
deciziile de trimitere a cauzei la rejudecare ce nu se supun nici unei cai de atac, nici hotaririle in a caror
privinta persoanele indicate la art. 430 CPC nu au folosit calea de apel din moment ce legea prevede
aceasta cale de atac, sau in privinta carora apelul a fost retras in modul prevazut la art.374 CPC.
Subiectele recursului sunt: partile si alti participanti la proces; martorul, expertul, specialistul, interpretul
si reprezentantul, cu privire la compensarea cheltuielilor de judecata ce li se cuvin.
Examinarea recursului impotriva deciziilor instantelor de apel tine de competenta Curtii Supreme de
Justitie.
Termenul de declarare a recursului este de 15 zile de la data pronuntarii deciziei, iar in cazul redactarii
acesteia, de la data instiintarii scrise a partilor despre semnarea hotaririi redactate. Recursul declarat in
termen de 2 luni de la data pronuntarii sau instiintarii se considera depus in termen. Termenul de doua
luni este termen de decadere si nu poate fi restabilit (art.434 C.P.C).
Ca temei pentru declararea recursului serveste faptul incalcarii esentiale sau aplicarea eronata a normelor
de drept material sau a normelor de drept procedural la art.400 alin.2 si 3 CPC.
Cererea de recurs se considera inadmisibila in cazul in care:
- recursul nu se incadreaza in temeiurile prevazute la art.400 alin.2 si 3 CFC sau este vadit neglijat;
- recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevazut la art.434 CPC;
- persoana care a inaintat recursul nu este indrept sa-l declare;
- recursul este abuziv sau este depus repetat dupa examinarea lui.
Recursul suspenda executarea hotaririi in cazurile prevazute la art.435 CPC.
Depunerea si cuprinsul cererii de recurs trebuie sa efectueze si sa corespunda prevederilor art.436 si 437
CPC.
Dupa intentarea procedurii in recurs Curtea Suprema de Justitie solicita, in cel mult 10 zile, dosarul de la
instanta respectiva.
Dupa parvenirea dosarului, presedintele si, dupa caz, vicepresedintele Colegiului civil de contencios
administrativ sau al Colegiului economic al Curtii Supreme de Justitie desemneaza un complet din 3
judecatori, inclusiv un judecator raportor, pentru a decide asupra admisibilitatii recursului.
Judecatorul raportor verifica, in cel mult 3 luni incadrarea in prevederile legii a temeiurilor invocate in
recurs si dace un raport verbal in fata completului de judecata instituit in modul mentionat mai sus.
In cazul in care se constata existenta unuia din temeiurile prevazute la art.433 CPC completul din 3
judecatori decide, printr-o incheiere nemotivata, nesusceptibila de atac, asupra inadmisibilitatii recursului.
In astfel de cazuri, se redacteaza un raport asupra inadmisibilitatii care, impreuna cu copia de pe recurs si
copia de pe incheiere, se pastreaza in instanta de recurs. In dosarul procedurii respective.
Asupra admisibilitatii recursului se decide fara citarea partilor.

3. Revizuirea hotaririlor
Revizuirea, o cale extraordinara de atac de retractare si este reglementata in art.446-453 CPC. Ca poate fi
definita ca acea cale extraordinara de atac de retractare prin intermediul careia se poate obtine desfiintarea
unei hotariri judecatoresti definitive si reinnoirea judecatii in cazurile expres determinate de lege.
Revizuirea ofera posibilitatea retractarii unei hotariri judecatoresti definitive care se vadeste a fi gresita in
raport cu unele imprejurari de fapt survenite dupa pronuntarea acesteia. Retractarea unei hotariri
judecatoresti definitive produce efecte grave pentru parti si pentru stabilirea raporturilor juridice civile.
De aceea, legea admite revizuirea numai in cazurile strict determinate de lege, pe de alta parte, insa,
revizuirea constituie un remediu procesual important pentru inlaturarea acelor situatii exceptionale care au
facut ca o hotarire judecatoreasca sa fie viciata chiar in substanta sa.
Pot fi supuse revizuirii hotaririle, incheierile si deciziile irevocabile ale tuturor instantelor judecatoresti, in
conditiile capitolului XXXIX ale CPC (art.446 CPC).
Subiectele revizuirii pot fi: a) partile participante la proces; b) persoanele care nu au participat la proces,
dar care sunt lezate in drepturi prin hotarirea sau decizia emisa; c) Procurorul General, in cazurile
prevazute la art.449 lit.j) CPC.
Cererea de revizuire impotriva unei hotariri ramase irevocabila prin neatacare se solutioneaza de instanta
care a pronuntat hotarirea in fond.
Cererea de revizuire impotriva unei hotariri care, fiind supusa cailor de atac, a fost mentinuta, modificata
sau casata, emitindu-se o noua hotarire, se solutioneaza de instanta care a mentinut, a modificat hotarirea
sau a emis o noua hotarire.
Cererea de revizuire declarata in temeiurile prevazute la art. 449 lit.j) CPP se examineaza in toate cazurile
de Curtea Suprema de Justitie.
Temeiurile de revizuire sunt prevazute in mod limitativ in art. 449 CPC. Unele din aceste motive sunt
specifice revizuirii, in sensul sa ele vizeaza imprejurari noi, survenite dupa pronuntarea hotaririi si in
raport cu care starea de fapt retinuta de instanta nu mai corespunde realitatii.
Astfel, potrivit prevederilor art.449 CPC. revizuirea se declara in cazul in care: a) instanta judecatoreasca
a depasit, la pronuntarea hotaririi, atributiile puterii judecatoresti; b) s-a constatat, prin sentinta penala
irevocabila, ca unul dintre participantii la proces sau unul dintre judecatori a comis o infractiune in
legatura cu judecarea pricinii;
Revizuirea poate fi exercitata, pentru acest motiv, doar daca sunt intrunite comulativ conditiile pe care le
analizam in continuare. O prima conditie vizeaza existenta unei hotariri de condamnare a judecatorului,
martorului sau expertului. Aceasta inseamna ca nu se poate invoca ca temei al revizuirii un alt act decit o
hotarire penala de condamnare judecatorului, martorului sau expertului.
A doua conditie a revizuirii pentru motivul analizat este ca hotarirea de condamnare a judecatorului, a
martorului sau expertului sa fi ramas irevocabila. Solutia legii este judicioasa, incit atita timp cit hotarirea
penala de condamnare nu a ramas irevocabila faptuitorul se bucura in continuare de prezumtia de
nevinovatie. De aceea, in mod firesc firesc, o asemenea hotarire nu poate constitui nici temei al unei
cereri de revizuire. c) au devenit cunoscute unele circumstante sau fapte esentiale ale pricinii care nu au
fost si nu au putut fi cunoscute petitionarului anterior; d) dupa emiterea hotaririi, s-au descoperit inscrisuri
probatoare care au fost retinute de un participant la proces sau care nu au putu fi prezentate instantei intr-o
imprejurare ce nu depinde de vointa participantului la proces;
In primul rind, revizuirea poate fi ceruta numai in cazul descoperirii unor inscrisuri dupa pronuntarea
hotaririi atacate pe calea revizuirii. Aceasta conditie implica prin definitie unele exigente ce se impun a fi
enuntate in continuare. Observam in aceasta privinta ca legea are in vedere "doar un singur mijloc de
proba, respectiv acela al inscrisurilor , iar nu si declaratiile de martor chiar luate in forma autentica,
recunoasterile partilor sau rapoartele de expertiza. Pe de alta parte, inscrisurile trebuie sa fie descoperite
dupa pronuntarea hotaririi judecatoresti. Aceasta inseamna ca inscrisul trebuie sa fi existat la data
judecatii. Prin urmare, orice alte inscrisuri aparute dupa pronuntarea hotaririi, indifirent care ar fi natura
acestora nu pot constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revuzuire. O alta conditie rezulta nu
numai din referirea legii la descoperirea de inscrisuri, ci si la imposibilitatea prezentarii acestora.
A doua conditie a revizuirii se refera la imposibilitatea prezentarii inscrisului in instanta care a pronuntat
hotarirea atacata, fie datorita faptului ca acesta a fost detinutde partea potrivnica, fie datorita unei
imprejurari mai presus de vointa partii. Drept urmare, simpla imprejurare ca partea a descoperit unele
inscrisuri probatorii dupa pronuntarea hotaririi nu legitimiaza calea procedurala a revizuirii, cu exceptia
cazului cind se face si dovada imposibilitatii de prezentare a acestora in conditiile aratate de art. 449, lit.
d) CPC.
In al treilea rind, inscrisul invocat ca temei al revizuirii trebuie prezentat de parte care exercita aceasta
cale extraordinara de atac. Aceasta cerinta nu este prevazuta in mod expres de lege, dar ea rezulta implicit
din faptul ca partea trebuie sa faca dovada imposibilitatii de a fi prezentat inscrisul in fata instantei a carei
hotarire se ataca. De aceea si doctrina se pronunta in sensul ca o atare conditie este indispensabila. e) prin
sentinta penala irevocabila, au fost declarate mincinoase depozitiile martorului, fals raport de expertiza,
incorecta traducerea, fals inscrisul ori falsa proba materiala in ai caror temei s-a emis hotarirea; f) s-a
anulat ori s-a modificat hotarirea, sentinta sau decizia instantei judecatoresti sau hotarirea ori decizia unui
alt organ care au servit drept temei pentru emiterea hotaririi sau deciziei a caror revizuire se cere; g)
instanta a emis o hotarire cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost atrase in proces; h) hotarirea
pronuntata impiedica adoptarea unei hotariri legale intr-o alta cauza; i) a fost aplicata o lege declarata
neconstitutionala de catre Curtea Constitutionala; j) Curtea Europeana pentru Drepturile Omului a derulat
o procedura amiabila intr-o cauza unde figureaza ca parte in proces Guvernul Republicii Moldova, care
considera ca prin hotarirea instantei s-a incalcat grav un drept prevazut de Constitutia Republicii Moldova
sau de Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale; k)
Curtea Europeana pentru Drepturile Omului a constatat o incalcare a drepturilor sau libertatilor
fundamentale, precum si faptul ca persoana interesata poate obtine, potrivit legii nationale, o despagubire,
cel putin partiala, prin anularea hotaririi pronuntate de o judecata din tara.
Termenii in care poate di depusa revizuirea sunt prevazuti de art.450 CPC. Cererea de revizuire se depune
in scris si se indica obligatoriu unul sau mai multe temeiuri consemnate la art. 449 CPC, anexindu-se
probele ce le confirma.
Intreaga procedura de judecata are un caracter limitat la motivele de revizuire. Alin.2 art. 452 CPC
dispune ca, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii si la faptele pe care se intemeiaza.
Imputernicirile si actele de dispozitie ale instantei de revizuire sunt prevazute la art. 453 CPC.

4. Recurs la Curtea Europeana a Drepturilor Omului
Mult timp, in doctrina si practica de drept international a dominat ideea suveranitatii etatice, conceputa in
sensul ei strict, absolut si restrictiv. Literatura de specialitate a fostelor tari socialiste, din motive lesne de
inteles, a contestat orice drept al comunitatii internationale de a dezbate si interveni in problemele mult
mai liberale si mai putin exclusiviste cu privire la raportul dintre individ si stat la o eventuala relatie a
acestuia cu comunitatea mondiala. Importante premise ale recunoasterii unei calitati active a individului
ca reclamant al incalcarilor comise impotriva drepturilor sale, chiar de catre statul al carui resortisant este,
au derivat din documentele internationale pe care le-a acceptat comunitatea statelor. Mecanismele
Organizatiei Natiunilor Unite au recunoscut, de pilda, dreptul indivizilor de a adresa petitii in legatura cu
nesocotirea drepturilor lor de catre puterea titulara sau mandatara. O adevarata revolutie in gandirea
juridica a fost efectuata insa de Conventia Europeana a Drepturilor Omului care, in 1950, a fundamentat
pentru prima data ideea accesului direct al individului la organismele de protectie internationala. Prin
legea privind ratificarea Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si a
protocoalelor aditionale la aceasta conventie, se creeaza pentru prima data posibilitatea pentru cetatenii
moldoveni de a se adresa in mod direct organismelor europene. O asemenea posibilitate - in trecut
necunoscuta - implica importante mutatii pe planul gandirii juridice, un efort continuu de sincronizare a
legislatiei moldovnesti fata de acest important instrument international, dar si o noua perspectiva teoretica
cu privire la treptele si gradele de jurisdictie care sunt puse astazi la dispozitia indivizilor si care sunt in
masura sa garanteze drepturile lor impotriva oricaror eventuale incalcari sau abuzuri.
Avind in vedere locul drepturilor omului in constructia europeana, dar si faptul ca prima jurisdictie
internationala de protectie a drepturilor fundamentale a fost asigurata de Curtea Europeana a Dreptului
Omului - organ judiciar creat de Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor
fundamentale - intelegem sa supunem atentiei sistemul de organizare, structura si functionarea Curtii
Europeane a Dreptului Omului, subliniind aspectele privind procedura in fata Curtii, inlusiv cea de
examinare a admisibilitatii cererilor, procedura referitoare la fond, audierea, procedura in fata Marii
Camere.
Sediul Curtii este fixat la Strasbourg, care este si sediul Consiliului Europei. Curtea poate totusi, atunci
cind socoteste ca este util, sa-si exercite functiile in alte locuri de pe teritoriul statelor membre ale
Consiului Europei.
Plangerile trimise spre solutionare Curtii trebuie sa fie facute impotriva unui stat parte contractanta care a
ratificat Conventia.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu este o instanta de apel impotriva hotararilor instantelor
nationale si nu poate anula sau modifica deciziile lor, dupa cum nici nu poate interveni direct pe langa
autoritatea de care partea se plange.
Curtea poate fi sesizata cu privire la probleme ce tin de responsabilitatea unei autoritati publice (legislatie,
instante de judecata, etc.). Curtea nu poate cerceta plangeri impotriva persoanelor fizice sau a
organizatiilor private.
Inainte de a sesiza Curtea, trebuie ca reclamantul sa fie incercat sa-si afirme dreptul ce i-a fost incalcat
exercitand toate remediile in statul respectiv adresandu-se tuturor autoritatilor juridice sau administrative
care ar fi putut rezolva cererea. Aceasta epuizare a cailor de atac interne include si sesizarea celei mai
inalte instante de judecata care este competenta a rezolva cererea.
Dupa ce a fost pronuntata decizia de catre cea mai inalta instanta de judecata sau autoritate competenta,
partile dispun de un termen de 6 luni pentru a se putea adresa Curtii.
Daca nu se trimit detalii ale plangerii partilor, chiar si intr-o forma sumara, in cele 6 luni, Curtea nu va
putea sa examineze cererea, deoarece termenul de 6 luni este un termen de decadere, neexercitarea
dreptului de a introduce plangerea in intervalul indicat ducand la pierderea acestui drept.
Procedura in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului.
Procedura poate fi o procedura contencioasa in cazul in care este vorba despre o plangere privind
incalcarea unei prevederi a Conventiei, sau o procedura necontencioasa in cazul in care o parte interesata
cere Curtii emiterea unui aviz consultativ.
In ceea ce priveste procedura contencioasa, in principiu etapele procedurale ale solutionarii unei plangeri
introduse in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului sunt urmatoarele:
- procedura de examinare a admisibilitatii cererii;
- reglementarea pe cale amiabila;
- procedura contencioasa posterioara deciziei de admisibilitate a cererii.
In ceea ce priveste procedura de examinare a admisibilitatii cererii, odata ajunsa la Curte, plangerea
formulata este inregistrata de grefa Curtii si este repartizata unei Sectii.
Plangerea adresata Curtii Europene a Drepturilor Omului trebuie sa cuprinda urmatoarele elemente:
- numele, data nasterii, nationalitatea, sexul, profesia si adresa petentului;
- daca este cazul, numele, profesia si adresa reprezentantului sau;
- partea impotriva careia este indreptata petitia;
- o expunere succinta a faptelor;
- o expunere succinta privind respectarea de catre petent a criteriilor de admisibilitate a cererii;
- obiectul petitiei, ca si descrierea in linii mari a cererii unei satisfactii echitabile, pe care petentul poate
dori sa o formuleze;
- copii ale tuturor documentelor pertinente, in mod special ale deciziilor judiciare sau de alt fel, cu privire
la obiectul petitiei.
Presedintele Sectiei numeste unul sau mai multi judecatori raportori care intocmesc un raport cu privire la
admisibilitatea petitiei.
Pentru pregatirea raportului, judecatorul raportor poate cere partilor sa prezinte informatii necesare si
documente.
Raportul judecatorului raportor contine:
- o expunere succinta a faptelor;
- indicarea problemelor de drept ce se ridica in cerere;
- propunerea motivata, pe scurt, privind admisibilitatea sau respingerea petitiei.
Raportul judecatorului raportor este inaintat Comitetului de filtraj compus din trei judecatori. Comitetul
de filtraj examineaza cererea si avand in vedere si raportul, va lua decizia asupra admisibilitatii cererii.
Daca, in unanimitate, toti cei trei judecatori ai Comitetului de filtraj decid respingerea cererii, atunci
petitia este declarata inadmisibila si radiata de pe rolul Curtii. Aceasta decizie este definitiva.
Daca insa, Comitetul de trei judecatori nu ajunge la o concluzie unanima privind respingerea cererii
aceasta este inaintata spre examinarea unei Camere. In cazul in care Camera considera ca este necesar, din
oficiu sau la cererea unei parti, poate sa decida tinerea unei audiente si abia dupa aceasta se va pronunta
sub aspectul admisibilitatii cererii.
Camera se pronunta asupra admisibilitatii cererii cu majoritate de voturi. In decizia pronuntata de Camera
cu privire la admisibilitatea cererii se va mentiona daca aceasta hotarare a fost luata in unanimitate sau cu
majoritatea de voturi.
Daca decizia Camerei este de a respinge cererea, cazul in discutie se incheie aici.
Decizia luata de Camera este comunicata partilor si publicata in Culegerea de decizii oficiale ale Curtii
Europene a Drepturilor Omului.
Daca insa decizia luata a fost in favoarea admisibilitatii cererii, partile au la indemana doua posibilitati:
fie sa incerce reglementarea situatiei dintre ele pe cale amiabila, fie sa continue procedura contencioasa
posterioara deciziei de admisibilitate a cererii.
Referitor la reglementarea pe cale amiabila, daca cererea formulata de reclamant este retinuta ca fiind
admisibila, grefierul intra in legatura cu cele doua parti ale litigiului in vederea concilierii.
In vederea reglementarii pe cale amiabila, partile incep negocierile. Negocierile purtate in vederea
ajungerii la o reglementare amiabila sunt confidentiale si nu prejudiciaza observatiile partilor din
procedura contencioasa. Nici o comunicare scrisa sau orala, nici vreo oferta sau concesie intervenite in
cadrul negocierilor nu pot fi mentionate sau invocate in procedura contencioasa.
In cazul in care partile ajung la o reglementare pe cale amiabila a conflictului dintre ele, comunica acest
lucru Grefei care va incunostinta Camera asupra acestui aspect.
In conditiile in care Camera constata ca reglementarea amiabila intre parti s-a facut cu respectarea
drepturilor si libertatilor fundamentale asa cum sunt ele prevazute de Conventie, radiaza cauza de pe rol,
incetand astfel procedurile in cazul respectiv.
In situatia in care partile nu reusesc sau nu doresc sa ajunga la o intelegere pe cale amiabila, atunci
procedura in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului se desfasoara continuand cu procedura
contencioasa posterioara deciziei cu privire la admisibilitate.
In ceea ce priveste procedura contencioasa posterioara deciziei de admisibilitate a cererii, odata ce
Camera a hotarat sa retina cererea spre judecare, in principiu procedura va cuprinde doua faze: faza scrisa
si faza orala.
In cadrul fazei scrise, Presedintele Camerei ce are in sarcina solutionarea plangerii, va fixa, dupa
consultarea prealabila a partilor, anumite termene in interiorul carora partile trebuie sa depuna toate
documentele si observatiile lor scrise cu privire la fond.
In mod normal faza scrisa este urmata de faza orala, faza audierilor. In timpul audierilor se discuta numai
probleme legate de fondul cauzei.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului procedeaza la examinarea cauzei in sedinta publica, audierile
fiind orale, publice si contradictorii.
Ordinea luarii cuvantului este stabilita de Presedintele Camerei in care reclamantul are primul dreptul la
cuvant, apoi in replica are dreptul la cuvant paratul, urmarindu-se ca timpul acordat partilor sa fie acelasi.
Odata incheiate audierile, procedura orala se incheie si ea incepand deliberarile in vederea pronuntarii
unei hotarari.
Dezbaterile sunt secrete si se fac in Camera de Consiliu. Doar judecatorii iau parte la deliberari , nici o
alta persoana nu poate fi admisa la deliberari. Inainte de a supune la vot o anumita problema, Presedintele
Curtii ii invita pe judecatori sa-si exprime opinia.
Hotararea se va lua cu majoritatea voturilor judecatorilor Camerei, precedentele juridice avand o
importanta deosebita in luarea deciziilor Curtii Europene a Drepturilor omului.
Hotararea pronuntata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului trebuie sa cuprinda urmatoarele
elemente:
- numele Presedintelui si al celorlalti judecatori ce compun Camera, ca si numele grefierului sau al
grefierului adjunct;
- data adoptarii si cea a pronuntarii sale;
- indicarea partilor;
- numele consilierilor partilor;
- expunerea procedurii;
- faptele cauzei;
- un rezumat al concluziilor partilor;
- motivele in drept;
- dispozitivul;
- decizia luata cu privire la cheltuieli de judecata;
- indicarea numarului de judecatori care au constituit majoritatea;
- dispozitii referitoare la acordarea unei satisfactii echitabile.
Hotararea este semnata de Presedintele Curtii si de Grefier si este citita in sedinta publica si comunicata
Comitetului de Ministri, fiecarei parti in parte, tertilor si oricarei alte persoane interesate.
Hotararile Curtii Europene a Drepturilor Omului se publica in culegerile oficiale de hotarari ale Curtii.
In termen de un an de la data pronuntarii, respectiv comunicarii, oricare dintre partile interesate are
dreptul de a cere Curtii sa interpreteze anumite puncte din dispozitivul hotararii, pe care le considera
neexplicite.
Hotararea Curtii este obligatorie pentru statele parti la Conventie. Daca Curtea Europeana a Drepturilor
Omului gaseste o incalcare a Conventiei, ea nu are dreptul sa caseze hotararea instantelor nationale sau sa
ordone alte masuri. Curtea Europeana a Drepturilor Omului poate sa acorde conform principiilor
echitabilitatii, o suma de bani compensatorie pentru daunele morale si materiale pe care le-a suferit
reclamantul, precum si rambursarea tuturor cheltuielilor ocazionate de solutionarea acelui litigiu.
Controlul executarii hotararilor este asigurat de catre Comitetul de Ministri al Consiliului Europei. De
asemenea, este tot in sarcina Comitetului de Ministri sa verifice daca statele care au comis incalcari ale
Conventiei au gasit si au adoptat masuri care sa previna pe viitor astfel de incalcari, in conformitate cu
obligatiile privind respectarea Conventiei, asa cum si le-au asumat la semnarea si ratificarea Conventiei.
In situatia in care un stat refuza sa aplice hotararile care-l privesc, Comitetul de Ministri va face statului in
cauza o recomandare in acest sens. Daca insa, statul in cauza nu intelege sa-si indeplineasca obligatiile,
acest conflict poate merge pana acolo incat statul recalcitrant sa fie exclus sau sa se retraga el insusi din
Consiliul Europei.
Obligatiile care rezulta din hotararile judecatoresti sunt de natura reparatorie. Ele au o importanta
individuala, acordandu-se partii vatamate o satisfactie echitabila constand fie intr-o suma de bani, fie in
retragerea unei masuri, fie in simpla constatare a violarii unui drept recunoscut prin Conventie.
In ceea ce priveste procedura necontencioasa, trebuie precizat ca rolul Curtii Europene a Drepturilor
Omului este nu numai acela de a solutiona litigiile ce au ca obiect incalcarea unui drept fundamental sau a
unei libertati, dar si emiterea de avize consultative care sa conduca la o interpretare si aplicare unitara de
catre statele membre a dispozitiilor conventiei.
Procedura prin care Curtea Europeana a Drepturilor Omului emite aceste avize consultative este o
procedura necontencioasa.

5. Practica juridica
Cauza Amihalachioaie versus Moldova
(Cererea nr. 60115/00 din 20.04.2004)
Monitorul Oficial, 2004, nr.150-155, pag.114
CIRCUMSTANTELE CAUZEI

Reclamantul este un cetatean moldav, nascut in 1949, cu resedinta in Chisinau (Moldova). In calitatea sa
de avocat, el este presedinte al Uniunii Avocatilor din Moldova.
In 2000, un grup de deputati si avocatul parlamentar din Moldova au sesizat Curtea Constitutionala cu o
exceptie de neconstitutionalitate a legii nr.395-XIV cu privire la organizarea profesiei de avocat care
prevedea, printre altele, obligatia pentru toti avocatii care exercita in Moldova, de a face parte din
Uniunea Avocatilor, formata din toti avocatii inscrisi in barourile tarii. Ei invocau ca afilierea obligatorie
a avocatilor la aceasta uniune era contrara dreptului de libertate de asociere garantat de Constitutia
Republicii Moldova.
Dupa ce a obtinut, printre altele, avizul Uniunii Avocatilor, care a estimat ca legea era conforma
Constitutiei, Curtea Constitutionala a emis la 15 februarie 2000 o decizie care declara
neconstitutionalitatea dispozitiilor ce prevedea afilierea obligatorie a avocatilor la Uniunea Avocatilor din
Moldova.
Intr-o conversatie telefonica cu A.M., jurnalist la ziarul ????????????? o????????, reclamantul a criticat
decizia Curtii Constitutionale.
In numarul din februarie 2000 al ziarului ????????????? o????????, A.M. a publicat un articol referitor
la polemica declansata printre avocati, prin decizia din 15 februarie a Curtii Constitutionale. Printre altele,
el se referea la convorbirea telefonica cu reclamantul in urmatorii termeni:
(...) Dupa ce decizia Curtii Constitutionale a fost facuta publica, "????????????? o????????" a pus cateva
intrebari presedintelui Uniunii Avocatilor, dlui Gh. Amihalachioaie. Probabil, din aceasta cauza
comentariile sale au fost foarte emotionale:
Din cauza hotararii Curtii Constitutionale, se va instala o anarhie completa in profesia de avocat - a spus
dl Amihalachioaie. Veti vedea ce se va petrece peste un an. De azi, nu mai este un sistem unic de
organizare a profesiei, nici stat unitar. Noi ne-am obisnuit cu aceasta -; este cu mult mai usor sa traiesti in
haos. Taxele nu se platesc, nu exista control si, prin urmare, nici etica, nici disciplina si nici
responsabilitate.
In lumina celor spuse, se pune intrebarea: Curtea Constitutionala este ea constitutionala? In anul 1990,
Natiunile Unite au adoptat Principiile de baza cu privire la rolul avocatilor, garantate perfect in dreptul
nostru. Peste tot in lume, profesia de avocat este independenta, pe cand in Moldova ea este subordonata
puterii executive, si anume, Ministerului Justitiei. Aceasta reprezinta o violare serioasa a principiilor
democratice fundamentale.
Curtea Constitutionala n-a luat in considerare exemplele specifice ale jurisprudentei Curtii de la
Strasbourg invocate in observatiile prezentate de Uniunea Avocatilor. Probabil ca judecatorii Curtii
Constitutionale nu considera Curtea Europeana a Drepturilor Omului o autoritate. Trebuie sa inteleg ca ei
au obtinut mai multa experienta in cinci ani decat judecatorii din Strasbourg in cincizeci de ani? Cu
certitudine, noi vom informa Consiliul Europei ca Moldova nu respecta jurisprudenta si exigentele
formulate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
In conformitate cu termenii folositi de dl Amihalachioaie, printre juristi, avocatii au fost considerati
intotdeauna ca fiind in primul rand: Cu toate acestea, chiar dupa decizia Curtii Constitutionale, corpul
avocatilor ramane o putere . (...)
Printr-o scrisoare din 18 februarie 2000, presedintele Curtii Constitutionale a informat reclamantul ca,
tinand cont de cele spuse formulate in ziarul ????????????? o????????, chestiunea unei lipse posibile de
considerare, in sensul articolului 82 par.1 e) al Codului jurisdictiei constitutionale, in privinta acestei
Curti se putea pune, si il invita sa prezente observatiile scrise la acest subiect intr-un termen de zece zile.
La 28 februarie 2000, reclamantul a prezentat observatiile cerute. In ele el a indicat ca el a auzit despre
publicarea celor spuse prin intermediul scrisorii din 18 februarie 2000 pe care i-a adresat-o Curtea
Constitutionala si a confirmat ca a avut cu ziaristul A.M. o lunga conversatie telefonica la subiectul
deciziei din 15 februarie 2000. Totodata, el sublinia ca cele spuse au fost denaturate si depaseau contextul
lor. El a adaugat ca daca A.M. i-ar fi prezentat articolul inainte de publicare, el ar fi verificat riguros felul
in care acestea erau prezentate si deci si-ar fi asumat toata responsabilitatea.
La 6 martie 2000, Curtea Constitutionala pronunta, aplicand articolele 81 si 82 ale Codului de jurisdictie
constitutionala, o decizie definitiva aplicandu-i reclamantului o amenda administrativa de 360 lei
(echivalentul 36 euro). Ea a constatat ca, in interviul sus-mentionat, reclamantul a declarat : in urma
deciziei Curtii Constitutionale, se va instala o anarhie totala in organizarea avocatilor, in acest context,
se pune intrebarea de a sti daca Curtea Constitutionala este constitutionala si, pentru judecatorii Curtii
Constitutionale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu este o autoritate. Ea a considerat ca aceste
afirmatii demonstrau o lipsa de respect a reclamantului fata de Curtea Constitutionala si o absenta totala
de considerare pentru decizia acestei Curti.
Decizia Curtii Constitutionale fiind definitiva, reclamantul a platit la 7 iulie 2000 suma de 360 lei
(echivalentul de 36 euro) la contul Ministerului Finantelor.
Curtea noteaza ca reclamantul a fost condamnat pentru ca a afirmat intr-un interviu acordat unui ziar ca
in urma unei decizii a Curtii Constitutionale, o anarhie totala se va instaura in organizarea profesiei de
avocat si ca, de aici, se punea intrebarea de a sti daca Curtea Constitutionala era constitutionala.
Reclamantul a mai fost condamnat pentru ca a declarat ca judecatorii Curtii Constitutionale probabil nu
considerau Curtea Europeana a Drepturilor Omului ca fiind o autoritate.
Or, o astfel de condamnare poate trece drept fiind o ingerinta in dreptul sau la respectul libertatii de
expresie, asa cum este garantat de articolul 10 al Conventiei.
Curtea considera ca ingerinta in cauza era prevazuta de lege, asa cum o cere paragraful doi al articolului
10 citat mai sus. La acest punct, ea releva ca controversele intre parti se refera in acest caz la interpretarea
extensiva sau restrictiva a articolului 82 par.(1) lit.e) a Codului jurisdictiei constitutionale, ce conduc
actele susceptibile de a cadea sub lovitura unei sanctiuni administrative.
Curtea noteaza ca stipularea acestui articol contine o dispozitie generala in conformitate cu care sunt
pedepsite cu o amenda faptele care exprima o absenta de considerare manifestata fata de Curtea
Constitutionala si procedura acestei jurisdictii.
Totodata, din avizul Curtii, cu toate ca actiunile incriminate nu sunt definite sau enumerate cu o precizie
absoluta de catre lege, reclamantul putea rezonabil sa prevada, tinand cont de formarea sa de jurist si de
experienta sa profesionala in calitate de presedinte al Baroului, ca afirmatiile sale erau susceptibile de a
cadea sub lovitura dispozitiei citate a Codului de jurisdictie constitutionala.
Curtea estimeaza de asemenea ca ingerinta in libertatea expresiei a reclamantului urmarea un scop legitim,
fiind justificata din preocuparea (grija) de a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judiciare in sensul
paragrafului doi a articolului 10 citat mai sus. Ramane de stiut daca ea era necesara intr-o societate
democratica.
Curtea releva ca declaratiile reclamantului se refereau la o intrebare de interes general si ca ele se inscriau
in cadrul unei polemici aprinse declansate printre avocati printr-o hotarare a Curtii Constitutionale
referitoare la statutul profesiei si care punea capat organizarii avocatilor intr-o structura unica, Uniunea
Avocatilor din Moldova, al carei presedinte era reclamantul.
In acest context, Curtea estimeaza ca, chiar daca aceste afirmatii pot sa fie considerate de natura sa denote
o oarecare absenta de considerare fata de Curtea Constitutionala datorate faptului deciziei sale, ele nu pot
fi calificate nici grave, nici insultatoare fata de judecatorii Curtii .
In afara de aceasta, tinand cont de faptul ca anume presa a reluat declaratiile reclamantului si ca el a
dezmintit mai apoi o parte a afirmatiilor sale, Curtea estimeaza ca el nu ar putea fi considerat drept
responsabil de tot ceea ce figura in interviul publicat. In final, Curtea subliniaza ca daca amenda la care
a fost supus reclamantul, cu suma de 360 lei, fie echivalentul a 36 euro (EUR), reprezinta o suma putin
importanta in sine, ea nu este prin sine putin simbolica si demonstreaza intentia de a pedepsi sever
reclamantul, odata ce Curtea Constitutionala s-a orientat spre maximumul de pedeapsa prevazuta de lege.
Avand in vedere aceste consideratii, Curtea estimeaza ca nu era o necesitate sociala imperioasa de a
restrange libertatea de expresie a reclamantului si ca autoritatile nationale n-au furnizat motive pertinente
si suficiente pentru a o justifica. Reclamantul nedepasind limitele criticii permise de articolul 10 al
Conventiei, ingerinta incriminata n-ar putea trece pentru necesara intr-o societate democratica. Din cele
spuse a avut loc violare a articolului 10 al Conventiei.
Prejudiciu
Reclamantul solicita acordarea a 100000 EUR drept repararea prejudiciului moral cauzat prin
condamnarea sa, care i-a adus o atingere grava reputatiei sale de avocat si de presedinte a Uniunii
Avocatilor.
Guvernul considera ca suma ceruta de reclamant cu titlu de prejudiciu moral este exagerata. El adauga ca,
oricum, simpla constatare a violarii articolului 10 ar furniza prin sine o satisfactie echitabila suficienta.
Curtea estimeaza cu Guvernul ca constatarea violarii constituie prin sine o satisfactie echitabila pentru
orice prejudiciu moral eventual suferit de interesat.
Cheltuieli
Reclamantul cere 2000 dolari americani (USD), fie echivalentul de 1670 euro (EUR), drept onorarii
pentru cheltuielile de avocat in fata Curtii. El se sprijina pe Conventia despre onorarii pe care el a
incheiat-o cu avocatul sau, in virtutea careia aceasta suma nu era ceruta decat daca reclamantul obtinea
castig de cauza in fata Curtii. El subliniaza ca incheierea unei astfel de Conventii este o practica curenta
printre avocatii moldavi.
Guvernul se opune contra acestei pretentii evidentiind in valoare faptul ca suma ceruta este excesiva si ca
aceste cheltuieli n-au fost demonstrate.
Curtea nu se exprima asupra conventiei in cauza. In speta, conform jurisprudentei, ea trebuie sa caute
daca cheltuielile si platile a caror rambursare este reclamata, au fost real si necesar expuse de reclamant si
daca ele sunt rezonabile referitor la marimea. Curtea ar putea sa se bazeze pentru aprecierea sa pe
elemente cum ar fi numarul de ore de munca a avocatului, cat si tariful orar reclamat.
Curtea observa ca reclamantul n-a depus nici un justificativ in sprijinul pretentiilor sale. In consecinta,
Curtea decide de a nu aloca reclamantului nici o suma la acest punct.
Votarea
Pronunta, cu 6 voturi pro, 1 contra, ca a avut loc violarea Conventtiei;
Pronunta, cu 5 voturi pro, 2 contra, ca constatarea unei violari furnizeaza prin sine o satisfactie echitabila
suficienta pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului;
Respinge, cu 5 voturi pro, 2 contra, cererea de satisfactie echitabila pentru surplus.

Curtea Europeana pentru Drepturile Omului
Scutari versus Moldova
(Cererea nr.20864/03)
Hotarire din 26.07.2005
Circumstantele cazului
Reclamantul, Alexei Scutari, este cetatean al Republicii Moldova, nascut in anul 1930 si locuieste in
orasul Edinet.
In 1949 autoritatile sovietice au nationalizat casa parintilor reclamantului si au deportat familia acestuia in
Siberia.
La 8 decembrie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr.1225-XII cu privire la
reabilitarea victimelor represiunii politice, comise de catre regimul totalitar comunist de ocupatie. Legea a
permis victimelor represiunilor sovietice sa reclame proprietatea lor confiscata sau nationalizata.
In 2001 reclamantul a inaintat o actiune in judecata contra Directiei Trezoreriei de Stat, ca urmare a
refuzului acesteia de a-i acorda compensatia baneasca.
La 26 iulie 2001 judecatoria Orhei a decis in favoarea reclamantului si a ordonat Directiei Trezoreriei de
Stat sa achite acestuia despagubirea in valoare de 41705 lei (MDL) (echivalentul a 3700 EURO la acel
moment). Reclamantul a obtinut titlul executoriu emis ca urmare a adoptarii hotaririi judecatoresti
definitive, executarea caruia trebuia asigurata de catre executorul judecatoresc.
La o data nespecificata, reclamantul a adresat o plingere Ministerului Justitiei despre faptul neexecutarii
hotaririi judecatoresti din 26 iulie 2001. Prin scrisoarea din 7 mai 2003, Ministerul Justitiei l-a asigurat pe
reclamant despre faptul ca au fost intreprinse toate masurile necesare pentru a fi executata hotarirea
judecatoreasca definitiva, dar ca acest lucru nu s-a realizat din cauza lipsei mijloacelor banesti de pe
contul Directiei Trezorariei de Stat.
La 20 februarie 2004, dupa ce cauza a fost comunicata Guvernului, hotarirea judecatoreasca definitiva a
fost executata. Reclamantul a eliberat o recipisa Sefului Departamentului de Executare a deciziilor
judecatoresti din orasul Edinet, prin care confirma primirea sumei banesti acordate prin decizia
judecatoreasca din 26 iulie 2001, mentionind totodata ca nu mai are nici un fel de pretentii fata de debitor
si Departamentul de executare a deciziilor judecatoresti.
Reclamantul s-a plins de faptul ca din cauza neexecutarii hotaririi emise de judecatoria Orhei din 26 iulie
2001 pina la 20 februarie 2004, i-a fost incalcat dreptul sau la un proces echitabil. Astfel, el invoca
articolul 6 1 al Conventiei, care prevede urmatoarele:
"1. Orice persoana are dreptul la judecarea ?n mod echitabil, ?n mod public si intr-un termen rezonabil a
cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, ...".
De asemenea, reclamantul invoca faptul ca datorita neexecutarii hotaririi judecatoresti pronuntate in
favoarea sa, el nu s-a putut bucura de bunurile sale, astfel fiindu-i incalcat dreptul la protectia proprietatii
garantat de articolul 1 al Protocolului 1 al Conventiei, care prevede urmatoarele:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decit pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile
generale ale dreptului interntional.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare
pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor
sau a altor contributii, sau a amenzilor."
Prejudiciu
Reclamantul a pretins in calitate de prejudiciu moral suferit ca urmare a neexecutarii hotaririi
judecatoresti definitive din 26 iulie 2001 de catre autoritatile Republicii Moldova, suma de 10000 EURO.
El a invocat faptul ca neexecutarea hotaririi judecatoresti definitive pentru o perioada indelungata de timp
i-a cauzat stres si neliniste. Reclamantul nu a prezentat nici o revendicare in privinta prejudiciului
material sau a costurilor si cheltuielilor.
Guvernul a considerat excesiva suma revendicata de reclamant, argumentind ca insasi constatarea unei
incalcari reprezinta in sine satisfactie echitabila suficienta.
Curtea considera ca reclamantul a suferit un anumit prejudiciu moral in rezultatul unor incalcari care nu
pot fi reparate doar prin simpla constatare a acestora de catre Curte. Cu toate acestea, suma revendicata
este considerata excesiva. In urma estimarilor efectuate pe o baza echitabila, conform articolului 41 al
Conventiei, Curtea a decis sa acorde reclamantului suma de 1250 EURO, in calitate de prejudiciu moral.
Penalitati
Curtea considera oportun ca penalitatea sa fie calculata in baza ratei minime a dobinzii a Bancii Centrale
Europene, la care sa se adune trei procente.

Din aceste considerente, Curtea in unanimitate:
1. Declara cererea admisibila;
2. Sustine faptul ca a existat o incalcare a articolului 6 1 al Conventiei;
3. Sustine ca a existat o incalcare a articolului 1 al Protocolului 1 al Conventiei;
4. Sustine:
(a) ca Statul reclamat trebuie sa achite reclamantului in decurs de trei luni de la data la care hotarirea va
deveni definitiva in conformitate cu prevederile articolului 44 2 al Conventiei, suma de 1250 EURO (o
mie doua sute cincizeci de euro) in calitate de prejudiciu moral, care urmeaza sa fie achitat in valuta
nationala a statului reclamat la rata de schimb aplicabila la data executarii hotaririi, plus orice taxa care
trebuie incasata;
(b) ca din momentul expirarii celor trei luni sus mentionate pina la data executarii trebuie achitata o rata
simpla a dobinzii la sumele de mai sus egala cu rata limita de imprumut a Bancii Centrale Europene
pentru perioada de intirziere plus trei procente;
5. Respinge restul pretentiilor reclamantului de satisfactie echitabila.

Curtea Europeana pentru Drepturile Omului
Cauza Sarban contra Moldovei
(Cererea nr.3456/05)
Hotarire din 04.10.2005
Circumstantele cauzei
Reclamantul s-a nascut in anul 1957 si locuieste in Chisinau. El a activat in functie de secretar al
Consiliului Municipal Chisinau.
A. Arestul preventiv al reclamantului
La 8 octombrie 2004 Procuratura Generala a initiat urmarirea penala impotriva reclamantului fiind banuit
de abuz de putere prevazut de articolul 327 al.2 din Codul Penal, in legatura cu achizitionarea a 40 de
ambulante de Primaria mun.Chisinau.
La 12 noiembrie 2004 reclamantul a fost arestat de ofiterul G.G. de la Centrul pentru Combaterea
Crimelor Economice si Coruptiei (CCCEC). La 15 noiembrie 2004 Judecatoria Buiucani a emis un
mandat de arest preventiv pentru 10 zile. Motivele invocate de catre instanta de judecata pentru eliberarea
unui astfel de mandat au fost urmatoarele:
"Dosarul penal a fost intentat cu respectarea legislatiei in vigoare. aReclamantuli este banuit de comiterea
unei infractiuni grave, pentru care legea prevede pedeapsa privatiunea de libertate pentru un termen ce
depaseste doi ani, probele prezentate instantei de judecata au fost obtinute pe cale legitima, izolarea
banuitului de societate este necesara, dinsul poate sa se ascunda de organele de urmarire penala sau de
instanta, sa impiedice stabilirea adevarului pe procesul penal ori sa savirseasca alte infractiuni".
La 18 noiembrie 2004 Curtea de Apel Chisinau a decis casarea partiala a incheierii si a adoptat o decizie
noua, dispunind arestarea reclamantului la domiciliu. Instanta de judecata a stabilit ca:
"Instanta de judecata ainferioarai nu a comis incalcari procesuale, dar reiesind din faptul ca areclamantuli,
are loc de trai permanent, anterior nu a fost condamnat, este bolnav si necesita tratament in conditiile
neizolarii de societate, lipsesc orice date concrete despre probabilitatea eschivarii de la organele de drept,
ainstanta de judecatai considera ca in cazul dat, desfasurarea normala a urmaririi penale va fi asigurata
daca in privinta banuitului va fi aleasa o masura preventiva sub forma de arest la domiciliu. aInstanta de
judecatai, la fel mentioneaza ca cauza penala a fost intentata la 8 octombrie 2004, iar la 13 si 16
noiembrie 2004 reclamantul a fost citat la OUP in calitate de martor, insa la 12 noiembrie 2004 el a fost
retinut fara ca sa fie expuse careva circumstante noi descoperite ce ar fi impus necesitatea retinerii lui. In
afara de aceasta, se mai tine cont de prezumtia nevinovatiei prevazuta de articolul 8 al Codul de
Procedura Penala si de faptul ca sanctiunea articolului 327 al.2 al CP prevede in calitate de pedeapsa si
amenda."
La 19 noiembrie 2004 reclamantul a fost din nou arestat fiind banuit de comiterea infractiunii de exces de
putere in exercitarea functiei sale publice, contrar prevederilor articolului 328 al.1 din Codul Penal, in
legatura cu achizitionarea ambulantelor la care s-a facut referire in paragraful 7 citat supra. Motivul
invocat pentru dispunerea arestului sau era ca "martorii oculari pot dovedi ca aceasta persoana a comis o
crima".
La 22 noiembrie 2004 Presedintele Judecatoriei Buiucani a emis un mandat de arestare pentru 10 zile.
Motivele invocate de instanta de judecata pentru eliberarea mandatului au fost urmatoarele:
"aReclamantuli este banuit de comiterea unei infractiuni grave, pentru care legea prevede pedeapsa
privatiunea de libertate pe un termen ce depaseste doi ani, probele prezentate instantei de judecata au fost
obtinute pe cale legitima, astfel, izolarea banuitului de societate este necesara, dinsul poate sa se ascunda
de organele de urmarire penala sau de instanta, sa impiedice stabilirea adevarului pe procesul penal ori sa
savirseasca alte infractiuni."
Reclamantul a prezentat argumente impotriva necesitatii aplicarii masurii preventive de arest, referindu-se
in special la starea subreda a sanatatii sale. Acesta s-a referit la fapte concrete, precum ca de la primul sau
arest niciodata nu s-a eschivat de la urmarirea penala si s-a prezentat la organele de drept la orice citare a
sa. Comportamentul sau in perioada urmarii penale a fost intotdeauna ireprosabil. El avea familie,
proprietate pe teritoriul Moldovei si nu in afara tarii, iar citeva ziare erau gata sa garanteze pentru
eliberarea lui in conformitate cu prevederile Codului de Procedura Penala. Reclamantul era dispus sa
depuna pasaportul sau drept garantie de neparasire a tarii.
La 25 noiembrie 2004 Curtea de Apel Chisinau a mentinut decizia Judecatoriei Buiucani din 22
noiembrie 2004. Instanta de judecata nu a prezentat alte motive la emiterea deciziei sale, limitindu-se la
mentinerea legitimitatii incheierii instantei de judecata inferioare.
La 26 noiembrie 2004 presedintele Judecatoriei Buiucani a dispus prelungirea arestului preventiv al
reclamantului pe un termen de 30 de zile pina la 29 decembrie 2004. Instanta de judecata a motivat ca
detentia era necesara deoarece:
"areclamantuli este invinuit de comiterea unei infractiuni grave, exista riscul exercitarii din partea lui a
presiunii asupra martorilor, pericolul disparitiei invinuitului de organele de drept si persista necesitatea
izolarii lui de societate".
La 2 decembrie 2004 Curtea de Apel Chisinau a respins cererea de recurs a reclamantului fara a se baza
pe careva argumente noi.
La 14 decembrie 2004 Presedintele Judecatoriei Buiucani a respins cererea de habeas corpus depusa de
catre reclamant, statuind urmatoarele:
"potrivit dosarului penal, areclamantuli se invinuieste in comiterea unei infractiuni mai putin grave,
pentru care legea prevede pedeapsa privatiunea de libertate pe un termen ce depaseste doi ani".
La 20 decembrie 2004 Curtea de Apel Chisinau a respins cererea de recurs a reclamantului impotriva
incheierii din 14 decembrie 2004.
De asemenea, la 20 decembrie 2004, ofiterul de urmarire penala G.G, care l-a arestat pe reclamant si care
era responsabil de urmarirea penala in cauza initiata la 10 septembrie 2004, a facut o declaratie in timpul
unei conferinte de presa. El a afirmat cu certitudine ca dosarul intentat impotriva dlui Urecheanu si altor
invinuiti in "cazul ambulantelor" a fost fabricat din motive politice in vederea inlaturarii oponentilor
politici. Conform celor relatate de catre G.G., dosarul nu continea nimic esential ce ar fi permis initierea
procedurii de urmarire penala sau arestarea reclamantului.
La 21 decembrie 2004 urmarirea penala s-a terminat si dosarul penal a fost trimis Judecatoriei Centru.
Dupa aceea, potrivit legislatiei nationale nu era necesara prelungirea detentiei provizorii, iar reclamantul a
ramas in arest in asteptarea unei hotariri definitive favorabile acestuia sau a unei incheieri a instantei de
judecata ce ar dispune incetarea detentiei sale.
La 13 ianuarie 2005 in timpul primei sedinte de judecata asupra fondului cauzei penale, reclamantul a
inaintat o alta cerere de habeas corpus si a exprimat disponibilitatea sa de a prezenta garantii ulterioare de
neeschivare de la judecata. Acesta si-a motivat cererea, inter alia, pe starea subreda a sanatatii sale si pe
declaratiile facute de catre ofiterul de urmarire penala G.G. din 20 decembrie 2004. La cererea
procurorului, instanta a aminat sedinta de judecata pina la 20 ianuarie 2005, pentru a decide asupra
conexarii dosarului reclamantului cu alte dosare ale altor inculpati.
La 20 ianuarie 2005 instanta de judecata a acceptat cererea procurorului de a conexa cauza reclamantului
cu alte trei cauze penale intentate in privinta unor persoane care au activat la Primaria municipiului
Chisinau. Ca raspuns la cererea de habeas corpus a reclamantului, instanta de judecata a decis ca instanta
de judecata ce va examina cauzele conexate se va pronunta asupra necesitatii prelungirii detentiei. Acesta
s-a plins de omisiunea instantei de judecata de a raspunde prompt la cererea sa.
La 27 ianuarie 2005 sedinta de judecata a fost aminata.
La 2 februarie 2005 instanta de judecata a respins printr-o incheiere definitiva, cererea reclamantului de
habeas corpus, constatind ca:
"areclamantului i-a fost aplicat arestul preventivi din motivul ca este banuit in comiterea unei infractiuni
grave, poate sa se ascunda de la organele de ocrotire a normelor de drept, sa impiedice la stabilirea
adevarului in procesul penal dat. La moment circumstantele care au servit baza pentru eliberarea
mandatului de arest si-a pastrat puterea".
La 16 februarie 2005 Judecatoria Centru a respins o alta cerere de habeas corpus inaintata de reclamant,
sustinind ca "motivele, care au servit ca temei pentru aplicarea masurii de reprimare - arest, si-au pastrat
puterea sa."
B. Asistenta medicala acordata reclamantului in perioada de detentie
Reclamantul suferea de "osteoartrita cervicala progresiva1 (mielopatie) cu deplasarea vertebrelor C5-C6-
C7 insotite de dureri acute" si care era nevoit sa poarte in permanenta un dispozitiv ce-i imobiliza gitul,
pentru a minimaliza riscul unor traumatisme fatale ale coloanei vertebrale. El, de asemenea, suferea de
guta si de hipertensiune arteriala de gradul II cu un risc sporit a unor complicatii cardio-vasculare, toate
acestea fiind confirmate prin certificate medicale.
Plingerea acestuia cu privire la lipsa unei asistente medicale suficiente se refera la perioada detentiei sale
in izolatorul CCCEC intre 12 noiembrie 2004 si 18 ianuarie 2005.
Intre 12 si 29 noiembrie 2004 (intre 19 si 29 noiembrie potrivit Guvernului) reclamantul s-a aflat in greva
foamei. La 19 noiembrie 2004 (ziua celui de-al doilea arest al sau) el a fost consultat de medicul A.E, care
a inregistrat plingerile reclamantului referitoare la dureri in spate si i-a stabilit diagnoza hipertensiune
arteriala Ahipertensiune arteriala esentiala), administrindu-i medicamente pentru a-i scadea tensiunea
arteriala.
Potrivit reclamantului, atit medicului sau de familie, medicul G., cit si oricarui alt medic nu li s-a permis
sa-l examineze in timpul detentiei, decit dupa ce cererea sa i-a fost comunicata Guvernului. Reclamantul a
prezentat copiile a doua cereri inaintate de catre medicul sau de familie la 22 si 29 noiembrie 2004, prin
care acesta solicita permisiunea examinarii reclamantului sau ca cel din urma sa fie examinat de catre un
alt medic calificat. Nici una dintre cereri nu a fost admisa si nici chiar confirmata.
Potrivit Guvernului, reclamantul nu a inaintat personal nici o cerere de a fi examinat de catre medicul G.
pe parcursul detentiei sale.
La 29 noiembrie 2004 reclamantul a lesinat in timpul sedintei de judecata si a fost internat de urgenta intr-
un spital pentru detinuti, unde a primit tratament pina la 20 decembrie 2004.
Potrivit reclamantului, el nu a fost examinat de nici un neurolog in timpul aflarii in spital. In cartela
medicala personala sunt mentionate numeroase plingeri de acuze in regiunea cervicala a spinarii si de
amortirea falangelor si bratelor (la 2, 7, 13 si 15 decembrie 2004). Abia la 15 decembrie 2004 acesta a
fost examinat de catre un neurolog, care a constatat urmatoarele: "se recomanda examinarea de catre un
neurochirurg in vederea stabilirii tratamentului adecvat". O asemenea examinare ulterior nu a avut loc.
La 20 decembrie 2004 reclamantul a fost externat din spital si plasat din nou in izolator. In conformitate
cu certificatul medical eliberat la externare, acesta era "in stare satisfacatoare, recomandindu-i-se
supravegherea de catre un internist si de un neurolog, verificarea tensiunii arteriale si administrarea
pastilelor...".
La 20 decembrie 2004 procurorul a acceptat cererea sotiei reclamantului, privind examinarea acestuia de
un neurolog in izolator. Cu toate acestea, medicul nu a avut acces la reclamant, deoarece administratia
CCCEC nu i-a permis .
Potrivit reclamantului, izolatorul nu dispunea de personal medical.
Potrivit Guvernului in izolator activa medicul R.V., specializat in medicina Generala, care i-a acordat
sistematic asistenta medicala reclamantului pe parcursul perioadei detentiei sale. In caz de urgenta
detinutii puteau fi transportati la un spital din apropiere.
Potrivit reclamantului, datorita lipsei asistentei medicale, acesta a fost constrins de a se folosi de
posibilitatea de a i se masura tensiunea arteriala prin gratiile custii in care el a fost tinut pe parcursul
sedintei de judecata.
Guvernul nu a contestat acest fapt, insa a sustinut ca medicul din izolator i-a acordat reclamantului
asistenta medicala la fiecare solicitare a acestuia.
Potrivit Registrului medical din izolator, prezentat de Guvern, pe parcursul perioadei la care se refera
plingerea reclamantului, acesta a fost examinat doar la 19 noiembrie 2004. Urmatoarea inregistrare a
examinarii reclamantului dateaza cu 19 ianuarie 2005. Numele medicului R.V. este mentionat pentru
prima data, in toate documentele prezentate de Guvern, la 11 februarie 2005.
Sotia reclamantului a intreprins numeroase tentative fara succes (la 16, 17, 20, 22, 26, 27 noiembrie 2004,
precum si la 20 si 21 decembrie 2004) pentru a obtine permisiunea verificarii starii sanatatii acestuia,
precum si transmiterii obiectelor necesare. Atit reclamantul, cit si sotia acestuia au cerut sa fie transmis un
tonometru pentru masurarea tensiunii arteriale, precum si sa fie obtinute indicatiile medicului G. privind
modul de folosire a acestuia. In cele din urma, sotiei i s-a permis transmiterea obiectelor necesare
reclamantului.
C. Rapoartele medicale intocmite dupa 18 ianuarie 2005
La 19 ianuarie 2005 Judecatoria Centru a acceptat cererea reclamantului ca sa fie examinat de un medic.
In aceeasi zi, acesta a fost examinat de seful sectiei terapie al spitalului Pruncul, care a notat in Registrul
medical (a se vedea paragraful 38 supra) ca reclamantul nu se plinge de sanatatea sa.
Medicul G., care l-a examinat pe reclamant la 26 ianuarie 2005, a constatat ca starea sanatatii acestuia s-a
inrautatit considerabil datorita imbinarii a trei maladii (a se vedea paragraful 25 supra). In eventualitatea
lipsei tratamentului medical, reclamantul era supus unor riscuri serioase pentru viata si sanatatea sa.
Esuarea monitorizarii si reactionarii permanente si corecte la schimbarile tensiunii arteriale ale acestuia, a
nivelului acidului uric si a altor indici, putea avea urmari serioase, inclusiv infarctul miocardic, accese
cerebrale-vasculare si chiar decesul spontan.
La 25 ianuarie 2005 profesorului Z., seful catedrei neurochirurgie a spitalului "Nicolae Testimiteanu", i-a
fost permis vizitarea reclamantui aflat in detentie. Reclamantul se plingea de dureri si de amortirea
miinilor, de dureri de cap si de lipsa unei supravegheri permanente din partea unui specialist. In raportul
sau, profesorul Z., s-a referit doar la osteoartrita cervicala a reclamantului, fara a recomanda spitalizarea.
Acesta a recomandat tratamentul cu medicamente simptomatice, limitarea miscarilor fizice si purtarea
permanenta a dispozitivului pentru fixarea gitului. Nefiind depistat riscul major al osteoartritei asupra
vietii pacientului, s-a facut referire la persistenta riscului de inrautatire a starii sistemului nervos.
Profesorul Z. a considerat ca in cazul agravarii starii sanatatii reclamantului, acesta va necesita tratament
neurochirurgical intr-o clinica specializata.
Alti doi medici, medicul S.G. si medicul M.G., care au examinat cartelele medicale ale reclamantului in
luna ianuarie 2005, referindu-se la osteoartrita cervicala a reclamantului, au mentionat ca aceasta maladie
poate cu desavirsire duce la pierderea permanenta a locomotiei si la efecte negative pentru sistemul
cardio-vascular. Medicul S.G. a recomandat tratament medicamentos, gimnastica curativa si consultarea
neurochirurgului pentru aprecierea oportunitatii interventiei micro-neurochirurgicale. De asemenea, el a
recomandat purtarea unui dispozitiv de imobilizare a gitului. Medicul M.G. a sustinut ca a existat un risc
serios pentru sanatatea reclamantului in legatura cu osteoartrita sa, incluzind tetrapareza2. Acesta a
recomandat spitalizarea.
O comisie medicala de stat, creata dupa comunicarea spetei Guvernului, a constatat ca osteoartrita
cervicala prezinta un risc pentru sanatatea reclamantului si ca a existat posibilitatea unei eventuale
intensificari a durerii suferite de acesta. Pacientul necesita "un regim de supraveghere si tratament
medical adecvat in conditii de ambulator (domiciliu, serviciu, penitenciar)". In scrisoarea adresata
Agentului Guvernamental la 9 februarie 2005, Ministerul Sanatatii a declarat ca tensiunea arteriala inalta
si guta necesita "un regim psihoemotional corespunzator si un tratament medical potrivit prescrierilor
medicilor".
D. Alte chestiuni referitoare la detentia reclamantului
Potrivit reclamantului, cu exceptia unei singure ocazii, el intotdeauna a fost adus in instanta de judecata in
catuse si plasat intr-o cusca de metal pe parcursul sedintei de judecata. Guvernul nu a contestat acest fapt.
Potrivit reclamantului celula in care a fost detinut in izolator era suprapopulata, fiindca avea o suprafata
de 11 m2 prevazuta pentru 4 persoane si era prea cald.
Potrivit Guvernului, reclamantul a fost detinut doar cu o singura persoana in celula, iar temperatura si alte
conditii au fost in limitele acceptabile. In sustinerea prezentarilor sale, Guvernul a transmis Curtii o copie
a raportului din 11 februarie 2005, intocmit de catre o inspectie sanitaro-epidemiologica, cu fotografii si
imagini video a celulei reclamantului.
E. Pretinsa interceptare a convorbirilor dintre reclamant si avocatul sau
Camera intrevederilor dintre avocati si detinuti in izolator, pentru a-i separa pe acestia, avea un paravan
de sticla cu gauri, care doar partial coincideau si erau acoperite cu o plasa. Potrivit reclamantului, ei
trebuiau sa strige pentru a se auzi unul pe celalalt si nu puteau face schimb de documente pentru a le
semna.
Guvernul nu a contestat existenta paravanului de sticla si a transmis Curtii o caseta video cu imaginile
acestuia.
La 15 februarie 2005 reclamantul a solicitat Judecatoriei Centru sa ordone administratiei izolatorului
CCCEC sa-i acorde o camera pentru intilniri confidentiale cu avocatul sau. La 16 februarie 2005 instanta
de judecata a respins demersul pe motiv ca potrivit administratiei izolatorului CCCEC, in camera pentru
intrevederi nu erau instalate careva dispozitive pentru ascultare, iar existenta paravanului de sticla era
necesara pentru securitatea detinutilor si avocatilor.
Prejudiciu moral
Reclamantul a pretins suma de 55 000 EURO pentru prejudiciul moral suferit in urma incalcarii
drepturilor sale garantate de Conventie: 20 000 EURO pentru incalcarea articolului 3, 30 000 EURO
pentru incalcarea articolului 5 si 5 000 EURO pentru incalcarea articolului 8 din Conventie. Reclamantul
a citat jurisprudenta Curtii in vederea dovedirii faptului ca sume comparabile cu acestea au fost acordate
pentru incalcarile articolelor respective.
Guvernul a contestat suma pretinsa de reclamant, sustinind ca aceasta este excesiva prin prisma
jurisprudentei Curtii. Acesta a sustinut ca jurisprudenta citata de reclamant in privinta incalcarilor
articolului 3 s-au aplicat situatilor care nu aveau nimic comun cu cauza acestuia in contextul naturii si
seriozitatii incalcarilor invocate, efectelor produse asupra reclamantului si atitudinii autoritatilor statului.
Autoritatile au intreprins toate masurile pentru a ameliora starea sanatatii reclamantului si tratamentul
acestuia nu a atins minimul prevazut de articolul 3 din Conventie. Orice constatare a incalcarii articolului
5 din Conventie constituie in sine o satisfactie echitabila suficienta; din moment ce nu a existat nici o
proba in favoarea eliberarii reclamantului, nu a avut loc o incalcare. Orice constatare a unei incalcari a
articolului 8 din Conventie va avea un efect similar, in special in legatura cu retragerea de reclamant a
unui capat de acuzare potrivit acestui articol si a omisiunii acestuia de a prezenta careva detalii sau de a
cita jurisprudenta Curtii in acest sens.
Curtea considera ca reclamantului i s-a cauzat un anumit stres si frustrare, in special, prin neglijenta
vadita a necesitatilor sale medicale din partea autoritatilor, precum si prin motivele insuficiente invocate
la dispunerea detentiei sale. Curtea acorda reclamantului suma totala de 4000 EURO pentru prejudiciu
moral.
Costuri si cheltuieli
In continuare, reclamantul a pretins suma de 7808 EURO cu titlu de costuri si cheltuieli. Acesta a
prezentat un contract de reprezentare legala incheiat cu avocatul sau, potrivit caruia cel din urma urmeaza
sa fie platit, "cu o taxa de 60-100 EURO pe ora, conform unei scheme de ore efectiv lucrate".
De asemenea, acesta a anexat o lista a orelor lucrate pentru pregatirea cauzei (atingind 69 de ore), inclusiv
si taxa pe ora pentru fiecare tip de serviciu. Reclamantul a invocat ca avocatul sau are o experienta vasta
in domeniul drepturilor omului, cistigind cauze extrem de complexe in fata Curtii precum ar fi Ilascu si
altii c. Moldavei si Rusiei aGCi, nr.48787/99, CEDO 2004 - ...). De asemenea, acesta a inclus cheltuielile
postale de expediere rapida.
Guvernul a considerat aceste pretentii ca fiind nejustificate. Acesta a sustinut ca reprezentantul
reclamantului nu a prezentat vreo explicatie detailata privind natura serviciilor prestate clientului sau sau
costul acestor servicii. In timp ce motiva ca prezenta cauza "ridica chestiuni complexe de fapt si de drept",
acestia au pus la dubiu necesitatea revederii jurisprudentei Curtii in decursul a 15 ore si a numarului de
ore petrecute la elaborarea observatiilor reclamantului. Totodata, Guvernul a demonstrat ca costul pentru
expedierea documentelor prin posta rapida este mai mic decit a cerut reclamantul pentru aceasta, precum
si faptul retragerii cererii acestuia de luare a masurilor provizorii, care era inclus in orele de lucru invocate
fara relevanta. Guvernul a solicitat Curtii respingerea cererii reclamantului privind rambursarea costurilor
si cheltuielilor, precum s-a procedat intr-un numar de cazuri anterioare.
Curtea reaminteste ca in ceea ce priveste rambursarea costurilor si cheltuielilor potrivit articolului 41
trebuie sa se stabileasca ca acestea au fost reale si necesare si au avut un cuantum rezonabil (Croitorii c.
Moldovei, nr.18882/02, 35, 20 iulie 2004). Potrivit Regulei 60 2 din Regulamentul Curtii, este necesara
prezentarea unei liste detaliate a tuturor cheltuielelor invocate, omiterea careia poate avea drept efect
respingerea revendicarilor in intregime sau in parte de Curte.
In prezenta cauza, tinind cont de faptul ca s-a facut referinta la lista detaliata a cheltuielelor prezentata de
reclamant, la numarul si complexitatea capetelor de acuzare invocate, precum si la constatarea
neincalcarii in privinta a doua alegatii, Curtea acorda reclamantului suma de 3000 EURO cu titlu de
costuri si cheltuieli.
Penalitati
Curtea considera oportun ca penalitatea sa fie calculata in baza ratei minime a dobinzii a Bancii Centrale
Europene, la care sa se adune trei procente.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA IN UNANIMITATE
1. Respinge obiectiile preliminare ale Guvernului;
2. Sustine ca a existat o incalcare a articolului 3 din Conventie;
3. Sustine ca a existat o incalcare a articolului 5 3 din Conventie, in privinta motivelor insuficiente
pentru detentie;
4. Sustine ca nu a existat o incalcare a articolului 5 3 din Conventie, in privinta deciziilor pronuntate de
judecatori competenti de a dispune eliberarea reclamantului in cursul procedurii;
5. Sustine ca a avut loc incalcarea articolului 5 4 din Conventie, in privinta duratei examinarii cererii de
habeas corpus a reclamantului;
6. Sustine ca nu a avut loc incalcarea articolului 8 din Conventie, in privinta lipsei confidentialitatii
comunicarii dintre avocat si client;
7. Sustine:
(a) ca Statul pirit trebuie sa achite reclamantului in decurs de trei luni de la data la care hotararea va
deveni definitiva in conformitate cu prevederile articolului 44 2 din Conventie, 4 000 EURO (patru mii
de euro) in calitate de prejudiciu moral si 3 000 EURO (trei mii euro) in calitate de costuri si cheltuieli,
care urmeaza sa fie achitate in valuta nationala a statului pitit la rata de schimb aplicabila la data
executarii hotaririi, plus orice taxa care trebuie incasata;
(b) ca din momentul expirarii celor trei luni sus mentionate pana la data executarii trebuie achitata o rata
simpla a dobanzii la sumele de mai sus egala cu rata limita de imprumut a Bancii Centrale Europene
pentru perioada de intirziere plus trei procente;
8. Respinge restul pretentiilor reclamantului de satisfactie echitabila.

I N C H E I E R E
In procesul de cercetare a temei Apararea drepturilor omului in justitie putem afirma ca problemele
referitoare la asigurarea si apararea drepturilor omului in diferite tari ale lumii sint aceleasi, doar ca
modalitatile de abordare a lor sint diferite. La ora actuala, democratia in tara noastra este inca fragila
datorita lipsei unor norme care sa asigure drepturile politice, sociale, economice si culturale.
Este necesara o colaborare ampla a tuturor organizatiilor implicate in procesul de democratizare a
societatii si de asigurare a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Aceasta colaborare ar
facilita traversarea cailor anevoioase ale tranzitiei.
In acest sens, un rol aparte le revine organizatiilor neguvernamentale, care tind sa tina sub control strict
activitatile functionarilor publici, contribuie la promovarea . unor norme morale si legislative corecte. De
mentionat, insa, ca structurile existente au, din pacate, o activitate mai mult declarativa si neeficienta, iar
obiectivele propuse de unele organizatii nu intotdeauna corespund idealurilor societatii.
In opinia unor specialisti, in plan global, la moment, exista citeva mari pericole in masura sa afecteze grav
opera de afirmare si asigurare a drepturilor si libertatilor omului. Unul din ele ar fi asa-numitul pericol al
blazarii. El planeaza mai ales asupra tarilor cu o democratie deja consolidata si unde, in virtutea acestui
fapt, atit guvernele, cit si societatea civila, subestimeaza importanta implicarii active si consecvente in
procesul de protectie si promovare a drepturilor cetatenesti. Si mai dezastruos poate fi pericolul
optimismului inregistrat in tarile care au purces relativ nu demult pe calea democratiei, el manifestindu-se
mai cu seama in inertie, in falsa speranta ca lucrurile merg bine de la sine, fiind generat de declaratiile
puterii si lipsa la cetateni a cunostintelor suficiente in domeniul drepturilor omului.
Avind experienta Republicii Moldova, exista si asa-numitul pericol al modei . Acesta, intrunind si
pericolul optimismului, le paste pe tarile cu o democratie fragila si care, pentru a fi in rind cu lumea, se
conformeaza juridic standardelor universale de drepturi ale omului (prin ratificarea de catre putere a
diverselor conventii si pacte internationale sau regionale), dar care practic minimizeaza garantarea
drepturilor si libertatilor cetatenesti. O atare situatie poate conduce la incalcari in masa ale principiilor
democratice general acceptate, urmate de explozii sociale imprevizibile, iata de ce, in acest context,
devine imperioasa necesitatea consolidarii unei institutii nationale cu adevarat independente, care sa poata
intra de fiecare data in conflict cu statul, cind situatia o cere, pentru a proteja interesele legitime ale
individului. Ar putea contribui la perfectionarea legislatiei nationale si a mecanismului de garantare a
drepturilor omului institutiei avocatului parlamentar ca garant national privind asigurarea protectiei
drepturilor si libertatilor cetatenesti.
Institutiei avocatului parlamentar nu este un organ care sa se substituie altora, ci, alaturi de alte autoritati
publice, in special de cele cu caracter executiv, sprijina respectarea drepturilor si libertatilor cetatenilor,
fiind astfel un protector al tuturor.
Institutia avocatului parlamentar este democratica, independenta, a carei implementare cere timp, cadru
democratic, cultura, in special politico-juridica, solicitudine si autoritati dispuse a coopera si inlatura din
activitatea lor orice greseli sau abuzuri la adresa drepturilor si libertatilor cetatenilor.
Functionarea acestei institutii duce la inlaturarea unor practici si mentalitati de natura totalitara prin
cultivarea unor relatii de colaborare, sprijin si incredere reciproca intre autoritatile publice, in special
intre administratie si cetateni.
Cele mai importante si mai eficiente mijloace actuale pentru asigurarea protectiei si apararii drepturilor
omului il constituie justitia. Aceasta, prin definitie, trebuie sa garanteze drepturile cetatenilor impotriva
oricaror abuzuri, sanctionand pe cei vinovati de incalcarea legii si restabilind drepturile ce au fost
incalcate.
Daca autoritatea legiuitoare nesocoteste normele constitutionale sau le incalca pentru cetateni exista
posibilitatea controlului constitutionalitatii legii de catre Curtea Constitutionala sau de aparare a
drepturilor sale prin intermediul sistemului judecatoresc. Acest control este considerat a fi exterior si de
aceea garanteaza obiectivitatea, avind la baza independenta si inamovibilitatea judecatorilor si, prin
urmare, fiind pe deplin autoritar. Respectivul control este rafinat si mai formalist avind ca scop in orice
situatie numai stabilirea dreptatii. Chiar daca organele de jurisdictie, solutionind litigiile juridice dintre
cetateni (precum si dintre cetateni si persoane juridice, dintre cetateni si organe ale puterii etc.), incalca
sau nu respecta drepturile fundamentale ale omului, pronuntind hotariri ilegale sau neintemeiate,
procedura de judecata stabileste mijloacele prin care pot fi inlaturate astfel de incalcari, instituind
posibilitatea exercitarii cailor ordinare sau extraordinare de atac al hotaririlor judecatoresti.
Se intelege prin cai de atac toate caile oferite de lege partilor si tertilor in vederea obtinerii unei noi
hotarari intr-un litigiu asupra caruia exista deja decizia unei instante. Caile de atac sunt o institutie creata
tocmai in scopul prevenirii si lichidarii erorilor in sfera de realizare a justitiei. Ele sunt mijloacele
procesuale care permit un nou examen al procesului in care s-a pronuntat una sau chiar mai multe hotarari
judecatoresti, in vederea desfiintarii, totale sau partiale, a acestora atunci cand sunt gresite, in fapt sau in
drept. Finalitatea si totodata, ratiunea cailor de atac sunt realizate in conditiile cele mai bune ale justitiei si
asigura aplicarea uniforma a legii de catre toate instantele judecatoresti. Ele apar ca niste remedii
procedurale contra eventualelor greseli comise din cauza partilor sau judecatorilor, in impartirea dreptatii.
Caile de atac implica deci o prezumtie de greseala pentru judecata atacata si o prezumtie de o eventuala
indreptare in privinta judecatii ce va urma.
Pentru subiectii procesului - instanta, parti, procuror, luati in ansamblu, existenta cailor de atac ofera
posibilitatea de a se indeparta greselile cuprinse intr-o hotarare, greseli datorate, fie partilor, care prin
denaturarile si reticentele lor, nu au informat corect pe judecatori ori nu s-au aparat complet, fie chiar
judecatorilor care nu si-au exercitat rolul activ, nu au apreciat corect situatia de fapt ori au aplicat sau
interpretat in mod gresit legea. Asa fiind, caile de atac constituie o pavaza puternica a legalitatii si
impotriva arbitrajului judecatoresc.
Datorita importantei pe care o prezinta pentru infaptuirea justitiei, folosirea cailor de atac prevazute de
lege, beneficiaza de o reglementare constitutionala. Astfel, art. 119 din Constitutia Republicii Moldova
prevede, cu titlu de principiu, ca impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si organele de stat
competente pot exercita caile de atac, in conditiile legii".
In concluzie putem constata urmatoarele: Constitutia Republicii Moldova face o sinteza relativ completa
si armonios articulata a gamei drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Articolele
constitutionale consacrate drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului cuprind, intr-adevar, ceea
ce este mai semnificativ in conceptia moderna privind drepturile omului. Nu exista nici un document
international recunoscut de statele dezvoltate ale lumii care sa nu aiba reflectare in Constitutia Republicii
Moldova.

Bibliografie
1. Macovei Monica, Libertatea si siguranta persoanelor, 2003.
2. Micu Doina, Garantarea drepturilor omului in practica Curtii Europene a Drepturilor Omului, Bucuresti
1998.
3. Morosan Ion, Garantii juridice privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului, Chisinau 2002.
4. Munzberg Olav, Drept international si minoritatile etnice. Evolutia dreptului omului, Bucuresti 1998.
5. Popa Vasile, Care sint si cum se pot apara drepturile omului, Timisoara 1994.
6. Potinga Alexei, Asigurarea drepturilor omului in lume, Chisinau 2003.
7. Potinga Alexei, Asigurarea drepturilor omului in lumea contemporana (analiza comparata ), Chisinau
2003.
8. Ciobanu Aristide, Societatea civila si drepturile omului, Chisinau 1997.
9. Conventia Europeana pentru apararea Drepturilor Omului, Chisinau 2000.
10. Conventia Europeana pentru apararea Drepturilor Omului protocol aditional, Chisinau 2002.
11. Dianu Tiberiu, Protectia penala internationala a drepturilor omului, Bucuresti 1996.
12. Drepturile in viata de fiecare zi: impactul activitatii Consiliul Europei in domeniul drepturilor omului,
1993.
13. Ionel Closca, Ion Suceava, Tratat de drepturile omului, Bucuresti, 1995.
14. Irina Moroianu Zlatescu, Protectia juridica a drepturilor omului, Bucuresti, 1996.
15. Ioan Demeter, Declaratia drepturilor omului. Schita istorica, Bucuresti 1997.
16. Ion Dogaru, Dan Claudiu Danisor, Drepturile omului si libertatile publice, Chisinau, 1998.
17. Aristide Cioaba, Lorena Pavalan, Rozmari Pogoceanu, Societatea civila si drepturile omului. Editura
Institutului de Teorie Sociala, Bucuresti, 1997.
18. Aristotel, Politica. Bucuresti, 1976.
19. Duculescu Victor, Protectia juridica a drepturilor omului, Bucuresti 1994.
20. Duculescu Victor, Protectia juridica a drepturilor omului, Bucuresti 1998.
21. Freeden Michel, Drepturile, Bucuresti 1998.
22. Constitutia Republicii Moldova, adoptata la 29.07.1994, intrata in vigoare la 27.08.1994.
23. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatii parlamentari nr.1349-XII, adoptata la 17.10.1997,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr. 82-83.
24. Hotarirea Republicii Moldova cu privire la aprobarea Regulamentului privind Centrul pentru
Drepturile Omului, a structurii, statutului de functii si modului de finantare a acestuia nr. 1484 din
05.02.1998, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr. 36-37
25. Levin Leah, Drepturile omului: Intrebari si raspunsuri, Chisinau 1998.
26. Cojuhari Alexandru, Problemele eficientei justitiei, Dreptul 2002, nr. 12
27. Ioan Santai, Competenta instantelor judecatoresti referitoare la incalcarea legii in activitatea
autoritatilor administratiei publice, in Dreptul, 1995, nr. 1.
28. Dorogan Ion, Drepturile omului si libertatile publice, Chisinau 1998.
29. Elena Arama, Cadrul legislativ si protectia eficienta a drepturilor omului, in Buletinul Asociatiei
Tinerilor Juristi, nr. 3, Chisinau, 1997.
30. Madalina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuta, Curti internationale de justitie, Bucuresti
2000.
31. Morosan Ion, Reglementarea juridica a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, Chisinau
2003.
32. Raportul privind respectarea drepturilor omului in Republica Moldova in anul 2004, CpDOM,
Chisinau 2004.
33. Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, CpDOM, Chisinau 2000.
34. Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, CpDOM, Chisinau 2004.
35. Accesul liber la justitie, CpDOM, Chisinau 2003.
36. Victor Dan Zlatescu, Irina Moroianu Zlatescu, ,Drepturile omului in actiune, Bucuresti 1994.
37. Marin Voicu, Prefata la ,,Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului -; prima editie in limba
romana, Bucuresti 1997.
38. Politia si societatea civila. Comitetul Helsinki pentru drepturile omului in Moldova, Chisinau 2001.
39. Centru de protectie a drepturilor fundamentale ale omului, Drepturile si Libertatile omului in
Republica Moldova, Raport national 1999, Chisinau 2000.
40. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecatorului nr. 544-XII, adoptata la 20.07.95,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. -; 1995. -; 59-60.
41. Legea Republicii Moldova privind organizarea judecatoreasca nr. 514-XII, adoptata la 06.07.95,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. -; 1995. -; 58.
42. Legea Republicii Moldova cu privire la colegiul disciplinar si raspunderea disciplinara a judecatorului.
-;nr. 950 din 19.07.1996, Monitorul Oficial al Republicii Moldova. -; 1996. -; nr.61-62.
43. Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. -; 2000. -; nr.57-58.
44. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Suprema de Justitie. -;nr. 789-XIII din 26.03.1996,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. -; 1996. -; nr. 32-33.
45. Drepturile omului, principalele instrumente cu caracter universal, Chisinau 1998.
46. Arina Kaijdan, Organizatii Internationale Europene, Chisinau 2001.
47. Vidan Ioan, Drepturile omului in reglementari internationale, Bucuresti 1999.
48. Calancea Leonid, Drepturile omului -; o piatra unghilara pentru o noua Europa in drepturile omului in
Republica Moldova, Chisinau 1998.
49. Protectia juridica a drepturilor omului, mijloace interne si internationale, Bucuresti 1998.
50. Centru de informare asupra drepturilor omului, Drepturile omului in viata de fiecare zi. Impactul
activitatii Consiliului Europei in domeniul drepturilor omului, Editura Consiliul Europei, Tiparit in
Republica Moldova.
51. Garantarea drepturilor omului in practica Curtii Europene a Drepturilor Omului, Bucuresti 1998.
52. Grama D. C., Tendintele evolutiei doctrinilor juridice in Moldova, Bucuresti 2000.
53. Cojocaru Gheorghe, Politica externa a Republicii Moldova, Chisinau 1999.
54. M. Iuga, Caile legale de atac in procesul penal, Chisinau 2000.
55. Hotarirea Plenului Curtii Supreme de Justitie a R. Moldova cu privire la examinarea cauzelor civile
in ordine de apel" din 26.12 2000. nr.28.
56. Hotarirea Plenului Curtii Supreme de Justitie a Republica Moldova cu privire la practica de examinare
a cauzelor in ordine de recurs din 26 decembrie 2000.
57. Liviu-Narcis Pirvu, Elementele de procedura civila si contencios administrativ, Bucuresti 2003.