Finante Publice

Prof. dr.
GEORGETA DRAGOMIR
I
CURS
D
GALAŢI
2005
CUPRINS
INTRODUCERE
PARTEA I. – LOCUL FINANŢELOR PUBLICE ÎN ECONOMIE
CAPITOLUL I.
FINANŢELE, ÎN CONŢINUT ŞI DOCTRINE
1.1. Finanţele – concepte, repere istorice şi perspective

1.2. Teorie financiară
1.3. Finanţele – categorie economică
1.4. Elemente comparative şi definitorii
1.5. Finanţele, ca ştiinţă şi disciplină de studiu
CAPITOLUL II.
FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR PUBLICE
2.1. Funcţia de repartiţie

2.1.1. Constituirea fondurilor
2.1.2. Dirijarea fondurilor băneşti
2.2. Funcţia de control a finanţelor publice
2.2.1. Conţinut şi forme de control
2.2.2 Principalele instituţii cu atribuţii de control
2.3. Rolul finanţelor publice
CAPITOLUL III.
ORGANIZARE FINANCIARĂ ŞI SECTORUL PUBLIC ÎN ECONOMIE
3.1 Mecanismul financiar, ca o componentă a mecanismului

de funcţionare a economiei
3.2. Structura finanţelor României
3.3. Sistemul fondurilor de resurse financiare
3.4. Sectorul public în economia naţională
3.5. Sistemul financiar public şi de credit
3.6. Tendinţele resurselor financiare publice
3.7. Pârghiile financiare
3.8. Planificarea financiară
3.9. Reglementarea juridică a finanţelor publice
CAPITOLUL IV.
POLITICA FINANCIARĂ A STATULUI
4.1. Politica financiară şi instrumente specifice

4.2. Domenii de acţiune
PARTEA a II-a – SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
CAPITOLUL V.
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE – STRUCTURI ŞI DINAMICĂ
5.1. Conţinutul cheltuielilor publice

5.2. Tipologia cheltuielilor publice
5.3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice
CAPITOLUL VI.
CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACŢIUNI SOCIAL-CULTURALE
6.1. Caracteristici generale şi structură

6.2. Cheltuielile pentru învăţământ
6.3. Cheltuielile pentru cultură şi artă
6.4. Cheltuielile pentru sănătate
6.5. Cheltuieli cu securitatea socială
6.6. Investiţiile în resursele umane
CAPITOLUL VII
CHELTUIELI PUBLICE PENTRU OBIECTIVE ŞI ACŢIUNI ECONOMICE
7.1. Conţinutul, nivelul şi structura cheltuielilor

7.2. Cheltuielile de cercetare-dezvoltare
7.3. Eficienţa cheltuielilor publice
CAPITOLUL VIII.
CHELTUIELI PUBLICE PRIVIND ADMINISTRAŢIA DE STAT, ORDINEA
INTERNÃ ŞI APĂRAREA
8.1. Conţinutul, nivelul şi structura cheltuielilor privind serviciile publice

generale
8.2. Conţinutul, structura şi nivelul cheltuielilor pentru scopuri militare; rolul şi
locul lor în ansamblul cheltuielilor publice
PARTEA a III-a – SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

CAPITOLUL IX.
VENITURILE FISCALE – STRUCTURĂ, PRINCIPII ŞI CARACTERISTICI
9.1. Resursele financiare publice – aspecte generale

9.2. Impozitele şi rolul lor
9.3. Elementele impozitului
9.4. Impunerea şi principiile impunerii
9.5. Aşezarea impozitelor
9.6. Clasificarea impozitelor
CAPITOLUL X. IMPOZITELE DIRECTE

10.1. Conţinutul şi structura impozitelor directe
10.2. Impozitul pe venit
10.2.1. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice
10.2.2. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice
10.2.3. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
10.3. Impozitele pe avere
10.4. Dubla impunere internaţională
CAPITOLUL XI. IMPOZITELE INDIRECTE

11.1. Caracteristici şi implicaţii
11.2. Taxele de consumaţie
11.2.1. Taxa pe valoarea adăugată
11.2.2. Taxa pe valoarea adăugată în România
11.3. Monopolurile fiscale
11.4. Taxele vamale
11.5. Elemente comparative privind impozitele şi taxele
11.6. Taxele de înregistrare şi de timbru
11.7. Repercusiunea impozitelor
11.8. Evaziunea fiscală
CAPITOLUL XII. ÎMPRUMUTURILE DE STAT ŞI DATORIA PUBLICĂ

12.1. Împrumuturile de stat, în trăsături definitorii
12.2. Instrumentele împrumuturilor de stat
12.3. Tehnica împrumuturilor de stat
12.4. Operaţiunile împrumuturilor de stat
12.5. Datoria publică
12.6. Datoria externă
12.7. Trezoreria şi funcţiile ei financiare
12.8. Rolul Trezoreriei în limitarea datoriei publice
PARTEA a IV- a – BUGETUL DE STAT ŞI ECHILIBRUL FINANCIAR
CAPITOLUL XIII. BUGETUL DE STAT
13.1. Bugetul de stat – concept, structură, funcţii

13.2. Principii bugetare
13.3. Procesul bugetar
13.4. Echilibrul financiar, parte integrantă a echilibrului economic
TESTE DE EVALUARE
Bibliografie
INTRODUCERE
Disciplina are ca scop principal realizarea pregătirii studenţilor pe

problemele financiare generale şi ale finanţelor publice în special, domenii de o
mare complexitate şi utilitate practică, absolut necesare pentru înţelegerea,
aprofundarea şi gestionarea fenomenelor economice actuale.
Obiectivele disciplinei de studiu concordă cu obiectivele planurilor de
învăţământ. Structura cursului permite studentului să realizeze o pregătire
graduală, începând cu aspectele conceptuale şi de organizare financiară, în
evoluţie, continuate cu însuşirea mecanismelor şi specificului activităţii, în
planul finanţelor publice.
Lucrarea sistematizează cele mai importante cunoştinţe care asigură baza
pregătirii viitorilor specialişti în finanţe, le oferă instrumentele de lucru necesare
pentru integrarea lor în activitatea economică şi pentru soluţionarea problemelor
concrete cu care se vor confrunta ca personal de specialitate sau ca manageri.
De asemenea, formatul acestui curs permite un traseu logic şi accesibil al
pregătirii teoretice şi practice, cu posibilitatea autoevaluării, prin verificarea
cunoştinţelor şi corectarea eventualelor erori de asimilare şi înţelegere.
Conţinutul disciplinei contribuie la realizarea unei formări la nivel
superior a cursantului şi economistului în general, asigurându-i pregătirea
teoretică în sfera fenomenelor specifice finanţelor publice în economia de piaţă,
precum şi elemente de practică prin însuşirea tehnicilor de derulare a
mecanismelor financiare, care îşi pun amprenta pe activitatea fiecărei societăţi
comerciale şi instituţii, a fiecărui individ şi a unui stat în ansamblul său.
PARTEA I. – LOCUL FINANŢELOR PUBLICE ÎN ECONOMIE
CAPITOLUL I.
FINANŢELE, ÎN CONŢINUT ŞI DOCTRINE

Finanţele reprezintă un concept cu semnificaţii multiple şi controversate, dacă

pornim de la sensul de ştiinţă a gestiunii patrimoniului individual, a patrimoniului unei
întreprinderi sau a fondurilor publice, până la ansamblul de profesiuni care au ca obiect banii
şi modalităţile specifice de reprezentare, în principal valorile mobiliare.
Literatura de specialitate abordează combinaţii de genul sistem financiar-monetar sau
sistem financiar – bancar, naţional sau mondial, cu semnificaţii precizate incomplet de teorie
şi în permanentă dinamică, cauzată de mutaţiile care se produc la nivelul elementelor
componente, al mecanismelor care le conferă mişcare şi sens sau în plan global. Sistemul
financiar naţional poate fi definit ca un ansamblu specific de instituţii, reglementări şi
practici, cu scopul finanţării activităţii economice.
Originea cuvântului “finanţe”, reprodus în mod aproape similar de majoritatea
limbilor europene (ca şi alţi termeni de specialitate), nu este complet elucidatã. Numeroşi
specialişti în economie au gãsit rãdãcinile acestui cuvânt în preajma secolului al XII- lea, într-
un verb franco-picard (N-E Franţei) - “finer”- cu semnificaţia de “a da un termen unui
contract”, raportat la schimburile comerciale, origine relativ puţin probabilã dar posibil de
argumentat prin apariţia târgurilor, (în particular a celui de la Champagne) şi prin
reglementarea şi controlul lor imediat de cãtre puterea regalã. In fapt, acest verb are de
asemenea sensul de “a plãti impozitele regelui”, deci în afara sferei pieţei1.
Alţi economişti au cãutat originea cuvântului în latinã, finis - semnificã încheierea
unei operaţiuni contractuale sau termen de plată, cu diferite derivate care se regãsesc în
textele juridice de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi secolul al XIV-lea.
Romanii foloseau cuvântul “fiscus” pentru a desemna coşul în care se depuneau
dările, fiscul fiind întâlnit ulterior cu sensul de visterie, trezoreria statului, sistemul
organismelor care au ca atribuţii stabilirea, încasarea şi administrarea impozitelor şi taxelor.
În unele ipoteze, se afirmă cã originea acestui concept este localizatã spre sfârşitul sec. al XI-
lea, cu referire la impozitul pontifical, ca fiscalitate suprateritorialã şi la constituirea dreptului
canonic, ceea ce poate explica integrarea acestei expresii în formulele contractuale. Alte
studii regăsesc termenul de fiscus mult mai adânc în istorie, încă din vremea împăratului
August (63 î. H.), definind organul financiar care încasa impozitele, taxele, amenzile în
provinciile imperiale şi care aparţineau în totalitate împăratului, spre deosebire de „aerarium”
1
Jean-Marie Thiveaud- “Le risque et son prix: génése d`un concept”, Révue d`Economie Financière, 1996.
care îndeplinea acelaşi rol în provinciile senatoriale iar veniturile colectate aparţineau
poporului2.
În Franţa secolului al XV-lea se utiliza pentru prima dată cuvântul finanţe în raport cu
gospodăria publică, respectiv finanţe însemna o sumã de bani şi un venit al statului; se
foloseau expresiile hommes de finances şi financiers pentru arendaşii de impozite şi pentru
persoanele care încasau impozitele regale.
Din secolul al XV-lea până în secolul al XVII–lea, în limba germană termenul finanz
însemna o plată în bani iar prin denumirea de finanzen erau recunoscuţi cămătarii, încasatorii
de bani.
În literatura noastră de specialitate s-a acceptat originea latinã a finanţelor3, de la
verbul “finare”= a termina, a încheia un diferend, o acţiune judecãtoreascã care presupune
o platã în bani.
În orice situatie, “finanţe” semnificã o platã în bani iar pânã în secolul al XIX-lea se
raporteazã, în majoritatea cazurilor, la domeniul public, la stat, implicit la sistemul de
impozite sau la creditul public. Deşi cuvântul nu se utiliza ca atare, finanţele au existat în
fond din timpul primelor societăţi umane care s-au organizat în forme statale, prin atragerea
resurselor sub formă de tezaur de pietre şi metale preţioase din pradă de război, confiscări,
tributuri, etc. Până în secolul al XVII-lea, finanţele statului reprezentau un secret care nu
trebuia cunoscut de popor. Pentru prima dată, veniturile şi cheltuielile statului au fost făcute
publice în Anglia sub regele Carol I (1600-1649), practică abordată în Franţa abia în 1814,
sub împăratul Napoleon I.
Instituirea primelor elemente de finanţe şi a finanţelor actuale constituie rezultatul

unui proces istoric complex şi îndelungat, care a cuprins întreaga viaţă economico-socială.
Finanţele reprezintă astfel o categorie economicã cu caracter istoric. Ele au apărut pe
o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, au evoluat de la o orânduire social-economică la
alta iar modul de producţie specific fiecăreia le-a determinat conţinutul economic, funcţiile şi
rolul. Apariţia şi evoluţia finanţelor publice este inseparabil legată de existenţa unei
organizări de tip statal.
Dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor marfă-bani, a proprietăţii private,
apariţia claselor sociale antagoniste şi a statului, au reclamat cu necesitate instituirea
finanţelor.
Odatã cu scindarea societãţii în clase antagoniste, a apãrut proprietatea privatã,
discrepanţele mari de avere şi necesitatea unei instituţii care sã protejeze proprietatea privatã
şi sã apere interesele exponenţilor ei. În timp, aceastã instituţie a fost statul. Separarea
statului de societate în sfera relaţiilor economice îşi gãseşte expresia în faptul cã statul îşi are
veniturile, cheltuielile şi datoriile sale proprii. El îşi procurã resursele cu ajutorul
constrângerii membrilor societãţii.
În paralel cu dezvoltarea economiei de schimb, statul sclavagist foloseşte resursele
bãneşti pentru acoperirea unor cheltuieli publice, moment din care se poate vorbi de apariţia
primelor elemente de finanţe (impozite, împrumuturi, etc.), respectiv în perioada instituirii
diviziunii muncii, a dezvoltãrii schimbului, apariţiei proprietãţii private şi împãrţirii societãţii
în clase sociale, toate acestea determinând apariţia unei instituţii - statul - ai cãrei slujitori
înceteazã de a mai participa la procesul de producţie, fiind necesarã mobilizarea unei pãrţi din
valoarea nou creatã de cei ocupaţi în sfera muncii productive, la dispoziţia statului.
2
Dan Drosu Şaguna, M.E. Tutungiu – Evaziunea fiscală, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995
3
Iulian Văcărel – Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994
În orânduirea feudalã, relaţiile marfã-bani cunosc o mai mare amploare, dar veniturile
în bani ale statului încã nu acoperã cheltuielile sale (mai apeleazã la prestaţii de muncã şi dãri
în naturã).
Abia în orânduirea capitalistã producţia de mãrfuri devine dominantã, relaţiile bãneşti
capãtã o largã dezvoltare iar întreţinerea aparatului de stat şi acoperirea cheltuielilor publice
se bazeazã aproape exclusiv pe folosirea resurselor bãneşti. Din aceastã perioadã şi pânã în
prezent, finanţele nu au mai pãrãsit scena istoriei, ele fãcând parte integrantã din sistemul
relaţiilor economice.
În concluzie, condiţiile care au fãcut necesarã şi posibilã apariţia şi dezvoltarea

finanţelor constau în:
• apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfã-bani, în mãsurã sã permitã formarea şi utilizarea
resurselor statului în formã bãneascã;
• apariţia statului care, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale avea nevoie de
resurse, care nu puteau fi procurate în cadrul relaţiilor existente anterior.
Faptul cã finanţele au apãrut pe o anumitã treaptã de dezvoltare a societãţii (la punctul de

confluenţã dintre comunitatea gentilicã şi orânduirea sclavagistã) şi cã ele vor dispare când
nu va mai fi necesarã existenţa lor, dovedeşte caracterul istoric al finanţelor.
Utilizarea formelor asociate conceptului de finanţe se diversificã într-un ritm rapid în
timp şi spaţiu şi se raportează la cele mai diferite categorii sociale care au legătură cu
impozitele, fie ele pontificale, regale sau de altã naturã.
Cu timpul, finanţele au căpătat un sens tot mai larg, incluzând bugetul de stat,
creditul, operaţiunile bancare şi de bursã, etc. adică majoritar resursele, relaţiile şi operaţiile
băneşti.
Finanţele constituie astăzi o parte a relaţiilor social-economice exprimate în formă
bănească, utilizate în procesul repartiţiei produsului social, concretizate în transferuri băneşti
ocazionate de formarea sau utilizarea diverselor fonduri. De regulã, aceste transferuri au
caracter de continuitate şi conduc la stabilirea unor relaţii specifice între pãrţi.

Locul actual al finanţelor publice în viaţa economicã este rezultatul trecerii de la finanţele
“clasice” ale perioadei liberale (secolul al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea) la
finanţele perioadei intervenţioniste dintre cele douã războaie mondiale şi apoi la finanţele
statului “actor” sau “providenţã” din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Necesitatea finanţelor este determinată de existenţa statului care îndeplineşte sarcini,
funcţii şi atribuţii importante în ce priveşte organizarea şi conducerea activităţii economico-
sociale naţionale, dezvoltarea forţelor de producţie, a învăţământului, culturii, ocrotirea
sănătăţii, realizarea asigurărilor şi a asistenţei sociale, apărarea suveranităţii ţării, deci sarcini
legate de satisfacerea cerinţelor generale ale societăţii. Relaţiile (raporturile) sociale de naturã
economicã, apãrute în procesul de modificare şi repartizare a resurselor necesare statului, în
formã bãneascã, sunt relaţii financiare sau finanţe.
Concepţiile “clasice”, reflectate de doctrina economicã liberalã, conduc la ideea de
superioritate a iniţiativei private (Francois Quesnay, Adam Smith, J. B. Say). Activitatea
economicã trebuie sã se desfãşoare după principiul “laissez-faire, laissez-passer”, trebuie
evitată orice intervenţie a statului care sã perturbeze iniţiativa privatã şi libera concurenţã.
Rolul statului se limita la furnizarea unor servicii pe care iniţiativa particulară nu era capabilă
să le ofere, cum ar fi menţinerea ordinii publice, apãrare, administraţie generalã, construcţia
şi întreţinerea lucrãrilor publice, s.a. Statul trebuia să stabilească legile care constituie cadrul
de acţiune al subiecţilor economici şi să supravegheze respectarea acestora.
În acest sens, veniturile şi cheltuielile bugetare nu reprezentau decât un procent mic
din avuţia naţională; astfel, în perioada 1870 – 1914 acest procent a fost sub 15 %. În
structura cheltuielilor publice se înregistra puternica dominanţă a celor trei categorii de
cheltuieli – administraţie generală, armată, datorie publică – care deţineau cca. 70 % din
cheltuielile statului.
Neutralitatea finanţelor publice, în sensul de a nu provoca modificări substanţiale în
repartiţia veniturilor şi a averilor, constituie ideea centrală, alături de caracterul neproductiv
al acţiunilor statale. Concepţiile din această perioadă vizau în principal problemele acoperirii
cheltuielilor publice, în aşa numita etapă a statului jandarm, fiind analizate de teoreticienii
vremii, printre care Gaston Jèze (“Cours de Finances Publiques”, V. Giard, Paris, 1925), Paul
Leroz Beaulieu (“Traité de la Science des Finances”, Guillaumin et C., Paris, 1877), Adolph
Wagner (“Traité de la Sciences des Finances”, V. Giard et E. Brière, Paris, 1909).
Principiile care s-au impus în aceastã perioadã au fost:
- limitarea la maximum a cheltuielilor publice, doar pentru armatã şi finanţarea serviciilor
ce nu puteau fi furnizate de întreprinderi;
- neutralitatea impunerii - impozitul are o singurã funcţie, respectiv de a procura statului
mijloacele de finanţare a cheltuielilor sale; prelevările obligatorii trebuie să fie cât mai
scăzute şi mai discrete, să afecteze cât mai puţin pe contribuabili;
- respectarea echilibrului bugetar anual - excludea deficitul sau excedentul bugetar;
excedentul era considerat ca rezultatul excesului de prelevări operate de către stat asupra
economiei private şi, prin aceasta se caracteriza sustragerea de fonduri din sectorul
productiv; deficitul finanţat prin creaţie monetară va crea inflaţie iar acoperirea lui prin
împrumut implică riscul de bancrută din partea statului care trebuie să ramburseze
creditul şi să plătească dobânzile aferente;
- limitarea împrumuturilor numai la cazuri excepţionale, când statul reclamã nevoi rapide
de resurse suplimentare (caz de război, de exemplu).
Aceste principii au la bazã încrederea absolutã în mecanismele pieţei şi vizeazã
limitarea funcţiilor statului la cele tradiţionale. Ele nu au putut fi respectate, dovadă fiind
ponderea cheltuielilor cu datoria publică în ansamblul cheltuielilor statului sau instituirea,
după anul 1929, a ideii dezechilibrului bugetar, în perspectiva susţinerii sau relansării
activităţii economice.
În perioada intervenţionistã dintre cele douã rãzboaie mondiale, finanţele publice se
caracterizeazã prin creşterea rolului statului în viaţa economică, în special datoritã
consecinţelor rãzboiului şi a crizei din perioada 1929-1933. Costurile de reconstrucţie au
justificat necesitatea intervenţiei statului în economie. Cheltuielile publice ating o pondere tot
mai mare din avuţia produsă, cca. 30 %, cheltuieli finanţate prioritar prin deficite bugetare;
statul începe sã finanţeze masiv ramuri ca industria, transporturile, construcţiile de locuinţe,
să subvenţioneze întreprinderi, să suporte pensiile şi ajutoarele pentru cei afectaţi de război,
indemnizaţiile de şomaj care au urmat crizei.
Aceste evenimente au dus la reconsiderarea concepţiei asupra rolului statului, în
sensul lărgirii sferei de acţiune şi a funcţiilor sale tradiţionale, fiind necesar sã procedeze la
intervenţii deliberate în domeniul economic şi social.
Preocupările economiştilor - John Maynard Keynes, Alvin H. Hansen, Paul Anthony
Samuelson - converg tot mai mult spre necesitatea intervenţiei statului în economie, a unirii
forţei statului cu forţa monopolurilor, într-un mecanism unic.
Concepţia modernă privind finanţele publice ale statului – actor economic,
consideră că statul exercită un adevărat rol economic, puternic dezvoltat după anul 1945, sub
acţiunea ideilor keynesiene, conform cărora mecanismele de piaţă nu mai sunt capabile să
reacţoneze în sensul relansării cererii globale atunci când în economie predomină şomajul.
Astfel, dacă în primele lui lucrări Keynes este adeptul teoriei potrivit căreia echilibrul
în economie se stabileşte automat, prin jocul liber al cererii şi ofertei, fără nici o intervenţie
din partea statului, cu timpul constată că economia capitalistă nu mai este capabilă să se
redreseze singură în urma crizelor generale. Alături de alţi analişti, în lucrarea sa de bază
intitulată “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, publicată după
marea criză economică mondială din perioada 1929-1933, (tradusă în limba română la
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970), Keynes atribuie statului capacitatea de a dirija viaţa
economică, de a preveni apariţia crizelor de supraproducţie, de a lichida şomajul.
Locul statului consumator şi al statului jandarm, pe care l-a avut în secolul trecut, ar
fi fost luat de statul redistribuitor, statul providenţă, când banii cheltuiţi de stat rămân în
circuitul economic, fiind redistribuiţi de acesta.
Keynes susţine necesitatea extinderii funcţiilor tradiţionale ale statului, care să asigure
concordanţă între înclinaţia spre consum şi investiţii, fără însă a renunţa la iniţiativa privată.
Deci el se pronunţă pentru renunţarea la principiul “laissez faire …”, la libera concurenţă,
care şi-a dovedit incapacitatea de a asigura echilibrul în economie, pentru a promova în
schimb intervenţia statului în viaţa economică, cu instrumentele de care dispune: cheltuieli
publice, impozite, împrumuturi, s.a. Funcţiile asumate de către stat, respectiv de alocare a
resurselor, de redistribuire a veniturilor şi de reglare a economiei, generează creşterea şi
diferenţierea intervenţiilor statului şi deci a contribuţiei finanţelor publice.
Prin măsuri financiare eficiente, statul ar putea reglementa activitatea economică. Prin
intervenţia statului în economie se poate restabili echilibrul şi pot fi luate măsuri de
combatere a crizelor şi şomajului, în principal pe următoarele direcţii:
• influenţarea înclinaţiei spre consum prin sistemul de impunere, prin fixarea ratei dobânzii,
în sensul că politica fiscală trebuie folosită deliberat ca un instrument pentru o repartizare
mai egală a veniturilor;
• stimularea investiţiilor, eventual chiar statul să efectueze investiţii pe seama resurselor
bugetare;
• pentru combaterea şomajului, statul poate angaja şi cheltuieli neproductive care ar avea
efecte favorabile ocupării forţei de muncă;
• aplicarea unui mecanism de flexibilitate, conceput să acţioneze în mod automat la
schimbarea situaţiei economice - se bazează pe folosirea impozitului pe venit în cote
progresive accentuate, pe sistemul asigurărilor - mecanismul prevenirii crizelor se reduce
de fapt la majorarea impozitelor în perioadele favorabile ale ciclului economic, în vederea
formării unui fond de rezervă care să servească la majorarea cheltuielilor bugetare în
perioadele nefavorabile; pe de altă parte însă, dacă în perioadele de înflorire se reduce
cuantumul veniturilor populaţiei ca urmare a majorării impozitelor, scade şi cererea
solvabilă a acesteia şi astfel se măreşte decalajul dintre masa bunurilor în circulaţie şi
posibilităţile populaţiei de a le consuma, ceea ce poate accelera apariţia crizelor.
În planul finanţelor publice, acest rol activ al statului înseamnă nu numai o creştere a
cheltuielilor cu caracter economic şi social, dar şi o creştere a fiscalitãţii, precum şi
expansiunea deficitelor bugetare, deliberat concepute ca mijloace de relansare a unei
economii în depresiune.
După al doilea război mondial, rolul finanţelor publice în viaţa economică s-a
amplificat, ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut a crescut de peste 3 ori în
ultimii 50 de ani, ajungând în prezent la peste 50 % în unele ţări.
În consecinţă, concepţia modernã despre finanţele publice are la bazã ideea “statului
providenţã” care trebuie sã intervinã în economie, sã preîntâmpine sau sã ia mãsuri de
atenuare a efectelor crizelor economice. Se presupune cã statul trebuie sã înfiinţeze
întreprinderi publice sau mixte, sã acorde subvenţii sau facilitãţi întreprinderilor private din
anumite ramuri, sã ia mãsuri de combatere a şomajului, de protecţie socialã şi de redresare
economicã. Astfel, finanţele publice sunt un mijloc de acoperire a cheltuielilor administrative
dar mai ales, un mijloc de intervenţie economicã şi socialã, precum şi de redistribuire a
veniturilor pentru categoriile sociale defavorizate.
Prin utilizarea judicioasã a veniturilor şi cheltuielilor, bugetul statului devine un
“filtru uriaş” pentru prelevare şi redistribuire. Impozitele trebuie sã serveascã ca mijloc de
intervenţie din partea statului, pe de o parte pentru acoperirea cheltuielilor publice
administrative, iar pe de altã parte pentru egalizarea condiţiilor sociale, prin detaxarea
categoriilor defavorizate, prin stimularea unor întreprinzãtori sau investitori şi prin
descurajarea altora.
În ultimii ani s-au produs o serie de evoluţii edificatoare asupra necesităţii finanţelor
publice, astfel:
• Cheltuielile publice au înregistrat nu numai o creştere absolută şi relativă, dar şi o
modificare a structurii lor; cheltuielile cu protecţia socială, de exemplu, de la sub 6 % din
total în anul 1940 pe ansamblul ţărilor occidentale, la cca. 50 % în anii 1990. Pe
ansamblu, funcţiile tradiţionale (armată, ordine publică, administraţie) reprezintă numai
16–18 % din cheltuielile publice, marea majoritate fiind orientate spre realizarea unor
obiective economice şi sociale.
• Ponderea prelevărilor obligatorii are semnificaţii deosebite, ajungând la peste 40 % din
produsul intern brut în majoritatea ţărilor dezvoltate; cotizaţiile sociale cresc mult mai
rapid decât impozitele, ceea ce constituie principalul factor al majorării gradului de
fiscalitate, cu consecinţe directe asupra comportamentului subiecţilor economici.
Măsurile fiscale îşi propun ca obiectiv fie stimularea sau descurajarea consumului, fie
incitarea la economisire sau realizarea de plasamente financiare, fie facilitarea
investiţiilor, reducerea poluării, atenuarea inegalităţilor sociale, s.a.
• Politicile bugetare au în vedere eliminarea anumitor dezechilibre economice, chiar cu
preţul dezechilibrului bugetar; împrumuturile, alături de prelevările obligatorii, au devenit
un mijloc complementar de finanţare a cheltuielilor publice, un instrument de colectare a
fondurilor în funcţie de obiectivele autorităţilor publice.
În abordarea modernã a finanţelor publice, la unii economişti prevaleazã conceptul
economic, în timp ce la alţii accentul se pune pe conceptul sociologic.
Finanţele se manifestă ca relaţii sociale de natură economică care apar în procesul

repartizării produsului intern brut, în directă legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi atribuţiilor
statului.
Integrarea finanţelor în sfera relaţiilor economice este justificatã atât prin scopurile
urmãrite de realizarea fluxurilor respective, cât şi prin faptul cã ele modificã patrimoniul
pãrţilor sau structura acestuia.
Finanţele cuprind şi relaţiile băneşti prin mijlocirea cărora se exercită controlul
sistematic asupra constituirii, repartizării şi utilizării cu eficienţă ridicată a fondurilor.
Existenţa finanţelor este indisolubil legatã de existenţa statului şi de folosirea banilor,
finanţele fac parte integrantã din sistemul relaţiilor economice, exprimã repartizarea unei
pãrţi din produsul naţional brut prin intermediul statului, între diferite categorii sociale. Prin
intermediul acestor transferuri se formează fluxuri economice de resurse băneşti şi se
constituie relaţii sociale în dublu sens, respectiv între participanţii la procesul de constituire a
fondurilor de resurse băneşti şi stat pe de o parte, precum şi între stat şi beneficiarii fondurilor
băneşti din economie cum ar fi agenţi economici, instituţii sau membri ai societăţii care
încasează de la stat pensii, alocaţii, burse, diverse ajutoare, etc.
Conţinutul economic al finanţelor publice se bazează, în sinteză, pe următoarele

considerente:
- Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor
importante fonduri băneşti la dispoziţia autorităţii publice.
- Fondurile se formează pe seama produsului intern brut şi sunt utilizate în principal pentru
finanţarea nevoilor sociale de interes naţional şi local.
- Fondurile se constituie prin transfer de putere de cumpărare de la diverse persoane fizice
şi juridice către administraţia de stat, deci prin fluxuri băneşti către fondurile publice şi
transfer invers, prin fluxuri de resurse băneşti de la fondurile publice.
- Aceste fluxuri generează relaţii, raporturi sociale între participanţi, de constituire şi
dirijare a fondurilor respective, relaţii care, prin natura lor au caracter economic, formă
bănească şi reprezintă finanţe.
Întotdeauna au îmbrăcat forma valoricã, bănească, dar au îndeplinit un anumit rol,
corespunzător condiţiilor economice, politice şi sociale în care se realizează procesul
constituirii şi repartizării fondurilor financiare
1.4.1. Raportul finanţe – bani

Într-o definiţie concisă dar la obiect, banii reprezintă o marfă specială, identificată
prin funcţii specifice, prin care banii se prezintă ca un instrument de plată nedeterminat,
general şi imediat, în sensul că permit plata oricărei datorii şi dobândirea oricărui bun sau
serviciu; trebuie să fie admişi în orice loc, în orice moment şi de către toată lumea; transferul
banilor permite reglarea imediată şi definitivă a unei tranzacţii sau a unei datorii.
Doar parţial finanţele pot fi asociate acestor înţelesuri iar dacă ne referim la funcţiile
finanţelor (în sens larg, funcţia de atragere a resurselor, de alocare a acestora, de redistribuire
a produsului intern brut, de stabilizator şi stimulator al economiei naţionale şi funcţia de
control), vom vedea care este menirea lor în cadrul general al mecanismului de funcţionare al
economiei, iar banii însoţesc orice operaţiune financiară.
9 Relaţiile financiare îmbracă formă bănească dar sfera lor de cuprindere diferă, în
sensul că sfera finanţelor este mai restrânsã decât cea a relaţiilor bãneşti.
Astfel, finanţele cuprind numai relaţiile băneşti care exprimã un transfer de
valoare, şi nu pe cele care reflectã o schimbare a formelor valorii.
De exemplu, o operaţiune de vânzare-cumpãrare nu reprezintã decât o schimbare din forma

bani în forma marfã a valorii sau invers, în general nu ocazioneazã modificarea
patrimoniului, contraprestaţia este imediatã şi cât mai exact posibil. De asemenea, salarizarea
constituie schimb de echivalente şi nu transfer de putere de cumpărare. Astfel, nu sunt şi
relaţii financiare în sens strict operaţiunile de salarizare, evaluarea şi reevaluarea
patrimoniilor, etc.
9 Transferul de valoare, în cazul finanţelor, se face în general fără contraprestaţie
directă, în sensul că persoana fizică sau agentul economic care a calculat şi plătit
impozit pe venit, de exemplu, nu are dreptul nici să solicite un contraserviciu, nici
rambursarea impozitului respectiv, după cum nici alocaţiile de stat pentru copii
sau pensiile nu au legătură directă şi imediată cu impozitele plătite de beneficiarii
acestora.
9 În cazul relaţiilor financiare, transferul de putere de cumpărare se efectuează

numai în formă monetară, nu şi în natură.
În această accepţiune, relaţiile băneşti sunt mai cuprinzãtoare, ele integreazã şi

relaţiile financiare. Altfel spus, toate relaţiile financiare sunt şi relatii băneşti, dar nu toate
relaţiile băneşti sunt şi relaţii financiare, ci numai cele cu ajutorul cãrora statul, agenţii
economici publici şi privaţi îşi constituie, repartizeazã şi utilizează fondurile lor băneşti.
9 Relaţiile financiare şi cele băneşti sunt interdependente, primele fiind legate de

realizarea celorlalte; astfel, nu se poate pretinde vărsarea taxei pe valoarea
adăugată dacă nu s-au vândut în prealabil mărfurile, aşa cum impozitele pe salarii
nu pot fi virate dacă nu s-a efectuat plata salariilor.
Având în vedere însã strânsa legãturã dintre relaţiile financiare şi relaţiile baneşti,
faptul cã relaţiile financiare se exprimã în bani şi cã în practicã aceste tipuri de relaţii se
întrepãtrund, în accepţiunea largã a noţiunii de finanţe se integreazã aproape întotdeauna şi
relaţiile bãneşti.
1.4.2. Raportul finanţe - credit

Finanţele şi creditul sunt indispensabile economiilor contemporane, dar fiecare dintre
ele se manifestă specific, fiind caracterizate prin trăsăturile lor proprii. Astfel, diferenţierile
dintre cele două noţiuni se bazează pe caracterul fondurilor băneşti, pe sursele de formare a
fondurilor, pe obiectul şi caracterul transferului realizat prin intermediul celor două categorii
de relaţii.
Sub aspectul caracterului lor, fondurile ce se formează şi se utilizează în economie
sunt:
- permanente;
- provizorii.
Astfel, finanţele reprezintã în general, transferuri definitive, fãrã contraprestaţie
directã şi imediatã, de cele mai multe ori cu caracter obligatoriu şi nerambursabil.
Creditul defineşte fonduri provizorii, puse la dispoziţia solicitanţilor pe termen limitat
şi în mod oneros (presupun obligaţii), în baza unui contract încheiat între părţi. Creditul este
întotdeauna rambursabil la scadenţã şi este purtãtor de dobândã, care reprezintã remuneraţia
creditului.
Din punctul de vedere al surselor de formare:
◊ fondurile financiare se constituie în principal din produsul intern brut, sunt rezultatul unor
procese de repatiţie finalizate, ceea ce le justifică caracterul definitiv şi utilizarea lor
pentru satisfacerea unor nevoi permanente ale economiei;
◊ fondurile de creditare, indiferent de forma lor (bancară, obligatară, titluri cu diferite
scadenţe), se formează prin mobilizarea fondurilor băneşti temporar disponibile în
economie şi a celor provenite din emisiune monetară, indiferent de conţinutul lor (produs
intern net nerepartizat, acumulări, economii din perioadele anterioare, încasări globale din
realizarea producţiei sau din prestări de servicii), având astfel un caracter mixt şi fiind
utilizate numai pentru acoperirea unor nevoi temporare în economie.
În ceea ce priveşte obiectul şi caracterul transferului realizat prin intermediul celor
două tipuri de realaţii, se poate aprecia că:
- prin finanţe se realizează un transfer definitiv de valoare, fără echivalent;
- creditul presupune doar transmiterea dreptului de folosinţă asupra sumelor împrumutate,
pe o perioadă limitată de timp şi în schimbul unei plăţi sub forma dobânzii; relaţiile de
credit pot fi considerate relaţii de vânzare-cumpărare între creditor şi debitor, stabilite pe
baze contractuale, care au ca obiect o marfă mai specială, banii.
În vorbirea curentă se utilizează deseori noţiunea de finanţare, pentru a desemna o
operaţiune de credit: finanţare externă, bănci finanţatoare, mecanisme de finanţare, etc., deşi
se referă la creditări, care implică obligativitatea rambursării fondurilor la scadenţă şi plata
dobânzii.
Finanţarea externă autentică are o pondere relativ redusă şi priveşte în principal
primirea de sume cu caracter nerambursabil şi cu toate particularităţile conceptului de finanţe,
destinate unor scopuri social-culturale sau de altă natură.
În concluzie, finanţele reprezintã preponderent transferuri definitive şi fãrã
contraprestaţie directã şi imediatã. Creditul implicã tot transferuri de fonduri, dar pe termen
limitat şi în mod oneros (presupun obligaţii). Creditul este totdeauna rambursabil la scadenţã
şi este purtãtor de dobândã, care reprezintã remuneraţia creditului.
1.4.3. Finanţe publice, finanţe private

În general, finanţele se pot grupa în două mari categorii:
I. Finanţe publice - determinate de existenţa statului - comportã fluxuri bãneşti
organizate în scopul procurãrii resurselor statului şi instituţiilor publice, al satisfacerii unor
nevoi generale ale societãţii (finanţarea învãţãmântului, a asistenţei medicale, asigurãrilor
sociale, a instituţiilor guvernamentale, de procuraturã, judecãtoreşti, precum şi a instituţiilor
de ordine publicã, de apãrare naţionalã); noţiunea este asociatã cu statul, cu unitãţile
administrativ-teritoriale şi alte instituţii de drept public, în legãturã cu resursele, cheltuielile,
împrumuturile şi datoriile acestora.
Finanţele publice constituie astfel un ansamblu de cheltuieli şi resurse ale statului sau
ale unei colectivităţi teritoriale. Prin legea finanţelor, guvernul este autorizat anual să
angajeze cheltuieli şi să atragă sau să creeze resurse, urmărind efectele acestor activităţi
asupra economiei şi societăţii.
Gestiunea finanţelor publice, raporturile dintre unitãţile publice, dintre acestea şi cele
private, atribuţiile şi rãspunderile celor ce mânuiesc bani sau alte valori publice, sunt
reglementate prin acte normative ale autoritãţii publice, legi, decrete, etc., aparţinând
dreptului administrativ şi celui constituţional. Finanţele capătă astfel un caracter obligatoriu,
fãrã contraprestaţie directã şi imediatã, fără titlu rambursabil. Fondurile constituite devin
patrimoniu public iar consumarea lor revine sub rãspunderea administraţiei centrale şi locale
de stat, conform legilor ţãrii.
II. Finanţele private - sunt determinate de existenţa şi funcţionarea diverşilor agenţi
economici cu capital integral sau majoritar de privat, a băncilor comerciale, a societãţilor de
asigurare private, s.a., de resursele şi cheltuielile acestora, de creanţe, de obligaţii specifice.
Spre deosebire de finanţele publice, finanţele private se supun normelor dreptului
comercial. Ele au ca obiect modul şi proporţiile constituirii capitalului social la nivelul
agenţilor economici, repartizarea profiturilor pentru creşterea economicã sau pentru
remunerarea acţionarilor, modalitãţile de efectuare a plasamentelor în eventualitatea unor
lichiditãţi temporare, mobilizarea operativã a creanţelor şi lichidarea obligaţiilor faţã de terţi,
etc.
Finanţele private nu suferã imixtiuni din partea statului, care nu urmăreşte în
domeniul privat decât, în principal, aspectele fiscale.
III. Atât finanţele publice, cât cele private se confruntã cu necesitãţi de echilibru
financiar, în sensul cã fluxurile de ieşire nu pot avea loc decât în limita fluxurilor de intrare.
Intre acestea se stabileşte un echilibru iniţial, care trebuie urmãrit pe întreg parcursul
exerciţiului financiar.
În cazul finanţelor publice, fluxurile de intrare au, în cea mai mare parte, un caracter
obligatoriu, în sensul cã veniturile statului decurg din lege şi nu din acorduri contractuale.
În domeniul finanţelor private, fluxurile de intrare nu pot avea caracter obligatoriu, în
sensul cã procurarea resurselor în completarea celor proprii se face pe baze contractuale, de
pe piaţa capitalurilor, în condiţiile acţiunii legii cererii şi ofertei de capital.
Echilibrul financiar este o parte a echilibrului general, împreunã cu echilibrul monetar
şi echilibrul valutar. Echilibrul financiar are loc în cazul în care existã o echivalenţã între
resursele financiare necesare realizãrii diverselor proiecte şi posibilitãţile de procurare a
acestora (egalitatea dintre venituri şi cheltuieli, atât la nivelul agenţilor economici, cât şi în
cadrul bugetului statului).
În principiu, după modalităţile în care se realizează transferul de valoare, la şi de la

fondurile financiare publice, se disting:
1) Relaţii financiare clasice, care exprimã un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu
titlu nerambursabil; sunt reflectate în bugetul de stat în fondurile speciale bugetare - se
mai numesc relaţii financiare în sens restrâns.
2) Relaţii care exprimã un transfer de resurse cu titlu rambursabil, pentru o perioadã de timp
determinatã şi pentru care se percepe dobândã - acestea sunt relaţiile de credit, derulate,
în principal, prin intermediul băncilor şi instituţiilor de credit specializate, dar şi între
agenţi economici sau pe piaţa de capital.
3) Relaţii care exprimã un transfer, obligatoriu sau facultativ, de resurse băneşti, în schimbul
unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu - apar în procesul
constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări de stat, de bunuri, persoane şi
răspundere civilã, a fondului pentru pensia suplimentarã.
În mod autentic, ştiinţific, finanţele vizează numai relaţiile financiare fără
contraprestaţii şi alocări cu titlu rambursabil către diverşi beneficiari; în timp ce creditul şi
asigurările sunt considerate ca relaţii de sine-stătătoare.
Relaţiile financiare clasice, împreunã cu celelalte douã categorii, alcătuiesc relaţiile
financiare în sens larg (finanţele).
Aşa cum se întâmplă în toate analizele care privesc fenomene complexe, se manifestă
o multitudine de opinii şi despre finanţe, neeexistînd o concepţie unitarã. Fiecare teoretician
în parte le atribuie fie unul, fie mai multe din enunţurile care urmează:
- fonduri bãneşti la dispoziţia statului;
- mijloace de intervenţie a statului în economie;
- metode de gestionare a bunului şi banului public, de administrare şi utilizare;
- act juridic de preluare autoritarã de cãtre stat a unei pãrţi din produsul intern brut;
- relaţii sociale de naturã economicã, care apar în procesul de constituire şi repartizare
a fondurilor publice de resurse bãneşti.
În realitate, între concepţiile enunţate existã o strânsã legãturã, în sensul că ele
reprezintă faţetele unui întreg, ele nu se exclud, ci se continuă şi se completeazã reciproc.
Resursele financiare ale statului se realizeazã în procesul repartizãrii produsului intern brut,
cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice, într-un cadru adecvat, în scopul asigurãrii
satisfacerii nevoilor sociale şi al influenţãrii activitãţii economice.
Finanţele exprimã relaţii sociale de naturã economicã, în expresie bãneascã, ce apar
într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat.
Pentru statul modern, finanţele sunt în primul rând un mijloc de intervenţie în
economie, de modelare a proceselor economice şi a relaţiilor sociale.
Finanţele, ca relaţii social-economice băneşti, nu trebuie confundate cu ştiinţa

finanţelor, care face parte din suprastructura societăţii şi studiază în principal:
• relaţiile financiare care se utilizează în procesul constituirii, repartizării şi folosirii
fondurilor bugetare şi extrabugetare;
• metodele de gestionare a resurselor financiare;
• modalităţile de determinare, încasare şi urmărire a impozitelor, taxelor şi a veniturilor
nefiscale;
• procedura de dimensionare, repartizare şi efectuare a cheltuielilor de natură financiară pe
obiective, acţiuni şi beneficiari;
• procesul de alcătuire, dezbatere, executare şi încheiere a bugetului de stat la diferite
niveluri ale administraţiei publice (bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor
sociale de stat);
• căile de echilibrare a categoriilor de bugete, metodele de compensare a golurilor
temporare de casă şi de finanţare a deficitelor bugetare;
• organizarea şi efectuarea controlului financiar, de natură politică, administrativă şi
jurisdicţională, cu caracter preventiv, operativ curent şi postum, de către diverse organe
de stat;
• lansarea, plasarea, folosirea şi rambursarea împrumuturilor de stat şi administrarea
datoriei publice;
• metodele de planificare şi prognoză financiară;
• criteriile de stabilire a opţiunilor financiare;
• metodele de cuantificare a eficienţei economice şi sociale,
• politica financiară promovată de stat;
• alte probleme de natură economică, socială, politică, cu efecte financiare.
Ştiinţa finanţelor este o disciplină economică de bază, cu multiple legături în sfera

economicului, în principal cu Economia politică, corelată cu mai multe discipline de studiu,
cum sunt: Dreptul constituţional administrativ, Dreptul civil, Moneda şi creditul, Asigurările
interne şi internaţionale, Asigurările sociale, Contabilitatea, Statistica, Relaţiile valutar-
financiare internaţionale, Managementul, Economiile de ramură, s.a. Principiile generale ale
dreptului, economiei şi ale politicii constituie izvoarele ştiinţei finanţelor.
Finanţele publice, prin relaţiile, instrumentele, instituţiile şi reglementãrile pe care se
axeazã, reprezintã o disciplinã de graniţã care, alături de studierea veniturilor publice, a
utilizării lor şi a corelaţiilor dintre acestea, tratează regulile şi aspectele juridice privind banul
public, politica financiară şi legislaţia în domeniu.
Prin aspectele economice, financiar-monetare, sociale, politice şi juridice pe care le
abordează, disciplina “Finanţe publice” constituie o ramură importantă a ştiinţelor
economice, absolut indispensabilă formării oricărui economist, indiferent de specializarea lui
sau de locul în care-şi desfăşoară activitatea.
CAPITOLUL II.
FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR PUBLICE

Din tratarea finanţelor ca relaţii economice apãrute în procesul repartiţiei produsului

intern brut, rezultã cã acestea fac parte integrantã din baza economicã a societãţii şi au un
caracter obiectiv, deoarece rãspund unor necesitãţi precise de realizare a unor obiective bine
stabilite, în îndeplinirea unor sarcini clare.
Finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor socialã prin funcţiile pe care le exercitã.
Mijloacele prin care relaţiile financiare contribuie la îndeplinirea atribuţiilor statului
reprezintã funcţiile finanţelor.
Finanţele publice îndeplinesc douã funcţii:

1) funcţia de constituire, distribuire şi utilizare a resurselor bãneşti, numitã şi funcţie de
repartiţie.
2) funcţia de control.
Funcţiile finanţelor publice sunt interdependente, în sensul cã funcţia de repartiţie creeazã

condiţiile pentru realizarea funcţiei de control şi invers, când organizarea relaţiilor de
repartiţie este reclamată de necesitatea consolidării funcţiei de control a finanţelor. Alături de
alte categorii economice, cum sunt salariile, sistemul de preţuri, creditul, finanţele contribuie
la mobilizarea, repartizarea şi utilizarea produsului naţional brut, pentru satisfacerea nevoilor
comune ale societăţii.
Această funcţie cuprinde douã faze distincte, legate între ele, respectiv mobilizarea sau
constituirea fondurilor şi dirijarea unei părţi din produsul naţional brut deja distribuit.
La mobilizarea sau constituirea fondurilor bãneşti la dispoziţia statului, participã: regiile

autonome şi societãţile comerciale cu capital de stat, privat sau mixt; organizaţiile
cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ; instituţiile publice şi unitãţile din subordinea
lor; persoanele fizice (populaţia în general); persoane juridice şi fizice rezidente în
strãinãtate. Participarea acestora la constituirea fondurilor publice de resurse financiare are
forme diferite, respectiv: impozite; taxe; contribuţii pentru asigurãrile sociale; amenzi,
penalitãţi; vãrsãminte din veniturile instituţiilor publice; vãrsãminte din profitul regiilor
publice; redevenţe (sumã datoratã în mod periodic şi reprezentând o obligaţie ce emanã
din acte juridice - existã redevenţe funciare, de licenţã, s.a.); chirii din concesiuni şi
închirieri de terenuri şi alte bunuri ale statului; venituri din valorificarea unor bunuri
proprietate de stat sau fãrã proprietar; împrumuturi de stat primite de la persoane juridice
şi fizice; rambursãri ale împrumuturilor de stat acordate; dobânzi; donaţii; ajutoare; alte
venituri.
Resursele provin din toate ramurile economiei naţionale şi din toate sectoarele sociale
(public, privat, cooperatist, mixt, populaţie), în raport cu capacitãţile lor financiare. Izvorul
lor îl constituie în principal produsul intern brut şi în mai mică măsură transferurile din
străinătate.
În totalul resurselor financiare publice, o pondere hotãrâtoare o au cele mobilizate cu
titlu definitiv şi fãrã contraprestaţie. Astfel, constituirea fondurilor financiare publice se
realizeazã în procesul distribuirii şi redistribuirii produsului naţional brut, între persoane
juridice şi fizice, pe de o parte, şi stat, pe de altã parte.
Deci realizarea acestei funcţii este indisolubil legată de crearea, repartizarea, circulaţia
şi utilizarea produsului naţional brut, a avuţiei naţionale.
A doua fazã a funcţiei de repartiţie o reprezintã distribuirea (dirijarea) fondurilor

financiare pe beneficiari (persoane juridice şi fizice), respectiv relaţiile băneşti prin
intermediul cărora sunt dirijate şi folosite aceste fonduri.
Distribuirea este în sarcina autorităţilor publice competente şi se realizeazã în funcţie
de resursele financiare disponibile şi de cererea de resurse financiare.
Pe plan intern, distribuirea reprezintă practic operaţiunea de stabilire a cheltuielilor
publice pe destinaţii, pentru: acţiuni social-culturale (învăţământ, cultură, sănătate); asigurări
sociale şi protecţie socialã; gospodãrie comunalã şi locuinţe; acţiuni economice; întreţinerea
aparatului de stat; ordine publicã; apărare naţională; datorie publică; alte acţiuni.
În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcã pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
În procesul distribuirii resurselor, fluxurile financiare îmbracã forma: cheltuielilor
pentru plata salariilor şi a altor drepturi de personal; procurări de materiale şi plata serviciilor;
subvenţii pentru unii agenţi economici; investiţii; rezerve materiale naţionale; transferuri
către diverse persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare, etc.). Prin intermediul
cheltuielilor publice are loc completarea resurselor financiare ale agenţilor economici,
instituţiilor publice şi persoanelor fizice, resurse utilizate pentru dezvoltare şi consum.
Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice se regãseşte în mutaţiile ce se
produc în sferele de activitate, ramuri economice, sectoare sociale, demografice, ecologice
sau de altã naturã, în urma transferurilor de resurse financiare.
Aceste mutaţii sunt determinate în special de redistribuirea resurselor financiare pe
plan intern, dar şi pe plan extern.
Relaţiile de producţie influenţează şi determină relaţiile de repartiţie iar repartiţia
reprezintă, prin toate instrumentele sale, un mijloc de sporire a producţiei.
Repartiţia produsului naţional brut cuprinde procesul continuu şi complex de divizare
a produsului nou creat între ramurile economice, sfera nematerială şi populaţie şi este
determinată, în principal, de formele de proprietate asupra mijloacelor de producţie.
Prin repartiţia produsului naţional brut se înţelege atât distribuirea primară, cât şi
redistribuirea acestuia, în mare măsură prin intermediul finanţelor. Astfel, cu ajutorul
finanţelor se mobilizează o parte din mijloacele băneşti de la agenţii economici şi de la
populaţie şi se repartizează, în vederea utilizării lor pentru finanţarea acţiunilor social-
culturale, economice, ordine publică, apărare naţională, întreţinerea şi funcţionarea aparatului
de stat.
Distribuirea primară a produsului naţional brut constă în împărţirea acestuia între
participanţii direcţi, nemijlociţi la procesul producţiei materiale.
Persoanele juridice şi fizice care nu lucrează în sfera producţiei materiale, primesc
venituri în procesul redistribuirii produsului naţional brut.
Redistribuirea, numită şi repartiţie ulterioară sau secundară, reprezintă transferul
unei părţi din produsul naţional brut de la unele persoane juridice sau fizice la altele, precum
şi trecerea veniturilor din ramurile producţiei materiale în sfera nematerială.
Redistribuirea produsului naţional brut este determinată de necesitatea îndeplinirii
sarcinilor şi funcţiilor statului, de cerinţa dezvoltării echilibrate a economiei naţionale, a
unităţilor administrativ-teritoriale, de asigurarea ordinii publice, a apărării naţionale, de
existenţa sferei nemateriale ai cărei lucrători, deşi nu creează nemijlocit produs naţional brut,
depun o muncă utilă societăţii.
Redistribuirea se efectuează şi în scopul asigurării condiţiilor materiale de viaţă a
persoanelor inapte pentru muncă, faţă de care statul trebuie să manifeste grijă şi să le asigure
cele necesare traiului: invalizi, veterani şi văduve de război, copii orfani sau părăsiţi, bătrâni,
bolnavi, handicapaţi, s.a.
Finanţele contribuie şi la redistribuirea unei pãrţi din produsul naţional brut pe plan
mondial şi vizeazã:
• primirea de împrumuturi externe şi rambursarea lor, care presupune cheltuieli
suplimentare cu plata dobânzilor aferente;
• acordarea de împrumuturi externe şi încasarea ratelor scadente;
• achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor cãtre organismele internaţionale;
• primirea sau acordarea de ajutoare externe;
• schimburi economice, culturale, sociale dintre state, s.a.
Redistribuirea de resurse financiare între state se efectueazã în baza unor acorduri şi

convenţii bi- sau multilaterale, ori a unor decizii unilaterale, în condiţii de rambursabilitate
sau cu titlu definitiv, cu sau fãrã contraprestaţie directã.
Redistribuirea produsului naţional brut se realizeazã, în principal, cu ajutorul a douã
categorii de instrumente:
◊ financiare
◊ bancare
Instrumentele financiare folosite în procesul redistribuirii produsului naţional brut

sunt: impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe veniturile populaţiei, impozitul
agricol, alte impozite, taxele, contribuţia pentru pensia suplimentarã, pentru ajutorul de
şomaj, primele de asigurare, plata desbăgubirilor şi a sumelor asigurate de către societăţile de
asigurare, plata indemnizaţiilor, ajutoarelor şi pensiilor prin asigurãrile sociale, plata
ajutorului de şomaj, acordarea alocaţiilor de stat pentru copii, a diferitelor ajutoare prevăzute
de lege, a burselor, s.a.
Caracteristica principalã a instrumentelor financiare se referã la faptul cã, prin
intermediul lor, mobilizarea şi acordarea de mijloace bãneşti se face cu titlu definitiv,
nerambursabil, ceea ce conduce la schimbarea formei de proprietate asupra sumelor
mobilizate.
Instrumentele bancare utilizate în procesul redistribuirii produsului naţional brut
sunt: depunerile sub diferite forme ale persoanelor fizice şi juridice la bãnci şi la alte instituţii
de credit; acordarea de credite; restituiri de sume depuse la bãnci, etc.
Prin intermediul acestor instrumente, mijloacele bãneşti se mobilizeazã şi se dirijeazã
numai pentru o anumită perioadă de timp, fiind deci rambursabile.
Toate veniturile rezultate din procesul redistribuirii produsului naţional brut - fie în
faza mobilizãrii, fie a dirijãrii - se numesc venituri derivate sau secundare. Ele se formeazã
din veniturile de bazã sau primare, deci ele nu mãresc şi nici nu micşoreazã valoarea
produsului naţional brut al anului dat.
Dar atât distribuirea, cãt mai ales redistribuirea corectă creează condiţiile pentru
înfãptuirea reproducţiei sociale, contribuind la creşterea P.N.B.
De asemenea, se observã cã distribuirea primarã cuprinde întregul produs naţional
brut, în timp ce redistribuirea afecteazã numai o parte din produsul naţional brut deja
distribuit.
Distribuirea şi redistribuirea prin intermediul finanţelor publice reprezintă un proces
unitar şi neîntrerupt. În practicã, sunt multe cazuri în care redistribuirea precede distribuirea
primarã: de exemplu plata contribuţiei pentru pensia suplimentarã (3 %) şi a celei pentru
şomaj (1 %) se reţin la sursã, înainte ca personalul sã fi primit efectiv salariul net pentru
munca prestatã.
Necesitatea constituirii fondurilor publice la dispoziţia statului, în vederea îndeplinirii
funcţiilor sale, existã în toate ţãrile, indiferent de orânduirea socialã, ceea ce dovedeşte
caracterul obiectiv al funcţiei de repartiţie, în ceea ce priveşte faza de mobilizare.
În schimb, procesul propriu-zis de redistribuire, de dirijare a resurselor, mijlocit de
finanţe, are un caracter subiectiv, depinzând de capacitatea factorilor de rãspundere de a
percepe şi determina nevoia socialã la un moment dat şi modificãrile intervenite de la o
perioadã la alta.
În general, mãrimea, sursele de provenienţã şi destinaţia fondurilor publice financiare
sunt influenţate de factori ce diferã de la o ţarã la alta şi în funcţie de perioada analizatã,
respectiv de mãrimea produsului intern brut, de rata formãrii capitalului şi respectiv, de rata
consumului, de raportul dintre consumul individual şi cel social, de regimul amortizãrii
mijloacelor fixe, s.a.
Sursele de provenienţã a fondurilor financiare publice sunt dependente de gradul de
dezvoltare economicã, de politica promovatã de guvernul dintr-o ţară într-o anumitã perioadã,
de raportul dintre resursele interne şi cele din afarã, etc.
Destinaţia fondurilor financiare publice este influenţatã de proporţia în care acestea
sunt alocate pentru acţiuni economice, sociale, culturale, administraţie de stat, apãrare
nationalã, pe sectoare sociale, zone geografice, membri ai societăţii, etc.
Modificãrile cantitative şi structurale ale fondurilor financiare publice, care determinã
modificãri ale fluxurilor financiare în general, pot influenţa ritmul creşterii economice,
satisfacerea nevoilor generale ale societãţii.
Această funcţie este îndeplinitã concomitent cu funcţia de repartiţie, dar are o sferã de
manifestare mai largã deoarece vizeazã, pe lângã constituirea şi repartizarea fondurilor
financiare publice, şi modul de utilizare a resurselor. Necesitatea funcţiei de control derivã
din faptul cã fondurile financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societãţi. In
acelaşi timp, prin intermediul fondurilor financiare publice se concentreazã la dispoziţia
statului o parte importantã a produsului intern brut.
Toate acestea impun organizarea unui control strict asupra modului de constituire,
distribuire şi utilizare a fondurilor financiare publice.
Controlul statului are o sferã largã de manifestare, vizeazã toate domeniile vieţii
sociale, sub trei aspecte:
- sarcinile specifice ce-i revin;
- efortul bănesc al statului, reclamat de derularea activitãţilor proprii;
- efectele utile ale activitãţii desfãşurate.
Exercitarea funcţiei de control a finanţelor publice este determinată de faptul că

fondurile financiare care se formează la dispoziţia statului sunt proprietatea întregii naţiuni.
Astfel, controlul prin finanţe se executã în toate fazele procesului reproducţiei sociale, după
cum urmează:
- în faza de repartiţie, când se urmãreşte provenienţa resurselor şi destinaţia lor,
nivelul la care se constituie, titlul cu care se mobilizeazã şi se repartizeazã cãtre beneficiari,
dimensiunile fondurilor financiare publice în raport cu produsul social, modul de redistribuire
cãtre sferele de activitate, modul de asigurare a echilibrului financiar (corelaţia dintre
necesarul de resurse financiare şi posibilitãţile de procurare a lor).
- în faza producţiei, controlul urmãreşte producţia realizatã în sectorul public, care
influenţeazã amploarea schimbului şi a consumului, precum şi valoarea nouã, supusã
repartiţiei; controlul în aceastã fazã se realizeazã asupra întregului circuit al fondurilor, de la
aprovizionare şi pânã la încasarea contravalorii producţiei, în urma livrãrii cãtre beneficiari.
- în faza schimbului, în sectorul public, controlul urmãreşte dacã produsele obţinute
se realizeazã ca mãrfuri, dacã oferta corespunde cererii, stabilirea corespunzãtoare a preţului,
s.a.
- în faza consumului, se are în vedere consumul agenţilor economici cu capital de stat
şi al instituţiilor publice; consumul agenţilor economici este apreciat prin gradul de
valorificare a materiilor prime materialelor, al rentabilitãţii diferitelor produse, cursul de
revenire la export, etc.; consumul instituţiilor publice (de învãţãmânt, sãnãtate, culturã,
administraţie, etc.) indicã ponderea pe care o deţin în totalul cheltuielilor pentru sfera
nematerialã.
În raport cu realizarea actelor economico-sociale şi financiare, existã trei forme
principale de control financiar:
• controlul financiar preventiv - este forma cea mai importantã de control, care se
exercitã înainte de efectuarea propriu-zisã a operaţiunilor economice şi financiare: nici o
cheltuialã, indiferent de fondurile din care se suportã, nu se aprobã şi nu se efectueazã
dacã nu a fost avizatã în prealabil, potrivit legii (de către conducãtorul compartimentului
financiar-contabil sau de altã persoanã special autorizatã);
• controlul operativ curent (concomitent) - se efectueazã în momentul realizãrii
obiectivelor din programele economice şi financiare, în acelaşi timp cu realizarea
operaţiunilor care necesitã mijloace materiale şi bãneşti (direct asupra compartimentelor
din subordine şi inopinat în locurile unde se pãstreazã şi gestioneazã valori materiale) şi
vizeazã gospodãrirea acestor mijloace, respectiv recepţionarea, depozitarea, consemnarea,
folosirea, inventarierea, ţinerea contabilitãţii; se exercită atât de către specialiştii cu
funcţii de conducere, cât şi de către organele de contabilitate, financiare, bancare, s.a. şi
este indispensabil, depistând eventualele abateri de la disciplina economică şi financiară
care nu au fost semnalate de controlul preventiv sau în timpul desfăşurării proceselor
economice, sociale şi financiare;
• controlul postoperativ sau ulterior - se efectueazã dupã ce actele economice, sociale,
financiare au fost înfãptuite; prezintã avantajul cã se poate efectua cu minuţiozitate şi fãrã
sã disturbe activitatea curentã a unitãţii controlate iar pe baza lui se pot emite concluzii
utile pentru activitatea viitoare, având şi un efect de prevenire; controlul postoperativ
contribuie la identificarea, mobilizarea şi folosirea resurselor interne din economie, are în
vedere legalitatea, oportunitatea şi eficienţa activitãţii economice, apãrã integritatea
avutului public şi sancţioneazã abaterile de la disciplina financiarã.
In practicã se mai utilizează şi alte forme de control, cum sunt: controlul prin sondaj,
controlul parţial, total, încrucişat, etc., a căror denumire caracterizează modul specific de
lucru.
Controlul financiar se exercitã de organe specializate. Evoluţia istorică a provocat o

diversificare instituţională a controlului şi coexistenţa mai multor tipuri de control. In ţara
noastrã s-au creat două mari centre de control, unul dominat de Curtea de Conturi, altul
condus de Ministerul Finanţelor, care se străduiesc să coordoneze ansamblul mecanismelor
de control ale finanţelor publice, alături de Parlament. Astfel, principalele instituţii cu
atribuţii de control financiar sunt:
• Preşedinţia – instituţie cu rol activ şi oarecum moderator – analizează legile adoptate de
Parlament, având competenţa să le retransmită pentru o nouă reexaminare, dacă apreciază
că unele prevederi nu corespund intereselor naţionale; exercită actul promulgării legilor,
inclusiv a celor care acţionează în sfera financiară şi a creditului.
• Parlamentul - organ de control economico-financiar cu atribuţii în dezbaterea,
aprobarea, executarea şi încheierea bugetului public naţional, în votarea legislaţiei
financiare; controlul parlamentar se exercită atât în cursul execuţiei Legii Finanţelor, prin
comisiile de buget-finanţe, dar şi aposteori, vizând execuţia Legii Finanţelor prin
examinarea preoiectelor legilor de rectificare a acestei legi, dar şi a proiectului Legii de
execuţie a bugetului, unde se stabileşte contul de rezultate al anului, respectiv deficitul
sau excedentul, precum şi profiturile sau pierderile conturilor speciale şi de trezorerie.
• Curtea de Conturi - organ suprem de control financiar şi de jurisdicţie în domeniul
financiar, care funcţioneazã pe lângã Parlament dar îşi exercitã funcţiile în mod
independent, în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei (în baza căreia a fost reînfiinţată
în 1992, istoria ei în ţara noastră fiind legată de Al. I. Cuza şi anul 1864) şi ale celorlalte
legi ale ţării. Curtea de Conturi decide în mod autonom asupra programului sãu de
control, controalele se iniţiază din oficiu iar accesul la documentele şi informaţiile
necesare exercitãrii funcţiilor sale de control şi jurisdicţionale este neîngrădit, oricare ar fi
persoanele fizice sau juridice vizate. Curtea de Conturi urmăreşte în acţiunile sale modul
de formare, administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale
sectorului public în ansamblul său, modul de gestionare a patrimoniului public şi privat al
statului, respectarea legii în gestionarea mijloacelor materiale şi băneşti.
• Primul-ministru - îşi exercitã atribuţiile de control prin Corpul de control economic şi
financiar care verificã eficienţa şi legalitatea cheltuielilor efectuate de organele
administraţiei de stat, prefecturi, primãrii, verificã execuţia bugetului public şi a balanţei
de plãţi externe, legalitatea bilanţurilor contabile ale organizaţiilor administraţiei centrale
de stat iar toate cheltuielile bugetare se efectueazã numai cu viza de control preventiv a
corpului de control economico-financiar al Primului-ministru.
• Ministerul Finanţelor este instituţia administraţiei publice de specialitate prin care
Guvernul îşi îndeplineşte atribuţiile sale executive în domeniu. Ministerul Finanţelor
cuprinde organe centrale şi teritoriale, cu sarcini specifice, în principal Garda financiară
iar la nivel local funcţionează Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene sau ale
municipiului Bucureşti, care au în structură secţii ale Gărzii financiare. Garda Financiară
este organul de control constituit dintr-un corp de control militarizat, înarmat,
neîncazarmat, investit cu prerogativele necesare activităţii de poliţie economică,
comandat de un comisar general; competenţa Gărzii Financiare vizează controlul operativ
şi inopinat privind aplicarea şi executarea legilor fiscale şi a reglementărilor vamale,
respectarea normelor de comerţ, etc.
De multe ori, în practicã, activitatea organelor de control financiar implicã şi domenii

ce depãşesc sfera relaţiilor financiare şi chiar bãneşti: de exemplu, modul de utilizare a
capacitãţilor de producţie, a mijloacelor de transport, a spaţiilor de depozitare, etc.
Controlul are menirea să consolideze disciplina economico-financiară, să identifice
prejudiciile provocate avutului public, privat sau cooperatist, să împiedice evaziunea fiscală,
activităţi de contrabandă, să asigure repararea prejudiciilor, sancţionarea vinovaţilor.
Controlul nu trebuie să-şi limiteze sarcinile la inventarierea deficienţelor, fiind absolut
necesar să evidenţieze măsurile care urmează a fi luate pentru lichidarea şi preîntâmpinarea
acestora.
În prezent, procesul de control în finanţele publice are în vedere unele direcţii de
reformă care implică recurgerea la criterii mult mai complexe decât cele ale controlului
legalităţii, deci mult mai dificil de realizat, care vizează în principal:
• controlul finanţelor publice trebuie să devină în primul rând un control apriori, exercitat
înaintea deciziei, controlul aposteriori urmărind în special aspectele contabile ale
operaţiunilor financiare;
• iniţierea unui control al oportunităţilor cheltuielilor publice, ca urmare a creşterii rolului
economic al finanţelor;
• includerea în activitatea de control a analizei rezultatelor obţinute de diferite administraţii,
orientarea controlului spre aspectele de eficacitate, prin compararea costurilor cu
rezultatele;
• analiza metodelor care conduc la decizia de a efectua o cheltuială, pe baza studiului
costului şi eficacităţii, ca o premisă a deschiderii unor noi perspective pentru controlul
calităţii gestiunii.
În acest sens, în ultimii ani s-a înregistrat un efort deosebit pentru constituirea unor
instituţii adecvate, care să permită un control complex şi de profunzime. Astfel, s-au
dezvoltat noi forme de control apriori, chiar pe parcursul execuţiei bugetare, de exemplu, prin
intermediul Corpului de control subordonat direct ministrului sau se extinde controlul
jurisdicţional care, odată cu examinarea legalităţii, apreciază şi eficacitatea gestionării
activităţilor publice.
În continuare, se vor concretiza o serie de aspecte privind rolul finanţelor publice în

economia de piaţã, pe lângã cele rezultate din funcţiile lor.
Prin transferul de putere de cumpãrare de la persoanele fizice şi juridice cãtre
fondurile publice şi invers, are loc o modificare a raporturilor sociale care influenţeazã
potenţialul economic al întreprinderilor, veniturile şi averea cetãţenilor, nivelul de trai al
populaţiei, calitatea vieţii în general - deci, intervenţia statului în economie cu ajutorul
finanţelor are un rol activ.
Rolul finanţelor publice este corelat cu nevoile sociale ce trebuie satisfãcute prin
intermediul statului şi cu modalitãţile prin care se poate realiza acest lucru.
Nevoile individuale (locuinţe, hranã, îmbrãcãminte, etc.) şi cele sociale, colective,
privind apãrarea naţionalã, securitatea, echilibrul ecologic, protecţia socialã, pot fi asigurate
din fonduri private utilitãţi publice, puse la dispoziţia membrilor societãţii. In afara acestor
douã categorii mai existã şi o a treia categorie intermediarã de nevoi, denumitã cvasipublicã
(semipublicã), care pot fi satisfãcute fie pe seama fondurilor private, fie a utilitãţilor publice,
cum ar fi: nevoia de culturã şi educaţie (colegii şi universitãţi private sau publice), pregãtire
profesionalã, ocrotire medicalã, asistenţã socialã (asistenţã medicalã plãtitã sau publicã), s.a.
Ca urmare, accesul la utilitãţile publice se poate face uneori cu plata preţului
corespunzãtor, alteori în mod gratuit sau cu preţ redus.
Spre deosebire de agenţii economici care sunt subordonaţi maximizãrii profitului,
creşterii rentabilitãţii economice individuale, deciziile autoritãţilor publice (Parlament,
Guvern, autorităţile locale de stat) au în vedere maximizarea utilitãţilor sociale, economice şi
de altã naturã, cuantificabile sau nu, imediate şi de perspectivã şi sporirea rentabilitãţii
naţionale.
Utilitãţile publice pe care statul le oferã societãţii se realizeazã prin: acţiuni cu
caracter social, de educaţie şi instrucţie, specializare, recalificare, acţiuni sanitare cu caracter
preventiv sau curativ, sprijinirea celor incapabili sã se întreţinã singuri, recreere, sport,
odihnã, acţiuni culturale, s.a.; prin acţiuni cu conţinut economic cum ar fi construirea,
modernizarea întreţinerea drumurilor şi podurilor, noi trasee feroviare şi modernizarea
parcului de material rulant, menţinerea navigabilitãţii apelor, amenajãri portuare, sporirea
puterii instalaţiei electrice, termice, a reţelelor de distribuţie a lor, irigaţii, amenajãri de
terenuri, reîmpãduriri, etc.; acţiuni ce vizeazã menţinerea ordinii interne, apãrarea naţionalã
şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale.
Mãrimea şi structura diferitelor categorii de acţiuni diferã de la o ţarã la alta, în
funcţie de o multitudine de factori interni şi externi.
Redistribuirea înfãptuitã cu ajutorul impozitelor şi taxelor este urmatã de o a doua
redistribuire realizatã pe seama alocaţiilor bugetare, a subvenţiilor şi transferurilor de resurse
de la fondurile publice la diverşi beneficiari (în special celor lipsiţi de posibilitãţi materiale
sau cu potenţial economic redus). Pe aceastã cale se corecteazã, parţial, disproporţiile mari şi
inechitãţile existente în societate.
Pe de altă parte, statul contracteazã împrumuturi pe piaţa internã sau externã în
completarea resurselor financiare interne şi folosirea lor pentru acoperirea deficitului bugetar
sau pentru realizarea de obiective şi acţiuni de interes naţional.
În concluzie, finanţele publice sunt utilizate în scopul realizării unei dezvoltări
economice şi sociale într-un cadru cât mai echilibrat.
CAPITOLUL III.
ORGANIZARE FINANCIARĂ ŞI SECTORUL PUBLIC ÎN ECONOMIE
3.1 Mecanismul financiar, componentă a mecanismului de funcţionare a

economiei
3.5. Sistemul financiar public şi de credit
3.8. Planificarea financiară
3.1. Mecanismul financiar, componentă a mecanismului de funcţionare a economiei
Fiecare economie are propriul sãu mecanism de funcţionare, ce poate prezenta

similitudini sau deosebiri faţã de mecanismele altor economii, privind: structurile proprii de
ramurã, formele specifice de organizare a activitãţii agenţilor economici, instituţii şi
reglementãri multiple de supervizare, analizã şi control; aplicã principii şi metode de
conducere proprii; utilizeazã modalitãţi şi criterii diverse de cuantificare a eforturilor, de
mãsurare a efectelor şi de apreciere a eficienţei; foloseşte instrumente adecvate de stimulare
sau de restrângere a unor activitãţi, de prevenire şi combatere a unor fenomene cu caracter
perturbator şi dezechilibrant.
Fiecare ţarã dispune de un anumit volum de resurse materiale, umane, financiare,
informaţionale, de a cãror utilizare depinde forţa ei economicã. Statul respectiv trebuie sã
asigure circuitul acestor resurse, sã organizeze utilizarea lor eficientă, precum şi o serie de
programe care sã conducã la obţinerea de rezultate profitabile în întreaga activitate. Pentru
realizarea acestor obiective, trebuie sã constituie anumite structuri, adicã forme de organizare,
de supraveghere şi control, la baza cărora stau o serie de principii în funcţie de care se
organizează activitatea economico-socialã, se cuantificã resursele, se evaluează efectele şi se
determinã eficienţa, se stabilesc instrumentele necesare realizării echilibrului în toate
domeniile.
Toate aceste elemente de care depinde buna funcţionare a unei economii, precum şi
altele conexe, constituie mecanismul economic al unei ţãri.
În consecinţă, mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi
instrumentelor de conducere şi reglare, de către factorii de decizie, a funcţionãrii economiei
naţionale, obiectivele avute în vedere şi întregul sistem organizatoric prin intermediul căruia
se efectuează.
Partea cea mai dinamicã şi mai vizibilã a acestui mecanism o constituie sistemul
complex al conducerii economiei, ale cărui componente de bazã sunt:
• sistemul principiilor fundamentale de conducere a economiei;
• sistemul de organizare a economiei, formele legãturilor dintre componentele economiei
naţionale şi ale acesteia cu economia mondialã;
• sistemul pieţei şi al programului de determinare, atragere şi alocare a resurselor materiale,
umane, financiare şi valutare, de producere, repartizare şi utilizare a produsului intern
brut, de echilibrare a balanţelor materiale, a forţei de muncã şi valorice;
• sistemul criteriilor de eficienţã;
• sistemul pârghiilor economice şi al metodelor administrative utilizate în conducere;
• sistemul mecanismelor specifice pentru stimularea sau oprirea anumitor procese
economice;
• sistemul informaţional;
• sisteme referitoare la adoptarea deciziilor, control, analize, evaluarea rezultatelor,
corectarea evoluţiei proceselor economice;
• modalitãţile adaptãrii mecanismului economic la noile condiţii, interne şi externe.
Între mecanismele economice din diferite ţãri existã multiple asemãnãri sau deosebiri
privind: formele de proprietate, sistemul de conducere a economiei (economie de piaţã sau
centralizat planificatã), sistemul de repartizare a rezultatelor muncii, regimul politico-
ideologic (democratic sau totalitar); nivelul forţelor de producţie, structura socialã şi gradul
de maturizare a relaţiilor sociale de producţie, gradul de independenţã a economiei faţã de
strãinãtate, obiectivele de politicã economicã urmãrite pe termen lung.
În ţările cu economie de piaţă (şi mai ales în cele aflate în perioada de tranziţie) statul
acţioneazã, pe de o parte, ca autoritate publică iar pe de altă parte, ca producător şi
consumator de bunuri şi servicii, organizator şi finanţator al asigurãrilor şi protecţiei sociale,
bancher şi contractant de împrumuturi, asigurator şi asigurat pentru riscuri.
Statul influenţeazã selectiv activitatea economicã cu ajutorul finanţãrii unor obiective
şi acţiuni pe seama resurselor publice, creeazã cadrul instituţional şi juridic necesar
desfãşurãrii activitãţii economice.
În cadrul complex al mecanismului economic al unei ţãri, un loc important îl ocupã

mecanismul financiar. În esenţã, conceptul de mecanism financiar exprimã un mod de
organizare şi de conducere a fluxurilor financiare prin care se realizeazã constituirea,
repartizarea şi utilizarea fondurilor financiare necesare într-o economie.
Mecanismul financiar trebuie astfel conceput încât sã asigure şi sã stimuleze
desfãşurarea normalã, fãrã dificultãţi a activitãţii tuturor agenţilor economici iar pe aceastã
bazã, repartiţia şi circulaţia neîntreruptã a produsului social.
Mecanismul financiar este perfectibil, are un caracter dinamic şi o structurã relativã,
în sensul că nu este stabilit odatã pentru totdeauna.
În România, acesta este constituit din totalitatea structurilor, formelor, metodelor,

principiilor şi pârghiilor economico-financiare, prin care se constituie, se repartizeazã şi se
utilizeazã fondurile bãneşti ale statului, necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, în
condiţiile trecerii la economia de piaţã şi a acţiunii libere a agenţilor economici.
Mecanismul financiar al ţãrii cuprinde:

• sistemul de structuri şi forme de funcţionare a repartiţiei financiare şi de credit;
• sistemul de principii, metode şi instrumente de conducere a activitãţii financiare;
• sistemul de modele şi tehnici de mãsurare, urmãrire şi stimulare a eficienţei economico-
sociale.
Mecanismul financiar are o structurã complexã care include sistemul financiar,
pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activitãţii economice, metodele
administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor, cadrul instituţional şi cadrul
juridic proprii domeniului finanţelor.
Sfera de cuprindere a finanţelor României include finanţele publice, finanţele

unităţilor şi ale organizaţiilor cooperatiste, finanţele întreprinderilor mixte şi ale celor private.
Din punctul de vedere al structurii lor, se pot identifica următoarele componente ale
finanţelor României:
1. Finanţele publice, formate din

• finanţele generale ale statului, respectiv:
- bugetele locale şi de stat
- asigurãrile sociale de stat
• finanţele regiilor autonome şi ale societãţilor comerciale cu
capital de stat
• finanţele instituţiilor de stat, expresie a relaţiilor băneşti de repartiţie dintre
stat şi instituţiile sale
2. Finanţele unitãţilor şi ale organizaţiilor cooperatiste
• finanţele cooperativelor meşteşugăreşti
• finanţele cooperaţiei de consum
• finanţele asociaţiilor agricole
3. Finanţele întreprinderilor mixte, ale celor private şi ale populaţiei
• finanţele întreprinderilor mixte
• finanţele întreprinderilor private, ale băncilor private, ale societăţilor de asigurare,
s.a.
• finanţele populaţiei
Finanţele publice exprimã relaţiile social-economice bãneşti prin mijlocirea cãrora

statul, unitãţile sale administrativ-teritoriale şi alte instituţii de drept public îşi constituie şi
folosesc fondurile de resurse financiare.
Fiecãrei componente a sistemului financiar îi corespund, de regulã, mai multe fonduri

de resurse financiare. Fiecare fond are propriile sale reguli de constituire şi distribuire,
legãturile sale specifice cu celelalte fonduri şi motivaţii proprii.
În condiţiile tranziţiei la economia de piaţã, în ţara noastrã se constituie şi se folosesc
mai multe categorii de fonduri de resurse financiare, care se pot grupa dupã criterii specifice,
astfel:
a) După nivelul (eşalonul) la care se constituie fondurile:

• la nivel macroeconomic (central) – se constituie fondul bugetar de stat, fondurile
asigurãrilor sociale, fondurile asigurãrilor de bunuri, persoane şi rãspundere civilã,
fonduri de creditare, s.a.
• la nivel mediu – se constituie fondurile bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor şi
comunelor.
• la nivel microeconomic – fonduri proprii ale agenţilor economici, instituţiilor şi
persoanelor fizice.
b) În funcţie de destinaţie:
• fonduri de înlocuire, cum este fondul de amortizare, care sã compenseze uzura fizicã şi
moralã a activelor fixe;
• fonduri de dezvoltare – care privesc crearea de noi unitãţi economice, modernizarea şi
dezvoltarea celor existente, având în vedere atât activele fixe cât şi activele circulante; în
aceastã categorie se cuprind fonduri proprii şi fonduri împrumutate de pe pieţele de
capital, o parte din fondurile bugetare şi extrabugetare ale statului şi o parte din resursele
proprii ale populaţiei;
• fonduri de consum – cuprind partea corespunzãtoare din fondurile bugetare, fondurile
asigurãrilor sociale, fonduri proprii ale agenţilor economici pentru stimulare şi acţiuni
sociale, o parte din resursele populaţiei;
• fonduri de rezervã – sunt fonduri prevãzute în bugetul de stat şi în bugetele locale care
servesc pentru finanţarea unor obiective şi acţiuni noi, neprevãzute, precum şi pentru
situaţii de risc, formate la dispoziţia agenţilor economici pentru compensarea eventualelor
pierderi;
• fonduri de asigurare – constituite la dispoziţia societãţilor de asigurare, cu scopul de a
acoperi daunele cauzate de calamitãţi naturale, accidente şi alte evenimente aleatorii.
c) După forma de proprietate se utilizează:

• fonduri proprietate publicã, cum sunt fondul bugetar de stat, fondurile bugetare ale
unitãţilor administrativ-teritoriale, fondurile asigurãrilor sociale de stat, fonduri publice
extrabugetare, fonduri proprii ale regiilor autonome şi societãţilor comerciale cu capital
de stat şi ale instituţiilor publice, fonduri ale bãncilor şi societãţilor de asigurare cu capital
de stat;
• fonduri proprietate cooperatistã – ale cooperaţiei meşteşugãreşti, de consum şi de credit;
• fonduri proprietate mixtã sau privatã, unde se includ fondurile proprii agenţilor economici
care intrã în aceastã categorie, dar şi ale populaţiei.
Fondurile proprietate de stat se pot clasifica şi în funcţie de calitatea pe care o are

statul, ca titular al acestora, şi anume:
◊ autoritate publicã, situaţie în care statul foloseşte o parte din resursele bugetare pentru
finanţarea cheltuielilor cu menţinerea ordinii interne, apãrare naţionalã, relaţii externe,
satisfacerea cerinţelor social-culturale;
◊ agent economic, calitate în care statul foloseşte o parte din fondurile pe care le
mobilizeazã pentru finanţarea unităţilor şi acţiunilor economice;
◊ asigurator, când statul utilizeazã fondurile asigurãrilor sociale pentru plata pensiilor,
indemnizaţiilor, a diferitelor ajutoare sau foloseşte fonduri de asigurare de bunuri,
persoane şi rãspundere civilã;
◊ bancher (împrumutãtor), statul având la dispoziţie fonduri de creditare care se constituie
la bãncile cu capital de stat, fonduri provenite din creditele externe, s.a.
d) După titlul cu care se constituie şi se folosesc, fondurile de resurse financiare sunt:

• prelevãri cu titlu definitiv şi cu caracter obligatoriu, respectiv impozite, taxe, amenzi,
CAS, prime de asigurare;
• prelevãri cu titlu rambursabil şi cu caracter facultativ - depuneri la bãnci şi la alte instituţii
de credit ale statului, subscrieri la împrumuturile de stat,s.a.
• transferuri externe rambursabile (împrumuturi contractate în strãinãtate) sau
nerambursabile (ajutoare, donaţii).
e) Sub aspect juridic, fondurile de resurse financiare se constituie şi se folosesc având
la bazã:
• acte normative
• prevederi contractuale încheiate cu persoane fizice şi juridice, respectiv contracte de
vânzare de bunuri, executãri de lucrãri şi prestãri servicii, contracte de concesionare sau
închiriere a unor capacitãţi de producţie, locuinţe, s.a., contracte de împrumut încheiate pe
piaţa internã şi externã, etc.
Din fondurile de resurse financiare se pot efectua în general, douã categorii de plãţi:
• cu titlu definitiv (nerambursabile) - finanţarea acţiunilor social-culturale, învăţământ,
burse, pensii, ajutoare, ocrotirea sãnãtãţii, apãrare naţionalã, s.a.
• cu titlu rambursabil - credite.
În economia de piaţã, şi nu numai, statul influenţeazã procesele economice prin

intermediul sectorului public, care diferã ca mãrime şi structurã de la o ţarã la alta şi de la o
perioadã la alta.
Definiţia cea mai adecvată a sectorului public, din punctul de vedere al perspectivei
economice, are drept criteriu tipul procesului decizional. În acest sens, sectorul public sau
statul, în calitate de agent economic, cuprinde ansamblul de activităţi, instituţii şi organisme
caracterizate prin procese de decizie colectivă sau politică, în cadrul cărora procedurile de
alegere se realizează prin mecanismele votului.
Spre deosebire de acesta, în sectorul privat, piaţa reprezintă instituţia prin care se
realizează alegerea, ca esenţă a procesului de decizie, în care se confruntă cererea
consumatorilor, exprimată în funcţie de preferinţe, venituri şi preţuri, cu oferta
producătorului, exprimată în funcţie de tehnologii, costuri şi preţuri.
Evoluţia sectorului public constituie una din caracteristicile cele mai importante ale
economiilor secolului al XX-lea. In acest mod, autoritatea publică este implicată în prezent în
toate domeniile economiei naţionale.
Funcţiile sectorului public sunt tot mai complexe, o variantă acceptată în ultimii ani
având în vedere următoarele 3 funcţii:
9 funcţia alocativă, care corespunde unei misiuni clasice a statului, privind necesitatea
intervenţiilor statului pe pieţe, în economie, prin promovarea unei alocări optimale a
resurselor economice rare, în sensul de a realiza bunăstarea colectivităţii:
9 funcţia redistributivă, care implică decizia publică în diminuarea inegalităţilor de venit, în
promovarea unei distribuiri echitabile a bunăstării între indivizi, regiuni sau între
generaţii, fie printr-un sistem de impozitare progresivă, fie prin transferuri sau plăţi către
populaţie (protecţia socială), fie prin subvenţionarea consumului;
9 funcţia reglativă, prin promovarea stabilităţii economice, a echilibrului macroeconomic,
prin controlarea ciclului economic în ansamblul său şi stabilizarea fluctuaţiilor creşterii
economice.
Realizarea funcţiilor statului este posibilă prin identificarea unor politici bugetare
adecvate.
Sectorul public cuprinde următoarele categorii de instituţii şi organisme:
1) Administraţia publică, respectiv “guvernanţii” în sens larg, la nivel naţional, regional
şi local. Sectorul administraţiilor publice cuprinde subsectoare: - administraţia publică
centrală, care include statul în sens strict, considerat ca ansamblul instituţionalizat al
serviciilor şi activităţilor administrative, denumite şi “organismele centrale de stat”,
precum şi organisme diverse ale administraţiilor publice centrale, cu statut juridic variat,
dispunând de autonomie financiară, cu activitate în domenii diverse ca învăţământ,
cercetare, cultură, acţiuni economice sau sociale; - administraţia publică locală, care
grupează comunităţile locale (administraţiile teritoriale şi unele organisme comunitare şi
regii de exploatare publică) şi organisme diverse cu competenţe locale şi finanţare
provenind în principal din subvenţii ale colectivităţilor locale şi din taxe parafiscale.
2) Organismele protecţiei sociale sau administraţia securităţii sociale (protecţiei sociale),
care cuprinde sistemul asigurărilor sociale şi organisme care depind de asigurările sociale,
abilitate cu asigurarea pensiilor de limită de vârstă, de urmaş, de invaliditate, precum şi cu
asigurările de boală, de accidente şi de şomaj.
3) Intreprinderile publice şi anumite întreprinderi private care produc bunuri sau servicii
de interes general; ele răspund nevoilor colective ale populaţiei şi sunt finanţate în mod
substanţial de către stat (prin participaţii, credite, subvenţii), care poate să le impună alte
obiective decât cele strict comerciale.
3.5. Sistemul financiar public şi de credit în România
Finanţele României constituie un sistem de relaţii economice, exprimate sub formã

bãneascã, prin intermediul cãrora se asigurã formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor
bãneşti necesare statului şi organismelor sale pentru satisfacerea nevoilor generale ale
societãţii, adicã pentru îndeplinirea funcţiilor statului şi realizarea reproducţiei sociale.
Sistemul financiar şi de credit concretizează o fracţiune din sistemul macroeconomic
şi social al ţării. El sintetizează relaţiile de complementaritate dintre finanţe şi credit,
reprezentând un sistem mixt complex care asociază sistemului financiar al unei ţări, sistemul
relaţiilor de credit bancar.
Sistemul financiar public şi de credit al ţării noastre cuprinde mai multe categorii
de relaţii financiare, care alcătuiesc tot atâtea componente, subsisteme şi verigi.
Principalele componente ale sistemului financiar public al României sunt:
• Finanţele întreprinderilor publice (de stat)
• Bugetul administraţiei centrale de stat şi bugetele locale
• Asigurările sociale de stat
• Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă realizate prin societăţi cu capital de
stat
• Creditul acordat de băncile cu capital de stat, precum şi împrumuturile contractate de stat
Întreprinderile publice constituie un puternic suport financiar pentru întreaga dezvoltare

economică a ţării, din următoarele considerente:
- reprezintă agenţi economici importanţi, cu autonomie funcţională, în sensul că decid
volumul producţiei, constituirea fondurilor, destinaţia profiturilor, şi pun la dispoziţia
celorlalte unităţi de stat, private sau mixte o gamă largă de bunuri şi servicii;
- în acelaşi timp, sunt agenţi economici consumatori care, prin comenzile de stat din
domeniul militar şi civil, influenţează activitatea economică din celelalte sectoare;
- contribuie în mod substanţial la constituirea fondurilor statului, prin impozite, taxe,
contribuţii la constituirea fondurilor asigurărilor sociale de stat, etc.
Existenţa şi funcţionarea întreprinderilor publice crează şi dezvoltă o multitudine de
relaţii financiare la diferite niveluri, cum ar fi:
• în interiorul întreprinderilor publice, în procesul repartizării valorii nou create şi al
constituirii fondurilor proprii;
• între întreprinderile publice şi unităţile financiare bancare, de asigurare, s.a.
• între întreprinderile publice şi stat, pe linia prelevării la dispoziţia statului a unor părţi
din profit sau a impozitelor, taxelor, etc.
Bugetul public naţional (cu componentele sale la nivel central şi la nivelul unităţilor
administrativ - teritoriale) concretizează relaţiile economice dintre stat, pe de o parte, şi
societăţile comerciale de toate tipurile şi formele de proprietate, regiile autonome, instituţiile
de stat şi populaţie în ansamblul ei, pe de altă parte, în procesul constituirii, repartizării şi
utilizării principalului fond financiar al statului, fondul bugetar.
De asemenea, bugetul public naţional este expresia financiară a programului de
acţiune a statului pe o perioadă de un an sau în perspectivă.
Bugetul de stat vizează ansamblul activităţii economice, atât la nivel central, cât şi
local, prin subvenţii şi transferuri.
Bugetul administraţiei centrale de stat reprezintă punctul de referinţă al sistemului
financiar, al dezvoltării economico-sociale a ţării, prin care statul are la dispoziţie un puternic
instrument de conducere, planul financiar al statului prin care se constituie şi se repatizează
cel mai important fond de resurse băneşti al statului. Bugetul este considerat ca o variabilă
esenţială în determinarea nivelului produsului intern brut şi a nivelului ocupării.
Asigurările sociale de stat exprimă relaţii economice care iau naştere în procesele de
formare a fondurilor de asigurări sociale la dispoziţia statului şi de repartizare a acestora în
vederea satisfacerii nevoilor materiale ale persoanelor afiliate la acest sistem şi ale membrilor
lor de familie, în caz de pierdere temporară sau definitivă a capacităţii de muncă.
Fondurile asigurărilor sociale de stat se constituie, în principal, pe seama contribuţiei
suportate de unităţile economice şi instituţiile publice.
Din aceste fonduri se acordă: - indemnizaţii în caz de pierdere temporară a capacităţii
de muncă, maternitate sau deces; - pensii pentru muncă depusă şi limită de vârstă, pensii de
invaliditate; ajutor de şomaj.
Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă au în vedere fondurile destinate

asigurării faţă de posibilitatea apariţiei unor prejudicii provocate de anumite evenimente
(fenomene) viitoare şi nesigure; se constituie din prima de asigurare suportată de cei care se
asigură şi se utilizează la acordarea de despăgubiri în caz de producere a fenomenului pentru
care s-au asigurat.
În ţara noastră, sistemul de asigurare şi reasigurare se derulează, în proporţie
importantă, prin intermediul societăţilor pe acţiuni cu capital de stat, alături de care fiinţează
societăţi cu capital mixt sau privat.
Creditul este legat de cerinţele extinderii activităţii economice, care implică un efort
financiar suplimentar pentru întreprinderi. Acestea recurg la credite bancare, la credite
comerciale, la emisiuni de obligaţiuni sau de acţiuni, s.a. Alături de aceste forme de credit, pe
piaţa capitalului de împrumut se interpune şi creditul public, prin intermediul căruia statul îşi
procură resursele financiare necesare, în completarea resurselor bugetare ordinare.
Imprumuturile contractate de stat pot fi utilizate la finanţarea unor obiective de investiţii sau
la acoperirea unor deficite bugetare.
În primul rând se poate menţiona creşterea rolului intervenţionist al statului, sub

multiple aspecte şi în toate domeniile vieţii social-economice, ceea ce se reflectã în creşterea
cheltuielilor publice. Aceasta impune, la rândul ei, creşterea necesarului de resurse financiare.
Ţările aflate în tranziţie, candidate la aderarea la Uniunea Europeană, având un produs
intern brut pe locuitor sensibil mai redus decât al ţărilor comunitare cu cele mai modeste
performanţe pe linia dezvoltării economice, au înregistrat ponderi ale redistribuirii produsului
intern brut prin impozite, taxe şi contribuţii apropiate de media neponderată a celor 15
(Polonia 41,2%, Ungaria 39,4%, Republica Cehă 38,6%). Aşadar, cele două variabile –
gradul de dezvoltare economică a ţărilor şi politicile promovate de autorităţile publice ale
acestora – diferenţiază procesul redistribuirii produsului intern brut prin impozite, taxe şi
contribuţii. Cu o pondere a veniturilor fiscale în produsul intern brut de 30% - 31% (31,4% în
1999, 29,5% în 2000 şi 31% în 2001), România se situează cu 10-11 puncte procentuale sub
media neponderată a U.E. (în 1997) şi cu 2-3 puncte procentuale în urma Irlandei, Spaniei şi
Greciei:
Indicatori de fiscalitate în România, în perioada 1990-2001 (în procente)

Tabelul nr. 1
Indicatori de 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 20004 20015
fiscalitate
Ponderea 35,5 33,2 33,5 31,3 28,2 28,8 26,9 26,5 28,2 31,4 29,5 31,0
veniturilor
fiscale totale în
PIB (fiscalitate
generală)
Ponderea 27,6 23,2 23,2 22,0 20,3 20,9 19,4 20,0 20,3 22,4 18,6 19,1
impozitelor şi
taxelor în PIB
(fiscalitate
parţială)
Ponderea 7,9 10,0 10,3 9,3 7,9 7,9 7,5 6,5 7,9 9,0 10,9 11,9
contribuţiilor
pentru asigurări
sociale în PIB
(fiscalitate în
scopuri sociale)
Venituri fiscale 585 413 288 362 373 451 420 415 521 476 483 526
medii pe
locuitor, în
dolari SUA
Sursa: Iulian Văcărel – „Sistemul impozitelor şi taxelor în Uniunea Europeană şi în România” (proiectul ESEN-2/2001)
Indicatorul exprimat prin raportul dintre totalul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor şi

PIB arată gradul de fiscalitate generală al unei ţări.
În condiţiile actuale ale României, o fiscalitate generală de 30-31% este deosebit
apăsătoare pentru marea masă a contribuabililor.
Pe perioade mai scurte de timp, analiza retrospectivă evidenţiază evoluţii nu numai
diferite de la o ţară la alta, dar adesea contradictorii. Astfel, în intervalul de 12 ani (1985-
1997), ponderea veniturilor fiscale în produsul intern brut a sporit pe total Uniunii Europene
cu 1,7% puncte procentuale. Din cele 15 state comunitare, în nouă s-au înregistrat creşteri, iar
în 6 reduceri.
4
Date provizorii
5
Program
În România, într-un interval tot de 12 ani (1990-2001) s-a înregistrat o diminuare a
ponderii veniturilor fiscale în produsul intern brut de 4,5 puncte procentuale.
Veniturile fiscale conţin toate prelevãrile cu caracter obligatoriu. Nivelul lor este
limitat de anumite constrângeri procedurale şi de politicã fiscalã.
Impozitele, taxele, contribuţiile, sunt venituri ordinare prin care se asigurã formarea
ritmicã a resurselor financiare publice, alãturi de veniturile nefiscale (chirii, amenzi,
redevenţe). Spre deosebire de acestea, veniturile extraordinare se varsã la bugetul de stat în
situaţii de excepţie, când resursele financiare curente sunt insuficiente faţã de nivelul
cheltuielilor: emisiunea de monedã fãrã acoperire, înprumuturi de stat interne sau externe,
diverse ajutoare externe, etc.
Împrumuturile de stat externe se contracteazã în situaţii de dezechilibrare a balanţei de
plãţi. Dacã aceste sume vor fi orientate cãtre scopuri productive, aducãtoare de venit,
rambursarea lor este uşor de realizat. Dacã statul le foloseşte pentru consum, ele pot fi un
motiv suplimentar de dezechilibrare a balanţei de plãţi, pe de altã parte, de agravare a situaţiei
populaţiei angajate în restituirea lor.
Emisiunea de bani fãrã acoperire este echivalentã cu un împrumut la banca centralã,
cu scopul finanţãrii consumului intern. Dar creşterea volumului de masã monetarã înseamnã
creşterea inflaţionistã a preţurilor, scãderea puterii de cumpãrare a monedei şi deci scãderea
veniturilor reale. Resursele financiare obţinute pe aceastã cale au un caracter, în general
nerambursabil dar sunt generatoare de inflaţie.
Se constatã în prezent o creştere a produsului intern brut, ca tendinţã, dar totodatã,
cheltuielile publice cresc într-un ritm mult mai alert decât cresc veniturile publice. Apariţia
acestui decalaj, oarecum firesc şi în creştere de la o etapã la alta, explicã necesitatea unor
venituri suplimentare care nu pot fi asigurate decât prin cãi extraordinare, în special prin
împrumuturi de stat.
In practica financiarã internaţionalã se utilizeazã metode multiple de constituire şi

dirijare a fondurilor de resurse financiare publice: fiscale, bugetare, monetare, etc.
Relaţiile financiare prin intermediul cãrora se realizeazã încasarea veniturilor publice
sau efectuarea cheltuielilor publice, în îndeplinirea unor scopuri economice bine determinate,
reprezintã pârghiile financiare.
Altfel spus, pârghiile financiare sunt expresia valoricã generalizatã a unor relaţii
economice prin intermediul cãrora au loc repartizarea şi utilizarea cu titlu definitiv a venitului
naţional. Ele reprezintã practic nişte instrumente folosite în mod conştient şi care sunt
integrate în mecanismul de funcţionare a economiei naţionale.
Categoriile valorice utilizate în procesul de constituire şi repartizare a fondurilor
financiare pot constitui pârghii numai în mãsura în care ele îndeplinesc realmente anumite
funcţii economice, contribuie la soluţionarea, pe baze economice, a unor probleme în condiţii
mai bune decât prin metode administrative.
Dacã o metodã de prelevare serveşte numai pentru alimentarea unui fond de resurse
financiare sau exclusiv pentru dirijarea cãtre beneficiari a resurselor bãneşti acumulate la un
anumit fond, aceastea constituie un simplu canal colector şi nu o pârghie.
Metodele de prelevare şi de platã capãtã caracter de pârghie în mãsura în care,
asigurând înfãptuirea funcţiei de repartiţie a finanţelor, influenţeazã pozitiv anumite laturi ale
activitãţii economice, în diverse faze ale reproducţiei sociale.
Prin efectele pe care le produc, pârghiile financiare acţioneazã, în mod automat sau
puse în mişcare de anumiţi factori de decizie, în urmãtoarele direcţii:
9 pentru stimularea sau restrângerea unor activitãţi;
9 pentru încurajarea activităţii unor categorii sociale;
9 pentru corectarea anumitor fenomene ce se produc în cadrul mecanismelor de
producţie;
9 pentru ocuparea cât mai deplinã a forţei de muncã, respectiv pentru eliminarea
şomajului, etc.
În categoria pârghiilor cu pronunţat caracter financiar se includ impozitele, taxele

vamale, creditele interne, subvenţiile, s.a. iar în categoria pârghiilor cu accentuat caracter
monetar-valutar se înscriu cursul valutar, preţurile, tarifele, etc.
În funcţie de rolul pe care îl au în procesul repartiţiei produsului intern brut, pârghiile

financiare pot fi:
• de mobilizare - impozitele, taxele, s.a.
• de repartiţie - subvenţii, pensii, burse, alocaţii pentru copii, etc.
De exemplu, impozitul pe profit, ca pârghie cu rol de mobilizare a resurselor, are ca

obiective stimularea creşterii producţiei anumitor ramuri subramuri, a anumitor categorii de
agenţi economici, repartizarea zonalã a acestora, s.a.
Taxele vamale, în calitate de pârghie financiarã, pot acţiona în sensul stimulãrii sau
frânãrii anumitor activitãţi de comerţ exterior, dupã modul de stabilire, diferenţiat pe categorii
de mãrfuri, după provenienţa lor, dupã destinaţia importurilor, etc.
Subvenţiile se acordã în completarea resurselor anumitor agenţi economici pentru
relansarea activitãţii lor în situaţii deosebite sau când activitatea lor prezintã un interes
naţional deosebit.
Pensiile, bursele, alocaţiile, reprezintã pârghii financiare de repartiţie care se acordã în
scopuri sociale.
3.8. Planificarea financiarã
Utilizarea instrumentelor fiscal-bugetare, a creditului, a emisiunii monetare, a

împrumuturilor publice, a preţurilor şi tarifelor sau cursului valutar, nu exclude folosirea în
paralel a unor instrumente de tip administrativ, cum sunt:
- întocmirea de prognoze, programe planuri, pentru a se estima direcţia, ritmul, efortul
necesar şi cu ce rezultate se dezvoltã economia;
- elaborarea de balanţe materiale la nivel central, pentru produse de interes naţional
deficitare;
- folosirea de autorizaţii şi limitãri la export sau import, în cazul unor produse deficitare
sau de interes deosebit;
- plafonarea transferurilor de valutã pe anumite destinaţii;
- exercitarea controlului financiar asupra îndeplinirii obligaţiilor faţã de bugetul de stat;
- respectarea reglementãrilor legale privind evidenţa contabilã, întocmirea bilanţului
contabil, a altor documente specifice sau referitoare la stabilirea preţurilor, a salariilor,
s.a.
Metodele administrative de conducere vin în completarea celor economice.
Pentru asigurarea dezvoltãrii economico-sociale echilibrate a ţãrii, se elaboreazã
programe de dezvoltare fundamentate pe • balanţe financiare de sintezã, cu precizarea
resurselor şi a destinaţiei lor, pentru consum public şi privat.
Aceste balanţe au caracter orientativ, se stabilesc pe o perioadã de 3 sau 5 ani şi
servesc ca instrument de fundamentare a echilibrului financiar la nivel macroeconomic.
Separat, se întocmesc • planuri financiare publice, cu caracter executoriu, pe o
perioadã de 1 an, cum sunt bugetul administraţiei centrale de stat, bugetele unitãţilor
administrativ-teritoriale, bugetul asigurãrilor sociale de stat, bugetele de venituri şi cheltuieli
ale regiilor autonome, societãţilor comerciale de stat şi ale instituţiilor publice. Prin aceste
planuri se urmãreşte asigurarea echilibrului financiar în cursul anului.
Întreprinderile private îşi întocmesc propriile lor bugete de venituri şi cheltuieli,
potrivit reglementãrilor Ministerului de Finanţe, bugete care se aprobã de cãtre organele de
conducere ale acestora.
La fel de importantã este şi determinarea corectã a rezultatelor activitãţii desfãşurate,
a efectelor posibil de obţinut ca urmare a unui anumit efort financiar. Raportul dintre efect şi
efort indicã eficienţa cu care sunt utilizate resursele financiare publice şi constituie criteriul
principal la nivel micro- macroeconomic.
Indicatori utilizaţi în practica financiarã a ţãrii noastre exprimã:
• încasãrile (din vânzarea produselor, executãri de lucrãri, prestãri de servicii) şi cheltuielile
unitãţilor economice de stat;
• rezultatele financiare ale activitãţii - profit realizat din activitatea de bazã, venituri din
activitãţi anexe, venituri cu caracter incidental;
• vãrsãminte la bugetul de stat (impozite, taxe);
• prelevãri la fondurile proprii ale întreprinderilor (fond de rezervã, fond de dezvoltare,
etc.) din profit, fondul de amortizare, sume încasate din lichidarea mijloacelor fixe;
• venituri ale bugetului de stat - chirii, contribuţii şi alte venituri destinate bugetului
asigurãrilor sociale de stat, impozite şi taxe, venituri de la instituţiile publice, s.a.
• necesarul de resurse financiare la nivel de întreprindere, pentru finanţarea investiţiilor,
constituirea mijloacelor circulante, stimularea personalului, s.a.
• credite bugetare, respectiv sume aprobate de Parlament în limita cãrora se pot efectua
cheltuieli de la bugetul de stat pentru finanţarea economiei naţionale, pentru acţiuni
social-culturale, apãrarea ţãrii, etc.;
• credite bancare, pentru finanţarea activitãţii economice şi a investiţiilor unitãţilor de stat
şi rambursãri de credite la scadenţã;
• atragerea disponibilitãţilor bãneşti de pe piaţã în circuitul economic, pe calea depunerilor
la instituţiile de credit, a împrumuturilor de stat, s.a., amploarea acţiunii de economisire şi
eficienţa plasamentelor efectuate;
• încasãri şi plãţi privind operaţiunile de asigurãri şi reasigurãri, gradul de dezvoltare a
asigurãrilor de bunuri, persoane şi rãspundere civilã realizate prin societãţile de stat şi
eficienţa acestora;
• eficienţa fondurilor utilizate de întreprinderile de stat;
• eficienţa fondurilor utilizate de instituţiile publice din sfera neproductivã - învãtãmânt,
culturã, sãnãtate.
Indicatorii care exprimã venituri ale unitãţilor de stat, rezultatele financiare ale
acestora, vãrsãminte la bugetul de stat şi venituri bugetare constituie niveluri minime de
realizat; cheltuielile aferente activitãţii desfãşurate, creditele bugetare şi cele bancare,
constituie limite maxime. Indicatorii de fundamentare şi de eficienţã au caracter obligatoriu
sau orientativ, dupã caz. Indicatorii financiari privind impozitele, taxele, contribuţiile şi alte
venituri datorate bugetului de stat, precum cheltuielile, se detaşeazã prin caracterul lor
imperativ, reflectând deciziile Parlamentului. Indicatorii privind nivelurile, ritmurile şi
proporţiile activitãţii economice au cãpãtat în ultimul timp un caracter orientativ, la fel ca şi
cei privind creditele bancare sau indicatorii de eficienţã.
La stabilirea indicatorilor financiari se folosesc instrumente diverse, cum sunt:
proiecte tehnice şi de execuţie pentru investiţii, precum devizele pentru dimensionarea
cheltuielilor;
norme de stoc, care indicã mãrimea stocurilor curente, de siguranţã sau sezoniere (de
iarnã), constituite la întreprinderile de stat pentru a asigura continuitatea producţiei şi
desfacerii;
norme de amortizare unitare, cu caracter obligatoriu, aplicabile în cazul amortizãrii
mijloacelor fixe ale unitãţilor economice, amortizare care se ia în calculul costurilor;
norme de cheltuieli pentru acţiuni social-economice, respectiv salariile şi alte drepturi
cuvenite personalului din învãţãmânt, sãnãtate, culturã, s.a.m.d., bursele acordate elevilor
şi studenţilor, drepturi de pensie, alocaţii, ajutoare şi alte indemnizaţii suportate din
bugetul asigurãrilor sociale de stat, alocaţiile de stat pentru copii, s.a.; acestea sunt norme
unitare, cu caracter obligatoriu;
în practicã se mai folosesc norme combinate, complexe, cu caracter facultativ, care
exprimã costurile medii ce revin pe un elev, pe un student, pe un pat de spital, pe un
asistat într-o instituţie de ocrotire socialã, pe un spectator într-un teatru, pe un vizitator de
muzeu, etc.;
normele de asigurare se referã la stabilirea sumelor asigurate la anumite categorii de
bunuri;
normativele mijloacelor circulante - exprimã necesarul mediu trimestrial de fonduri,
pentru desfãşurarea neîntreruptã a activitãţii economice a întreprinderilor, fiind stabilite
diferenţiat pe fiecare unitate, în funcţie de condiţiile specifice;
normativele de eficienţã exprimã producţia marfã, valoarea adãugatã şi profitul ce revin la
1000 lei mijloace fixe sau fonduri totale; alte asemenea normative utilizate în practicã pot
fi rata rentabilitãţii, aportul net în valutã, viteza de rotaţie a mijloacelor circulante, durata
de recuperare a investiţiilor totale din venitul net sau din profit, etc.
Deoarece relaţiile financiare reflectă fluxuri băneşti complexe, transferuri de putere de

cumpărare, mutaţii de natură patrimonială şi implicaţii sociale, reglementarea lor juridică este
absolut necesară.
Reglementãrile financiare emană de la organele puterii legislative sau ale celei
executive de stat, au caracter obligatoriu şi sunt unitare pe întreg teritoriul ţãrii, stabilesc
condiţiile în care se pot realiza actele financiare, precum şi sancţiunile ce se aplică în cazul
nerespectării prevederilor legale. Reglementările de natură financiară sau cu efecte financiare
emise de Parlament, Guvern, miniştri sau alte organe de stat, se concretizează în legi,
hotărâri, ordonanţe, regulamente, etc.
Normele juridice din domeniul finanţelor constituie reglementări de strictă
aplicabilitate, în sensul că nu pot fi adoptate soluţionări prin analogie.
Aceste norme reglementeazã în principal următoarele probleme financiare: stabilirea
veniturilor şi cheltuielilor bugetare; sistemul de impozite şi taxe, modul de evaluare a
materiei impozabile, de aşezare şi percepere a impozitelor; procesul de întocmire, adoptare,
executare şi încheiere a bugetului de stat (lege anualã privind bugetul de stat); controlul
financiar şi sancţiunile; modul de organizare, funcţionare şi gestionare a instituţiilor
financiare, a regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat; activitatea de
creditare bancarã; contractarea de împrumuturi de stat; intervenţia statului în controlul unor
categorii de preţuri, în stabilirea salariului minim pe economie şi asupra modalitãţilor de
indexare a salariilor, intervenţiile pe piaţa monetară sau pe piaţa capitalului de împrumut, s.a.
Între reglementările juridice care emană de la diferite organe de stat trebuie să existe o
concordanţă deplină, să se încadreze în limitele de competenţă stabilite şi în condiţiile legii.
CAPITOLUL IV.
POLITICA FINANCIARĂ A STATULUI

Organizarea finanţelor publice, folosirea instrumentelor financiare de către aparatul de

stat pentru intervenţia în domeniile economic, social, cultural sau politic definesc politica
financiarã a unui stat într-o anumitã perioadã de timp.
Între fondurile financiare publice şi cele private existã anumite fluxuri de resurse
financiare, rezultate din necesitatea unor procedee de echilibrare şi reglare. Acestea se
realizeazã cu ajutorul:
- instrumentelor financiare - TVA, impozitul pe profit, CAS, alte impozite, prime de
asigurare, taxe, etc.
- instrumentelor de credit - disponibilitãţile de capital ale regiilor autonome,
societãţilor comerciale, cooperatiste, s.a. existente în conturi deschise la bãnci, utilizate ca
resurse de creditare; depuneri ale populaţiei; acordarea de credite, dobânzile, etc.
Folosirea tuturor acestor instrumente este determinatã de scopurile de politicã
economicã şi financiarã ale statului, în fiecare etapã, de formele de proprietate existente, de
structura socialã, s.a.
Politica financiarã desemnează totalitatea principiilor, metodelor şi instrumentelor

prin care se conduce activitatea financiarã a unui stat, precum şi legislaţia financiarã utilizatã
pentru îndeplinirea funcţiilor statului, pe plan intern şi extern. Ea reprezintã totalitatea
normelor conform cãrora se produce valorificarea fondurilor publice şi, pe de altã parte, se
stabilesc conexiuni dintre agenţii economici, populaţie şi stat. Este determinatã în principal de
sistemul economic şi politic, de legile economice obiective, de interesele categoriilor sociale
care reprezintã partidul de guvernãmânt.
Politica financiarã utilizeazã instrumentele financiare prin care executivul pune în
practicã sarcinile primite din partea legislativului, având ca principale obiective: dezvoltarea
economicã, cultură, învăţământ, ocrotirea sănătăţii şi protecţia socialã, demografia, etc.
Politica financiarã are o serie de trãsãturi definitorii, dupã factorii care o influenţeazã,
şi anume:
• caracter ştiinţific - orice mãsurã politicã are la bazã cunoaşterea detaliatã a realitãţii
sociale, filtratã prin suportul teoretic al ştiinţei;
• caracter realist - exprimã o îmbinare logicã şi legicã a cunoştinţelor asupra posibilitãţilor
şi necesitãţilor economiei, în fiecare etapã analizatã;
• este factor promoţional - contribuie la promovarea intereselor naţionale, la realizarea
independenţei şi suveranitãţii naţionale, la cooperarea şi colaborarea pe plan extern;
• are caracter înnoitor, inovator şi progresist - implicã o adaptare permanentã la cerinţele în
schimbare, din fiecare etapã parcursã;
• deţine o autonomie relativã faţã de politica statului în alte domenii de activitate - în
politica macroeconomicã a statului, politica financiarã, şi în special cea bugetarã, alãturi
de politica monetarã şi de credit, urmãresc crearea unui mediu stabil pentru agenţii
economici, care sã favorizeze activitãţile eficiente şi sã le restricţioneze pe cele
ineficiente.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului sunt urmãtoarele:

9 domeniul cheltuielilor publice;
9 domeniul resurselor financiare publice;
9 creditul bancar;
9 asigurãrile de bunuri, persoane şi rãspundere civilã
1. Politica promovatã în domeniul cheltuielilor publice are ca scop stabilirea mãrimii,

destinaţiei şi structurii optime a acestor cheltuieli, motivaţia efectuãrii lor şi precizarea
metodelor şi a instrumentelor ce trebuie folosite pentru atingerea obiectivelor cu un efort
financiar minim, deci pentru utilizarea resurselor cu maximã eficientã. Pentru a obţine o
eficienţã cât mai înaltã în utilizarea fondurilor publice, este necesarã nu numai dimensionarea
şi repartizarea judicioasã a acestora pe destinaţii, dar şi stimularea beneficiarilor prin
metodele de finanţare şi gestionare utilizate ori prin alte instrumente specifice.
2. În domeniul resurselor financiare publice, politica financiarã urmãreşte:

determinarea cuantumului şi izvoarelor (provenienţa) resurselor financiare care pot fi puse la
dispoziţia statului; procedeele de încasare a impozitelor şi taxelor (metodele de prelevare) şi
influenţa asupra agenţilor economici, a populaţiei şi a economiei în ansamblu; obiectivele
urmãrite prin instrumentele fiscale folosite în procesul constituirii fondurilor respective.
În principiu, cuantumul resurselor financiare necesare statului se determinã în funcţie
de mãrimea cheltuielilor publice. Cu cât economia unei ţãri este mai dezvoltatã, cu cât
produsul naţional brut ce revine în medie pe un locuitor este mai mare, cu atât statul poate
încasa un volum mai mare de resurse financiare - de regulã însã, nu existã o proporţionalitate
perfectã.
Referitor la provenienţã, resursele financiare publice pot proveni din interiorul statului
sau din afara lui, în mod diferit din sectorul public, cooperatist, mixt, privat sau populaţie, în
funcţie de capacitatea economicã a fiecãruia. Statul, prin legislaţie, poate diferenţia
impozitele şi taxele, ţinând seama de obiectivele economice, sociale ale perioadei respective
sau poate trata în mod egal toate categoriile sociale. Soluţia folosirii mai multor tipuri de
impozite şi taxe a fost adoptatã de majoritatea statelor deoarece permite o adaptare a
impozitelor la natura agentului economic, la mãrimea veniturilor impozabile, asigurând
diferenţierea şi echitatea impunerii.
În cadrul politicii financiare a statului, un loc important îl ocupã problema echilibrului

financiar, stabilirea unei poziţii realiste şi adecvate unui anumit moment, în legãturã cu
eventualele neconcordanţe ce apar frecvent între volumul cheltuielilor necesare a fi acoperite
de la fondurile publice şi volumul resurselor posibil de mobilizat la acestea.
PARTEA a II-a – SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
CAPITOLUL V.
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE – STRUCTURI ŞI DINAMICĂ

CAPITOLUL VI.

CAPITOLUL VII
CHELTUIELI PUBLICE PENTRU OBIECTIVE ŞI ACŢIUNI ECONOMICE

CAPITOLUL VIII.
CHELTUIELI PUBLICE PRIVIND ADMINISTRAŢIA DE STAT, ORDINEA INTERNÃ ŞI
APĂRAREA
8.1. Conţinutul, nivelul şi structura cheltuielilor privind

serviciile publice generale
8.2. Conţinutul, structura şi nivelul cheltuielilor pentru scopuri
militare; rolul şi locul lor în ansamblul cheltuielilor publice
CAPITOLUL V.
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE – STRUCTURI ŞI
DINAMICĂ
Cheltuielile publice concretizează faza a doua a funcţiei de repartiţie a finanţelor

publice, şi anume repartizarea resurselor financiare publice pe diverse destinaţii. Utilizarea
acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor incluse în programele guvernamentale se
reflectã în cheltuieli.
Cheltuielile publice exprimã relaţii economico-sociale în formã bănească apărute cu ocazia repartizării
şi utilizãrii resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor sale.
Cheltuielile publice se materializeazã în plãţi efectuate de stat, pentru îndeplinirea obiectivelor politicii
sale.
Cheltuielile publice sunt influenţate ca mărime şi destinaţie de următorii factori mai importanţi:
- condiţiile politice existente într-o anumitã perioadã;

- gradul de dezvoltare a economiei;
- forma de proprietate predominantã;
- conjunctura social-politicã internã şi internaţionalã.
Diversitatea şi complexitatea factorilor de influenţã a cheltuielilor publice marchează caracteristica

epocii actuale, de creştere continuã, în variate moduri, a rolului intervenţionist al statului.
Cheltuielile publice cuprind:

• cheltuieli efectuate de administraţia centralã de stat din fonduri bugetare şi extrabugetare (federale, unde
este cazul);
• cheltuielile administraţiei locale de stat;
• cheltuieli finanţate din fondul asigurărilor sociale de stat;
• cheltuieli ale organismelor (administraţiilor) internaţionale, suportate din resursele publice prelevate de la
membrii acestora.
Cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare nu sunt noţiuni identice, fiind necesarã o departajare strictã
între acestea.
9 Astfel, cheltuielile publice reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin intermediul
instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii social-culturale, armatã, întreprinderi cu capital de stat, s.a.)
care se acoperă, fie de la bugetul statului, fie din bugetele proprii, pe seama veniturilor obţinute.
9 Cheltuielile bugetare se referã numai la cheltuielile care se acoperã de la bugetul administraţiei centrale de
stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurãrilor sociale de stat. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli
publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt bugetare.
Cheltuielile publice cuprind:

• cheltuieli bugetare acoperite din resurse financiare publice constituite în bugetul administratiei centrale de
stat, bugetul unitãţilor administrativ-teritoriale sau în bugetul asigurãrilor sociale de stat;
• cheltuieli extrabugetare, acoperite din resurse financiare publice constituite în afara bugetului de stat (din
fonduri proprii ale regiilor autonome sau societãţilor comerciale cu capital de stat, taxa de platã la teatre,
muzee, etc.);
• cheltuieli acoperite din fonduri cu destinaţie specialã.
Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice are la bazã o serie de principii, respectiv:
- efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionatã, ca destinaţie şi cuantum, de prevederile Legii Finanţelor
publice şi ale Legii anuale a bugetului de stat, nu numai de constituirea resurselor bãneşti;
- nerambursarea sumelor alocate şi cheltuite conform legii;
- finanţarea se efectueazã în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau activitãţilor cu caracter
bugetar (din bugetul administratiei centrale, din bugetele locale, etc.);
- obligativitatea exercitãrii controlului financiar cu caracter preventiv, referitor la alocarea utilizarea
resurselor financiare publice.
Cunoaşterea structurii cheltuielilor publice reflectã modul în care sunt orientate

resursele bãneşti ale statului spre anumite obiective economice, sociale, militare, politice, s.a.
În practicã se folosesc 5 tipuri principale de clasificãri, dupã cum urmeazã:
1. Clasificarea administrativã are la bazã criteriul instituţiilor prin care se efectueazã cheltuielile publice cu
destinaţii variate: unitãţi administrativ-teritoriale, ministere, departamente, s.a. Are ca deficienţã caracterul
eterogen al destinaţiilor, precum fluctuaţiile subordonãrii acestor instituţii. De aceea, nu se pot opera
analize ale comportamentului lor în timp.
2. Clasificarea economicã împarte cheltuielile în douã grupe:

• - cheltuieli de capital, cu caracter de investiţii - privesc achiziţionarea de bunuri de folosinţã îndelungatã din
ambele sfere, respectiv productivã şi neproductivã; ele conduc la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului
public, reprezintã numai o avansare de produs naţional brut;
- cheltuieli curente, care asigurã funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor publice, deci reprezintã un consum
definitiv de produs intern brut trebuie sã se reînnoiascã anual, fiind destinate asigurãrii continuitãţii şi
ritmicitãţii în funcţionare.
• ~ cheltuieli privind serviciile publice sau administrative, care reflectă în general remunerarea serviciilor, a
prestaţiilor, a furniturilor aduse la administraţia statului şi necesare pentru funcţionarea instituţiilor publice
sau pentru echipamente de investiţii;
~ cheltuieli de transfer, de redistribuire, ce pot avea caracter economic (subvenţii acordate agenţilor
economici) sau social (burse, pensii, ajutoare).
3. Clasificarea financiarã grupeazã cheltuielile în funcţie de douã criterii:

a). După momentul şi modul în care afecteazã resursele financiare, pot fi:
• - cheltuieli definitive (de investiţii sau de funcţionare), care finalizeazã distribuirea resurselor financiare
(sunt majoritare în structura cheltuielilor publice);
• - cheltuieli temporare, desemnând operaţiuni de trezorerie, care se evidenţiazã în conturi speciale de
trezorerie (de exp. finanţarea rambursãrii împrumuturilor, acordarea de avansuri în cont cu anumite
destinaţii);
• - cheltuieli virtuale (posibile), pe care statul se angajeazã sã le efectueze în anumite condiţii, de exp.
garanţiile acordate de stat pentru împrumuturi care nu sunt onorate de debitorii giraţi;
b.) Dupã forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi:

• - cheltuieli cu sau fãrã contraprestaţie; cele fãrã contraprestaţie pot avea caracter de subvenţie sau finanţare
definitivã (alocaţii familiale, indemnizaţii de somaj, etc.), dar nu sunt condiţionate de un contraserviciu din
partea consumatorului de resurse publice; de multe ori, acestea pot reprezenta un capital politic.
• - cheltuieli definitive - nu implicã restituirea sumelor bãneşti alocate de stat;
- cheltuieli provizorii care se referă la împrumuturi, avansuri, urmate de rambursare sau de lichidarea
anumitor obligaţii.
• - cheltuieli speciale - privind finanţarea unui anumit sector economic sau social;
- cheltuieli globale - care influenţeazã, prin mãrimea lor, echilibrul general economic (relansarea
economicã, prin creşterea totalã a cheltuielilor publice sau efect deflaţionist, prin reducerea lor).
4. Clasificarea după rolul cheltuielilor în procesul reproducţiei sociale, are în vedere:

• - cheltuieli reale (negative), care reprezintã un consum definitiv de produs intern brut şi cuprind cheltuielile
cu întreţinerea aparatului de stat, plata dobânzilor şi comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi
dotarea armatei, s.a.
• - cheltuieli economice (pozitive), care reprezintã un avans din produsul intern brut, deoarece au ca scop
crearea de venit naţional; includ toate investiţiile efectuate de stat pentru înfiinţarea de noi întreprinderi,
pentru dezvoltarea şi modernizarea bazei economice existente, infrastructurã, s.a.
5. Clasificarea folositã de instituţiile specializate ale O.N.U. are la bazã douã compartimente majore:
• Clasificarea funcţionalã O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuieli pentru: servicii publice generale,
apãrare, educaţie, sãnãtate, asigurãri sociale şi acţiuni sociale, locuinţe şi servicii comunale, acţiuni
economice, alte scopuri.
• Clasificarea economicã O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde: cheltuieli care reprezintã consum definitiv
de venit naţional; dobânzi aferente datoriei publice; subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente;
formarea brutã a capitalului (investiţii brute şi creşterea stocurilor materiale); achiziţii de terenuri şi active
necorporale; transferuri de capital.
În România, începând cu anul 1991, clasificarea cheltuielilor publice se aliniazã la criteriile utilizate de
O.N.U., folosindu-se douã tipuri de clasificãri reglementate legal, respectiv:
• clasificarea funcţionalã;
• clasificarea economicã.
Pentru delimitarea destinaţiei stabilite prin bugetul public, cheltuielile se aprobã în urmãtoarea structurã
economicã:
1. Cheltuieli curente din care:

• a. cheltuieli de personal;
• b. cheltuieli materiale şi servicii;
• c. prime;
• d. transferuri;
• e. dobânzi aferente datoriei publice şi alte cheltuieli;
• f. sume prevăzute în poziţii globale ca rezerve.
2. Cheltuieli de capital;
3. Împrumuturi de acordat;
4. Rambursări de credite, plãţi de dobânzi şi comisioane la credite.
În bugetul de stat, cheltuielile se aprobã pe următoarea structurã:

Partea I. Servicii publice generale, în care se includ:
a. Preşedinţia României;
b. Autorităţi legislative;
c. Autorităţi judecătoreşti;
d. Alte organe ale autorităţilor publice;
e. Autorităţi executive.
Partea II. Apărare, ordine publicã şi siguranţã naţionalã
Partea III. Cheltuieli social-culturale, unde se cuprind:
a. Învăţământ;
b. Sănătate;
c. Culturã, religie şi acţiuni privind activitatea sportivã şi de
tineret;
d. Asistenţã socialã, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii;
Partea IV. Servicii şi dezvoltare publicã, locuinţe, mediu şi ape
Partea V. Acţiuni economice, unde se includ:
a. Industria;
b. Agricultura şi silvicultura;
c. Transporturi şi comunicaţii;
d. Alte acţiuni economice.
Partea VI. Alte acţiuni (includ cercetarea ştiinţificã)
Partea VII. Transferuri din bugetul de stat
Partea VIII. Împrumuturi acordate
Partea IX. Plãţi de dobânzi şi alte cheltuieli aferente datoriei publice
Partea X. Fondul de rezervã
În bugetul de stat, fiecare capitol şi subcapitol de cheltuieli se detaliază printr-o anexã separatã, pe
articole şi aliniate.
În economia contemporanã, tendinţa de creştere a cheltuielilor publice, atât în valoare absolutã (în toate
documentele statistice), cât şi în valoare relativã (ca pondere în total P.I.B.), este o realitate recunoscutã, care
reprezintă rezultatul acţiunii unui complex de factori, în sensuri convergente sau contradictorii. Analiza
aprofundatã a cheltuielilor publice permite o diagnosticare a politicii fiscale şi bugetare a fiecărui stat, în diferite
etape de evoluţie.
Principalii indicatori care caracterizează nivelul cheltuielilor publice şi dinamica acestora în fiecare stat
sunt, în principal urmãtorii:
• ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut - permite analiza volumului cheltuielilor publice în
raport cu nivelul de dezvoltare economico-socialã a fiecãrui stat, în fiecare etapã; în ţãrile dezvoltate, aceste
cheltuieli reprezintã în medie cca. 40 % din P.I.B.
• cheltuielile publice medii pe locuitor - acesta prezintã mãrimi variabile în ţãrile dezvoltate unde, de
exemplu, la un produs intern brut pe locuitor de 10.000-18.000 $ se utilizeazã pentru cheltuieli publice
5.000-6.000 $, spre deosebire de ţãrile în curs de dezvoltare, cu un P.I.B. pe locuitor de 500-2.000 $, care
alocã numai 150-600 $, chiar mai puţin.
Cheltuielile publice pot fi analizate şi din punct de vedere global, pe baza nivelului total al acestora,
sau structural, pe diferite categorii de cheltuieli, în cadrul unui criteriu de clasificare adoptat pe plan intern. In
acest scop este necesarã stabilirea ponderii a fiecãrei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora, pondere
prin care se poate analiza orientarea resurselor financiare ale statului spre anumite obiective: militare,
administrative, economice, sociale, datorie publicã, etc.
Dinamica cheltuielilor publice este reflectatã prin douã metode (indicatori), ca expresie a modificării
volumului lor:
- creşterea nominalã, care rezultã din compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente;
poate oferi o imagine deformatã dacã în perioada analizatã s-au manifestat fenomene inflaţioniste, crizã
economicã sau monetarã.
- creşterea realã, respectiv modificările cheltuielilor publice exprimate şi comparate în preţuri constante
(corecteazã influenţele determinate de modificarea preţurilor); are avantajul cã oferã o imagine mai apropiatã de
realitate, deoarece are la bazã influenţele cauzate de evoluţiile preţurilor.
Fenomenul de creştere a ponderii cheltuielilor publice în P.I.B. denotã o tot mai intensã implicare a
statului în folosirea resurselor financiare ale societãţii, pentru diferite destinaţii. Aceastã realitate este reflectatã
cu ajutorul indicatorului elasticitatea cheltuielilor publice, care reprezintã un coeficient de devansare a creşterii
P.I.B. de cãtre creşterea cheltuielilor publice şi indicã reacţia cheltuielilor publice la creşterea produsului intern
brut. Acest coeficient se determinã ca raport între indicele creşterii cheltuielilor publice şi indicele creşterii
P.I.B. Dacã valoarea lui este egalã cu 1, indicã o situaţie staţionarã; dacã are o valoare inferioarã lui 1, reflectã o
tendinţã de scãdere a proporţiei cheltuielilor publice în P.I.B. iar o valoare superioarã >1 exprimã tendinţa de
utilizare într-o mai mare masurã a P.I.B. pentru finanţarea cheltuielilor publice.
Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice pot fi grupaţi pe următoarele categorii:
• factori demografici, referitor la creşterea populaţiei şi modificarea pe structurã de vârstã şi categorii socio-
profesionale - aceste evoluţii determinã creşterea cheltuielilor publice prin plata salariilor funcţionarilor
publici, a celor cu caracter social-cultural, precum şi prin sporirea locurilor de muncã în sectorul public;
• factori economici privind dezvoltarea şi modernizarea economiei - pe seama bugetului de stat se asigurã
finanţarea unor acţiuni economice costisitoare iar prin redistribuirea resurselor financiare publice se
contribuie la repararea unor prejudicii create de repartiţia concurenţialã în economia de piaţã; în acest mod,
se urmãreşte redistribuirea pe principii mai echitabile şi bazate pe eficienţã;
• factori sociali care, legat de creşterea venitului mediu pe locuitor, motiveazã statul sã aloce resurse pentru
armonizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse în sectorul public sau a persoanelor în vârstã, a celor
care necesitã asistenţã socialã;
• urbanizarea presupune antrenarea de resurse financiare pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi
pentru finanţarea unor utilitãţi publice caracteristice mediului urban;
• factorii militari conduc la creşterea cheltuielilor publice prin pregãtirea sau purtarea de rãzboaie,
desfãşurarea de conflicte armate sau prin eliminarea efectelor nefavorabile ale acestora pe plan economic şi
social;
• factorii de ordin istoric vizeazã transmiterea de la o perioadã la alta a unor datorii (împrumuturi publice), a
fenomenului inflaţionist sau preluarea racilelor unui alt regim;
• factorii politici concretizeazã implicarea tot mai mare a statului în viaţa economicã şi socialã a unei ţãri,
concepţia politicã privind funcţiile statului, poziţia şi interesele exprimate în plan economic de cãtre o
majoritate dobânditã în lupta politicã.
Consecinţele creşterii continue a cheltuielilor publice sunt de trei categorii:
- de ordin politic - se referã la necesitatea grupãrii unor state pentru a efectua anumite cheltuieli de interes
comun, pe care fiecare stat în parte nu ar reuşi sã le finalizeze (gruparea unor state în Comunitatea Economicã
Europeanã, formarea unor organizaţii cu caracter militar, efectuarea în comun a unor eforturi financiare în
domeniul cercetãrii spaţiale, s.a.).
- de ordin financiar - pun problema determinãrii unui raport optim între creşterea cheltuielilor publice şi
creşterea avuţiei naţionale, a produsului intern brut; se au în vedere: limita maximã a ponderii impozitelor în
P.I.B., pe de o parte, avantajele sociale, pe de altã parte.
- probleme ştiinţifice privesc cunoaşterea volumului cheltuielilor publice se referã la modul de abordare a
cercetãrii domeniului finanţelor publice, aprecierea rezultatelor, aplicarea soluţiilor descoperite în cercetarea
ştiinţificã financiarã.
CAPITOLUL VI.

Cheltuielile publice pentru acţiuni social - culturale sunt îndreptate spre realizarea de servicii în mod
gratuit, cu plata redusã sau sub formã de alocaţii bugetare, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii. Ele îndeplinesc
un important rol economic şi social deoarece, pe seama resurselor alocate de
stat, se asigurã: educaţia şi instrucţia copiilor şi tinerilor, ridicarea calificãrii profesionale, asistenţã medicalã,
influenţã asupra evoluţiei demografice, un sistem de protecţie socialã adecvat, un nivel cultural, artistic şi de
civilizaţie superior; se influenţeazã cererea de bunuri de consum şi, pe aceastã cale, stimularea producţiei.
Realizarea noilor atribuţii ale statului (“stat al bunãstãrii”), revine autoritãţilor publice şi vizeazã în
special satisfacerea a trei cerinţe principale:
- garantarea unui venit minim, independent de mãrimea şi forma proprietãţii;
- diminuarea ariei de nesiguranţã a indivizilor şi a familiei acestora, în confruntarea cu boala,
bãtrâneţea, şomajul;
- asigurarea, pentru toţi membrii societãţii, a unor standarde superioare, printr-o gamã de servicii
sociale, considerate ca fiind absolut necesare acestora.
Realizarea acestor obiective reclamã importante resurse bãneşti din partea societãţii, şi în special din
partea statului.
Din analiza ponderii cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale în produsul intern brut şi în
totalul cheltuielilor publice, se desprind urmãtoarele caracteristici:
- ţãrile dezvoltate repartizeazã între 18,8 % - 35 % din P.I.B. pentru finanţarea acţiunilor social-
culturale, iar în totalul cheltuielilor publice acestea reprezintã peste 50 %;
- în ţãrile în curs de dezvoltare, se repartizeazã între 4,5 % - 19,5 % din P.I.B., iar în totalul cheltuielilor
publice ponderea este corespunzãtor diminuatã.
Tendinţa generalã este de creştere absolutã a acestor cheltuieli, care însã este strict dependentã de
dezvoltarea economicã a ţãrilor respective.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale se referã la: învãţãmânt; culturã şi artã; sãnãtate; securitate
socialã (asigurãri sociale, asistenţã socialã; diverse indemnizaţii şi ajutoare, alte cheltuieli).
În România, structura cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale, prezentatã în clasificaţia
indicatorilor privind finanţele publice, vizeazã urmãtoarele destinaţii:
• învãţãmânt;
• sãnãtate;
• culturã şi artã;
• asistenţã socialã;
• alocaţii şi alte ajutoare pentru copii;
• pensiile şi ajutoarele pentru invalizi, orfani, vãduve de rãzboi, militari şi alte persoane;
• alte cheltuieli social-culturale;
• asigurãrile sociale de stat;
• pensia suplimentarã;
• ajutorul de şomaj.
În unele ţãri se utilizeazã noţiunea “cheltuieli cu securitatea socialã” (în care se cuprind ajutoare,
alocaţii, pensii, s.a.), care este mai restrânsã decât expresia “protecţie socialã” care se referã la ansamblul
acţiunilor şi mãsurilor economico-sociale iniţiate de stat pentru a garanta membrilor societãţii, salariaţi sau
nesalariaţi, apãrarea faţã de fenomene şi acţiuni al cãror efect se rãsfrânge nefavorabil asupra lor.
În sfera protecţiei sociale se cuprind: crearea de noi locuri de muncã, subvenţionarea unor produse şi
servicii destinate populaţiei, compensaţii bãneşti pentru creşterea unor preţuri, facilitãţi fiscale, ajutor de şomaj,
asistenţã socialã, asigurãri sociale, s.a. In unele ţãri se mai includ cheltuieli destinate gospodãriei comunale,
locuinţe, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, spaţii pentru recreere şi protecţia mediului, s.a.
Astfel, pentru protecţie socialã, alãturi de cheltuielile social-culturale se efectueazã şi cheltuieli cu
caracter economic.
Sursele de finanţare a acestor cheltuieli pot fi publice sau private, interne sau externe, respectiv:
• fondurile bugetare care, în majoritatea statelor deţin locul cel mai important - includ bugetul administraţiei
centrale şi bugetele locale (în ţãrile cu structurã unitarã), precum şi bugetul federal, bugetele statelor sau
bugetele colectivitãţilor locale (în ţãrile cu structurã federalã);
• fonduri financiare cu destinaţie specialã, cum este cazul fondurilor de asigurãri sociale sau de şomaj,
alimentate cu resurse (contribuţii sau cotizaţii) destinate în mod direct anumitor cheltuieli;
• fonduri proprii ale diverselor întreprinderi, cu capital de stat sau privat, utilizate pentru finanţarea
cheltuielilor cu pregãtirea profesionalã a salariaţilor, pentru protecţia muncii, s.a.
• venituri realizate de instituţii social-culturale din diferite activitãţi specifice, din servicii sau din
valorificarea proprietãţilor lor;
• veniturile populaţiei (salariaţi, agricultori, pensionari, personal autorizat sã desfãşoare anumite activitãţi,
etc.), din care se reţin impozite, taxe, cotizaţii, contribuţii pentru finanţarea unor acţiuni social-culturale;
• fondurile organizaţiilor fãrã scop lucrativ (instituţii de caritate, fundaţii, asociaţii, biserici, etc.), care
constau în diferite sume de bani destinate finanţãrii unor acţiuni social-culturale;
• ajutorul financiar extern, care cuprinde subvenţii financiare sau ajutoare acordate unor ţãri, din fonduri
special constituite în acest scop la nivelul unor organisme internaţionale (U.N.E.S.C.O., U.N.I.C.E.F.,
O.M.S., Banca Mondialã) sau al unor organisme regionale (C.E.E.).
Necesitãţile privind dezvoltarea şi modernizarea învãţãmântului au condus la creşterea resurselor

alocate în acest scop, în toate ţãrile.
Printre factorii cu influenţã directã în creşterea cheltuielilor pentru învãţãmânt, se remarcã:
factorii demografici, în special creşterea populaţiei, care au condus la creşterea numãrului cadrelor didactice
şi a costurilor aferente educaţiei;
factori economici, raportat la dezvoltarea economicã, la modernizarea proceselor tehnologice, care reclamã
forţã de muncã pregãtitã mediu şi superior;
factori sociali şi politici, care se referã la principiile avute în vedere de guvernanţi în stabilirea politicii
şcolare, la nivelul învãţãmântului obligatoriu, la resursele şi ajutoarele orientate cãtre instituţiile de profil,
cãtre elevi, studenţi şi familiile acestora.
Principalele surse de finanţare a învãţãmântului sunt:

• bugetul statului - în mod curent, între 3 % şi 6 % din P.I.B.
• taxele şcolare datorate de elevii şi studenţii unitãţilor particulare de învãţãmânt, alte venituri proprii,
donaţii, etc.
• populaţia participã la finanţare în mod direct, prin taxele şcolare, dar şi prin alte fonduri ce vizeazã
întreţinerea elevilor, studenţilor, respectiv pentru transport, chirii, etc.
• întreprinderile efectueazã cheltuieli pentru învãţãmânt atunci când organizeazã cursuri de pregãtire
profesionalã, de calificare, s.a.
• donaţii sau alte forme de ajutor din partea unor firme, fundaţii, etc.
• ajutor extern, care reprezintã o pondere importantã în ţãrile în curs de dezvoltare (cca. 10 % din volumul
total al cheltuielilor) - se manifestã sub forma subvenţiilor directe, a împrumuturilor, alte finanţãri sau
trimiteri de experţi, cadre didactice, specialişti, etc.
Privite din punctul de vedere al conţinutului lor economic, cheltuielile publice pentru învãţãmânt se
clasificã în douã mari grupe:
- cheltuieli de investiţii (de capital), pentru construirea, dotarea şi modernizarea

unitãţilor de învãţãmânt;
- cheltuieli curente, prntru întreţinerea şi funcţionarea acestor unitãţi; ele cuprind cheltuieli de personal
(salarii şi alte drepturi de personal), cheltuieli materiale şi servicii (cheltuieli de întreţinere şi gospodãrire,
reparaţii, manuale, transport) şi alte cheltuieli (transferuri, subvenţii, burse).
O deosebitã importanţã o prezintã planificarea financiarã a cheltuielilor pentru învãţãmânt, privind

determinarea anualã a nivelului lor, sursele de acoperire şi mai ales modul de repartizare şi utilizare, care
reprezintã elementul hotãrâtor în realizarea unei activitãţi eficiente.
Dimensionarea cheltuielilor are în vedere o serie de elemente specifice privind: contingentele şcolare
(copii, elevi, studenţi cuprinşi în sistemul de învãtãmânt al anului respectiv), costul unitar pe forme şi unitãţi de
învãţãmânt, fundamentarea anumitor categorii de cheltuieli (burse, salarii, contribuţii) prin norme, normative
sau alte instrumente financiare, precum şi execuţia cheltuielilor pentru învãţãmânt din perioada precedentã, cu
caracter orientativ.
Ineficienţa acestor metode clasice este datã de necorelarea costurilor necesare cu rezultatele, cu
eficienţa acţiunii respective.
Metodele moderne utilizeazã tehnici de determinare a rentabilitãţii, productivitãţii ori eficienţei
resurselor sau cheltuielilor efectuate, respectiv: analiza cost-beneficiu (costuri-eficienţã), prin compararea
cheltuielilor de învãţãmânt cu rezultatele concrete (cu beneficiile) obţinute de cei pregãtiţi în cadrul acţiunii de
învãţãmânt; actualizarea, cerutã de influenţa factorului timp atât asupra rezultatelor acţiunii de învãţãmânt, cât şi
asupra cheltuielilor efectuate.
Utilizând aceste tehnici se pot determina şi principalii indicatori care sã reflecte eficienţa economicã a
acestor cheltuieli:
- cheltuiala pe un elev sau student (costul unitar), calculat pe grade de învãţãmânt, pe unitãţi în diferite zone,
pe orã, pe curs, pe clasã; -
- indicatorul rezultate / cheltuieli, calculat pe categorii de absolvenţi care intrã în activitate, deci de când
realizeazã venituri ce pot compensa cheltuielile;
- coeficientul eficienţei economice a cheltuielilor pentru învãţãmânt, calculat la nivel macroeconomic,
reflectã efectul economic al acestor cheltuieli raportate la o unitate de efort;
- termenul de recuperare a cheltuielilor, determinã perioada de timp în care se recupereazã cheltuielile cu
pregãtirea cadrelor din sporul de venit naţional datorat calificãrii profesionale.
Expresia cea mai sinteticã a eficienţei economice a acestor cheltuieli o reprezintã contribuţia lor la
creşterea economicã.
6.3. Cheltuielile pentru culturã şi artã
În scopul realizãrii unor obiective ale politicii sociale privind serviciile culturale şi artistice, autoritãţile
publice orienteazã o parte din resursele financiare spre organizarea, întreţinerea şi funcţionarea unor instituţii
specializate, respectiv biblioteci, muzee, teatre, instituţii muzicale, case de culturã, patrimoniul cultural, presa,
editurile, casele de filme, s.a. Aceste cheltuieli contribuie, alãturi de cele pentru învãţãmânt, la creşterea calitãţii
factorului uman, la ridicarea gradului de educaţie şi civilizaţie, deci reprezintã “investiţii în resurse umane”, cu
efect indirect şi mai îndepãrtat, influenteazã pozitiv activitatea economicã şi socialã şi, în final, contribuie la
creşterea economicã.
Din punctul de vedere al proprietãţii, instituţiile cultural-artistice pot fi publice - aparţinând statului sau
unitãţilor administrativ teritoriale (biblioteci naţionale, municipale, comunale, muzee, orchestre) - sau pot fi
proprietate particularã (teatre, edituri, formaţii artistice).
Activitatea desfãşuratã de instituţiile cultural-artistice se poate concretiza în anumite
bunuri materiale cu valoare spiritualã, - cum sunt cãrţile, filmele, discurile, picturile,
sculpturile - sau se prezintã sub forma unor servicii cultural-artistice, cum sunt concertele,
spectacolele de teatru, operã, balet, s.a.
În primul caz, al producerii bunurilor materiale, se desfãşoarã o activitate cu caracter
economic; din vânzarea bunurilor se obţin venituri care sunt folosite pentru autofinanţarea
activitãţii instituţiei respective. Din realizarea serviciilor cultural-artistice, de multe ori plata
solicitatã nu acoperã valoarea de piaţã a serviciului respectiv, de aceea instituţiile pot sã
realizeze venituri modice, insuficiente pentru continuarea activitãţii lor, fiind necesare
subvenţii de la bugetul statului sau alte surse.
Principalele surse de finanţare ale activitãţilor cultural-artistice sunt:
• bugetul statului, fie integral, fie parţial, prin acordarea de subvenţii în completarea veniturilor proprii;
• bugetul colectivitãţilor locale, în proporţie destul de mare;
• venituri proprii ale instituţiilor respective (autofinanţare parţială sau integralã);
• donaţii ale unor firme sau contribuţii ale populaţiei.
În totalul cheltuielilor publice pentru culturã, preponderente sunt cheltuielile curente (de personal,
materiale), iar mai puţin importante sunt cheltuielile de capital (cumpãrãri de opere artistice, construcţii), deşi în
ultimii ani a apãrut cu necesitate cerinţa unor fonduri pentru restaurarea monumentelor de artã.
Modul de utilizare a fondurilor alocate şi eficienţa economicã sunt dificil de determinat, efectul lor se
resimte în timp şi nu se exprimã material. Se practică calcularea, analiza şi urmãrirea unor indicatori specifici -
respectiv: numãr de biblioteci, muzee, teatre; numãr de cititori, vizitatori, spectatori; numãrul şi tirajul
publicaţiilor; producţiile cinematografice, s.a. - care permit anumite aprecieri şi concluzii privind corelaţia între
dinamica acestora şi dinamica resurselor financiare alocate.
Eficienţa socialã, cultural-educativã şi cea economicã se apreciazã în principal urmãrind maximizarea
efectelor la un volum dat de efort financiar.
Ocrotirea sãnãtãţii nu este numai o problemã de asistenţã medicalã, ci şi o problemã cu un profund

caracter social, fãcând parte integrantã din ansamblul condiţiilor social-economice de dezvoltare, aşa cum
politica sanitarã este o componentã a politicii sociale.
Cheltuielile pentru sãnãtate au o tendinţă de creştere, datoritã factorilor demografici (creşte numãrul
populaţiei şi se modificã structura acesteia), accentuãrii factorilor de risc, creşterii costului prestaţiilor medicale
(prin modernizarea activitãţii, dar şi ca urmare a majorãrii numãrului cadrelor medicale).
Şi în domeniul sãnãtãţii, instituţiile medicale pot constitui proprietate publicã sau privatã, aceasta din
urmã cucerind tot mai mult teren în ultimii ani.
Resursele financiare pentru ocrotirea sãnãtãţii se utilizeazã pe urmãtoarele destinaţii: investiţii
(construcţii de unitãţi dar mai ales dotarea lor, inclusiv cu mijloace de transport adecvate), cât şi pentru
întreţinerea curentã şi funcţionarea corespunzãtoare a unitãţilor (salarii, materiale sanitare, hranã pentru bolnavi,
cheltuieli gospodãreşti, reparaţii, s.a.).
Sursele de finanţare sunt diverse, respectiv:

• fondurile bugetare, centrale sau locale;
• contribuţii pentru asigurãri sociale de sănătate (Legea nr. 145/1997), suportate de salariaţi, patroni,
pensionari, şomeri, persoane fizice care obţin un venit (pe bază de convenţie civilă, contract de asigurări
sociale, venit agricol, ajutor de integrare profesională şi alocaţie de sprijin), în cadrul asigurãrilor sociale şi
care se deduc din impozitul pe salariu sau pe venit, din venitul net în cazul neimpozitării lui;
• resurse ale populaţiei, în cazul persoanelor neasigurate care suportã integral costul prestaţiilor medicale, al
medicamentelor, s.a.;
• ajutor extern, oferit de organizaţii specializate (OMS, Crucea Roşie Internaţionalã, s.a.).
Activitatea de ocrotire a sãnãtãţii se concretizeazã în mai multe categorii de efecte, respectiv:
• efecte medicale - vizeazã rezultatele concrete ale acţiunii medicale şi se reflectã în refacerea şi pãstrarea
sãnãtãţii indivizilor beneficiari de asistenţã medicalã;
• eficienţa socialã - reflectã efectele acţiunilor de ocrotire a sãnãtãţii asupra întregii populaţii; dintre
indicatorii de analizã cei mai utilizaţi sunt speranţa medie de viaţã la naştere, natalitatea, morbiditatea,
mortalitatea infantilã şi cea generalã;
• eficienţa economicã a ocrotirii sãnãtãţii se concretizeazã în reducerea perioadelor de incapacitate de muncã
datorate îmbolnãvirilor şi accidentelor, eradicarea sau limitarea extinderii unor boli, pãstrarea stãrii de
sãnãtate, cu consecinţe directe asupra creşterii duratei medii de viaţã şi a vieţii active, la creşterea capacitãţii
de muncã, la economisirea de fonduri şi, în ansamblu, la creşterea venitului naţional.
6.5. Cheltuieli cu securitatea socialã
Aceasta categorie de cheltuieli cuprinde resursele financiare publice destinate

acordãrii de ajutoare, alocaţii, pensii, indemnizaţii, unor persoane salariate sau nu (bãtrâni,
invalizi, handicapaţi, şomeri, femei, tineri, s.a.). Cea mai importantã componentã o reprezintã
asigurãrile sociale, care vor fi prezentate ulterior.
Mãrimea acestor cheltuieli diferã de la o ţarã la alta, în funcţie de potenţialul economic, de numãrul şi
structura populaţiei, de orientarea politicã, de sistemul de asigurãri sociale.
In multe state, resursele financiare alocate securitãţii sociale reprezintã concretizarea unor programe
sociale vaste cum sunt: combaterea sãrãciei, diminuarea şomajului, ajutorarea handicapaţilor, a familiilor cu
mulţi copii, s.a. In paralel cu aceste programe, se iniţiazã şi mãsuri de stimulare a muncii în general pentru a nu
se obţine o diminuare a creşterii economice sau efecte contrare celor scontate. (ajutoare materiale substanţiale
care pot conduce la permanetizarea sãrãciei, a şomajului, s.a.).
Sursele de finanţare a cheltuielilor cu securitatea socialã pot fi:

• contribuţiile salariaţilor, a patronilor, etc. (în cazul cheltuielilor pe linia asigurărilor sociale şi ajutorului de
şomaj);
• subvenţii din fondurile bugetare (în principal pentru asistenţã socialã);
• donaţii, contribuţii voluntare, s.a. (pentru asistenţã socialã);
• resurse externe, provenite de la organisme internaţionale sau regionale, de exemplu C.E.E. (constituie un
Fond Social, mult utilizat pentru combaterea şomajului în rândul tinerilor şi femeilor, s.a.).
Acţiunile pe linia securitãţii sociale se manifestã pe douã direcţii:

◊ ajutoare, compensaţii, indemnizaţii şi alte forme de sprijin în bani;
◊ ajutoare în naturã, de tipul unor prestaţii de servicii sociale în beneficiul bãtrânilor, al handicapaţilor, al
mamelor singure, şi alte persoane în nevoie).
Principalele categorii de ajutoare sunt:
- ajutorul de şomaj, ca o formã de protecţie a celor rãmaşi temporar fãrã lucru - se constituie din contribuţiile
obligatorii ale salariaţilor şi patronilor (firmelor) şi din subvenţii alocate din fonduri bugetare;
- alte forme practicate ca mãsuri de combatere a şomajului: acordarea de ajutoare pentru încadrarea în
muncã, de care beneficiazã patronii care încadreazã şomeri; prelungirea primirii ajutorului de şomaj pentru
şomerii în vârstã, pânã la împlinirea condiţiilor de pensionare; acordarea unor ajutoare în bani unor şomeri
sau salariaţi ameninţaţi cu concedierea, pentru iniţierea unor afaceri;
- cheltuielile pentru asistenţa socialã se realizeazã sub mai multe forme, respectiv: ajutoare pentru bãtrânii
fãrã venituri sau pentru alte persoane marginalizate social, pentru întreţinerea în aşezãminte speciale,
cantine de ajutor social, s.a.; alocaţiile de familie, acordate ca ajutoare pentru copii sau alocaţii in sprijinul
unui pãrinte care creşte singur copilul, etc.; centre de primire minori şi plasament familial; ajutoare acordate
invalizilor de razboi, vãduvelor de rãzboi, orfanilor.
Acţiunile social-culturale reprezintã servicii sociale care conduc la crearea de venit naţional, deci
dovedesc un caracter productiv şi contribuie la dezvoltarea economico-socialã: învãţãmânt, sãnãtate, etc.
Din acest punct de vedere, cheltuielile pentru acţiuni social-culturale pot fi considerate investiţii
deosebite, respectiv “investiţii în resurse umane”. Ele reprezintã totalitatea cheltuielilor care conduc la creşterea
aptitudinilor fizice şi individuale ale indivizilor, luaţi ca agenţi productivi actuali sau viitori.
În cadrul cheltuielilor social-culturale, dinamica ponderii pe principalele destinaţii marcheazã variaţii
mari. Astfel, cheltuielile cu învăţământul reprezintă în ultimii ani cca. 11 %, sănătatea cca. 8 % iar alocaţiile de
stat pentru copii aprox. 4 %, deşi total insuficiente faţă de nevoia socială şi raportat la alocările din statele
dezvoltate economic.
CAPITOLUL VII
CHELTUIELI PUBLICE PENTRU OBIECTIVE ŞI ACŢIUNI
ECONOMICE
Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice includ cheltuielile întreprinderilor din
sectorul public sau subvenţiile acordate unor întreprinderi proprietate privatã ori mixtã din diferite domenii:
producţie, distribuţie energie şi combustibili, industrie extractivă, agricultură, transporturi, telecomunicaţii,
construcţii, precum şi altor unităţi de interes naţional, inclusiv cheltuielile de cercetare - dezvoltare.
Structura acestor cheltuieli, din punctul de vedere al conţinutului lor economic, are un caracter
complex, respectiv:
- cheltuieli curente sau de funcţionare - de desfãşurare a activitãţii economice de producţie
sau prestãri servicii;
- cheltuieli de capital, respectiv de investiţii;
- cheltuieli de transfer, în cazul subvenţiilor.
În România, nivelul acestor cheltuieli (inclusiv gospodãrie comunalã şi locuinţe) a

reprezentat cca. 68 % din total în 1980, 59,8 % în 1990, scãzând la 36,6 % în 1993 şi la 33,3
% în 1994, cu tendinţă de scădere în continuare. Ponderile importante se explicã prin modul
centralizat de finanţare a investiţiilor sectorului de stat, pe seama resurselor bugetare.
Reducerea drasticã a cheltuielilor economice nu este favorabilã unei politici de stabilizare pe termen
lung. Acest aspect negativ în dinamica structurii bugetare este amplificat de structura cheltuielilor pentru acţiuni
economice, în ultimii ani doar cca. 25 % reprezintã investiţii, iar aproximativ 63 % sunt subvenţii, în marea lor
majoritate pentru ramurile neagricole (2/3). In structura cheltuielilor pentru acţiuni economice este de semnalat
situaţia cercetãrii ştiinţifice, pentru care ponderea cheltuielilor se diminueazã de la un an la altul (1,39 % în
1990; 0,50 % -1993; 0,41 % - 1994, s.a.m.d.).
Din 1990, s-a trecut la restrângerea treptatã a sferei sectorului public, precum şi la introducerea unor
forme noi de organizare şi gestionare a unitãţilor din acest sector. Se fac eforturi pentru promovarea concurenţei,
liberalizarea preţurilor şi a salariilor, pentru reglarea producţiei, schimbului şi consumului prin mecanismele
pieţei, în favoarea stimulãrii activitãţilor eficiente. Astfel se va restrânge treptat intervenţia statului prin mijloace
administrative, în deciziile agenţilor economici.
Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru obiective şi acţiuni economice se bazeazã pe:
veniturile proprii ale regiilor autonome şi ale societãţilor comerciale;
fonduri procurate de pe piaţa capitalului de împrumut, respectiv credite bancare, emisiune de obligaţiuni;
alocaţii bugetare, în cazuri excepţionale, motivate economic.
În România, la nivelul regiilor autonome sau al societãţilor comerciale, cheltuielile cuprind costurile de
producţie sau ale activitãţii prestatoare de servicii, cercetare ştiinţificã, investiţiile şi alte cheltuieli.
Dupã sursele de finanţare, cheltuielile se grupeazã în:
• cheltuieli de producţie (materii prime, materiale, combustibili, energie, salarii, alte drepturi de personal,
obligaţii fiscale legate de salarii, amortismente, dobânzi la creditele bancare, s.a.), care sunt evidenţiate în
costuri şi se recupereazã pe seama preţurilor de vânzare.
• cheltuieli care se acoperã (se scad) din venituri, respectiv taxele pentru folosirea terenurilor proprietate de
stat, cheltuieli pentru pregãtirea profesionalã, cheltuieli pentru contracte de cercetare, diverse comisioane
plãtite altor societãţi, cheltuieli de protocol, reclamã şi publicitate, donaţii fãcute în scopuri umanitare şi
pentru susţinerea activitãţilor sociale, culturale, sportive, alte cheltuieli.
• cheltuieli privind investiţiile, acoperite din fondul de dezvoltare al unitãţilor economice, alimentat din
resurse proprii, din credite bancare şi alocaţii bugetare.
• cheltuieli acoperite din fonduri speciale, anexate, dupã aprobare, la bugetul de stat; fondurile bugetare
speciale sunt destinate în principal dezvoltãrii sistemului energetic, modernizãrii drumurilor publice şi
agriculturii.
Pe lângã finanţarea sectorului public, cheltuielile cu caracter economic privesc şi acordarea de
facilitãţi pentru dezvoltarea şi consolidarea unor ramuri de interes social şi economic naţional, cum sunt
agricultura, silvicultura, cercetarea ştiinţificã, protecţia mediului, gospodãrirea apelor, s.a. Aceste scopuri sunt
finanţate prin alocaţii bugetare, prevãzute în bugetul de stat şi utilizate în limitele aprobate.
Subvenţiile se pot acorda direct pentru acoperirea unor pierderi, rezultate de exemplu, din diferenţe
între preţul pieţei şi costuri la unele produse (din unitãţile silvice, transporturi) sau pentru susţinerea şi
garantarea preţurilor produselor agricole. Mãrimea subvenţiei se determinã ca diferenţã dintre nivelul preţului
susţinut sau garantat de cãtre stat, prin care se asigurã remunerarea integralã a costurilor recunoscute şi obţinerea
unui profit stimulativ (Pg) şi nivelul preţului pieţei (Pp): S = Pg - Pp
Subvenţiile se acordã şi indirect, prin acceptarea unor preţuri ridicate întreprinderilor producãtoare
care, în calitate de furnizori ai statului, obţin profituri stimulative.
Politica financiarã promoveazã necesitatea restrângerii şi eliminãrii treptate a subvenţiilor, ca formã de
sprijinire a exporturilor, în vederea liberalizãrii complete a comerţului internaţional.
In ţãrile în curs de dezvoltare, ca şi în România, folosirea subvenţiilor este limitatã de resursele
financiare reduse ale statului, cât şi de necesitatea ca fiecare întreprindere sã desfãşoare o activitate rentabilã,
deci sprijinul oferit de stat sã fie limitat în timp şi justificat de rezultate.
Cheltuielile publice privind cercetarea-dezvoltarea în domeniul economic corespund cheltuielilor de

cercetare din instituţiile publice, respectiv în administraţie, învãţãmânt, culturã, sãnãtate, apãrare.
Cheltuielile de cercetare-dezvoltare cuprind:
• cheltuieli privind finanţarea cercetãrii fundamentale, pentru dezvoltarea cunoaşterii într-un anumit
domeniu al ştiinţei;
• cheltuieli privind finanţarea cercetãrii aplicative, prin care se urmãreşte crearea de produse şi tehnologii
noi;
• cheltuieli privind dezvoltarea, pentru verificarea posibilitãţilor de obţinere a unor noi produse şi
tehnologii pe scarã industrialã.
Sursele de finanţare provin din: bugetul statului; fondurile proprii ale institutelor de cercetãri, ale
unitãţilor de învãţãmânt superior; fondurile unitãţilor private; fonduri obţinute în cadrul unor forme de asociere;
credite bancare, dacã proiectele de cercetare întrunesc criteriile de eficienţã (reuşita proiectelor din punct de
vedere tehnic-comercial, costul şi preţul posibil de obţinut pentru noile produse, durata de viaţã a produselor,
s.a.); resurse atrase de pe piaţa financiarã, inclusiv prin finanţarea externã.
Dimensionarea eficienţei cheltuielilor pentru obiective şi acţiuni economice are ca puncte de pornire
definirea clarã a obiectivelor, identificarea resurselor posibile şi a mijloacelor tehnice ce pot fi luate în
considerare în cazul soluţiilor alternative proiectate, determinarea costurilor şi a avantajelor pe care le prezintã
fiecare variantã, compararea costurilor şi a avantajelor.
Eficienţa cheltuielilor se stabileşte ca raport între indicatorii de efect şi cei de efort. Indicatorii de efect
reprezintã producţia marfã, valoarea adãugatã, profitul, încasãrile din export, s.a. Indicatorii de efort sunt
investiţiile, costurile de producţie, importurile, timpul de muncã utilizat de personalul lucrãtor, s.a.
Indicatorii de eficienţã se stabilesc pe componente ale efortului sau ale efectului, respectiv:
- pentru capitalul total sau separat, pentru capitalul fix sau circulant, se determină producţia, valoarea
adăugată sau profitul la 1000 unităţi monetare capital total, capital fix sau capital circulant;
- pentru investiţii privind întreprinderile noi, dezvoltãri sau modernizãri, se calculeazã investiţia specificã,
durata de recuperare a investiţiilor, sporul de producţie, de valoare adãugatã sau profit;
- pentru eficienţa muncii se determinã productivitatea muncii;
- eficienţa producţiei se poate calcula prin rata rentabilitãţii sau prin cheltuielile totale sau materiale la 1000
unitãţi monetare producţie;
- pentru operaţiunile de comerţ exterior se pot calcula, ca indicatori de bază, cursul de revenire brut, cursul de
revenire net, aportul net în valutã, profitul în valutã;
- pentru investiţiile efectuate pe seama eforturilor valutare, se calculeazã durata de recuperare pe baza
încasãrilor în valutã din exportul de bunuri obţinute pe seama investiţiilor efectuate.
Modul efectiv de calcul s-a studiat la alte discipline dar este util de ştiut că în cadrul analizelor,
indicatorii de eficienţã se folosesc în ansamblul lor, constituind un sistem.
CAPITOLUL VIII.
CHELTUIELI PUBLICE PRIVIND ADMINISTRAŢIA DE STAT,
ORDINEA INTERNÃ ŞI APĂRAREA

8.2. Conţinutul, structura şi nivelul cheltuielilor pentru scopuri
militare; rolul şi locul lor în ansamblul cheltuielilor publice
În cadrul acestei grupări se disting douã categorii mari de cheltuieli publice, respectiv:
1. Cheltuieli privind serviciile publice generale care cuprind:
• administraţia de stat;
• ordinea internã şi securitatea civilã.
2. Cheltuieli privind apărarea naţionalã.

Aceste cheltuielile sunt delimitate pe categorii de instituţii. Instituţiile publice care asigurã servicii în
domeniul specific sunt:
- organe ale puterii şi administraţiei de stat, respectiv preşedinţia ţãrii, organele puterii legislative
(Parlament), organele puterii executive (guvern, ministere), organele judecãtoreşti (Curtea Supremã de Justiţie,
etc), centrale şi locale, care asigurã legislaţia în domeniul economic, al armatei, a relaţiilor externe politice,
financiare, comerciale, culturale, securitatea civilã, soluţionarea litigiilor, s.a.;
- organe de ordine publicã, reprezentând poliţia, jandarmeria, precum şi securitatea civilã.
Organele puterii, administraţiei şi ordinii publice acţioneazã în conformitate cu legile ţãrii şi în
concordanţã cu interesele generale ale societãţii, pentru dezvoltarea economicã, respectarea drepturilor omului şi
protecţia, socialã şi economicã, a populaţiei.
Ca structurã, cheltuielile privind serviciile publice generale includ:
- cheltuieli curente, prin care se asigurã funcţionarea acestor instituţii (reprezintã cca. 85 % din totalul
lor) şi care includ cheltuielile materiale, amortismente sau chirii, salarii şi alte drepturi de personal, cheltuieli
administrativ-gospodãreşti, de protocol, s.a.;
- cheltuieli de capital, de creare şi dezvoltare a înzestrãrii tehnice, de informatizare.
Raportat la conţinutul lor economic, cheltuielile privind serviciile publice reprezintã
un consum public de produs intern brut între 2 %-5 % în ţãrile dezvoltate şi 1,7 %-8,6 % în
ţãrile în curs de dezvoltare. In ţara noastrã, ponderea cheltuielilor privind ordinea publicã şi
autoritãţi publice în produsul intern brut a înregistrat o creştere în ultimii ani, de la 1,43 % în
1980, la numai 0,73 % în 1990, dar 1,59 % în 1992, 2,37 % în 1993, 2,35 % în 1994, cu
tendinţã de majorare şi în prezent. Faţã de totalul cheltuielilor bugetare, aceastã categorie
reprezintã: 1980-1,25 %; 1990-2,23 %; 1993-10,18 %; 1994- 11,12 %, cu evoluţii
asemãnãtoare în anii 1995-1998.
Creşterea absolutã a cheltuielilor privind aparatul de stat şi de ordine publicã este influenţatã de o serie
de factori cum sunt:
• creşterea numãrului populaţiei şi afluenţa acesteia cãtre centrele urbane, cu viaţã economicã
şi socialã mai intensã care pune probleme multiple de interes general a cãror rezolvare
solicitã instituţii publice de specialitate;
• creşterea gradului de urbanizare şi accentuarea fluxurilor comerciale şi de informaţii
determinã necesitatea adaptãrii continue a formelor de administraţie la specificul condiţiilor
social-economice şi tehnice actuale;
• accentuarea fenomenelor de crizã economicã şi socialã multiplicã problematica aparatului
administrativ de stat, a poliţiei şi jandarmeriei, ceea ce conduce la creşterea numericã a
personalului cu atribuţii specifice şi a costurilor, ca raport între cheltuielile publice aferente
aparatului administrativ-poliţienesc ce revin la 100 unitãţi monetare produs intern brut;
• o datã cu descentralizarea activitãţii publice, cu creşterea rolului aparatului local al puterii şi administraţiei
statului în structura administrativ-teritorialã, creşte ponderea cheltuielilor finanţate din bugetele locale;
modificările legislative implică tot mai mult acţiunea puterii publice.
8.2. Conţinutul, structura şi nivelul cheltuielilor pentru scopuri militare; rolul şi locul lor în
ansamblul cheltuielilor publice.
Cheltuielile pentru scopuri militare se suportã în exclusivitate din resurse financiare publice constituite
în bugetele statelor sau ale blocurilor şi alianţelor militare, apărarea naţionalã fiind o problemã politicã de o
deosebitã importanţã.
Cheltuielile militare au, în marea lor majoritate, un caracter neproductiv, reprezentând un consum final
de produs intern brut. Ele cuprind cheltuieli privind: întreţinerea şi funcţionarea armatelor; desfãşurarea
activitãţii de cercetare ştiinţificã în domeniul militar; efectuarea de experienţe în scop militar; întreţinerea
conflictelor militare sau lichidarea urmãrilor acestora; construirea şi modernizarea unitãţilor militare; dotarea cu
armament şi tehnicã de luptã, aparaturã necesarã cercetãrilor spaţiale, s.a.
Cheltuielile militare se pot grupa în:
- cheltuieli militare directe, care se regãsesc în bugetele ministerelor de resort şi în bugetele unor departamente
cu caracter civil, privind procurarea de armament şi tehnicã de luptã, de echipament militar şi mijloace de
subzistenţã, întreţinerea armatei, flotei maritime şi aeriene, etc.; aceste cheltuieli au o pondere mai mare în
timpul rãzboaielor;
- cheltuieli militare indirecte, ocazionate de lichidarea urmãrilor unor conflicte armate şi concretizate în plãţi
aferente datoriei publice contractate pentru nevoi militare, despãgubiri de rãzboi, pensii acordate invalizilor,
orfanilor şi vãduvelor de rãzboi, cheltuieli legate de anumite convenţii (ajutoare statelor învinse pentru
redresare), cercetare ştiinţificã în domeniu.
Nivelul ridicat al cheltuielilor militare, atât în valoare absolutã, cât şi ca pondere în totalul cheltuielilor
publice şi în P.I.B., reprezintã o constantã în prezent, cu consecinţe nefavorabile asupra dezvoltãrii economice şi
sociale mondiale, absorbind o parte importantã din resursele materiale, umane, tehnologice şi financiare ale
lumii, în scopuri neproductive sau chiar distructive.
În cadrul problemelor legate de dezarmare, la nivel mondial s-au formulat o serie de propuneri privind
modalităţile concrete de constituire a unui fond de dezvoltare, pe seama resurselor degajate în urma dezarmării,
astfel: acorduri şi tratate de reducere a folosirii unor anumite arme; perceperea unui impozit asupra efortului
militar, proporţional cu cheltuielile militare efectuate, a comerţului cu arme sau al altor criterii; participarea
statelor prin contribuţii voluntare, s.a.
Reducerea cheltuielilor militare ar însemna disponibilizarea de sume pentru intensificarea dezvoltării
economice a ţãrilor în curs de dezvoltare, în sensul ameliorării climatului economic internaţional.
PARTEA a III-a – SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE
CAPITOLUL IX.
VENITURILE FISCALE – STRUCTURĂ, PRINCIPII ŞI CARACTERISTICI



11.4. Taxele vamale
CAPITOLUL XII. ÎMPRUMUTURILE DE STAT ŞI DATORIA PUBLICĂ

CAPITOLUL IX.
VENITURILE FISCALE – STRUCTURĂ, PRINCIPII ŞI
CARACTERISTICI
9.7. Structuri fiscale comparative şi în perspectivă
Alături de resursele materiale, umane şi informaţionale, resursele financiare reprezintă

un element important al bogăţiei unei naţiuni. Resursele financiare sintetizează totalitatea
mijloacelor băneşti necesare realizării unor obiective economice, sociale sau de altă natură.
Resursele financiare ale societăţii sau ale naţiunii cuprind ansamblul resurselor
financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private,
resursele organismelor fără scop lucrativ, resursele populaţiei.
Volumul resurselor financiare ale societăţii depinde de mărimea produsului intern
brut, precum şi de posibilitatea procurării unor resurse financiare externe.
Resursele financiare publice cuprind:
• resursele administraţiei de stat centrale, care includ impozitele, taxele, veniturile
nefiscale, împrumuturi, alte resurse cu caracter întâmplător;
• resursele administraţiei de stat locale şi ale altor colectivităţi publice cu autonomie
financiară, care includ resurse variate, respectiv impozite, taxe, venituri nefiscale cu
caracter local, transferuri (subvenţii) primite de la administraţia de stat centrală,
împrumuturi, alte resurse;
• resursele întreprinderilor publice cu caracter industrial, comercial sau de altă natură, care
obţin venituri din vânzarea produselor, efectuarea de lucrări sau prestarea de servicii, la
care se adaugă în unele situaţii resurse primite de la buget sau procurate de pe piaţa
capitalului de împrumut;
• resursele asigurărilor sociale de stat, provenite din contribuţiile pentru asigurări sociale, şi
din alte surse.
Factorii care determină creşterea resurselor financiare publice sunt:

- factori economici, care determină creşterea produsului intern brut şi pe această bază,
sporirea veniturilor impozabile;
- factori monetari - dobânda, creditul, masa monetară - care îşi transmit influenţa prin
preţ; accentuarea fenomenelor inflaţioniste, creşterea preţurilor determină, în anumite
condiţii, majorarea salariilor şi a profiturilor şi implicit, sporirea resurselor din
impozitele directe;
- factori sociali, importanţi odată cu creşterea rolului social al statului, care presupune
redistribuirea resurselor în scopul satisfacerii nevoilor de educaţie, sănătate şi
securitate socială;
- factori demografici, prin sporirea numărului contribuabililor;
- factori politici şi militari, care influenţează nivelul resurselor financiare publice prin
măsurile de politică economică, socială sau financiară;
- factori de natură financiară care, prin dimensiunea cheltuielilor publice, pot determina
creşterea resurselor financiare; chiar necesităţile legate de acoperirea deficitelor
bugetare impun majorarea nivelului resurselor financiare publice.
Din punctul de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de resurse

financiare publice sunt:
Prelevările cu caracter obligatoriu - impozite, taxe, etc.; aceste venituri cu caracter fiscal
constituie cea mai mare parte a resurselor financiare publice dar au un caracter limitativ,
deseori insuficient şi cu acţiune mai lentă.
Resursele de trezorerie - constau din împrumuturi pe termen scurt (mai mic de 1 an) la care
recurge statul în situaţia unui buget echilibrat dar care, temporar, înregistrează un decalaj
între încasări şi plăţi, un gol de casă. Tezaurul public emite bonuri de tezaur, la purtător,
(efecte publice pe termen scurt care, în ultimii ani vizează şi termene mai îndelungate de
până la 8 ani), care nu se negociază la bursă dar fac obiectul operaţiunilor pe piaţa liberă;
ele au la bază disponibilităţile păstrate în depozitele tezaurului de către persoane juridice
cu caracter public; resursele de trezorerie au caracter temporar şi rambursabil.
Resursele din împrumuturi reprezintă datorie publică pe termen mediu şi lung. Gradul de
îndatorare al unui stat se determină raportând datoria publică la produsul intern brut (VN),
pentru a stabili în ce măsură valoarea nou creată este grevată de datorii. Separat, se
determină ponderea dobânzii în venitul naţional şi în totalul cheltuielilor publice, stabilind
astfel obligaţiile statului faţă de creditori, efortul financiar suplimentar pe care-l face şi-l
suportă în principal din impozite sau din noi împrumuturi. Deoarece datoria publică
înregistrează o tendinţă de creştere în ultimii ani, şi efortul statului este tot mai mare.
Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire constituie o metodă mai rapidă pentru stat
de obţinere a mijloacelor financiare necesare, prin intermediul băncii de emisiune; dacă
împrumutul nu se rambursează la timp (de multe ori nu se rambursează de loc), poate
avea efecte inflaţioniste şi cauza un dezechilibru financiar. Un nivel ridicat al inflaţiei
antrenează a sporire a resurselor fiscale, în condiţiile scăderii puterii de cumpărare a
monedei dar, pe de altă parte, determină diminuarea relativă a obligaţiilor de plată ale
statului în situaţia în care rata dobânzii la împrumutul de stat este mai mică decât nivelul
creşterii anuale a preţurilor.
Structura sistemului resurselor financiare diferă de la un stat la altul. În general,

resursele financiare pot fi grupate după două criterii.
1. După regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional:

• resurse ordinare, încasate în mod obişnuit, cu o anumită regularitate, respectiv: - venituri
fiscale, din impozite;
- venituri nefiscale, care cuprind prelevările la buget cu titlu de dividende, chirii,
veniturile instituţiilor publice, s.a.;
- contribuţiile pentru asigurări sociale;
• resurse extraordinare, la care statul recurge în situaţii excepţionale, când resursele
curente nu acoperă cheltuielile; de exp., emisiune monetară peste necesităţile reale ale
economiei, împrumuturi de stat interne şi externe, alte transferuri din străinătate, alte
sume din valorificarea bunurilor statului peste graniţă, etc;
2. Din punctul de vedere al provenienţei lor, resursele financiare sunt:

• interne;
• externe, de obicei împrumuturi de stat, transferuri externe de fonduri sub forma
ajutoarelor nerambursabile de la alte state sau organisme internaţionale.
În ţara noastră, prin Legea finanţelor publice nr. 500/2002, resursele financiare publice
sunt constituite din ansamblul veniturilor administraţiei de stat, centrale şi locale, veniturile
instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate, veniturilor bugetului asigurărilor sociale de
stat şi ale fondului pentru plata ajutorului de şomaj. Resursele bugetului administraţiei
centrale de stat se structurează astfel:
I. Venituri curente:
1. venituri fiscale - a) impozite directe - pe profit;
- pe venitul persoanelor fizice;
- pe venitul microîntreprinderilor;
- alte impozite.
- b) impozite indirecte – taxa pe valoarea adăugată;
- taxe vamale;
- accizele;
- alte impozite.
2. venituri nefiscale - dividende la capitalul social al statului;
- vărsăminte din profitul net al regiilor autonome;
- vărsăminte de la instituţiile publice;
- diverse alte venituri.
II. Venituri din capital, din valorificarea unor bunuri ale statului:
1. venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
2. venituri din valorificarea stocurilor de la rezerva de stat.
Resursele bugetelor locale sunt asemănătoare dar cuprind în plus subvenţiile

(transferurile) primite de la bugetul administraţiei centrale de stat.
Resursele instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate sunt formate numai din
venituri curente, grupate pe domenii de activitate: învăţământ, cultură şi artă, sănătate,
asistenţă socială, sport, gospodărie comunală şi locuinţe, cercetare ştiinţifică, agricultură,
silvicultură, ape şi mediu înconjurător, alte domenii (pieţe, domeniul public, grădini botanice,
s.a.).
Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat cuprind venituri curente (C.A.S.,
alte venituri) şi subvenţii de la bugetul administraţiei centrale de stat.
Resursele fondului pentru plata ajutorului de şomaj sunt venituri curente, din
contribuţii primite de la salariaţi şi agenţi economici; în caz de necesitate, se adaugă
subvenţiile de la bugetul administraţiei centrale de stat.
În ţările cu economie de piaţă, indiferent de nivelul lor de dezvoltare, impozitele
constituie de regulă, principalul canal de procurare a veniturilor publice. O sursă importantă a
fondurilor publice de resurse financiare o constituie şi cotizaţiile pentru asigurări sociale.
Diferenţierile de la o ţară la alta sunt determinate de sistemul impozitelor şi taxelor
proprii fiecărei ţări şi de politica fiscală.
Veniturile nefiscale au un nivel mai redus pentru că sfera de cuprindere a sectorului
public este mai limitată, cât şi pentru că întreprinderile acesteia aparţin unor ramuri mai puţin
rentabile.
Impozitele şi politica fiscală sunt atribute inseparabile statului. Încă de la începuturile

sale şi până în prezent, statul şi–a asumat anumite sarcini pe linia protejării societăţii civile
împotriva manifestărilor asociale, pe linia ordinii şi liniştei publice, a instaurării normelor de
drept, a dezvoltării învăţământului, sănătăţii, asigurărilor sociale, apărării naţionale. Există,
aşadar o mare diversitate de sarcini de îndeplinit care presupun, fiecare în parte, cheltuieli
băneşti din trezoreria statului.
Perioadele de conflicte militare, în mod deosebit, provoacă mari creşteri ale
cheltuielilor bugetare; după război cheltuielile se menţin ridicate, urmând să acopere pensiile
pentru foştii combatanţi şi urmaşi, cheltuielile de reconstrucţie etc. În cursul crizelor
economice statul intervine acordând asistenţa de şomaj sau subvenţii diverse pentru
susţinerea unor activităţi ameninţate cu falimentul dar necesare societăţii. La toate acestea se
adaugă cheltuieli pentru asistenţă socială, asistenţă medicală, construcţii de edificii publice,
culturale, ştiinţifice, administrative etc.
Acoperirea într-o mare măsură şi cu caracter de continuitate a unei părţi importante a
cheltuielilor populaţiei pentru sănătate, învăţământ, asistenţă socială – ca mijloc de corectare
a inegalităţii de venituri dintre cetăţeni – încep să apară tot mai mult ca drepturi ale
beneficiarilor şi ca obligaţii ale statului.
Creşterea continuă a cheltuielilor statului implică în mod presant necesitatea găsirii
surselor necesare pentru finanţare, iar dintre acestea, impozitele şi taxele ocupă locul
hotărâtor. Se poate spune că nu există aprioric cheltuieli bugetare rele, după cum nu există
impozite perfecte.
Un sistem fiscal este totdeauna un compromis între necesităţile de intrare de venituri
la buget şi grija pentru echitate socială, pentru proporţionarea plăţilor în funcţie de
capacitatea fiecărui contribuabil. Pentru asigurarea bugetului cu venituri trebuie acţionat în
sensul consolidării economiei şi apoi în sensul apelului larg la impozite atât asupra celor
bogaţi, cât şi asupra celor mai puţin bogaţi. Pentru echitate însă se multiplică formele de
exonerare prin reduceri şi scutiri de la plata impozitului, ceea ce micşorează veniturile
bugetare.
Impozitele asupra contribuabililor, persoane fizice sau juridice,
indiferent că sunt aşezate pe avere, pe venit, pe valoarea adăugată
reprezintă în cele din urmă forme de redistribuire organizate de stat,
din nevoia acoperirii cheltuielilor publice.
Fiscalitatea capătă trăsături caracteristice diferite de la ţară la ţară, şi chiar pentru
aceeaşi ţară în perioade de timp diferite, dar în esenţă ea presupune o redistribuire a
veniturilor: se colectează sub diferite forme şi în proporţii diferite sume băneşti de la
contribuabili, urmând ca fondurile constituite să servească pentru acoperirea unor nevoi
generale ale societăţii, de care beneficiază tot foştii contribuabili dar în alte proporţii, în alte
forme.
Impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din venitul sau averea
persoanelor fizice sau juridice de către stat, în scopul acoperirii cheltuielilor sale. Impozitul
reprezintă plata bănească, obligatorie, generală, definitivă şi nereciprocă, efectuată de
persoane fizice şi juridice în favoarea bugetului de stat în cuantumul şi la termenele precis
stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct
şi imediat.
Caracteristicile principale sunt:
∇ prelevarea obligatorie, cu titlu definitiv, nerambursabil şi fără contraprestaţie din
partea statului; impozitul este o obligaţie care revine tuturor cetăţenilor, ca persoane
fizice sau juridice, cu unele excepţii prevăzute de lege;
∇ dreptul de impunere aparţine statului şi se exercită de către diferite organe ale puterii
centrale (Parlament, Guvern) şi ale puterii locale (consiliile alese);
∇ plătitorii impozitelor nu obţin, în schimbul acestora, un contraserviciu din partea
statului.
Sursa de venit impozabil poate fi: salariul, pentru persoanele angajate; profitul, pentru
persoanele juridice; renta, pentru proprietarii funciari; câştigurile, pentru posesorii unor hârtii
de valoare; veniturile micilor meseriaşi liber-profesionişti.
Sumele încasate la bugetul de stat cu titlul de impozit au caracter definitiv şi
nerambursabil. În schimbul lor statul nu se angajează la nici un contraserviciu direct şi
imediat, iar plătitorii nu pot solicita un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.
Deşi porneşte de la capacitatea de plată a contribuabilului, de la veniturile sale, nu

există o relaţie directă între impozitele plătite şi contraprestaţia efectuată de stat. Diferenţierea
apare din necesitatea promovării unei anumite politici financiare de încurajare sau descurajare
a unor activităţi şi sectoare, de redistribuire pe plan teritorial, de sprijinire a familiilor cu
mulţi copii sau a diferitelor categorii socio – profesionale.
Impozitul îndeplineşte un complex rol economic, financiar şi social, aspecte pe care
le îmbracă în mod diferit, în funcţie de fiecare etapă de dezvoltare a economiei.
1) Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, în sensul că
impozitele constituie mijlocul principal de procurare a resurselor băneşti necesare acoperirii
cheltuielilor publice. În ţările dezvoltate din punct de vedere economic, prin intermediul
impozitelor şi taxelor se procură între 80% - 90% din totalul resurselor financiare necesare
statului, în timp ce, în ţările în curs de dezvoltare aportul acestora reprezintă între 50% - 90%
din totalul resurselor financiare publice. Astfel, ca rol financiar, impozitul este principala
sursă de venituri publice, care înregistrează o continuă tendinţă de creştere absolută şi
relativă, ca urmare a creşterii numărului contribuabililor, a creşterii bazei impozabile şi a
cotelor de impunere.
2) Rolul economic constă în faptul că este un instrument la îndemâna statului, cu
ajutorul căruia acesta poate interveni în stimularea sau de frânarea unei anumite activităţi, în
creşterea ori de reducerea producţiei sau consumului unui anumit produs, stimularea sau
îngrădirea comerţului exterior etc.
3) Ca rol social, impozitul este instrumentul prin care statul operează redistribuirea
unei părţi din produsului intern brut între diferite categorii de persoane fizice sau juridice,
între clase şi pături sociale.
Din cele prezentate anterior rezultă că impozitele realizează anumite funcţii în cadrul
societăţii:
- constituie o sursă importantă de venituri bugetare;
- sunt un mijloc de redistribuire a veniturilor diferitelor persoane fizice şi juridice, unul
dintre motive fiind şi pentru micşorarea inegalităţii dintre veniturile cetăţenilor;
- sunt un instrument de încurajare sau descurajare a unor activităţi, întreprinzători,
ramuri de activitate sau pe plan teritorial, dar şi un mijloc de stabilizare a
conjuncturilor economice favorabile întrucât fondurile bugetare nu se cheltuiesc
numai pentru scopuri neproductive, ci şi pentru redresarea unor activităţi economice.
Rata fiscalităţii se calculează, în general, ca raport între totalul veniturilor fiscale şi

Produsul Intern Brut. De la un anumit nivel în sus orice impunere suplimentară devine
dăunătoare economiei, fără a aduce în acelaşi timp încasări mai mari bugetului. Un impozit
progresiv şi supra-dimensionat asupra venitului sau capitalului nu încurajează nici efortul,
nici economisirea, nici spiritul de întreprindere. Istoria n-a stabilit încă cel mai bun nivel al
presiunii fiscale. Optimul fiscal este fără îndoială o mărime care oscilează în funcţie de
condiţiile concrete ale fiecărei ţări, fiecărei economii şi situaţii sociale.
Un mijloc bun de redresare a economiei este eliberarea tot mai mare de povara
fiscalităţii. Este şi sensul reformelor fiscale în SUA, Germania, ţările Uniunii Europene, care
se extinde în tot mai multe ţări. O creştere prea mare a fiscalităţii riscă să micşoreze sursele
de impozit.
Stabilitatea sarcinilor fiscale preconizată şi urmărită în politica financiară a statelor nu
este opusă tendinţei de lejerizare fiscală. Ea ar fi de natură să stimuleze creşterea economică
dar, din păcate, nu se poate realiza decât parţial, înregistrând reculuri şi mari oscilaţii, prin
avansuri bruşte.
Astfel, în literatura de specialitate din ţările occidentale cu economie de piaţă este
acreditată ideea despre existenţa unor limite ale impozitelor, diferite ca nivel de la o ţară la
alta şi de la o perioadă la alta.
Limita impozitelor dintr-o anumită ţară este influenţată de factori externi sistemului
de impunere şi de factori interni sau proprii sistemului de impunere.
Dintre factorii externi sistemului de impunere precizăm:
a) nivelul produsului intern brut pe locuitor - de regulă limita impozitelor este mai
ridicată când venitul pe locuitor este mai ridicat;
b) nivelul impozitelor în alte ţări - capitalurile au tendinţa de a migra spre ţările cu o
fiscalitate mai scăzută;
c) priorităţile stabilite de stat în ceea ce priveşte destinaţia veniturilor publice - limita
impozitelor este mai ridicată în cazul în care cheltuielile cu educaţia şi sănătatea au o pondere
mai ridicată în totalul cheltuielilor publice;
d) natura instituţiilor politice - limita impozitelor este mai redusă în ţările cu organe
de conducere ale statului alese în mod democratic comparativ cu aceea din statele cu regimuri
totalitare.
Dintre factorii proprii sistemului de impunere enumerăm:

a) progresivitatea cotelor de impunere - impozitele au o pondere mai mare în
produsul intern brut în ţările în care progresivitatea cotelor de impunere este mai accentuată;
b) modul de determinare a materiei impozabile - este deosebit de important de
cunoscut faptul dacă din venitul brut se acordă anumite reduceri pentru a se ajunge la venitul
net sau impozabil.
Avantajele şi dezavantajele proprii fiecărui impozit, existenţa unor limite în continuă
mişcare a presiunii fiscale marchează caracterul perfectibil al sistemului de impozitare.
1. Subiectul impozitului, respectiv plătitorul, care este persoana fizică sau juridică obligată
prin lege la plata acestuia, numită în mod curent contribuabil;
2. Suportatorul, respectiv persoana fizică sau juridică ce suportă în mod efectiv impozitul;
de regulă, acesta este identic cu subiectul impozitului dar sunt şi multe situaţii când
obligaţia subiectului este transpusă în sarcina unui alt suportator;
3. Obiectul impunerii este materia supusă impozitării şi diferă de la o ţară la alta; după
diferenţele în materia impozabilă, se deosebesc două categorii de impozite, respectiv
impozite directe, la care materia impozabilă este salariul, profitul, veniturile şi impozite
indirecte, la care materia impozabilă o reprezintă bunul sau serviciul consumat, supus
vânzării, bunul importat sau exportat;
4. Sursa impozitului semnifică din ce anume se plăteşte impozitul, din venit sau din avere;
poate fi identică sau diferită de obiectul impunerii; de exemplu, venitul şi profitul
reprezintă atât obiect, cât şi sursă; averea este doar obiect iar sursa provine, de obicei, din
venitul realizat de pe urma averii şi numai rareori acesta diminuează averea propriu-zisă;
5. Unitatea de impunere exprimă dimensiunea obiectului impozabil; este de o mare varietate
şi poate fi: m2 de suprafaţă utilă la impozitul pe clădiri, ha la impozitul funciar, unitatea
monetară la salarii sau profit, metrul, litrul, kg., bucata, etc. pentru taxele de consumaţie,
ca impozite indirecte;
6. Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere, în sume fixe sau în
cote procentuale (proporţionale, procentuale sau regresive) aplicate pe o unitate de
impunere;
7. Asieta sau modul de aşezare a impozitului, reprezintă totalitatea măsurilor întreprinse de
organele fiscale, în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului
impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi pentru determinarea în final a
impozitului datorat către stat;
8. Termenul de plată este de fapt scadenţa pentru plata impozitului, data până la care
impozitul trebuie plătit statului, la expirarea căreia se pot lua măsuri de către organele
fiscale pentru sancţionare sau executare silită (majorări de întârziere, popriri pe salarii,
sechestru pe unele bunuri, vânzarea lor la licitaţie).
Impunerea semnifică totalitatea măsurilor şi reglementărilor legale care au ca scop

stabilirea impozitului ce-i revine ca obligaţie fiecărei persoane fizice sau juridice.
Pentru ca un sistem fiscal să poată fi considerat naţional trebuie să satisfacă o serie de
cerinţe sau principii, care se referă la dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor,
precum şi la obiectivele social-economice urmărite de politica fiscală. Prin urmare,
impunerea are atât o latură politică cât şi una de ordin tehnic sau financiar.
- latura financiară - se referă la totalitatea metodelor şi tehnicilor utilizate pentru
stabilirea mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului impozitului şi încasarea impozitelor;
- din punct de vedere politic, prin impunere se urmăreşte ca fiecare impozit introdus să
răspundă cerinţelor unor anumite principii şi anume: principiilor de echitate fiscală, de
politica financiară, de politica economică şi social-politice.
Pentru prima dată la sfârşitul sec. al XVIII-lea - începutul sec. al XIX-lea, Adam
Smith în “Avuţia naţiunii” a formulat patru principii de bază ale impunerii, prin care
stabileşte că fiecare impozit trebuie să răspundă anumitor cerinţe, să fie în concordanţă cu
anumite principii, respectiv:
• justeţea impunerii, care semnifică echitatea fiscală, în sensul că impozitul trebuie să fie
proporţional cu veniturile; formularea acestui principiu urmărea anularea privilegiilor de
care se bucurau nobilii şi clerul, precum şi participarea tuturor categoriilor sociale la
acoperirea cheltuielilor publice, pe măsura veniturilor obţinute.
• certitudinea impunerii, care presupune determinarea unei mărimi certe a impozitului,
eliminându-se elementele subiective, voluntare; conform acestui principiu, se susţine că
un grad de nesiguranţă mic prezintă un risc mult mai mare decât un grad mare de
nedreptate.
• comoditatea perceperii impozitelor semnifică încasarea la termenele şi în modalităţile
cele mai convenabile plătitorului.
• randamentul impozitelor acreditează teza guvernului ieftin, care totodată, nu trebuie să
stingherească activitatea economică a plătitorului, deci aparatul administrativ antrenat în
stabilirea şi încasarea impozitelor trebuie să fie cât mai puţin costisitor iar sistemul fiscal
trebuie să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori.
Aceste principii au avut un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva arbitrariului
ce domina perioada respectivă.
În general, principiile impunerii în prezent sunt concentrate pe următoarele idei:

1. Principii de echitate fiscală, respectiv de dreptate socială în materie de impozite -
pentru aceasta este necesară impunerea diferenţiată a veniturilor şi scutirea de la plată a
persoanelor cu venituri mici.
În funcţie de gradul de cuprindere a subiecţilor impozitului şi a materiei impozabile,
impunerea poate fi generală, când se extinde asupra tuturor persoanelor care realizează un
venit dintr-o anumită sursă sau deţin un anumit gen de avere, sau parţială, când unele
persoane beneficiază de anumite scutiri sau reduceri de impozite.
Trebuie să se facă distincţie între egalitate în faţa impozitului şi egalitate prin impozit
atunci când se apelează la spiritul de justiţie în repartizarea sarcinilor fiscale între membrii
societăţii.
- Egalitatea în faţa impozitului presupune ca impunerea să se facă în acelaşi mod,
pentru toate persoanele fizice şi juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au
sediul, adică să nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zonă la alta a ţării. Totodată,
impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate activităţile economice, indiferent de forma
juridică în care sunt organizate şi funcţionează acestea: producători individuali sau
întreprinderi de diferite dimensiuni.
- Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la
alta, în funcţie de o serie de criterii economice şi sociale, printre care amintim: mărimea
absolută a materiei impozabile, situaţia personală a subiectului impozabil, natura şi
provenienţa veniturilor etc.
În funcţie de unghiul din care este privită echitatea, aceasta poate să fie pe orizontală
sau pe verticală.
• În primul caz se compară sarcina fiscală la care este supusă o persoană fizică sau juridică
pentru veniturile realizate dintr-o anumită sursă, cu sarcina fiscală la care este supusă o
altă persoană pentru venituri de aceeaşi mărime, realizate din alte surse.
• În cel de-al doilea caz se compară sarcina fiscală aferentă unor venituri realizate de
persoane diferite, dar care au aceeaşi sursă de provenienţă.
Acest principiu implică mai multe condiţii:

- stabilirea minimului neimpozabil (posibil numai la impozitele directe);
- sarcina fiscală să fie dimensionată numai în funcţie de puterea contributivă a fiecărui
plătitor;
- sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită comparativ cu cea a altei
categorii sociale, cât şi a unei persoane comparativ cu a altei persoane din aceeaşi categorie;
- impunerea să fie generală, respectiv să cuprindă toate categoriile sociale care
realizează venituri sau posedă un anumit tip de avere, de la un anumit nivel stabilit.
O importanţă deosebită prezintă felul impunerii, în sume fixe sau în cote procentuale.
A. Impunerea în sume fixe se mai numeşte şi capitaţie. S-a practicat în trecut (în
orânduirea feudală şi în primele stadii de dezvoltare ale capitalismului) deoarece ea prezintă
neajunsul că nu se efectuează diferenţiat pe plătitori, în funcţie de venitul sau situaţia
personală a fiecăruia, deci nu răspunde cerinţei de echitate.
B. Impunerea în cote procentuale se regăseşte sub trei forme:
- a) impunere în cote proporţionale
- b) impunere în cote progresive
- c) impunere în cote regresive
a) Impunerea în cote proporţionale transpune în practică nemijlocit principiul
egalităţii în faţa impozitelor, în sensul că se aplică aceeaşi cotă de impozit indiferent de
mărimea obiectului impozabil, păstrându-se permanent aceeaşi proporţie între volumul
venitului (valoarea averii) şi cuantumul impozitului datorat.
Principalul neajuns constă în faptul că nu se are în vedere în mod diferenţiat puterea
contributivă a diferitelor categorii sociale (aceasta creşte pe măsură ce se obţin venituri mai
mari sau se deţin averi mai importante).
Impunerea în cote proporţionale s-a folosit pe scară largă la calcularea impozitelor de
tip real (funciar, pe clădiri, pe activităţi industriale, comerciale s.a.) şi se aplică şi în prezent,
atât în cazul impozitelor directe (în unele ţări, pentru calcularea impozitului pe profiturile
societăţilor de capital), cât şi în situaţia impozitelor indirecte (la taxa pe valoarea adăugată, la
taxele vamale, taxele de timbru, etc.).
b) În cazul impunerii în cote progresive, cota impozitului nu rămâne constantă ci

creşte pe măsura sporirii materiei impozabile, în ritm constant sau în ritm variabil, ceea ce
face ca dinamica impozitului să devanseze pe aceea a materiei impozabile. În practică se
utilizează:
- impunerea în cote progresive simple sau globale, când se aplică aceeaşi cotă de
impozit asupra întregii materii impozabile ce aparţine unui plătitor; cota de impozit va fi cu
atât mai mare, în limitele progresivităţii stabilite prin lege, cu cât volumul materiei
impozabile va fi mai mare; impozitul datorat se obţine făcând produsul între venitul (averea)
impozabil şi cota de impozit corespunzătoare nivelului acestuia.
- impunerea în cote progresive compuse, pe tranşe, când materia impozabilă se divide
în mai multe părţi iar pentru fiecare tranşă de venit (avere) este stabilită o anumită cotă de
impozit; prin însumarea impozitelor parţiale calculate pe fiecare tranşă de venit (avere) în
parte se obţine impozitul ce revine în sarcina unui plătitor.
c) Impunerea în cote regresive se utilizează frecvent, ca o consecinţă a impozitelor

indirecte. Astfel, la cumpărarea unei mărfi sau la utilizarea unui serviciu, impozitul se
stabileşte ca sumă fixă sau cotă procentuală pe unitatea de produs, indiferent de mărimea
venitului cumpărătorului. Astfel, ponderea impozitului în venitul cumpărătorului este invers
proporţională cu venitul acestuia.
În concluzie, dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală, cel mai mult
răspunde cerinţelor echităţii fiscale sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive compuse,
cu respectarea şi a celorlalte condiţii expuse. Utilizarea unei anumite progresivităţi de
impunere, nu conduce automat la respectarea echităţii în materie fiscală, dacă nu sunt
îndeplinite şi celelalte condiţii amintite. Pe de altă parte, sistemul progresivităţii ar putea să
nu modifice prea mult puterea de cumpărare a anumitor persoane, dacă, pe calea evaziunii
fiscale (legale şi/sau frauduloase), acestea au posibilitatea să sustragă de la impunere o parte
din materia impozabilă.
2. Principii de politică economică

Prin instituirea unui impozit, statul urmăreşte folosirea lui ca instrument de influenţare
a activităţii unor ramuri sau subramuri economice, pentru stimularea sau reducerea producţiei
sau consumului unor produse, pentru limitarea sau dezvoltarea unor relaţii comerciale cu alte
state.
Prin măsurile de ordin fiscal cum sunt: stabilirea unor taxe vamale ridicate la importul
mărfurilor de acelaşi fel fabricate în alte ţări; reducerea sau scutirea de impozitele directe a
mărfurilor autohtone; micşorarea impozitelor directe stabilite în sarcina agenţilor economici;
facilitarea amortizării accelerate a capitalului fix, ceea ce determină reducerea profitului
impozabil ş.a., se poate acţiona pentru încurajarea dezvoltării unei ramuri sau subramuri
economice. Tot în acest sens acţionează şi acordarea de subvenţii de la bugetul statului
întreprinderilor care îşi desfăşoară activitatea într-o anumită ramură sau subramură
economică.
Pentru a influenţa creşterea consumului unei anumite mărfi statul procedează la
micşorarea sau chiar la renunţarea la impozite indirecte care se percep la vânzarea acesteia.
Dacă, dimpotrivă, se urmăreşte reducerea consumului, se recurge la majorarea cotelor de
impozit aplicate la vânzarea mărfii respective.
În vederea extinderii relaţiilor comerciale cu străinătatea, statul apelează la încurajarea
exportului prin restituirea parţială sau integrală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor
exportate. În aceeaşi direcţie poate acţiona şi reducerea taxelor vamale percepute la importul
mărfurilor provenite din diferite ţări. Limitarea relaţiilor comerciale cu străinătatea poate fi
realizată fie prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protecţionist la importul anumitor
mărfuri, fie prin introducerea unor taxe vamale la exportul mărfurilor respective. Acest ultim
procedeu este mai rar întâlnit în perioada contemporană deoarece majoritatea statelor sunt
interesate de încurajarea exporturilor. Totuşi, cu titlul de excepţie, este practicat, în special,
de ţări în curs de dezvoltare pentru a limita exportul de materii prime şi a încuraja exportul de
produse manufacturate.
În prezent, impozitele sunt folosite concomitent cu alte instrumente, pentru redresarea
situaţiei economice. Astfel, pentru stimularea investiţiilor particulare se procedează la
reducerea impozitului aferent venitului investit, de exemplu, în maşini, utilaje şi alte
echipamente. În vederea combaterii inflaţiei, statele recurg uneori la majorarea unor impozite,
a ratei dobânzii etc.
3. Principii social-politice
Se poate aplica o politică fiscală diferenţiată, avantajând anumite categorii sociale.
Astfel, se practică înlesniri la plata impozitelor persoanelor cu venituri mici sau care au alte
persoane în întreţinere..
Sunt situaţii când impozitele sunt folosite şi pentru a limita consumul unor produse
care au efecte dăunătore asupra sănătăţii (tutun, băuturi alcoolice). Există şi ţări în care,
pentru a se influenţa creşterea natalităţii, se practica un impozit special asupra celibatarilor şi
a persoanelor căsătorite fără copii.
4. Principii ale politicii financiare

Au în vedere asigurarea randamentului fiscal ridicat la instituirea unui impozit, dar şi
stabilitatea şi elasticitatea impozitului.
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat se cer a fi îndeplinite mai
multe condiţii, şi anume:
a) impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice
şi/sau juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă sau posedă acelaşi gen de avere,
universalitatea impozitului presupune, în aceeaşi măsură, ca întreaga materie impozabilă
(totalitatea veniturilor realizate sau toată averea pe care o posedă) a unei persoane să fie
supusă impunerii;
b) este necesar să nu existe posibilităţi, legate sau nelegale, de sustragere de la
impunere a unei părţi din materia impozabilă;
c) volumul cheltuielilor legate de aşezarea şi perceperea impozitului să fie cât mai
redus.
Aceste cerinţe sunt raţionale dar, practic, sunt greu de realizat cumulativ. Ele sunt
realizabile întocmai numai în cazul impozitului pe venitul din salarii. La celelalte impozite,
existând posibilităţi de sustragere de la impunere a unei părţi din materia impozabilă, aceste
cerinţe nu pot fi realizate integral.
Stabilitatea impozitului presupune menţinerea constantă a randamentului său în toate

fazele ciclului economic, deci să nu crească simultan cu creşterea producţiei şi a veniturilor în
fazele de avânt economic şi nici să nu scadă în perioadele de recesiune.
Elasticitatea impozitului presupune ca el să se poată adapta permanent la cerinţele

bugetare, respectiv să poată fi majorat atunci când cheltuielile bugetare cresc şi să poată fi
redus când aceste cheltuieli scad. Realităţile bazate pe practica fiscală, au demonstrat că, de
regulă, elasticitatea impozitului acţionează mai ales în sensul majorării încasărilor din
impozit.
În domeniul politicii financiare s-a dezbătut probleme utilizării unui singur impozit
sau a mai multor impozite în acelaşi timp. Impozitul unic nu s-a putut aplica în practică
deoarece nu permite respectarea principiilor impunerii. Numărul de impozite practicate de un
stat depinde de condiţiile politice, economice şi sociale existente la un moment dat, de nivelul
de dezvoltare economică şi de politica economico-socială şi financiară a statului într-o
perioadă. Importanţă prezintă nu atât numărul de impozite, cât modul cum sunt ele
reglementate, influenţa pe care o exercită asupra dezvoltării ţării, asupra situaţiei financiare,
asupra echilibrului bugetar, etc.
În concluzie, un sistem fiscal poate fi apreciat prin prisma tuturor consecinţelor sale
pe plan economic, politic şi social şi nu numai în funcţie de numărul şi tipul impozitelor
utilizate. Aprecierile asupra unui sistem fiscal trebuie să aibă la bază următoarele: obiectul
impunerii (veniturile, averea, cheltuielile sau şi unele şi altele); felul impunerii (în sume fixe,
în cote procentuale proporţionale, progresive sau regresive); categoriile socio-profesionale
supuse impunerii; existenţa unor cazuri de dublă impunere economică sau juridică;
dimensiunea şi frecvenţa unor fenomene de evaziune fiscală ori de repercutare a impozitelor
şi a taxelor şi beneficiarii acestora.
Impozitele şi taxele reglementate de Codul fiscal al României (Legea nr. 571/2003) se

bazează pe următoarele principii:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri,

cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite
pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine,
precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii
lor fiscale;
c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în

funcţie de mărimea acestora;
d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului

fiscal, astfel încât acestea să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane
fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor
decizii investiţionale majore.
Aşezarea impozitelor presupune efectuarea unor operaţii succesive constând în

stabilirea obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea
(încasarea) impozitului, astfel:
1. Stabilirea obiectului impozabil are ca scop constatarea şi evaluarea materiei

impozabile. Pentru aceasta se folosesc două metode:
A. Metoda evaluării indirecte, care se bazează pe prezumţie şi implică trei variante,
astfel:
· evaluarea pe baza unor indicii exterioare, specifică impozitelor directe reale, prin
care se apreciază cu aproximaţie mărimea obiectului impozabil, indiferent de situaţia
personală a celui care deţine obiectul respectiv; de exemplu, în cazul impozitului funciar se
considera suprafaţa de teren, fără a interesa destinaţia ei, la fel la impozitul pe clădiri; această
evaluare era simplă şi puţin costisitoare dar cu efecte negative asupra echităţii fiscale;
· evaluarea forfetară prin care organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil,
atribuie o anumită valoare obiectului impozabil; şi această metodă prezintă riscul de
inechitate;
· evaluarea administrativă se bazează pe anumite elemente (date) pe care organele
fiscale le au la dispoziţie, luând în calcul şi declaraţiile probabile ale plătitorului care are
astfel dreptul de a contesta mărimea obiectului impozabil.
B. Metoda evaluării directe se bazează pe probe, fiind posibile două variante de
realizare:
· evaluarea pe baza declaraţiei scrise a unei terţe persoane, care are valoare limitată
numai la anumite cazuri; de exemplu, agentul economic declară salariile pe care le-a plătit
personalului, chiriaşii declară chiria achitată proprietarului, etc.
· evaluare după declaraţia plătitorului are aplicabilitate mai largă şi implică direct
subiectul impozitului care este obligat să ţină o evidenţă privind veniturile şi cheltuielile
ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară, să încheie un bilanţ fiscal, să întocmească şi să
înainteze organelor fiscale o declaraţie privind veniturile pe care le realizează, averea pe care
o posedă, în baza căreia se stabileşte mărimea materiei impozabile; prezintă pericolul de
nesinceritate, ceea ce poate conduce la sustragerea de la impunere a unei părţi din materia
impozabilă.
2. Determinarea cuantumului impozitului semnifică operaţiunea de calcul propriu-
zis. În funcţie de modul de stabilire a cuantumului impozitului, se disting două categorii de
impozite:
- Impozite de repartiţie sau de contigentare, care s-au utilizat în trecut şi s-au
caracterizat prin stabilirea de către stat a sumei globale a impozitelor ce urma a fi încasată de
pe teritoriul ţării, în funcţie de necesarul de venituri; această sumă era defalcată pe unităţi
administrativ-teritoriale şi pe subiecte sau obiecte impozabile la nivel de unitate de bază; nu
se respectă principiul echităţii fiscale, impozitele fiind repartizate fără nici o justificare
economică.
- Impozite de cotitate care se stabilesc prin aplicarea unor cote procentuale asupra
obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte. Dacă la impozitele de
repartiţie stabilirea sarcinii fiscale se face de sus în jos, la impozitele de cotitate se
procedează invers, adică pornind de la suma datorată de fiecare contribuabil se ajunge la
suma ce revine statului de pe teritoriul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale.
În timp ce la impozitele de repartiţie nu se ţine seama de toate veniturile sau de
întreaga avere a contribuabililor, iar uneori nici de numărul cetăţenilor de pe întreaga unitate
administrativ-teritorială, la impozitele de cotitate se au în vedere toate aceste elemente.
Astfel, la impozitele de cotitate se ţine seama de mărimea materiei impozabile de care
dispune fiecare contribuabil în parte, iar uneori, şi de situaţia personală a acestuia, respectiv
starea civilă şi numărul persoanelor aflate în întreţinerea plătitorului de impozit. Pentru
aceasta se corectează baza de calcul a impozitului, adică valoarea materiei impozabile sau se
corectează cuantumul impozitului stabilit după criteriile generate.
Din cele menţionate se poate concluziona că impozitele de repartiţie sunt mai
inechitabile decât impozitele de cotitate.
În unele state, din valoarea materiei impozabile se scade minimul neimpozabil şi se
permit unele reduceri pentru sarcini familiale. În alte state, impozitul stabilit în funcţie de
mărimea materiei impozabile se reduce sau se majorează în funcţie de starea civilă a
contribuabilului şi de numărul persoanelor aflate în întreţinerea sa.
3. Perceperea impozitelor
Organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă plătitorului cuantumul impozitului
datorat şi termenele de plată, după care se trece la perceperea (încasarea) impozitelor. În timp,
au existat mai multe metode de percepere a impozitelor şi anume:
a) strângerea impozitelor de către unul din contribuabili din însărcinarea comunităţii
în care trăia şi vărsarea lor la tezaurul public;
b) încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari sau arendaşi, caz în care o
persoană particulară avansa statului suma de bani care se estima că se va încasa de pe un
anumit teritoriu, pe care urma să o recupereze din încasările făcute de la contribuabili;
c) perceperea impozitelor de către organe specializate ale aparatului de stat - această
metodă s-a generalizat în perioada capitalismului premonopolist şi se utilizează şi în prezent.
În condiţiile existenţei unui aparat fiscal, perceperea impozitelor se realizează pe mai
multe căi, astfel:
1) - direct de la plătitori, prin organele fiscale - cu două variante de realizare:
a) plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita
impozitul, situaţie în care impozitul este portabil;
b) organul fiscal are obligaţia să se deplaseze la domiciliul plătitorului pentru a le
solicita plata impozitului, acesta fiind impozit cherabil.
2) - prin stopaj la sursă, în sensul că impozitul se reţine şi se varsă la stat de o terţă
persoană, de exemplu în situaţia în care agenţii economici reţin impozitul pe salarii datorat de
salariaţi şi-l varsă la buget, editurile reţin din drepturile de autor impozitul pe venit, etc.
3) - prin aplicarea de timbre fiscale se utilizează în cazul taxelor datorate statului
pentru acţiunile în justiţie, pentru actele, certificatele şi alte documente eliberate de notarii
publici şi de alte organe ale administraţiei de stat.
În practica financiară se utilizează o diversitate de impozite, care se deosebesc ca

formă şi conţinut.
1. După modul de operare şi încasare, respectiv după trăsăturile de fond şi formă,
impozitele se clasifică în:
¾ impozite directe -1. impozite reale (obiective, pe produs):

- impozit funciar
- impozit pe clădiri
- pe activităţi industriale, comerciale, etc
- pe capitalul mobiliar
- 2. impozite personale (subiective):
a) impozitul pe venit - pe veniturile persoanelor fizice;
- pe venitul persoanelor juridice;
- alte impozite pe venit.
b) impozitul pe avere - pe averea propriu-zisă
- pe circulaţia averii
- pe sporul de avere
¾ impozite indirecte - taxele de consumaţie;
- venituri provenind de la monopolurile fiscale;
- taxe vamale
2. După obiectul impunerii:

- impozite pe venit
- impozite pe avere
- impozite pe consum (pe cheltuieli)
3. După scopul urmărit la introducerea lor:

- impozite financiare - necesare acoperirii cheltuielilor statului, de exp.:
- impozite pe venit
- taxele de consumaţie
- impozite de ordine - pentru acţiuni (scopuri) ce nu au caracter fiscal, de exp.:
- taxe la vânzarea de ţigări
- idem la băuturi alcoolice
4. După frecvenţa realizării lor:

- impozite permanente (ordinare) - care se încasează periodic;
- impozite incidentale (extraordinare) - se introduc şi se încasează o
singură dată.
5. După instituţia care le administrează, sunt două situaţii posibile:

1.- în state de tip federal:
- impozite federale
- impozite ale statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale
federaţiei
- impozite locale
2.- în state de tip unitar:
- impozite ale administraţiei centrale de stat
- impozite locale
Impozitele şi taxele reglementate prin Codul Fiscal al României, care intră în vigoare
la 01.01.2004, sunt următoarele:
1. impozitul pe profit;
2. impozitul pe venit;
3. impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
4. impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;
5. impozitul pe reprezentanţe;
6. taxa pe valoarea adăugată;
7. accizele;
8. impozitele şi taxele locale.

Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în
funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege; se
încasează direct de la subiectul impozitului, fiind individualizate pe contribuabil, având un
cuantum şi termene de plată precis stabilite în prealabil, cunoscute de plătitor.
Impozitele directe constituie forma cea mai veche şi mai simplă de impunere. În
evoluţia lor, impozitele directe au urmărit direcţia dezvoltării economice a unui stat, fiind
stabilite fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activitate, fie pe venit sau pe avere.
Impozitele directe s-au întâlnit şi în orânduirile precapitaliste, dar au cunoscut o extindere şi o
diversificare deosebită în capitalism. Impozitele directe apar sub două forme: impozite reale
şi impozite personale. Până la începutul secolului al XX-lea predominau impozitele reale
aşezate pe obiecte materiale sau activităţi, după care, începând cu primele decenii ale
secolului al XX-lea, locul impozitelor reale a fost luat de impozitele personale. Impozitele
personale au fost stabilite pe diferite venituri (salarii, profit, rentă) sau pe avere (mobiliară
sau imobiliară) fapt care a făcut ca în categoria plătitorilor de impozite să fie incluşi şi
muncitorii şi funcţionarii. Odată cu confruntarea societăţii cu fenomene economico-sociale de
tipul crizelor, şomajului, inflaţiei etc. se înregistrează o tendinţă de sporire a cheltuielilor
publice în majoritatea statelor, fapt care face ca încasările din impozitele personale să nu mai
fie suficiente pentru acoperirea acestor cheltuieli şi să se treacă pe scară largă la impunerea
indirectă.
În consecinţă, impozitele directe sunt de două categorii:
I. Impozite reale (obiective sau pe produs), care se stabilesc în legătură cu anumite
obiecte materiale, făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului;
impozite reale sunt: impozitul funciar (pe pământ), impozitul pe clădiri, impozitul pe
activităţi industriale, comerciale şi profesii libere, impozitul pe capitalul mobiliar, respectiv
pe operaţii băneşti speciale, privind plasarea capitalurilor băneşti de către bănci.
Impozite de tip real se practică în prezent în unele ţări, în cazul exploatărilor agricole
când sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, de numărul
animalelor, de cantitatea de îngrăşământ folosită, etc.
II. Impozitele personale (subiective) se aşează asupra veniturilor sau averii, mărimea
lor fiind în strânsă legătură cu situaţia personală a contribuabilului.
Acest tip de impozit a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a
deficienţelor impozitelor reale. În acest mod s-a rezolvat cerinţa instituirii unui sistem de
impunere progresivă a veniturilor sau averii, introducerii minimului neimpozabil şi acordării
unor înlesniri în funcţie de situaţia personală a fiecărui contribuabil (cu familii mai
numeroase, venituri mici, etc.) deci diferenţierii sarcinii fiscale.
Aşa cum s-a evidenţiat anterior, principalele forme ale impozitelor personale sunt:
- impozitul pe venit;
- impozitul pe avere.
În cazul impozitelor directe, care sunt nominative, impozitele au un cuantum şi un
termen de plată dinainte cunoscut de subiecţii impozitelor, fapt pentru care sunt de preferat în
locul impozitelor indirecte, deoarece consumatorii diverselor mărfuri şi servicii nu au
posibilitatea să cunoască când şi mai ales cât vor plăti statului, cu titlul de impozite indirecte.
În cazul impozitelor directe reale, la impunere nu se ia în considerare produsul net
(venitul) obţinut de subiectul impozabil, ci numai produsul brut sau cel mediu estimat, ceea
ce dezavantajează pe micii producători şi avantajează pe cei care realizează un venit superior
celui mediu. Din această cauză impozitele directe reale căpătau, de multe ori, un caracter
regresiv. Totodată, aceste impozite prezintă şi altei neajunsuri cum sunt: existenţa unor largi
posibilităţi de evaziune fiscală, lipsa de uniformitate în stabilirea impozitelor şi faptul că prin
modul cum se aşează impozitul nu se poate cuprinde, în activitatea de impunere, decât o parte
din materia impozabilă.
Impozitele directe personale, înlătură neajunsurile menţionate în cazul impozitelor
reale şi ţin seama de situaţia personală a contribuabilului. În acelaşi timp au permis instituirea
minimului neimpozabil, adică scutirea de impozit a materiei impozabile realizate până la un
anumit nivel considerat ca suficient pentru asigurarea unor condiţii decente de viaţă.
Pentru înţelegerea corectă a tuturor categoriilor de impozit, Legea nr. 571/2003 privind
Codul Fiscal al României, care a intrat în vigoare la 01.01.2004, defineşte o serie de termeni
specifici, printre care:
1. Activitate - orice activitate desfăşurată de către o persoană în scopul obţinerii de venit.
2. Activitate dependentă - orice activitate desfăşurată de o persoană fizică într-o relaţie
de angajare.
3. Activitate independentă - orice activitate desfăşurată cu regularitate de către o
persoană fizică, alta decât o activitate dependentă.
4. Instituţii publice - reprezintă o denumire generică ce include: Parlamentul,
Administraţia Prezidenţială, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţii publice autonome, unităţile
administrativ-teritoriale, precum şi instituţiile şi serviciile publice din subordinea acestora, cu
personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare.
5. Persoană fizică rezidentă - orice persoană fizică ce îndeplineşte cel puţin una dintre
următoarele condiţii:
a) are domiciliul în România;
b) centrul intereselor vitale ale persoanei este amplasat în România;
c) este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade ce depăşesc în total
183 de zile, pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în anul
calendaristic vizat;
d) este cetăţean român care lucrează în străinătate, ca funcţionar sau angajat al României
într-un stat străin.
Prin excepţie de la prevederile lit. a) - d), nu este persoană fizică rezidentă un cetăţean
străin cu statut diplomatic sau consular în România, un cetăţean străin care este funcţionar ori
angajat al unui organism internaţional şi interguvernamental înregistrat în România, un
cetăţean străin care este funcţionar sau angajat al unui stat străin în România şi nici membrii
familiilor acestora.
6. Persoană fizică nerezidentă - orice persoană fizică care nu este persoană fizică
rezidentă.
7. Persoană juridică română - orice persoană juridică care a fost înfiinţată în
conformitate cu legislaţia României sau care are locul de exercitare a conducerii efective în
România.
8. Proprietate imobiliară - oricare din următoarele:
a) orice teren;
b) orice clădire sau altă construcţie ridicată ori încorporată într-un teren;
c) orice recoltă, material lemnos, depozit mineral sau altă resursă naturală ataşată terenului;
d) orice proprietate accesorie proprietăţii prevăzute la lit. a)-c);
e) orice drept de proprietate descris la lit. a)-d), inclusiv dreptul de folosinţă sau dreptul de
a obţine venit dintr-o astfel de proprietate.
9. Know-how - orice informaţie cu privire la o experienţă industrială, comercială sau
ştiinţifică care este necesară pentru fabricarea unui produs sau pentru aplicarea unui proces
existent şi a cărei dezvăluire către alte persoane nu este permisă fără autorizaţia persoanei
care a furnizat această informaţie; în măsura în care provine din experienţă, know-how-ul
reprezintă ceea ce un producător nu poate şti din simpla examinare a produsului şi din simpla
cunoaştere a progresului tehnicii.
10. Capital împrumutat - totalul creditelor şi împrumuturilor cu termen de
rambursare peste un an de la data semnării contractului, respectiv credite bancare,
împrumuturi de la instituţii financiare, împrumuturi de la acţionari, asociaţi sau alte persoane,
credite furnizori.
11. Capitalul propriu - cuprinde capitalul social, rezervele legale, alte rezerve,
profitul nedistribuit, rezultatul exerciţiului şi alte elemente de capital propriu constituite
potrivit reglementărilor legale; în cazul sediilor permanente, capitalul propriu cuprinde
capitalul de dotare pus la dispoziţie de societatea principală pentru desfăşurarea activităţii în
România, potrivit documentelor de autorizare, rezervele legale, alte rezerve, rezultatul
exerciţiului şi alte elemente de capital propriu constituite potrivit reglementărilor legale.
12. Grad de îndatorare se determină ca raport între capitalul împrumutat şi capitalul
propriu iar valoarea acceptată trebuie să fie subunitară.
Capital împrumutat
Gradul de îndatorare = -------------------------
Capital propriu
În vederea determinării impozitului pe profit, gradul de îndatorare se calculează ca

raport între media capitalului împrumutat şi media capitalului propriu. Pentru calculul acestor
medii se folosesc valorile existente la începutul anului şi la sfârşitul perioadei pentru care se
determina impozitul pe profit, după cum urmează:
Capital împrumutat + Capital împrumutat

(începutul anului fiscal) (sfârşitul perioadei)
Gradul de = __________________________________________________
îndatorare
Capital propriu + Capital propriu
(începutul anului fiscal) (sfârşitul perioadei)
13. Nivelul ratei dobânzii de referinţă, recunoscută la calculul profitului impozabil,

este cea din ultima lună a trimestrului pentru care se calculează impozitul pe profit, publicată
de Banca Naţională a României în Monitorul Oficial;
14. Bănci internaţionale de dezvoltare sunt considerate următoarele:
- Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Corporaţia Financiară
Internaţională (CFI) şi Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională (ADI);
- Banca Europeană de Investiţii (BEI);
- Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD);
- bănci şi organizaţii de cooperare şi dezvoltare regională similare.
Impozitul pe venit este forma de bază a impozitelor personale, introdus o dată cu

diferenţierea veniturilor realizate de diferite categorii sociale. În calitate de subiecte ale
impozitului pe venit sunt persoanele fizice şi persoanele juridice (societăţi de capital) care
realizează venituri din diferite surse, mai complet această grupă de impozite fiind cunoscută
sub denumirea de impozite pe venit, profit şi câştiguri de capital.
Impozitul pe venit este un impozit general, care afectează, în principiu, toate
veniturile obţinute în cursul unui an de membrii unei familii. Excepţiile de la acest principiu
sunt determinate de raţiuni sociale sau de politica de încurajare a economisirii.
Principalele impozite pe venit care se regăsesc în sistemul de impozite al României în
anul 2004, precum şi caracteristicile lor generale sunt prezentate în continuare.
10.2.1. Impozitul pe venitul persoanelor fizice
Determinarea venitului net impozabil reprezintă o operaţiune care se desfăşoară în două

etape, astfel:
• stabilirea, pentru fiecare categorie de venit, a aşa-numitului venit categorial net, suma lor
constituind venitul global brut;
• deducerea din venitul global brut, a anumitor cheltuieli prevăzute prin codul fiscal.
După această ultimă etapă se obţine venitul net impozabil sau venitul bază de calcul, la
care se aplică rata de impozitare.
Determinarea venitului net impozabil diferă în funcţie de categoria de venit considerată,
respectiv: beneficii industriale şi comerciale ale membrilor profesiunilor specifice cu caracter
artizanal; beneficii agricole din exploatările agricole familiale; beneficii non-comerciale ale
membrilor unor profesiuni liberale, cum ar fi artiştii, experţii, notarii, s.a.; venituri financiare
din locaţii şi chirii; salariile; venituri din capitaluri mobiliare (plasamente financiare);
plusvalori din cesiuni cu titlu oneros (vânzări, schimburi).
În practica fiscală, în plan mondial, se utilizează două sisteme de aşezare a impozitelor pe

veniturile persoanelor fizice, astfel:
- Sistemul impunerii separate a fiecărui venit provenit dintr-o anumită sursă, care
poate fi un sistem unic pe venit ce permite o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de
venit, în funcţie de natura acestuia, sau poate consta din instituirea mai multor impozite care
vizează fiecare venit dintr-o anumită sursă.
- Sistemul impunerii globale a veniturilor, indiferent de sursa de provenienţă,
presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică şi supunerea venitului
cumulat unui singur impozit; în acest mod, persoanele care realizează venituri din mai multe
surse sunt afectate de consecinţele progresivităţii impunerii.
Impunerea separată a veniturilor realizate din diferite surse prezintă avantajul că
tratează în mod diferenţiat veniturile, în ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul de cote.
Aceasta avantajează persoanele care realizează venituri din mai multe surse ce cad sub
incidenţa unor impozite diferite, deoarece nu mai suportă efectele progresivităţii impunerii,
care se întâlnesc în cazul impunerii globale.
Pe de altă parte, impunerea globală prezintă neajunsul că nu ţine cont de natura
veniturilor, de sursele lor de provenienţă. Pentru a evita neajunsurile pe care le prezintă
fiecare din aceste metode de impunere, în unele ţări au fost întâlnite mult timp sisteme de
impunere mixte, care îmbinau impunerea separată cu cea globală.
În prezent, tendinţa care se manifestă pe plan mondial este de a se trece la impunerea
globală, chiar şi în ţările cu tradiţie în impunerea separată.
Pentru calcularea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se pot utiliza cote

proporţionale sau progresive, pe tranşe (cea mai întâlnită) sau ambele forme (întâi impunere
în cote proporţionale şi apoi în cote progresive).
Aplicarea baremului progresiv pe tranşe a impozitului pe venit ia în considerare
cheltuielile familiale, în situaţia familiilor existând posibilităţi de personalizare a acestui tip
de impozit. Impozitul astfel cumulat poate face obiectul diferitelor regularizări, majorări sau
reduceri, obţinându-se suma de impozit net efectiv datorată de către contribuabil.
Impozitele pe veniturile persoanelor fizice se stabilesc, de regulă, pe baza declaraţiei
de impunere a contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispun organele fiscale.
Impozitul astfel determinat se înscrie în debitul contribuabilului, în registrul de rol. Încasarea
impozitului stabilit asupra veniturilor din salarii, dobânzi, rente, s.a. se realizează, de cele mai
multe ori, prin stopaj la sursă iar impozitul asupra altor venituri se încasează direct de la
contribuabili.
Deşi progresiv şi cu rate destul de ridicate pentru tranşele de venituri mari, impozitul
pe venit are un randament destul de limitat, ca o consecinţă a îngustimii asietei impozabile,
sustragerii anumitor venituri de la impozitare, precum şi nivelului redus al ratelor care
vizează primele tranşe de venit.
În România, persoanele care datorează plata impozitului pe venit, conform Legii nr.
571/2003 privind Codului Fiscal, sunt:
a. persoanele fizice rezidente;
b. persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin
intermediul unui sediu permanent în România;
c. persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în România;
d. persoanele fizice nerezidente care obţin veniturile prevăzute în lege.
În fiecare din aceste situaţii, impozitul pe venit se aplică următoarelor venituri:

a) în cazul persoanelor fizice rezidente române, cu domiciliul în România, veniturilor
obţinute din orice sursă, atât din România, cât şi din afara ţării;
b) în cazul persoanelor fizice rezidente, altele decât cele prevăzute la lit. a), numai
veniturilor obţinute din România, care sunt impuse la nivelul fiecărei surse din
categoriile de venituri prevăzute în lege;
c) în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfăşoară activitate independentă prin
intermediul unui sediu permanent în România, venitului net atribuibil sediului
permanent;
d) în cazul persoanelor fizice nerezidente care desfăşoară activitate dependentă în
România, venitului salarial net din această activitate dependentă şi alte situaţii
precizate de lege.
Categoriile de venituri realizate de persoanele fizice, supuse impozitului pe venit sunt

următoarele:
1.1 venituri din activităţi independente;
1.2 venituri din salarii;
1.3 venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
1.4 venituri din investiţii;
1.5 venituri din pensii;
1.6 venituri din activităţi agricole;
1.7 veniturile din premii şi din jocuri de noroc;
1.8 venituri din alte surse.
În general, perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic.
Persoanele fizice rezidente române care datorează plata impozitului pe venit au dreptul la
deducerea din venitul anual global a unor sume sub formă de deducere personală de bază şi
deduceri personale suplimentare, acordate pentru fiecare lună a perioadei impozabile.
Deducerea personală de baza nu se fracţionează în cazul veniturilor realizate în baza
unui contract de munca cu timp parţial.
În general, modul în care se realizează impunerea veniturilor obţinute de persoanele

juridice depinde de sistemul de organizare a acestora. În România, societăţile comerciale se
pot constitui ca: societate în nume colectiv; societate în comandită simplă; societate în
comandită pe acţiuni; societate pe acţiuni; societate cu răspundere limitată.
Asieta impozitului pe profit este constituită de profitul net anual realizat de agenţii
economici. Profitul net sau impozabil are ca punct de plecare profitul brut al exploatării la
care se adaugă eventuale venituri suplimentare (chirii, venituri din plasamente financiare,
s.a.) şi din care se deduc anumite cheltuieli ale gestiunii (amortismente, provizioane, etc.).
Profitul obţinut de societate se repartizează acţionarilor, sub formă de dividende,
proporţional cu participarea lor la capital, sau rămâne (o parte sau integral) la dispoziţia
societăţii pentru constituirea unor fonduri. Astfel, în cazul societăţilor comerciale avem
profitul societăţii înainte de repartizare, profitul repartizat acţionarilor cu titlu de dividende şi
profitul rămas la dispoziţia societăţii.
Raportat la repartizarea profitului, sunt posibile mai multe modalităţi de impunere a
veniturilor şi anume:
- se impune întâi profitul total obţinut de societate şi apoi separat profitul repartizat
acţionarilor sub formă de dividende, sistem considerat clasic dar care prezintă neajunsul că
partea de profit cuvenită acţionarilor este impusă de două ori;
- se impun numai dividendele, în timp ce partea din profit rămasă la dispoziţia societăţii
este scutită de impozit, ca o metodă de stimulare a societăţilor în plasarea profitului realizat în
noi investiţii;
- se impune numai partea din profit care rămâne la dispoziţia societăţii, nu şi dividendele
repartizate acţionarilor;
- se impun separat dividendele repartizate acţionarilor şi separat partea de profit rămasă la
dispoziţia societăţii.
Pentru determinarea venitului brut se porneşte, de regulã de la rezultatele de bilanţ ale
activităţii desfăşurate, la care se adaugă: rezultatele aferente stocurilor, veniturile din
câştigurile de capital, dobânzile la conturile curente, veniturile din chirii, dobânzile la
creditele acordate etc. Din venitul brut astfel determinat, pentru obţinerea venitului
impozabil, se scad cheltuielile de producţie, dobânzile plătite, prelevările la fondul de rezervă
şi la alte fonduri speciale, pierderile din activitatea anului curent şi din anii precedenţi, unele
prelevări în scopuri social-cultural (pentru societăţile de binefacere, instituţii de cultură etc.).
Limitele şi condiţiile în care se fac aceste scăzăminte diferă de la o ţară la alta. Organele
fiscale au sarcina de a urmări ca deducerile din venitul brut sã se încadreze în limitele admise
de lege.
Impozitul pe veniturile societăţilor de capital se calculează de regulă, pe baza unor cote

proporţionale cărora li se pot aplica anumite corective, de la caz la caz. Impunerea veniturilor
realizate de persoanele juridice se face, de obicei, anual.
În România, sunt obligate la plata impozitului pe profit, conform Legii nr. 571/2003,
următoarele persoane, denumite contribuabili:
a) persoanele juridice române;
b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu
permanent în România;
c) persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în

România într-o asociere fără personalitate juridică;
d) persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi

imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la
o persoană juridică română;
e) persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile

realizate atât în România cât şi în străinătate din asocieri fără personalitate juridică; în acest
caz, impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana
juridică română.
În categoria persoanelor juridice române se includ: companiile naţionale, societăţile

naţionale, regiile autonome, indiferent de subordonare, societăţile comerciale, indiferent de
forma juridică de organizare şi de forma de proprietate, inclusiv cele cu participare cu capital
străin sau cu capital integral străin, societăţile agricole şi alte forme de asociere agricolă cu
personalitate juridică, organizaţiile cooperatiste, instituţiile financiare şi instituţiile de credit,
fundaţiile, asociaţiile, organizaţiile, precum şi orice altă entitate care are statutul legal de
persoană juridică constituită potrivit legislaţiei romane.
Persoanele juridice străine, cum sunt: companiile, fundaţiile, asociaţiile, organizaţiile şi
orice entităţi similare, înfiinţate şi organizate în conformitate cu legislaţia unei alte ţări, devin
subiect al impunerii atunci când îşi desfăşoară activitatea, integral sau parţial, prin
intermediul unui sediu permanent în România, aşa cum este definit acesta în Codul fiscal, de
la începutul activităţii sediului.
Sunt exceptaţi de la plata impozitului pe profit următorii contribuabili:

a) trezoreria statului;
b) instituţiile publice, pentru fondurile publice, inclusiv pentru veniturile proprii şi
disponibilităţile realizate şi utilizate potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţele
publice, cu modificările ulterioare, şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003
privind finanţele publice locale, dacă legea nu prevede altfel;
c) persoanele juridice române care plătesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
d) fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat;
e) cultele religioase, pentru veniturile obţinute din activităţi economice care sunt
utilizate pentru susţinerea activităţilor cu scop caritabil;
f) cultele religioase, pentru veniturile prevăzute în lege;
g) instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate, pentru
veniturile utilizate, potrivit Legii învăţământului nr. 84/1995, republicată şi celorlalte
reglementări legale în domeniu;
h) asociaţiile de proprietari, pentru veniturile obţinute din activităţi economice şi care
sunt sau urmează a fi utilizate pentru îmbunătăţirea utilităţilor şi a eficienţei clădirii,
pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune;
i) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii;
j) Fondul de compensare a investitorilor, înfiinţat potrivit legii.
Organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale sunt scutite de la
plata impozitului pe profit pentru anumite categorii de venituri, precis stabilite de lege.
Anul fiscal este anul calendaristic. Când un contribuabil se înfiinţează sau încetează să
mai existe în cursul unui an fiscal, perioada impozabilă este perioada din anul calendaristic
pentru care contribuabilul a existat.
Impozitul se aplică la toate sursele de venit din evidenţa companiei, obţinut în ţară sau
străinătate.
Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi
cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad
veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea
profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor
potrivit normelor de aplicare.
Veniturile neimpozabile la calculul profitului impozabil, conform prevederilor Codului

fiscal, sunt:
∇ dividendele primite de la o persoană juridică română, cât şi dividendele primite de la
o persoană juridică străină, din statele Comunităţii Europene, dacă persoana juridică
română deţine minimum 25% din titlurile de participare la persoana juridică străină,
pe o perioadă neîntreruptă de cel puţin 2 ani, care se încheie la data plăţii
dividendului;
∇ diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare, înregistrate ca urmare a
încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele juridice la
care se deţin titluri de participare, precum şi diferenţele de evaluare a investiţiilor
financiare pe termen lung. Acestea sunt impozabile la data transmiterii cu titlu gratuit,
a cesionării, a retragerii titlurilor de participare, precum şi la data retragerii capitalului
social la persoana juridică la care se deţin titlurile de participare;
∇ veniturile din anularea obligaţiilor unei persoane juridice, dacă obligaţiile se anulează
în schimbul titlurilor de participare la respectiva persoană juridică;
∇ veniturile din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din
reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, precum şi
veniturile din recuperarea cheltuielilor nedeductibile;
∇ veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri aprobate
prin acte normative.
Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile

numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele
reglementate prin actele normative în vigoare. Cheltuieli efectuate în scopul realizării de
venituri sunt considerate şi următoarele:
¾ cheltuielile cu achiziţionarea ambalajelor;
¾ cheltuielile efectuate, potrivit legii, pentru protecţia muncii şi cheltuielile efectuate
pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
¾ cheltuielile cu primele de asigurare pentru asigurarea de accidente de muncă, boli
profesionale sau riscuri profesionale;
¾ cheltuielile de reclamă şi publicitate efectuate în scopul popularizării firmei,
produselor sau serviciilor, în baza unui contract scris, precum şi costurile asociate
producerii materialelor necesare pentru difuzarea mesajelor publicitare;
¾ cheltuielile de transport şi cazare în ţară şi în străinătate efectuate de către salariaţi şi
administratori, în cazul în care contribuabilul realizează profit în exerciţiul curent
şi/sau din anii precedenţi;
¾ contribuţia la rezerva mutuală de garantare a casei centrale a cooperativelor de credit;
¾ taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile obligatorii, reglementate de actele
normative în vigoare, precum şi contribuţiile pentru fondul destinat negocierii
contractului colectiv de muncă;
¾ cheltuielile pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat;
¾ cheltuielile pentru marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţe existente sau noi,
participarea la târguri şi expoziţii, la misiuni de afaceri, editarea de materiale
informative proprii, în cazul în care contribuabilul realizează profit în exerciţiul curent
şi/sau din anii precedenţi, precum şi în situaţia în care acesta se află înăuntrul
perioadei de recuperarea pierderii fiscale, conform legii;
¾ cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
¾ cheltuielile pentru perfecţionarea managementului, a sistemelor informatice,
introducerea, întreţinerea şi perfecţionarea sistemelor de management al calităţii,
obţinerea atestării conform cu standardele de calitate;
¾ cheltuielile pentru protejarea mediului şi conservarea resurselor;
¾ taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile datorate către camerele de comerţ şi
industrie, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale;
O serie de cheltuieli au deductibilitate limitată, printre care:

cheltuielile de protocol;
suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor pentru deplasări
în România şi în străinătate;
cheltuielile sociale - în această categorie intră cu prioritate ajutoarele pentru naştere,
ajutoarele pentru înmormântare, ajutoarele pentru boli grave sau incurabile, protezele,
precum şi cheltuielile pentru funcţionarea corespunzătoare a unor activităţi sau unităţi
aflate în administrarea contribuabililor (grădiniţe, creşe, etc.);
perisabilităţile, în limitele stabilite de organele de specialitate ale administraţiei
centrale, împreună cu instituţiile de specialitate, cu avizul Ministerului Finanţelor
Publice;
cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, în limita
prevederilor legii anuale a bugetului de stat;
cheltuielile cu provizioanele şi rezervele, cheltuieli cu dobânda şi diferenţele de curs
valutar, amortizarea, în limitele prevăzute în lege;
cheltuielile cu primele de asigurare private de sănătate, în limita stabilită potrivit legii;
Nu sunt deductibile anumite cheltuieli prevăzute în mod expres de lege, printre care:
o cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat;
o cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat efectuate potrivit legii.
o amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere datorate,
potrivit prevederilor legale;
o cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate
lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate
contracte de asigurare, precum şi taxa pe valoarea adăugată aferentă, dacă aceasta este
datorată potrivit prevederilor legii;
o cheltuielile cu taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor acordate salariaţilor sub
forma unor avantaje în natură, dacă valoarea acestora nu a fost impozitată prin
reţinere la sursă;
o cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ,
potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune,
după caz, potrivit normelor;
o cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de
servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în
scopul desfăşurării activităţii proprii şi pentru care nu sunt încheiate contracte;
o pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu
neîncasate, pentru partea neacoperită de provizion.
Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din

profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi. Recuperarea pierderilor se va
efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit,
potrivit prevederilor legale în vigoare din anul înregistrării acestora. Pierderea fiscală
înregistrată de contribuabilii care îşi încetează existenţa prin divizare sau fuziune nu se
recuperează de către contribuabilii nou-înfiinţaţi sau de către cei care preiau patrimoniul
societăţii absorbite, după caz.
Obligaţiile fiscale prezentate sunt venituri ale bugetului de stat.

Ca excepţie, impozitul pe profit, dobânzile/majorările de întârziere şi amenzile datorate
de regiile autonome din subordinea consiliilor locale şi a consiliilor judeţene, precum şi cele
datorate de societăţile comerciale în care consiliile locale şi/sau judeţene sunt acţionari
majoritari, sunt venituri ale bugetelor locale respective.
Persoanele juridice care încetează să existe au obligaţia să depună declaraţia de impunere
şi să plătească impozitul pe profit cu 10 zile înainte de data înregistrării încetării existenţei
persoanei juridice la registrul comerţului.
Contribuabilii au obligaţia să depună declaraţia anuală de impozit pe profit, până la
termenul prevăzut pentru depunerea situaţiilor financiare, cu excepţiile prevăzute de lege. O
dată cu declaraţia de impozit pe profit anuală, contribuabilii au obligaţia să depună şi o
declaraţie privind plăţile şi angajamentele de plată către persoanele nerezidente, care cuprinde
scopul şi suma fiecărei plăţi, numele şi adresa beneficiarului. Nu se cuprind în această
declaraţie sumele angajate sau plătite pentru bunurile importate sau pentru transportul
internaţional.
Contribuabilii sunt răspunzători pentru calculul impozitului pe profit.
În sensul Codului Fiscal, o microîntreprindere este o persoană juridică română care

îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii, la data de 31 decembrie a anului fiscal
precedent:
a) are înscrisă în obiectul de activitate producţia de bunuri materiale, prestarea de servicii
şi/sau comerţul;
b) are de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv;
c) a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 100.000 euro;
d) capitalul social al persoanei juridice este deţinut de persoane, altele decât statul,
autorităţile locale şi instituţiile publice.
Impozitul pe veniturile microîntreprinderii este opţional.
O persoană juridică română care este nou-înfiinţată poate opta să plătească impozit pe
venitul microîntreprinderilor, începând cu primul an fiscal, dacă îndeplineşte condiţiile cerute
de lege.
Nu pot opta pentru acest sistem de impunere persoanele juridice române care:
a) desfăşoară activităţi în domeniul bancar;
b) desfăşoară activităţi în domeniile asigurărilor şi reasigurărilor, al pieţei de capital, cu
excepţia persoanelor juridice care desfăşoară activităţi de intermediere în aceste domenii;
c) desfăşoară activităţi în domeniile jocurilor de noroc, pariurilor sportive, cazinourilor;
d) au capitalul social deţinut de un acţionar sau asociat persoană juridică cu peste 250 de
angajaţi.
10.3.3. Impozitele pe avere
Impozitele pe avere au fost instituite în strânsă legătură cu dreptul de proprietate asupra

unor bunuri mobile şi imobile. Asieta acestui impozit este constituită din ansamblul bunurilor
şi valorilor unei familii, după deducerea eventualelor datorii care grevează patrimoniul
acesteia.
Impozitele pe avere se întâlnesc în practica financiară sub trei forme şi anume:
a) impozitele asupra averii propriu-zise;
b) impozitele pe circulaţia averii;
c) impozite asupra creşterii averii.
a) Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi de două feluri:

- impozite stabilite asupra averii, dar care se plătesc din venitul produs de averea
respectivă;
- impozite pe substanţa averii; în acest caz, impozitul duce la micşorarea materiei
impozabile, fiind perceput din substanţa averii.
În categoria impozitelor propriu-zise asupra averii mai des întâlnite sunt următoarele:
impozitele pe proprietăţi imobiliare şi impozitele asupra activului net.
Impozitele pe proprietăţi imobiliare, se întâlnesc frecvent sub forma impozitelor
asupra terenurilor şi clădirilor. În cazul acestor impozite baza impozabilă o constituie, adesea,
valoarea de achiziţie, valoarea de înlocuire, valoarea declarată de proprietar sau veniturile
capitalizate privind bunurile respective. De regulă, aceste impozite nu se percep în cote
ridicate, pentru a putea fi suportate uşor din veniturile produse de averea respectivă. În unele
ţări se practica impozitul pe terenuri şi clădiri din motive financiare, iar în altele se instituie
impozit pe terenurile de construcţii pentru a determina pe proprietarii lor să le vândă în
scopul realizării de construcţii şi pentru a evita specula. Impozitul pe proprietatea funciară
este conceput, în unele ţări, şi ca un instrument de influenţare a modului de folosinţă a
fondului funciar, caz în care cotele de impozit sunt diferenţiate în funcţie de categoria de
folosinţă a terenului şi amplasamentul acestuia. În unele cazuri, impozitul vizează atât
terenurile cât şi clădirile, iar obligaţia fiscală se numeşte impozit sau taxă asupra proprietăţii.
Impozitul asupra activului net se aşează asupra întregii averi mobile şi imobile a unui
subiect. În unele ţări acest impozit este datorat atât de persoanele fizice cât şi de cele juridice
(de exemplu, în Suedia, Austria, Germania etc.), iar în altele, fie numai de persoanele fizice
(în Danemarca şi Olanda), fie numai de societăţile de capital (Canada). Sub incidenţa acestui
impozit ar trebui să cadă toate activele care pot fi evaluate, în realitate se impun: patrimoniul
agricol şi cel forestier, fondul funciar, bunurile mobile şi imobile utilizate pentru desfăşurarea
activităţilor comerciale, a profesiei libere etc., din care s-au dedus datoriile care le grevează.
Pentru determinarea impozitului pe activul net se folosesc fie cotele proporţionate (de
exemplu în Germania, Olanda, Austria etc.), fie cotele progresive (în Danemarca, Suedia,
Elveţia etc.).
b) Impozitele pe circulaţia averii au ca obiect al impunerii trecerea dreptului de
proprietate asupra anumitor bunuri de la o persoană la alta. În categoria impozitelor pe
circulaţia averii se cuprind: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii, impozitul pe
actuale de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile, impozitul pe hârtii de valoare, impozitul
pe tranzacţii la bursă, impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale. Dintre
acestea cel mai des întâlnite sunt impozitele pe circulaţia averii cu titlul gratuit (impozitul pe
succesiuni şi impozitul pe donaţii).
La impozitul pe succesiuni sarcina fiscală se stabileşte fie asupra întregului activ
succesoral, independent de modul de împărţire între moştenitori, fie asupra fiecărei părţi
succesorale în condiţiile progresivităţii impozitului. Subiectul impunerii îl constituie
moştenitorii şi legatarii lor, iar materia impozabilă este reprezentată de averea lăsată ca
moştenire, din care au fost deduse în prealabil datoriile care grevează succesiunea.
Determinarea impozitului se face pe baza cotelor progresive, al căror nivel este diferenţiat în
funcţie de valoarea succesiunii şi de gradul de rudenie între decujus şi moştenitorii acestuia.
La aceeaşi valoare a averii lăsată moştenire, impozitul este cu atât mai mare cu cât gradul de
rudenie este mai îndepărtat.
Impozitul pe donaţii s-a instituit pentru a preveni eludarea impozitului pe succesiuni
pe calea efectuării de donaţii de avere în timpul vieţii. Obiectul impozitului pe donaţii îl
constitui averea primită drept donaţie de o persoană fizică. La determinarea valorii
impozabile, adesea nu operează reducerile care se fac în cazul succesiunilor. Subiectul
impozabil este persoana care a primit donaţia şi este numită donatar. Impozitul se calculează
în cote progresive, al căror nivel este influenţat de valoarea averii donate, de gradul de
rudenie între donator şi donatar şi, uneori, şi de momentul şi scopul donaţiei respective, în
funcţie de momentul şi scopul donaţiei se întâlnesc: donaţii în vederea morţii, donaţii care
produc efecte după moarte, donaţii între vii şi donaţii pe patul morţii.
Alături de impozitele care vizează circulaţia cu titlu gratuit a averii, există şi impozite
pe circulaţia averii cu titlu oneros, cum sunt: impozitele pe actele de vânzare-cumpărare a
unor bunuri imobiliare, impozitul pe hârtii de valoare etc. Aceste impozite se stabilesc în cote
proporţionate sau progresive şi se numesc taxe de înregistrare sau taxe de timbru deoarece se
percep la înregistrarea actului de vânzare-cumpărare la instituţia publică de profil.
c) La impozitele asupra creşterii averii, obiectul impunerii îl constituie sporul de
valoare pe care 1-au înregistrat anumite bunuri într-o perioadă de timp. În această categoric
de impozite se includ: impozitul pe plusul de valoare imobiliară, impozitul pe sporul de avere
realizat în timp de război etc.
Impozitul pe plusul de valoare imobiliară, numit şi impozit asupra câştigului de
capital, a fost introdus pentru impunerea sporului de valoare înregistrat de anumite bunuri
imobiliare (terenuri, clădiri), în intervalul de timp de la cumpărare şi până la vânzare,
independent - de acţiunea proprietarului. În calitate de subiect (plătitor) al acestui impozit
apare vânzătorul bunurilor imobiliare, iar obiectul impunerii îl constituie diferenţa dintre
valoarea de cesiune şi valoarea de achiziţie, corectată cu reevaluările autorizate de lege şi cu
lucrările sau amenajările efectuate de proprietar. Înregistrarea plusului de valoare imobiliară
poate fi determinată de: construirea unor căi de comunicaţie în imediata apropiere a averii
respective; extinderea perimetrului unei localităţi astfel încât un teren să fie scos din circuitul
agricol şi să fie utilizat pentru construcţii de locuinţe, executarea unor lucrări edilitare
(canalizare, electricitate etc.).
Impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de război a fost instituit în unele state,
în urma primului război mondial, iar în altele, după cel de-al doilea război mondial. Acesta s-
a calculat fie asupra profitului care depăşea nivelul perioadei luate ca baza (de exemplu:
profitul mediu obţinut pe câţiva ani consecutivi dinaintea războiului), fie asupra profitului
care depăşea o anumită rată considerată normală faţă de capitalul investit. Deşi impozitul s-a
calculat în cote progresive, el nu a avut un randament prea ridicat, deoarece au existat
multiple căi de sustragere de la impunere. Totodată, plata impozitului fiind eşalonată pe mai
mulţi ani, în condiţii de inflaţie, s-a efectuat în monedă depreciată.
Dubla impunere internaţională reprezintă supunerea la impozit a aceleiaşi materii

impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite,
deci impunerea de două ori a aceluiaşi obiect impozabil.
Fenomenul dublei impuneri se întâlneşte numai la impozitele directe şi anume la
impozitul pe venit şi la cele pe bunuri (pe avere). De cele mai multe ori, dubla impunere
rezultă din raporturile dintre state cu privire la tratamentul fiscal al rezidenţilor. În cazul
impozitelor indirecte nu se pune problema dublei impuneri, deoarece cetăţenii unui stat,
atunci când se află pe teritoriul altui stat suportă, în calitate de cumpărători, aceleaşi impozite,
cuprinse în preţul mărfurilor cumpărate, ca şi cetăţenii din statul respectiv. Pentru mărfurile
sau serviciile cumpărate de cetăţenii unui stat dintr-o altă ţară ei nu mai plătesc în ţara lor
impozite indirecte similare cu cele incluse în preţul de cumpărare al mărfurilor sau serviciilor
respective.
Dubla impunere apare mai ales în relaţiile fiscale internaţionale, în funcţie de
particularităţile politicii fiscale şi ale sistemelor de impozite care se practică într-o ţară sau
alta. Dubla impunere este generată de faptul că unele persoane fizice sau juridice cu sediul
(domiciliul) într-o ţară posedă bunuri sau realizează venituri din diverse surse în alte ţări. În
acest caz, cunoaşterea practicii fiscale internaţionale are o deosebită importanţă deoarece
poate stimula sau frâna lărgirea cooperării între diferitele state ale lunii şi intensificarea
relaţiilor economice şi financiare dintre acestea.
Dubla impunere nu este numai o problemă de echitate, ci ea reprezintă în acelaşi timp
o problemă a economiei mondiale. Prevenirea ei se impune şi ca o necesitate a intensificării
raporturilor dintre state.
Dubla impunere poate avea două forme:

- voită, intenţionată de legiuitor, ca metodă de a diminua concurenţa capitalului extern
străin într-o ramură economică;
- neintenţionată de legiuitor, întâmplătoare, care apare atunci când nu se urmăreşte dar
se realizează, prin coincidenţa diferitelor impozite din ţară şi din străinătate, afectarea
aceluiaşi venit sau bun de două ori.
Legislaţia fiscală poate afecta profitul şi capitalul împreună sau venitul creditorului,
pe de o parte şi dobânda plătită de debitor creditorului, pe de altă parte.
Dubla impunere poate avea loc şi atunci când statul impune, de exemplu, societatea
pe acţiuni ca persoană juridică pentru profitul realizat şi în acelaşi timp pe acţionari, pentru
dividendele pe care le încasează.
În practica fiscală internaţională se utilizează mai multe criterii care stau la baza
impunerii averii sau a venitului, respectiv:
- criteriul rezidenţei, deci a domiciliului fiscal, situaţie în care veniturile se impun de
către autoritatea fiscală din ţara rezidentului, indiferent dacă veniturile sau averea impozabile
se obţin sau se află pe teritoriul acelei ţări sau pe teritoriul altor ţări;
- criteriul naţionalităţii presupune că un stat impune pe rezidenţii săi care realizează

venituri sau deţin avere din sau în statul respectiv, indiferent dacă ei locuiesc sau nu în ţara
lor;
- criteriul originii veniturilor sau averii (teritorialităţii), când impunerea se efectuează

de către organele fiscale din ţara pe al cărei teritoriu s-au realizat veniturile sau se află averea,
făcându-se abstracţie de rezidenţa sau de naţionalitatea beneficiarilor de venituri.
Modul în care se aplică aceste criterii poate conduce la apariţia dublei impuneri. De
exemplu, dacă într-o ţară impunerea se bazează pe criteriul rezidenţei iar în alta pe cel al
originii veniturilor, atunci o persoană din prima ţară care realizează venituri în a doua ţară, va
avea de plătit impozite pentru acestea atât în ţara de rezidenţă, cât şi în ţara de origine a
veniturilor, ceea ce înseamnă o dublă impunere.
Consecinţele negative pe care le are dubla impunere asupra dezvoltării relaţiilor

economice şi financiare dintre ţări, au condus la găsirea unor soluţii pentru eliminarea ei, ce
constau în principal în măsuri legislative unilaterale, mai greu de realizat (reduceri sau scutiri
de impozite pentru veniturile obţinute de rezidenţi în străinătate sau scăderea din impozitul
datorat în ţara de reşedinţă, a impozitelor plătite de rezidenţii unui stat în străinătate), sau
încheierea de acorduri bilaterale sau multilaterale între diferite state.
Convenţiile pentru evitarea dublei impuneri se aplică impozitelor pe venit şi pe avere,
percepute în contul fiecăruia din statele contractante, al subdiviziunilor lor politico şi al
colectivităţilor lor locale. Sub incidenţa convenţiei cad toate impozitele pe venit şi pe avere,
indiferent de sistemul de percepere folosit. Convenţia se aplică persoanelor care sunt
rezidente ale unui stat contractant sau ale fiecăruia dintre cele două state. Este vorba atât de
persoane fizice, cât şi de persoane juridice, societăţi de persoane şi de capital, fundaţii etc.
O problemă controversată este aceea a domiciliului fiscal al unei persoane fizice care
este rezidentă a celor două state contractante. Practica internaţională în aceste cazuri este
următoarea: persoana respectivă e considerată ca fiind rezidentă a statului în care are locuinţă
permanentă, în proprietate sau închiriată, care este utilizată cea mai mare parte a anului. Dacă
persoana în cauză dispune de câte o locuinţă permanentă în ambele state, este considerată ca
fiind rezidentă a statului cu care are legăturile personale şi economice cele mai strânse. Acest
stat se determină având în vedere: relaţiile familiale şi sociale ale persoanei în cauză,
ocupaţia, activitatea politică şi culturală, locul de unde îşi administrează bunurile etc. Dacă nu
are locuinţa permanentă în nici unul din cele două state, atunci se consideră cã e rezidentă a
statului în care locuieşte în mod obişnuit. Dacă locuieşte în mod obişnuit în ambele state sau
dacă nu locuieşte în mod obişnuit în nici unul dintre ele, atunci se consideră rezident al
statului al cărui cetăţean este. În ipoteza în care o persoana are cetăţenia ambelor state sau a
niciunuia dintre ele, atunci domiciliul fiscal se stabileşte prin înţelegere între statele
interesate. Pentru România, Codul fiscal din 2003 reglementează statutul persoanei fizice
rezidente în mod concret, aşa cum s-a prezentat anterior.
În cazul persoanelor juridice, problema rezidenţei se rezolvă în funcţie de locul unde
se află sediul conducerii sale efective. Prin sediu permanent, conform convenţiei, se înţelege
o instalaţie fixă de lucru (de afaceri) prin care o întreprindere realizează în total sau în parte
activitatea sa. Noţiunea de sediu stabil se referă la: un sediu al conducerii, o sucursală, un
birou, o uzină, o fabrică, un atelier, o mină, o sondă de petrol sau de gaz etc. În cazul unui
şantier de construcţii este vorba de sediul stabil numai dacă durata sa depăşeşte o anumită
perioadă de timp, în funcţie de înţelegerea între părţi.
În practica internaţională se aplică mai multe metode sau procedee tehnice, pentru
evitarea dublei impuneri, în funcţie şi de principiile ce se regăsesc în convenţiile dintre state,
şi anume: scutirea (exonerarea) totală, imputarea, scutirea (exonerarea) progresivă,
“creditarea” obişnuită şi “creditarea” integrală a impozitului.
În conformitate cu principiul scutirii totale, venitul dobândit de rezidentul unui stat în
celălalt stat contractant, în care însă venitul a fost impus, se deduce în întregime din venitul
total impozabil al acestuia în ţara de reşedinţă. Deci, venitul realizat în străinătate de
rezidentul unui stat s-a impus în acel stat şi nu se mai impune în ţara de reşedinţă.
Conform principiului imputării, impozitul se calculează de către statul de reşedinţă,
plecând de la suma totală a veniturilor subiectului impozabil, inclusiv asupra veniturilor
realizate din statul de origine a veniturilor şi care sunt impozabile numai în acest din urmă
stat. Din suma impozitului astfel calculat se deduce impozitul plătit în celălalt stat.
Scutirea (exonerarea) progresivă constă în aceea că venitul realizat de rezidentul unui
stat în străinătate se cumulează cu veniturile realizate de acesta în ţara de reşedinţă, iar la
venitul total astfel determinat se aplică o cotă progresivă corespunzătoare. În calcularea
impozitului, această cotă progresivă se aplică numai asupra venitului realizat în ţara de
reşedinţă. Cumularea venitului realizat în străinătate cu cel dobândit în ţara de reşedinţă
urmăreşte doar stabilirea cotei progresive cu care se impune venitul intern, din ţara de
domiciliu.
Sistemul “creditării” (impunerii) obişnuite constă în faptul că impozitul plătit statului
străin pentru venitul realizat pe teritoriul acestuia, de rezidentul altui stat, se scade direct din
impozitul datorat în ţara de reşedinţă, însă numai până la limita impozitului intern ce revine la
un venit egal cu venitul realizat în străinătate.
Sistemul “creditării” (impunerii) integrale constă în aceea că impozitul plătit în
străinătate pentru veniturile realizate în afara graniţelor ţării se deduce integral din impozitul
datorat în ţara de reşedinţă, chiar şi în situaţiile în care impozitul plătit în străinătate este mai
mare decât impozitul aferent aceluiaşi venit.
Din prezentarea efectuată se poate concluziona că, sistemele menţionate fie
diminuează cuantumul impozitului datorat, fie recunosc impozitele plătite în străinătate, ceea
ce înseamnă reducerea cotelor de impozit în mod corespunzător pentru aceste venituri în ţara
de reşedinţă.
În convenţiile bilaterale încheiate de România cu terţe ţări, pentru evitarea dublei

impuneri, procedeul cel mai frecvent folosit este cel al creditării obişnuite. Sunt de menţionat
în acest sens soluţiile adoptate pentru ambele părţi în convenţiile încheiate cu ţari precum:
Canada, Cipru, Finlanda, Japonia, Italia, S.U.A., Suedia, Iordania, Malaiezia, Olanda,
Pakistan, Spania, Sudan, Turcia, Vietnam, Zambia, iar pentru persoanele rezidente în
România şi convenţiile încheiate cu Belgia, Franţa, Germania şi Norvegia6.
Totodată a fost adoptat procedeul scutirii progresive, pentru ambele părţi în
convenţiile încheiate cu Danemarca şi Austria, sau limitate pentru una din părţi în convenţiile
încheiate cu Anglia pentru rezidenţii români, cu Belgia pentru rezidenţii belgieni, cu
Germania pentru rezidenţii germani.
În convenţiile încheiate cu unele state (de exemplu: Egipt, Maroc, Norvegia) sunt
prevăzute ambele procedee. Utilizarea lor asigură o reducere a fiscalităţii şi favorizează
schimburile internaţionale, fără a afecta în mod esenţial echilibrul bugetar al statelor
contractante.
Ţările din centrul şi estul Europei au încheiat convenţii multilaterale prin care se
institute regula generală că veniturile realizate de o persoană rezidentă a unui stat, care îşi
desfăşoară activitatea în alt stat, vor fi impuse numai în statul în care persoana respectivă îşi
are domiciliul sau sediul după caz. În convenţia referitoare la persoanele fizice, cu privire la
bunurile şi veniturile aduse de acestea, s-a adoptat principiul teritorialităţii, potrivit căruia
impunerea se face numai în statul în care sunt situate bunurile imobile şi veniturile obţinute
din folosirea sau vânzarea lor sau din exercitarea altor drepturi de a dispune de aceste bunuri
imobile.
După anul 1990, statele fost comuniste au început negocieri pentru semnarea unor
convenţii bilaterale care să le înlocuiască pe cele multilaterale. În acest sens sunt de remarcat
convenţiile bilaterale semnate deja cu: Ungaria, Rusia, Cehia, Slovacia, Bulgaria, Polonia,
Croaţia.
Un principiu care guvernează relaţiile internaţionale este acela al nediscriminării
fiscale. Statele care semnează convenţia pentru evitarea dublei impuneri se angajează că nu
vor aplica faţă de rezidenţii celorlalte state contractante sarcini fiscale mai grele decât faţă de
proprii contribuabili aflaţi în aceeaşi situaţie. Aceasta nu înseamnă însă că un stat este obligat
să acorde rezidenţilor celuilalt stat reducerile cu caracter personal din venitul impozabil şi
nici reducerile de impozit în funcţie de sarcinile familiale, pe care le acordă propriilor
rezidenţi.
România a încheiat convenţii pentru evitarea dublei impuneri cu aproape toate ţările
din Europa, precum şi cu multe alte ţări din lume.
Potrivit prevederilor Codului Fiscal, în vigoare din 01.01.2004, dacă o persoană
juridică română obţine venituri dintr-un stat străin prin intermediul unui sediu permanent sau
6
Coordonator prof. univ. dr. Dumitru Constantinescu, „Cunoştinţe economice fundamentale”, Universitatea din
Craiova, Fac. de Ştiinţe Economice, Ed. Universitaria, Craiova, 2002, p. 185-244
venituri supuse impozitului cu reţinere la sursă şi veniturile sunt impozitate atât în România
cât şi în statul străin, atunci impozitul plătit către statul străin, fie direct, fie indirect prin
reţinerea şi virarea de o altă persoană, se deduce din impozitul pe profit ce se determină
potrivit prevederilor prezentului titlu.
Deducerea pentru impozitele plătite către un stat străin într-un an fiscal nu poate
depăşi impozitul pe profit, calculat prin aplicarea cotei de impozit pe profit prevăzute de lege
la profitul impozabil obţinut în statul străin sau la venitul obţinut din statul străin.
Impozitul plătit unui stat străin este dedus, numai dacă persoana juridică română
prezintă documentaţia corespunzătoare, conform prevederilor legale, din care să rezulte faptul
că impozitul a fost plătit statului străin.
În situaţia în care un contribuabil este rezident al unei ţări cu care România a încheiat
o convenţie pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitele pe venit şi capital, cota
de impozit care se aplică venitului impozabil obţinut de către acel contribuabil din România
nu poate depăşi cota de impozit prevăzută în convenţie, care se aplică asupra acelui venit. În
situaţia în care cotele de impozitare din legislaţia internă sunt mai favorabile decât cele din
convenţiile de evitare a dublei impuneri se aplică cotele de impozitare mai favorabile. Pentru
aplicarea prevederilor convenţiei de evitare a dublei impuneri nerezidentul are obligaţia de a
prezenta plătitorului de venit certificatul de rezidenţă fiscală.
Contribuabilii persoane fizice rezidente care, pentru acelaşi venit şi în decursul

aceleiaşi perioade impozabile, sunt supuşi impozitului pe venit atât pe teritoriul României, cât
şi în străinătate, au dreptul la deducerea din impozitul pe venit datorat în România a
impozitului plătit în străinătate, denumit în continuare credit fiscal extern, în limitele
prevăzute de lege.
Creditul fiscal extern se acordă la nivelul impozitului plătit în străinătate, aferent
venitului din sursa din străinătate, dar nu poate fi mai mare decât partea de impozit pe venit
datorat în România, aferentă venitului din străinătate. În situaţia în care contribuabilul în
cauză obţine venituri din străinătate din mai multe state, creditul fiscal extern admis a fi
dedus din impozitul datorat în România se va calcula, potrivit procedurii de mai sus, pentru
fiecare ţară şi pe fiecare natură de venit.
În vederea calculului creditului fiscal extern, sumele în valută se transformă la cursul
de schimb mediu anual al pieţei valutare, comunicat de Banca Naţională a României, din anul
de realizare a venitului. Veniturile din străinătate realizate de persoanele fizice rezidente,
precum şi impozitul aferent, exprimate în unităţi monetare proprii statului respectiv, dar care
nu sunt cotate de Banca Naţională a României, se vor transforma astfel:
a) din moneda statului de sursă, într-o valută de circulaţie internaţională, cum ar fi dolari
S.U.A. sau euro, folosindu-se cursul de schimb din ţara de sursă;
b) din valuta de circulaţie internaţională, în lei, folosindu-se cursul de schimb mediu anual al
acesteia comunicat de Banca Naţională a României, din anul de realizare a venitului
respectiv.

11.4. Taxele vamale
O sursă importantă de venituri ale statului, pe lângă impozitele directe, o constituie

impozitele indirecte.
Impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vânzărilor de mărfuri şi prestărilor de
servicii, prin adăugarea unor cote de impozit la preţurile mărfurilor şi la tarifele serviciilor.
Aceste cote nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau situaţia personală a
consumatorilor, astfel încât ele apar ca fiind suportate în egală măsură de către toate
categoriile sociale. În realitate, ele afectează în mod deosebit pe cei cu venituri mici, deoarece
impozitele indirecte se percep, de regulă, la vânzarea bunurilor de larg consum. Dacă
raportăm impozitele indirecte la veniturile realizate de diferite categorii sau grupuri sociale,
se constată că ponderea acestor impozite în venituri este cu atât mai mare cu cât veniturile
realizate sunt mai mici, având astfel un caracter regresiv. În aceste condiţii, dacă la
impozitele directe, persoanele cu venituri mici sunt scutite de impozit, la impozitele indirecte
nu se acordă nici un fel de scutire..
Faptul că impozitele indirecte nu prevăd un minimum de venit neimpozabil, nu
cuprind înlesniri pentru cei care au copii sau alte persoane în întreţinere şi care au nevoie de
mai multe produse, deci suportă un impozit indirect mai mare, îi conferă un caracter
inechitabil şi injust. Deoarece impozitele indirecte afectează în principal bunurile de consum
necesare populaţiei, ele sunt nedrepte, inechitabile, diminuează veniturile celor săraci şi
creează privilegii pentru cei cu venituri mari care, pentru existenţa lor nu cheltuiesc întregul
venit şi realizează astfel economii neimpozabile.
Impozitele indirecte se varsă la bugetul de stat de către patronatul din industrie,
comerţ, etc. dar sunt suportate de către consumatori, fiind incluse în preţul de vânzare al
mărfurilor. Astfel, impozitele indirecte nu afectează veniturile nominale ci numai pe cele
reale, micşorând puterea de cumpărare. De asemenea, în cazul impozitelor indirecte se face
distincţie între subiect sau plătitor, pe de o parte şi suportatorul impozitului, pe de altă parte.
Din această prezentare se pot contura trăsăturile caracteristice impozitelor indirecte,
care le diferenţiază de impozitele directe:
a) se aşează asupra unor acte, fapte sau operaţiuni intermitente, accidentale, tranzitorii
cum ar fi producerea unei mărfi, consumul acesteia, prestarea unui serviciu, tranzacţiile cu o
marfă etc.;
b) dacă impozitele directe vizează existenţa venitului sau averii, impozitele indirecte
vizează utilizarea, cheltuirea acestora;
c) impozitele indirecte nu se stabilesc nominativ în sarcina unor persoane şi nu ţin
seama de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora, nepermiţând acordarea
facilităţilor fiscale cunoscute în cazul impozitelor directe (minimul neimpozabil, scutiri sau
reduceri de impozit pe considerente economice sau sociale);
d) sunt vărsate la bugetul de stat, de regulă, de către producători, comercianţi etc. dar
sunt suportate de către consumatori; în cazul impozitelor indirecte acţionează, deci, incidenţa
indirectă, făcându-se distincţia între contribuabilul legal (subiect sau plătitor) şi
contribuabilul real (suportatorul impozitului);
e) impozitele indirecte nu afectează veniturile nominale, ci numai veniturile reale ale
contribuabililor; ele se adaugă la preţul mărfurilor scumpindu-le şi diminuează, astfel,
cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi procurată dintr-un anumit venit;
e) tehnica de percepere a impozitelor indirecte este diferită, în sensul că, în cazul lor
nu este posibilă deschiderea „rolului nominativ”, întrucât ele nu vizează elemente de bogăţie
cu caracter stabil, ci fapte ocazionale, intermitente care nu pot fi impozitate decât pe măsura
producerii lor.
Impozitele indirecte manifestă o sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică.

Astfel, în perioadele de avânt economic, impozitele indirecte au un randament fiscal ridicat,
în timp ce în perioadele de criză şi depresiune, când producţia şi consumul cresc mai lent, se
înregistrează un recul, încasările din impozite indirecte având aceeaşi evoluţie, cu influenţă
negativă asupra echilibrului bugetului de stat.
În plus, unele dintre impozitele indirecte sunt criticabile şi din punct de vedere al
costului de percepere a lor. Este, spre exemplu, cazul taxelor vamale a căror percepere este
extrem de costisitoare, subzistenţa lor fiind justificată mai ales de raţiuni de natură economică
decât de natură fiscală.
Principalele forme de manifestare a impozitelor indirecte sunt: taxele de consumaţie;

monopolurile fiscale; taxele vamale.
Taxele de consumaţie reprezintă acele impozite indirecte care se includ în preţul de

vânzare al mărfurilor produse şi realizate (vândute) în interiorul ţării care percepe impozitul.
Mărfurile asupra cărora se percep taxele de consumaţie sunt, în general, cele de larg consum
şi pot diferi ca structură de la o ţară la alta.
Taxele de consumaţie au două forme:
a)- taxe de consumaţie pe produs, numite şi accize;
b)- taxe generale pe vânzări, percepute la vânzarea tuturor mărfurilor, fie ele bunuri de larg
consum sau mijloace de producţie.
a). Taxele de consumaţie pe produs, accizele sunt o formă a taxelor de consumaţie,
fiind incluse în preţul de vânzare al mărfurilor importate sau fabricate şi vândute în interiorul
ţării, apreciate că nu sunt de strictă necesitate în consumul populaţiei. Deci, accizele sunt taxe
de consumaţie care se percep pe produs, considerat de lux sau viciu şi destinat consumului.
Impunerea articolelor de lux (blănuri naturale, bijuterii din metale preţioase, articole
din cristal, autoturisme etc.) se justifică prin faptul că ele sunt achiziţionate de cei cu o putere
contributivă ridicată, care îşi permit să suporte şi o sarcină fiscală superioară.
Discutabil este randamentul impozitelor aşezate asupra obiectelor considerate de lux,
întrucât, având cerere elastică, practicarea unor cote prea ridicate determină reducerea
consumului şi nu sporeşte productivitatea impozitului. Pentru a avea un randament fiscal
ridicat, impozitele speciale asupra consumului trebuie să vizeze produse ce se consumă în
cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele. Astfel de produse sunt, în
prezent, vinul, cidrul, berea, apele minerale etc. (în Franţa); tutunul, cafeaua, ceaiurile,
uleiurile minerale etc. (în Germania); berea, vinul, spirtul, tutunul, uleiurile minerale etc. (în
Marea Britanie); produsele petroliere, tutunul, uleiurile vegetale, produsele chimice,
produsele textile şi din iută etc. (în India) s.a.m.d. În acest mod, accizele au un randament
fiscal ridicat.
Prin instituirea unor asemenea impozite pot fi urmărite nu numai obiective cu
caracter financiar ci şi obiective cu caracter social - restrângerea consumului unor produse
dăunătoare sănătăţii precum tutunul, cafeaua, băuturile alcoolice - cu caracter economic (prin
impozitarea produselor obţinute cu consumuri ridicate de resurse, a produselor provenite din
import), cu caracter ecologic (prin impozitarea confecţiilor din blănuri naturale sau a
consumului de carburanţi) şi a altor obiective.
Accizele preced taxa pe valoarea adăugată şi se datorează într-o singură fază a

circuitului economic, respectiv de către producători, importatori sau achizitori. Plătitorii
accizelor sunt agenţi economici, alte persoane juridice, asociaţii familiale şi persoane fizice
autorizate care produc, importă şi comercializează anumite produse considerate de lux sau
nocive. Agenţii economici care achiziţionează de la producătorii individuali produsele
respective pentru comercializare sunt obligaţi să calculeze şi să vireze la bugetul de stat
accizele aferente. În cazul alcoolului se datorează accize ori de câte ori intervin modificări în
concentraţia alcoolică.
Accizele se calculează fie pe baza unor cote procentuale proporţionale aplicate asupra
preţului de vânzare (a bazei de impozitare), fie în sumă fixă, pe unitatea de măsură a
mărfurilor. Pentru produsele din producţie internă, baza de impozitare o reprezintă
contravaloarea bunurilor livrate, exclusiv accizele, iar pentru mărfurile din import, valoarea
în vamă la care se adaugă taxele vamale şi alte taxe speciale care se percep la importul unor
categorii de produse. Pentru ţiţeiul din producţia internă, precum şi pentru gazele naturale,
agenţii economici autorizaţi virează la bugetul de stat impozit în sume fixe pe unitatea de
măsură.
Accizele se datorează: de la data efectuării livrării mărfurilor, pentru producători; de
la data efectuării formalităţilor vamale, pentru importatori; din momentul achiziţionării
mărfurilor, pentru agenţii economici achizitori; de la data vânzării bunurilor, pentru mărfurile
introduse în ţară de persoane fizice neînregistrate ca agenţi economici, dar comercializate de
aceştia din urmă. În cazul nerespectării termenelor de plată, se aplică sancţiuni severe, în
principal prin aplicarea unor majorări de întârziere, pe zi de neplată.
Se practică şi scutiri de la plata accizelor, cum ar fi în situaţia produselor livrate la
rezerva de stat, pe perioada cât au acest regim, produse livrate direct la export, produse
importate în regim de tranzit, s.a.
În România, Legea nr. 571/2003 reglementează conceptul de accize armonizate, care
reprezintă taxe speciale de consum datorate la bugetul de stat, pentru următoarele produse
provenite din producţia internă sau din import:
- bere;
- vinuri;
- băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri;
- produse intermediare;
- alcool etilic;
- produse din tutun;
- uleiuri minerale.
b). Taxele generale pe vânzări se cunosc ca impozit pe cifra de afaceri (pe totalul
vânzărilor).
Din punctul de vedere al verigii la care se încasează (unitatea producătoare, comerţ cu
amănuntul, etc.), impozitul pe cifra de afaceri are două forme:
- impozit cumulativ sau multifazic, situaţie în care mărfurile sunt impozitate la toate
verigile prin care trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până când ajung la
consumator; acest tip de impozit se mai numeşte “în cascadă”, “în piramidă” sau “bulgăre de
zăpadă”, deoarece se percepe impozit la impozit.
- impozit unic sau monofazic, care se încasează o singură dată, indiferent de numărul
verigilor prin care trece o marfă de la producător la consumator; el se poate încasa fie în
momentul vânzării mărfii de către producător, când se numeşte taxă de producţie, fie în
stadiul comerţului cu ridicata ori cu amănuntul, când se numeşte impozit pe circulaţie sau
impozit pe vânzare.
Din punctul de vedere al bazei de calcul, impozitul pe cifra de afaceri are două forme:
- pe cifra de afaceri brută, situaţie în care impozitul se calculează prin aplicarea cotei
de impozit asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitele plătite la
verigile anterioare; deci, acest impozit se încasează la toate verigile prin care trece o marfă şi
are un randament fiscal ridicat, cu efect asupra concentrării producţiei la una sau două verigi
dar este lipsit de transparenţă, neştiindu-se exact cât s-a plătit la buget de la producător la
consumatorul final.
- impozitul pe cifra de afaceri netă (taxă pe valoarea adăugată), care se aplică numai
asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare, adică numai asupra valorii
adăugate de fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie a mărfii respective; deci,
prin modul de aşezare şi percepere a acestui impozit se ajunge ca suma datorată statului să fie
aceeaşi, indiferent de numărul verigilor prin care trece marfa.

Taxa pe valoarea adăugată este practic un impozit indirect relativ nou pe plan
mondial, adoptat iniţial în Franţa în 1954. În anii următori, această taxă s-a extins în mai
multe ţări din Europa, America Latină, Africa etc.
O serie de state importante nu aplică taxa pe valoarea adăugată, printre care S.U.A. şi
Australia.
Taxa pe valoarea adăugată a fost adoptată la 01.01.1970, la propunerea Comisiei
Financiare a Comunităţii Europene, de către toate ţările Pieţei Comune, înlocuind impozitul
pe circulaţia mărfurilor (I.C.M.), caracterizat prin impunerea în „cascadă”.
La 17.05.1977 intră în vigoare cea de a VI-a Directivă a Consiliului, care aduce clarificări
importante privind taxa pe valoarea adăugată. Activităţile Comunităţii Europene în domeniul
taxei pe valoarea adăugată se axează pe stabilirea principiilor armonizării sistemului taxei pe
valoarea adăugată în statele membre cu ajutorul directivelor.
Prevederile legale în domeniul impozitelor şi al finanţelor publice în general, sunt supuse
permanent unor modificări, în căutarea celor mai bune soluţii de corelare şi adaptare la
situaţia concretă din fiecare etapă de dezvoltare pe care o parcurgem, astfel încât datele
prezentate, cu caracter mai mult sau mai puţin fundamental, trebuie actualizate prin
consultarea continuă a legislaţiei.
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit asupra consumului, cu caracter general, care se
aplică o singură dată produselor (bunuri de consum sau mijloace de producţie), ca şi
executărilor de lucrări şi prestărilor de servicii.
Până la 01.07.1993, impozitul pe circulaţia mărfurilor a deţinut locul principal în cadrul
impozitelor indirecte. Ca urmare a efectelor sale negative - calculare în cascadă, pe diferite
trepte ale desfăşurării ciclului economic al fiecărui produs, pe o structură de mai multe cote
diferenţiate, care complicau munca de calculare şi de verificare - impozitul pe circulaţia
mărfurilor a fost înlocuit cu taxa pe valoarea adăugată care, iniţial s-a numit impozit pe cifra
de afaceri netă, considerat în prezent mai aproape de conţinutul lui real.
Specialişti în domeniu (vezi Gh. D. Bistriceanu) afirmă că denumirea de taxă pe valoarea
adăugată este inadecvată, deoarece taxa nu trebuie confundată cu impozitul; în plus, nu în
toate cazurile este vorba de o valoare adăugată, uneori avem numai un preţ adăugat.
Valoarea adăugată, în sensul aplicării taxei, este echivalentă cu diferenţa dintre vânzările
şi cumpărările la acelaşi stadiu al circuitului economic.
În literatura de specialitate, valoarea adăugată reflectă diferenţa dintre valoarea obţinută
în urma vânzării unor bunuri sau servicii valoarea bunurilor şi serviciilor cumpărate pentru
realizarea producţiei. Valoarea adăugată se poate determina pornind de la valoarea producţiei
vândute, respectiv cifra de afaceri, care se corectează cu variaţia stocurilor de produse finite
şi producţie neterminată, din care se scade valoarea materiilor prime, materialelor şi
semifabricatelor cumpărate. Valoarea adăugată nu cuprinde valoarea bunurilor intermediare
care provin din alt ciclu de producţie.
La nivelul economiei naţionale, valoarea adăugată are corespondent în produsul intern
brut.
Taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.) a fost introdusă în practica fiscală din România prin
Ordonanţa Guvernului nr. 3\1992 şi intră în vigoare de la 1 iulie 1993; a fost ulterior aprobată
şi modificată prin Legea nr. 130/1992 republicată în 1995, modificată şi completată în anii
1996, 1997 şi prin Ordonanţa Guvernului nr. 2/20.01.1998, a fost definită ca fiind un impozit
indirect care se stabileşte asupra operaţiunilor privind transferul proprietăţii bunurilor,
precum şi asupra celor privind prestările de servicii.
Principalul act normativ care reglementează taxa pe valoarea adăugată în prezent este
Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care intră în vigoare de la 01.01.2004 şi aduce o
serie de modificări tuturor impozitelor, inclusiv celor indirecte.
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit pe cifra de afaceri netă, este un impozit
multistadial, colectat asupra vânzărilor în faza de producţie, în comerţ, precum şi asupra
importurilor (exporturile sunt exonerate de la plata taxei).
Practic, taxa pe valoarea adăugată se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de
vânzare şi preţul de cumpărare, respectiv numai asupra a ceea ce se numeşte valoare adăugată
de către fiecare agent economic participant la procesul de producţie şi de circulaţie a mărfii
respective.
Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei proporţionale în două
modalităţi, respectiv: - asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la
producător până la consumator; - asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-
se astfel taxa asupra preţului de vânzare, din care se deduce taxa aferentă preţului de vânzare
din stadiul anterior, variantă utilizată cel mai frecvent.
Caracteristicile taxei pe valoarea adăugată:

- este un impozit indirect general;
- este un impozit neutru faţă de preţuri;
- are caracter unic, se aplică tuturor activităţilor economice, dar cu plata fracţionată, în
sensul că se calculează pe fiecare stadiu (verigă) care participă la realizarea şi valorificarea
produsului; indiferent de circuitul pe care-l parcurge materia primă până la produsul finit şi
de numărul de agenţi economici implicaţi, taxa este aceeaşi ca mărime, deci se elimină
cumulul impozitului;
- are caracter universal deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor şi serviciilor din
economie;
- se caracterizează prin transparenţă, în sensul că permite fiecărei persoane fizice sau
juridice să cunoască exact mărimea impozitului şi a obligaţiei de plată ce-i revine;
- aplicarea taxei pe valoarea adăugată se face numai în ţara în care produsul se consumă
şi nu acolo unde se produce.
Fiecare impozit prezintă avantaje şi dezavantaje. Taxa pe valoarea adăugată prezintă o

serie de avantaje, dintre care se pot menţiona:
o fiecare întreprinzător calculează singur şi varsă sumele datorate bugetului,
mecanismul fiind relativ comod pentru fisc, în sensul colectării veniturilor;
o este un impozit “nedureros” deoarece, fiind cuprins în preţ, cetăţenii nu realizează că
odată cu cumpărarea mărfurilor plătesc şi un impozit pe consum.
o se creează condiţii egale de concurenţă;
o se îmbină sferele preţurilor de producţie cu cele de consum;
o taxa pe valoarea adăugată poate contribui la accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului
circulant prin descurajarea agenţilor economici de a-şi forma stocuri de materii prime şi
materiale peste cele necesare desfăşurării normale a procesului de producţie; în condiţiile
staţionării lor prelungite, agentul economic nu poate să-şi achite obligaţiile de plată;
o poate exercita influenţă benefică în direcţia agenţilor economici care produc bunuri
fără desfacere asigurată, cu efecte pozitive asupra disciplinei contractuale;
o statul poate încasa o parte a impozitului mai repede, ca urmare a faptului că taxa se
încasează pentru fiecare stadiu de producţie şi de realizare a mărfii, lucrării sau
serviciului;
o taxa pe valoarea adăugată asigură ritmicitate şi stabilitate veniturilor bugetare, aceasta
şi pentru că se îmbunătăţeşte controlul asupra calculării şi plăţii taxei la buget, fiecare
plătitor fiind obligat să ţină o evidenţă clară a operaţiunilor de vânzare-cumpărare şi a
taxei plătite;
o stimulează exportul (de obicei nu se aplică mărfurilor destinate exportului) şi implicit,
favorizează echilibrul în relaţiile economice externe;
o productivitatea lor destul de ridicată şi operativitatea cu care procură resurse
financiare pentru stat, net superioară faţă de lentoarea ce caracterizează impozitele directe
în această privinţă;
o prin modul de aşezare şi percepere, impozitele indirecte limitează considerabil
evaziunea fiscală, ceea ce permite o anumită reducere a nivelului general al fiscalităţii de
natură să încurajeze opţiunea indivizilor şi societăţilor pentru consum şi investiţii;
o uneori se afirmă că, întrucât actul cumpărării unui bun este conştient şi voluntar, şi
plata impozitelor indirecte are caracter voluntar, facultativ. Această idee trebuie privită,
însă, cu circumspecţie, întrucât ea este valabilă, cel mult, în ceea ce priveşte procurarea
unor obiecte de lux. Dacă ne raportăm, însă, la bunurile de consum de strictă necesitate în
al căror preţ este inclus impozitul, plata acestuia devine obligatorie, constrângerea politică
(care acţionează în cazul impozitelor directe) fiind înlocuită de constrângerea economică.
Instituirea taxei pe valoarea adăugată în ţara noastră poate fi considerată ca o premisă

pentru reglementarea exporturilor şi diminuarea importurilor, pentru accelerarea circuitului
economic din întreprinderi, pentru îmbunătăţirea activităţii economico-financiare.
Taxa pe valoarea adăugată este un instrument fiscal care prezintă, ca majoritatea
impozitelor indirecte, şi o serie de dezavantaje, legate de:
• numărul mare de operaţiuni financiar-contabile, privind administrarea sa (calcularea,
evidenţa, controlul corectitudinii modului de determinare şi de plată, etc.), necesită un
volum mare de muncă, un personal mai numeros;
• are un caracter regresiv, ca şi impozitul pe circulaţia mărfurilor, faţă de veniturile
populaţiei.
• lipsa de echitate a acesteia; deşi se stabilesc în sume fixe pe unitatea de măsură sau în
cote proporţionate asupra preţului de vânzare, creând impresia că sunt suportate, în
egală măsură, de toţi contribuabilii, în realitate, impozitele indirecte au un caracter
regresiv (progresivitate inversă), aşa cum s-a prezentat anterior;
• randamentul instabil al impozitelor indirecte în general, cauzat de sensibilitatea lor în
raport de conjunctura economică, punând în pericol echilibrul bugetar;
Principalul inconvenient rezidă în faptul că, fiind cuprins în preţul de vânzare, impozitul
plătit este în acelaşi cuantum pentru orice consumator, indiferent că este cel mai bogat sau cel
mai sărac, că este celibatar sau are familie cu mai mulţi copii. Impozitul nu este nici personal,
nici progresiv. Toate creşterile de impozit se repercutează imediat în creşterea preţurilor.
Totuşi, taxa pe valoarea adăugată se regăseşte în sistemul fiscal al majorităţii statelor
lumii, prevalând avantajele acesteia.
Cotele de stabilire a taxei pe valoarea adăugată diferă de la o ţară la alta, dar şi în cadrul
aceluiaşi stat, urmărindu-se atenuarea fiscalităţii indirecte şi un tratament deosebit al
bunurilor de strictă necesitate. Diferenţele existente între taxa pe valoarea adăugată a statelor
membre ale Comunităţii Economice Europene, pot exercita influenţe asupra relaţiilor
comerciale externe. Comisia în materie de taxă pe valoarea adăugată a Comunităţii
Economice Europene a recomandat realizarea unei armonizări privind cotele de impunere şi
regimul de taxare aplicabil tranzacţiilor comerciale.
Potrivit Codului fiscal al României, în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se

cuprind operaţiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată;
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă,
conform legii;
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice
prevăzute în lege.
În sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprinde şi importul de bunuri.
Astfel, operaţiile care se supun taxei pe valoarea adăugată se pot împărţi, după natura
şi provenienţa lor, în:
- livrări de bunuri mobile;
- transferul proprietăţii bunurilor imobiliare între agenţi economici, precum şi între
aceştia şi instituţii sau persoane fizice;
- prestări de servicii;
- importul de bunuri şi servicii.
Operaţiunile care se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, potrivit

Legii 571/2003, pot fi:
1. Operaţiuni taxabile, pentru care se aplică cotele prevăzute în lege, respectiv;
A. Cota standard a taxei pe valoarea adăugată este de 19% şi se aplică asupra bazei de
impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu este scutită de taxa pe valoarea
adăugată sau care nu este supusă cotei reduse a taxei pe valoarea adăugată.
B. Cota redusă a taxei pe valoarea adăugată este de 9% şi se aplică asupra bazei de
impozitare, pentru următoarele prestări de servicii şi/sau livrări de bunuri:
a) dreptul de intrare la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de
arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziţii;
b) livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv
publicităţii;
c) livrările de proteze de orice fel şi accesoriile acestora, cu excepţia protezelor dentare;
d) livrările de produse ortopedice;
e) medicamente de uz uman şi veterinar;
f) cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv
închirierea terenurilor amenajate pentru camping.
C. Cota aplicabilă pentru un import de bunuri este cea aplicată în interiorul ţării
pentru livrarea aceluiaşi bun.
2. Operaţiuni scutite cu drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa pe

valoarea adăugată, dar este permisă deducerea taxei pe valoarea adăugată datorate sau plătite
pentru bunurile sau serviciile achiziţionate. Aceste operaţiuni sunt prevăzute în Codul fiscal
şi se raportează în principal la: scutiri pentru exporturi sau alte operaţiuni similare şi pentru
transportul internaţional; scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuri.
3. Operaţiuni scutite fără drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa pe

valoarea adăugată şi nu este permisă deducerea taxei pe valoarea adăugată datorate sau plătite
pentru bunurile sau serviciile achiziţionate. În Codul fiscal, aceste operaţiuni sunt prevăzute
la art. 141
4. Operaţiuni de import scutite de taxa pe valoarea adăugată, prevăzute la art. 142 din
Codul fiscal, pentru care nu se datorează taxa pe valoarea adăugată în vamă.
Legea reglementează şi statutul persoanei impozabile, considerată orice persoană care

desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice, oricare ar fi
scopul sau rezultatul acestei activităţi. Activităţile economice cuprind activităţile
producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive,
agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora; de asemenea, constituie
activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de
venituri cu caracter de continuitate.
În general, perioada fiscală pentru taxa pe valoarea adăugată este luna calendaristică,
cu excepţiile prevăzute de lege.
Pentru operaţiunile din interiorul ţării, plătitorii taxei pe valoarea adăugată sunt:
a) persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, pentru
operaţiunile taxabile realizate;
b) beneficiarii prestărilor de servicii taxabile, efectuate de persoane impozabile stabilite în
străinătate, potrivit legii.
La importul de bunuri, plătitorii taxei pe valoarea adăugată sunt persoanele care
importă bunuri în România. Persoanele fizice datorează taxa pe valoarea adăugată pentru
bunurile introduse în ţară, potrivit regulamentului vamal aplicabil acestora.
Sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată persoanele impozabile a căror cifră de afaceri
anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 2 miliarde lei, denumit în
continuare plafon de scutire, dar acestea pot opta pentru aplicarea regimului normal de taxă
pe valoarea adăugată. Cifra de afaceri care serveşte drept referinţă este constituită din suma,
fără taxa pe valoarea adăugată, a livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii taxabile,
incluzând şi operaţiunile scutite cu drept de deducere.
Orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată, are

obligaţia să emită factură fiscală pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii
efectuate, către fiecare beneficiar. Persoanele impozabile, care nu sunt înregistrate ca plătitori
de taxă pe valoarea adăugată, nu au dreptul să emită facturi fiscale şi nici să înscrie taxa pe
valoarea adăugată pentru livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii efectuate către altă
persoană, în documentele emise. Prin norme se stabilesc situaţiile în care factura fiscală poate
fi emisă şi de altă persoană decât cea care efectuează livrarea de bunuri.
Persoanele impozabile, înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, au
următoarele obligaţii din punct de vedere al evidenţei operaţiunilor impozabile:
a) să ţină evidenţa contabilă potrivit legii, astfel încât să poată determina baza de impozitare
şi taxa pe valoarea adăugată colectată pentru livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii
efectuate, precum şi cea deductibilă aferentă achiziţiilor;
b) să asigure condiţiile necesare pentru emiterea documentelor, prelucrarea informaţiilor şi
conducerea evidenţelor prevăzute de reglementările în domeniul taxei pe valoarea adăugată;
c) să furnizeze organelor fiscale toate justificările necesare în vederea stabilirii operaţiunilor
realizate;
d) să contabilizeze distinct veniturile şi cheltuielile rezultate din operaţiunile asocierilor în
participaţiune.
Persoanele înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată trebuie să
întocmească şi să depună la organul fiscal competent, pentru fiecare perioadă fiscală, în
termenul stabilit prin lege, decontul de taxă pe valoarea adăugată (potrivit modelului stabilit
de Ministerul Finanţelor Publice).
Modelul şi conţinutul formularelor de facturi fiscale sau alte documente legal
aprobate, jurnale pentru cumpărări, jurnale pentru vânzări, borderouri zilnice de vânzare /
încasare şi alte documente necesare în vederea aplicării prezentului titlu se stabilesc de către
Ministerul Finanţelor Publice şi sunt obligatorii pentru plătitorii de taxă pe valoarea adăugată.
Persoanele obligate la plata taxei trebuie să achite taxa pe valoarea adăugată datorată,
stabilită prin decontul întocmit pentru fiecare perioadă fiscală sau prin decontul special, până
la data la care au obligaţia depunerii acestora, potrivit legii.
Orice persoană obligată la plata taxei pe valoarea adăugată poartă răspunderea pentru
calcularea corectă şi plata la termenul legal a taxei pe valoarea adăugată către bugetul de stat
şi pentru depunerea la termenul legal a deconturilor de taxă pe valoarea adăugată.
Formele de manifestare a evaziunii fiscale în domeniul taxei pe valoarea adăugată

sunt multiple şi în continuă „perfecţionare”. Dintre acestea, pot fi identificate următoarele:
I. Aspecte pe plan mondial
În ţările cu o experienţă bogată în fiscalitate adaptată cerinţelor economiei de piaţă,
evaziunea fiscală specifică taxei pe valoarea adăugată poate fi întâlnită sub diferite forme:
¾ frauda pe termen lung, care apare atunci când un agent economic, care şi-a creat în timp o
bună reputaţie prin comportament şi reputaţie, încetează brusc plăţile, declarându-se în
stare de faliment, după ce în prealabil a avut grijă să-şi transfere profitul în altă ţară;
¾ frauda pe termen scurt, care poate fi întâlnită atunci când o nou-înfiinţată întreprindere
(cu intenţia ascunsă de a obţine bani prin pretenţii false), înaintează organelor fiscale o
cerere justificată de rambursare a taxei pe valoarea adăugată, însă după rambursare
întreprinderea în cauză îşi încetează activitatea, iar plătitorul dispare;
¾ sindromul „Phoenix”, când o firmă ce avea obligaţii de plată a taxei pe valoarea adăugată
se declară în stare de faliment sau se lichidează, dar apare o altă firmă cu acelaşi patron.
În acest caz, organelor fiscale le revine sarcina de a încerca să încaseze creanţele de la
unitatea falimentară sau lichidată;
¾ sindromul „companiilor multiple” apare în cazul în care sunt înregistrate mai multe firme,
printre care şi una fantomă. Aceasta din urmă solicită rambursarea taxei pe valoarea
adăugată, fără să fi participat la plata celei colectate, după care dispare;
¾ manipulări insignifiante care se concretizează în efectuarea unei serii de modificări
mărunte în contabilitate, ca de exemplu: omiterea de la înregistrarea unor facturi,
înregistrarea repetată a unor facturi de intrare, reportare greşită etc.
Toate acestea conduc la întocmirea unui decont de taxă pe valoarea adăugată incorect.
II. Aspecte pe plan naţional

În perioada care a trecut de la introducerea taxei pe valoarea adăugată în România, s-au
conturat multiple forme ale evaziunii fiscale în acest domeniu. Printre formele cele mai des
întâlnite pot fi menţionate:
∇ vânzările nedeclarate, care apar cu frecvenţa cea mai mare şi sunt de multe ori greu de
descoperit. Practic, vânzările de bunuri sau prestările de servicii se fac fără întocmirea
corespunzătoare şi, evident, fără înregistrări în contabilitate;
∇ omiterea înregistrării, când agentul economic neînregistrat beneficiază de un avantaj care
nu i se cuvine, comparativ cu ceilalţi concurenţi, care vor solicita clienţilor taxa pe
valoarea adăugată;
∇ înţelegeri între vânzători şi cumpărători de a schimba bunuri sau servicii fără plată (gen
barter), cu plata redusă, fără factură sau eventual cu o factură de o valoare redusă. Într-o
asemenea situaţie, sigur că va avea loc deducerea unei taxe mai mici, însă pe total circuit
(circuitul mărfii de la producător la consumator) valoarea masei impozabile se va diminua
şi la bugetul de stat se va încasa o sumă mai mică;
∇ deducerile false, care se întâlnesc frecvent şi se realizează prin întocmirea de facturi false,
prin utilizarea repetată a aceloraşi facturi pentru deduceri sau prin folosirea de facturi care
se referă la cumpărări inexistente;
∇ erorile de înregistrare, care pot apărea la prima vedere ca inocente, au totuşi o influenţă
destul de mare asupra taxei datorate, mai ales dacă sunt frecvente sau dacă valoarea lor
este mare;
∇ aplicarea incorectă a cotei zero sau a scutirilor, care poate conduce la diminuarea serioasă
a sumelor cuvenite bugetului de stat, mai ales dacă este asociată cu facturi false, fiindcă
astfel plătitorul de taxă pe valoarea adăugată nu are cum să profite de această practică;
∇ cereri de rambursare nejustificate, când se solicită rambursarea taxei aferente unor
mărfuri exportate sau pentru bunuri la care legea dă dreptul de deducere, fără însă ca în
realitate aceste operaţiuni să fi fost efectuate. O situaţie mai des întâlnită este aceea a
solicitării deducerii taxei pe valoarea adăugată pentru acelaşi bun exportat, de către doi
agenţi economici, pe considerentul că documentele privind bunul respectiv au circulat
prin mai multe societăţi comerciale.
Monopolurile fiscale constituie, ca şi accizele o modalitate de impunere selectivă a

consumului, întrucât vizează anumite categorii de mărfuri, de regulă, din rândul celor cu
cerere neelastică şi care sunt substituibile: sarea, tutunul, chibriturile, alcoolul, cărţile de joc,
alte produse specifice, precum şi unele servicii publice precum poşta, telecomunicaţiile şi
altele.
Prin monopol fiscal se înţelege dreptul exclusiv al statului de a produce şi
comercializa la un anumit preţ anumite produse, fără a fi expus concurenţei. Preţurile la care
se vând aceste produse sunt ridicate, întrucât includ pe lângă costurile de fabricaţie, inclusiv
profitul, şi impozit indirect. Monopolul fiscal nu este deci un impozit special, ci o modalitate
de percepere a impozitului indirect (pe cheltuieli). Impozitul este egal cu diferenţa dintre
preţul de vânzare stabilit de stat şi costul de producţie, inclusiv profitul întreprinzătorului.
În funcţie de sfera lor de cuprindere, monopolurile fiscale pot fi:

a) depline - se instituie asupra producţiei cât şi a comerţului cu ridicata şi
amănuntul a unor mărfuri;
b) parţiale - se instituie fie numai asupra producţiei, fie numai asupra producţiei şi
comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.
În perioada contemporană, aria de acţiune a acestei forme de impunere s-a restrâns.

Printre ţările care mai păstrează monopoluri asupra unor produse se regăsesc Italia (asupra
tutunului, chibriturilor, pietrelor de brichetă), Spania (asupra tutunului şi petrolului),
Germania (asupra alcoolului şi băuturilor alcoolizate), Tunisia şi altele.
De asemenea, se remarcă schimbarea modului de administrare şi exploatare a unor
activităţi ce fac obiectul monopolului de stat. Statul nu mai exploatează direct aceste
activităţi, ci prin intermediul unor societăţi comerciale cu capital de stat şi/sau privat, inclusiv
producători individuali, al căror acces la activităţile ce fac obiectul monopolului este
controlat prin sistemul de licenţe eliberate de stat în schimbul unui tarif de licenţă. Statul îşi
păstrează în gestiune proprie numai anumite activităţi care trebuie ţinute, în anumite limite,
sub control: fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor,
stupefiantelor şi medicamentelor, metalelor preţioase etc.
Deşi în sprijinul menţinerii monopolurilor fiscale, într-o forma sau alta, se aduc
diverse argumente, rolul acestora rămâne preponderent financiar. Statul realizează câştiguri
atât sub forma de profit, în calitate de producător, cât şi sub forma de impozit indirect cuprins
în preţul mărfurilor. În măsura în care sunt vizate bunurile de larg consum, practicarea
monopolurilor fiscale erodează puterea de cumpărare a populaţiei şi afectează nivelul de trai.
11.4. Taxele vamale
Taxele vamale sunt impozite analitice utilizate de stat pentru impunerea selectivă a
mărfurilor care trec graniţele vamale ale statului respectiv, cu scopul de a procura venituri
fiscale dar şi de a proteja economia naţională de concurenţa străină.
Taxele vamale se percep de către stat asupra importului, exportului şi tranzitului de
mărfuri.
Taxele vamale de import sunt cele mai frecvente şi au un rol complex, respectiv:
- de a alimenta bugetul statului cu venituri;
- de a limita, într-o anumită măsură, importul de mărfuri şi deci concurenţa străină
asupra mărfurilor indigene.
Instituirea taxelor vamale de import obligă agenţii economici la o atentă analiză a
necesităţii, oportunităţii şi eficienţei importului. Cuantumul taxelor este diferenţiat în funcţie
de felul mărfurilor importate: agro-alimentare, industriale, produse finite, materii prime,
semifabricate, etc. În cazul în care se apreciază că anumite mărfuri de import prejudiciază
grav producţia internă, se pot stabili suprataxe vamale de import, cu caracter temporar, până
la eliminarea influenţelor negative rezultate din importuri. Dacă statul nu dispune de anumite
materii prime, el poate reduce sau chiar desfiinţa taxele vamale.
Astfel, în raport de obiectivul urmărit, ele pot să aibă caracter fiscal sau protecţionist.
- Taxele vamale cu caracter fiscal sunt cele care vizează mărfuri din import care nu
sunt realizate şi în ţara importatoare;
- Taxele vamale care au un important rol economic (protecţionist) îndeplinesc funcţia
unor impozite de egalizare, conducând la apropierea preţului mărfurilor importate de preţul
mărfurilor indigene similare.
Fiind incluse în preţul mărfurilor importate, taxele vamale se suportă, ca şi taxele de
consumaţie, de consumatorul final.
Taxele vamale de export au o frecvenţă redusă deoarece statele sunt interesate în

stimularea exportului de mărfuri. De cele mai multe ori, taxele vamale de export vizează
anumite materii prime, pentru a încuraja prelucrarea lor în ţară, sau anumite semifabricate ori
produse finite care deţin o pondere mare la export. Există ţări care îşi procură principalele
resurse valutare din exportul unor produse agricole, ale industriei extractive sau ale celei
prelucrătoare şi pentru care folosesc taxe vamale de export ca sursă de majorare a veniturilor
bugetare.
Ţările ce deţin monopolul natural asupra unor resurse minerale sau materii prime,
taxează exportul acestora pentru a determina prelucrarea lor în ţară, în timp ce ţările ce deţin
monopolul tehnologic (de fabricaţie) la unele produse, taxează exportul acestora.
Taxele vamale de tranzit se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului
exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări. Se practică tot mai rar,
deoarece statele încurajează tranzitul de mărfuri pentru a realiza încasări în valută sub forma
tarifelor pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc. Se adaugă
totodată, anumite avantaje indirecte, decurgând din utilizarea reţelei hoteliere, intensificarea
vânzărilor de bunuri, activităţi de antrepozitare, activităţi desfăşurate în zone libere etc.
După modul în care sunt stabilite, taxele vamale pot fi:
a) taxe vamale specifice, stabilite în sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată
(bucată, kg, m2 etc.);
b) taxe vamale ad-valorem, stabilite în procente din valoarea în vamă a mărfii;
c) taxe vamale compuse (mixte) care apar ca o combinaţie a primelor două,
aplicându-se ambele prin însumare.
Nivelul taxelor vamale se stabileşte şi în funcţie de natura relaţiilor comerciale

existente între parteneri, de acordurile internaţionale prin care îşi acordă reciproc anumite
avantaje vamale.
Taxele vamale practicate de o ţară sunt înscrise într-un catalog denumit tarif vamal
care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale, precum şi taxele vamale
percepute la fiecare produs sau grupă de produse.
Raportat la acest criteriu, se utilizează tarife vamale convenţionale, care se aplică între
ţările care au încheiat acorduri privind taxele vamale, şi tarife autonome, care cuprind taxe
vamale mai ridicate, folosite în relaţiile cu statele care nu au încheiat astfel de acorduri.
În raport de nivelul lor, taxele vamale pot fi: taxe vamale autonome şi taxe vamale
preferenţiale.
Taxele vamale autonome au un nivel mai ridicat şi se aplică la importul de mărfuri din
ţări cu care nu se întreţin relaţii bazate pe clauza naţiunii celei mai favorizate, utilizându-se
regimul vamal general.
Taxele vamale preferenţiale se aplică în relaţiile comerciale dintre ţările care
formează diferite uniuni vamale închise, precum şi între unele ţări dezvoltate şi ţările în curs
de dezvoltare care gravitează în jurul acestora (fostele colonii, de regulă). Nivelul lor este mai
scăzut decât al taxelor vamale convenţionale (şi, implicit, al celor autonome) uneori,
mergându-se până la eliminarea taxelor vamale.
Se poate menţiona în acest context, apariţia unor noi uniuni vamale cum sunt Uniunea
Europeană şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.).
În afara taxelor vamale obişnuite, pe plan internaţional se mai folosesc şi alte tipuri de
taxe: taxe de retorsiune, taxe compensatorii şi taxe anti-dumping.
Taxele de retorsiune sunt taxe vamale sancţionale aplicate faţă de ţările care au luat
măsuri de politică comercială unilaterală şi neloială, constituind o forma de răspuns faţă de
măsurile discriminatorii aplicate de alte state faţă de exporturile din ţara de referinţă.
Taxele compensatorii sunt instituite ca taxe speciale în scopul neutralizării oricărei
subvenţii acordate, direct sau indirect, în ţara de origine sau în ţara exportatoare pentru
producerea, exportul sau transportul pe parcurs extern a unui anumit produs.
Taxele anti-dumping sunt percepute suplimentar, peste taxa vamală obişnuită pentru a
contracara politica de dumping prin care unele state caută să cucerească noi pieţe. Aceste taxe
se instituie când preţurile de import sunt inferioare faţă de nivelul considerat normal,
determinat prin comparaţie cu preţurile aferente produselor similare de pe piaţa internă a
exportatorului.
În România, normele de procedură în domeniul vamal sunt cuprinse în Codul vamal
al României care stipulează principiile de bază pentru aplicarea reglementărilor vamale,
drepturile şi obligaţiile autorităţii vamale, regimurile vamale definitive şi suspensive şi alte
aspecte privind activitatea vamală. În ţara noastră, exportul este în principiu, liberalizat, toţi
agenţii economici având autonomie operaţională şi managerială în acest domeniu.
Exporturilor nu li se aplică taxe vamale, nu sunt impuse preţuri minime de export şi nici nu
sunt supuse licenţierii. Ca excepţie, se pot stabili restricţii cantitative la unele mărfuri, pentru
asigurarea echilibrului general al pieţei interne şi pentru conservarea resurselor naturale
epuizabile, iar exportul anumitor bunuri (arme, stupefiante, obiecte de patrimoniu etc.) este
supus controlului.
Taxe vamale se practică exclusiv asupra importului de mărfuri, nivelul acestora fiind
stabilit prin tariful vamal de import al României.
Taxele vamale de import sunt exprimate în procente care se aplică la valoarea în vamă
a mărfurilor, exprimată în lei, prin intermediul cursului de schimb stabilit şi comunicat
săptămânal de Banca Naţională a României.
Valoarea în vamă se determină cu respectarea uzanţelor internaţionale şi include, pe
lângă preţul extern de import, în măsura în care au fost efectuate dar nu au fost cuprinse în
preţ, şi următoarele cheltuieli:
- cheltuielile de transport al mărfurilor importate până la frontiera română;
- cheltuielile de încărcare, descărcare şi de manipulare, conexe transportului mărfurilor
importate, aferente parcursului extern;
- costul asigurării pe parcursul extern.
Valoarea în vamă trebuie să rezulte din facturi sau din alte documente prezentate de
importator la biroul vamal, unde acesta completează o declaraţie pentru valoarea în vamă a
mărfurilor importate.
Aplicarea corectă a tarifului vamal presupune stabilirea originii mărfii cu luarea în
considerare a ţării în care aceasta a fost produsă sau a ţării în care a fost obţinută printr-o
prelucrare sau transformare substanţială, după caz.
Deşi importul de mărfuri în România este liberalizat, sunt prevăzute excepţii pentru
mărfurile supuse unor restricţii cantitative (contingentate) şi pentru mărfurile supuse
controlului pe motive de moralitate publică, sănătate, protecţia vieţii, mediului şi securităţii
naţionale. În practica vamală din România, începând cu 1991, a fost instituit şi regimul vamal
de „drawback” care constă, în esenţă, în restituirea totală sau parţială a taxelor vamale de
import, percepute cu ocazia introducerii în ţară a unor mărfuri, dacă acestea se reexportă în
aceeaşi stare, sau după ce au fost transformate, prelucrate sau reparate în vederea exportului,
ori au fost incorporate în produse de export.
De asemenea, pentru protejarea producătorilor naţionali şi a pieţei interne, în practica
financiară a ţării noastre au fost introduse, cu respectarea regulilor GATT în această privinţă,
taxele antidumping, taxele compensatorii, precum şi unele măsuri de salvgardare (suprataxe
şi contingentări).
Sumele datorate cu titlu de taxe vamale se varsă în contul unităţii care a făcut
vămuirea şi constituie venituri ale bugetului de stat.
Dacă impozitele reprezintă plata bănească obligatorie, generală şi definitivă efectuată

de persoanele fizice şi juridice la bugetul statului, fără obligaţia din partea statului de a presta
plătitorului un echivalent direct şi imediat, taxele sunt plăţi efectuate de către persoane fizice
şi juridice, de regulă pentru serviciile prestate acestora de către stat.
De asemenea, o altă deosebire constă în stabilirea cuantumului:
- în cazul impozitelor, cuantumul se determină în funcţie de natura şi volumul venitului
impozabil;
- mărimea taxei depinde în mod obişnuit de felul şi de costul serviciului prestat.
Termenele de plată:
- la impozite sunt stabilite în prealabil;
- la taxe se fixează, de regulă, în momentul solicitării sau după prestarea serviciilor.
Fiecare impozit şi taxă trebuie să aibă o reglementare juridică. Nici un impozit, taxă sau
alte obligaţii asemănătoare nu pot fi prevăzute în buget şi încasate dacă nu au fost
reglementate prin lege. Este strict interzisă perceperea, sub orice titlu sub orice denumire, de
contribuţii directe sau indirecte, în afara celor stabilite prin lege. Încasarea de impozite, taxe,
etc., fără existenţa unui suport juridic constituie infracţiune fiscală şi se pedepseşte pe cale
penală.
Orice act normativ prin care se instituie un impozit cuprinde elementele principale
cunoscute: denumirea impozitului, plătitorii, suportatorii, obiectul, sursa, modul de impunere
şi percepere, unitatea de impozitare, cotele de impozitare, termenele de plată, înlesnirile la
plata impozitului, responsabilitatea şi drepturile plătitorilor.
Instituirea impozitelor şi a celorlalte venituri bugetare este un drept al statului exercitat de
organele puterii centrale prin Parlament şi în unele cazuri, de către Guvern.
Dacă impozitele nu presupun un contraserviciu din partea statului, taxele dau dreptul
plătitorului să beneficieze de un anumit serviciu; se precizează că taxele conţin şi elemente de
impozit, deoarece nivelul acestora este superior costului serviciilor prestate de instituţiile de
drept public.
Aceste taxe sunt plăţi efectuate de diferite persoane fizice şi/sau juridice pentru
serviciile specifice de care beneficiază din partea unor instituţii sau autorităţi publice. Taxele
întrunesc o serie de atribute specifice impozitelor (obligativitatea, nerambursabilitatea,
dreptul de urmărire în caz de neplată) dar, spre deosebire de acestea, ele presupun existenţa
unei contraprestaţii, fiind nemijlocit legate de un anumit serviciu specific, ce urmează a fi
realizat de o instituţie publică, un organ al administraţiei de stat sau un notar public, întrucât,
în majoritatea cazurilor, între suma plătită cu titlu de taxă şi costul serviciilor oferite nu există
un raport de echivalenţă, putem spune că taxele conţin, mai mult sau mai puţin, veritabile
elemente de impozit.
După natura lor, taxele pot fi clasificate în: taxe judecătoreşti, taxe de notariat, taxe
consulare şi taxe de administraţie.
Taxele judecătoreşti sunt încasate de instanţele jurisdicţionale pentru acţiunile şi
cererile introduse spre judecare, cererile pentru exercitarea căilor de atac împotriva
hotărârilor judecătoreşti sau pentru eliberarea de copii de pe actele aflate în dosarele
instanţelor sau executorilor judecătoreşti.
Taxele de notariat se percep pentru eliberarea, certificarea, legalizarea sau
autentificarea unor acte, copii sau traduceri de către notariate. Cele mai multe dintre acestea
sunt legate de transferul dreptului de proprietate imobiliară, derularea procedurii succesorale
şi chiar circulaţia unor bunuri mobile (autovehicule, spre exemplu).
Taxele consulare sunt aplicate la eliberarea de certificate de origine, acordarea de vize
etc. de către consulate.
Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat
(primării, politic, camera de comerţ etc.) pentru eliberări de permise, autorizaţii, legitimaţii
etc. la cererea anumitor persoane fizice sau juridice.
După obiectul operaţiunii care se efectuează şi modul în care se percepe taxa,
întâlnim: taxe de timbru şi taxe de înregistrare.
Taxele de timbru se percep de către instituţiile publice pentru operaţiuni cum sunt:
certificarea, legalizarea sau autentificarea de acte; eliberarea unor documente (de exemplu,
cărţi de identitate, paşapoarte, permise de conducere auto etc.); acţiuni şi cereri introduse în
instanţele judecătoreşti etc. Perceperea lor se realizează prin aplicarea de timbre fiscale
mobile, de unde şi denumirea de taxă de timbru.
Taxele de înregistrare se percep cu ocazia vânzării de imobile, constituirii de societăţi
sau majorării capitalului acestora, fuzionării, dizolvării, sau partajării societăţilor, a
operaţiunilor de vânzare şi, respectiv, cumpărare la bursă etc., cu ocazia înregistrării faptelor
respective. Perceperea lor se face în numerar sau prin virament, ca şi în cazul impozitelor.
Cuantumul taxelor este stabilit în mod diferenţiat, în raport de natura şi
complexitatea serviciului prestat, de valoarea bunurilor sau drepturilor ce fac obiectul actului
taxabil, de caracterul şi importanţa actelor sau faptelor respective în întărirea disciplinei,
prevenirea şi combaterea unor fenomene antisociale, de încălcare a normelor de conduită în
societate.
Atât taxele de timbru, cât şi cele de înregistrare pot fi stabilite fie în sume fixe, când
actele sau faptele supuse taxării nu sunt evaluabile în bani, fie ad-valorem, prin aplicarea
unor cote procentuale proporţionale sau progresive asupra valorii acţiunilor sau faptelor
supuse taxării, fie sub forma mixtă (suma fixă+cotă procentuală din valoarea supusă taxării).
În practica din România, se întâlnesc numeroase taxe de înregistrare şi de timbru,
după 1989 aria de acţiune a acestora cunoscând o extindere pe măsura lărgirii circulaţiei
averilor şi a constituirii şi consolidării pieţei financiare. Deşi cunosc o mare diversitate,
participarea lor la constituirea veniturilor bugetare este, încă, neînsemnată. Ca apartenenţă, cu
excepţia taxelor de timbru aferente activităţii notariale, care se fac venit al bugetului de stat,
celelalte taxe sunt venituri ale bugetului localităţii în care se afla sediul instituţiei de drept
public care le pretinde.
Pe lângă impozite şi taxe, în unele ţări se practică şi contribuţiile, care reprezintă

sume încasate obligatoriu de diferite instituţii de drept public, de la diferite persoane fizice şi
juridice, pentru avantaje reale sau presupuse de care ele beneficiază: de exemplu, pentru
construirea de şosele, sumele se preiau de la proprietarii terenurilor limitrofe; pentru
circulaţia străinilor, respectiv pentru avantajele pe care le oferă hotelurile, diferite magazine,
etc.
De cele mai multe ori, persoana care plăteşte impozitul statului îl suportă efectiv,
situaţie care este denumită incidenţă directă; de exemplu, salariatul este plătitorul şi totodată
suportatorul impozitului pe veniturile din salarii.
În unele cazuri, persoana care plăteşte impozitul recuperează suma achitată statului,
total sau parţial, de la alte persoane cu care intră în raporturi economice. Atunci când
plătitorul impozitului este diferit de persoana care suportă efectiv impozitul, avem incidenţă
indirectă sau repercusiune.
Repercusiunea poate fi de mai multe categorii:
• progresivă sau în aval, când suma impozitului plătit este încorporată, în totalitate sau
parţial, în preţurile bunurilor, serviciilor sau factorilor de producţie, transferul făcându-se
de la vânzător către cumpărător;
• regresivă sau în amonte, când se efectuează de la cumpărător către vânzător, de exemplu
în situaţia unei creşteri a taxei pe valoarea adăugată care conduce la diminuarea
vânzărilor, obligându-l pe vânzător să-şi reducă marja pe beneficiu prin reducerea
preţurilor de vânzare.
Acest fenomen este legat de operaţiunile de cumpărare şi vânzare de bunuri şi servicii,
precum şi de factorii de producţie, deoarece acestea dau contribuabilului posibilitatea
transmiterii sarcinii fiscale partenerilor.
Cel mai frecvent se repercutează impozitele indirecte deoarece ele se varsă statului de
către întreprinzători, care le adaugă la preţul mărfii sau la tariful serviciilor şi le transferă
asupra cumpărătorului; cumpărarea, în condiţii conjuncturale favorabile privind un preţ
scăzut sub cel normal la materii prime, materiale, mărfuri, etc. face posibilă transpunerea
impozitului în sarcina furnizorului. În anumite limite pot fi repercutate şi impozitele directe,
cum ar fi impozitele pe venit.
Repercusiunea impozitelor poate fi parţială sau integrală fiind influenţată de o serie

de factori, precum:
a) gradul de concentrare a producţiei;
b) raportul existent pe piaţă între cerere şi ofertă;
c) nivelul tehnic al producţiei şi gradul de ocupare a factorului uman;
d) felul mărfurilor (serviciilor) ce fac obiectul vânzării - cumpărării.
Referindu-ne la diferite categorii de impozite, putem spune că repercusiunea
impozitelor este frecventă în cazul impozitelor pe consum, mai greu de realizat în cazul
impozitelor pe venit, şi aproape nulă în cazul impozitelor pe capital.
De remarcat faptul că, din punct de vedere juridic, putem vorbi de repercusiune în
intenţia legiuitorului (oficială sau legală) şi de repercusiune neoficială.
În primul caz (repercusiunea oficială), însăşi legea face distincţie între plătitorul
impozitului (contribuabilul legal) şi suportatorul acestuia (contribuabilul de fapt). Este, cel
mai adesea, cazul impozitelor indirecte (TVA, spre exemplu) dar şi al unor impozite directe
(cele percepute prin stopaj la sursă, cum este impozitul pe salarii).
Repercusiunea neoficială se produce atunci când contribuabilul de drept transmite
sarcina fiscală asupra altui subiect economic, devenit contribuabil real, împotriva voinţei
legiuitorului, care nu prevede, nu doreşte şi nici nu cunoaşte acest lucru în momentul
instituirii impozitului.
Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico-sociale complexe, de maximă

importanţă, cu care statele de astăzi se confruntă şi ale cărui consecinţe nedorite caută să le
limiteze cât mai mult, eradicarea fiind practic imposibilă.
Evaziunea fiscală defineşte fenomenul sustragerii de la impunere a unei părţi, mai mari
sau mai mici, din materia impozabilă. Conform Legii 87/1994 privind combaterea evaziunii
fiscale, aceasta este prezentată ca fiind „sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în
parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor
locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale, extrabugetare, de către
persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine…”7
Evitarea impozitelor se poate realiza prin trei modalităţi principale:

• legea fiscală asigură ea însăşi evaziunea, printr-un regim fiscal de favoare;
• contribuabilul se abţine de la a îndeplini activitatea, operaţiunea sau actul impozabil;
• folosirea lacunelor sistemului fiscal.
În funcţie de modul cum poate fi efectuată, evaziunea fiscală are două forme de
manifestare:
- evaziune legală;
- evaziune cu încălcarea legii, respectiv ilicită sau frauduloasă.
Evaziunea fiscală realizată la adăpostul legii permite sustragerea unei părţi din materia
impozabilă, fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune. În acest caz,
însuşi legiuitorul scoate de sub incidenţă fiscală anumite categorii de venituri sau elemente de
avere, ori anumite acte sau fapte care, în condiţiile aplicării consecvente a principiului
generalităţii impunerii, ar trebui luate în calcul la stabilirea impozitelor. De exemplu, prin
impunerea veniturilor pe baza unor norme medii, cei care realizează venituri peste medie
scapă de la impunere cu o parte din materia impozabilă.
Deşi deciziile pe care le ia contribuabilul în materie fiscală se pot baza pe două principii
recunoscute, respectiv cel al legalităţii fiscale şi cel al libertăţii gestiunii fiscale, libertatea
deciziilor pe care le ia trebuie într-un anume fel supravegheată, iar în acest sens politica
fiscală are un cuvânt important de spus.
7
Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale
Evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte pe o scară mult mai largă decât evaziunea
licită şi se înfăptuieşte cu încălcarea prevederilor legale, bazându-se deci pe fraudă şi pe rea
credinţă. Drept urmare, acest fenomen antisocial trebuie combătut puternic, fiindcă sustrage
de la bugetul statului un volum important de resurse financiare, care ar putea fi folosit pentru
acoperirea unor cheltuieli de ordin social sau economic. Evaziunea fiscală ilicită are la bază
încălcarea legii, cu efect direct în diminuarea veniturilor cuvenite statului, în avantajul celor
care comit faptele ilicite iar cei care o practică sunt pasibili de pedeapsă; imputarea se face
contravenţional şi penal contribuabilului.
Căile de eludare a legii sunt multiple şi variate, printre care:
- modificarea preţurilor de aprovizionare şi a cheltuielilor de transport;
- înregistrări incorecte şi tardive, evidenţe contabile nereale;
- întocmirea de documente de plată, facturi, chitanţe, s.a. fictive;
- se declară numai o parte din veniturile realizate,
- se prezintă declaraţii de impunere nesincere, etc.
De asemenea, “împovărarea” fiscală repetată a contribuabilului îl determină pe acesta să
sustragă de la impunere o parte cât mai mare din veniturile sale interne sau externe, în unul
sau în mai multe state implicate.
În afară de acestea, se practică numeroase forme ascunse de evaziune, licită sau ilicită,
cum ar fi:
- avantajele în natură atribuite de către patroni salariaţilor, pentru a se sustrage de la cotele
înalte de impozitare a venitului;
- neimpozitarea veniturilor globale ale persoanelor fizice;
- posibilitatea deducerii din venituri a unor cheltuieli privind amortizarea şi fondul de
rezervă într-un cuantum mai mare decât s-ar justifica din punct de vedere economic;
- reduceri de impozite pe venit, pentru profitul reinvestit, în scopul dezvoltării activităţilor
aducătoare de profit; domicilii în străinătate în “paradisuri fiscale”, respectiv în acele
centre financiare care oferă condiţii de impozitare mai favorabile decât au în ţările lor,
pentru rezidenţii care investesc aici (persoane fizice sau societăţi comerciale), s.a.m.d.
Latura profund negativă a evaziunii fiscale se manifestă prin:

• privarea bugetului de stat de veniturile stabilite de lege pentru a fi încasate de la
contribuabili;
• inducerea de inechităţi în rândul contribuabililor în legătură cu prelevările individuale
suportate de aceştia;
• alterarea mediului economic, social şi politic, dacă fenomenul ia amploare şi scapă de sub
control;
• facilitarea extinderii lui pe plan internaţional.
Efectele evaziunii fiscale se repercutează direct asupra nivelurilor fiscale, conduc la
distorsiune în mecanismul pieţei şi pot contribui la inechităţi sociale (chiar la mărirea lor),
datorate „accesului” şi înclinaţiei diferite la evaziune fiscală din partea contribuabililor.
Evaziunea fiscală este o componentă importantă a economiei subterane. În majoritatea
statelor slab dezvoltate, inclusiv în cazul celor care parcurg procesul tranziţiei la economia de
piaţă, conceptul de „economie subterană” a intrat atât în practica mediilor economice şi
politice.
Sub conceptul de economie subterană se regrupează ansamblul activităţilor economice
care se realizează la marginea legislaţiei penale, sociale sau fiscale, ori care scapă uşor
statisticilor la nivel naţional.
În prezent există un consens că economia subterană a ajuns să reprezinte o parte
substanţială a activităţii economice globale, atât în ţările est-europene, cât şi în cele
occidentale. Acest sector se dezvoltă în ritmuri greu de atins de sectorul oficial, deci
importanţa cunoaşterii cauzelor, dimensiunilor şi consecinţelor asupra activităţii oficiale este
de necontestat.
Având faţade diverse şi implicaţii dintre cele mai largi şi complexe în viaţa economică
şi politică, în practica decizională imediată şi în orientările strategice economia subterană
constituie o realitate semnificativă a perioadei de tranziţie în România.
Opţiunea României de a trece la economia de piaţă a presupus şi presupune un proces
de schimbări, care nu se pot realiza instantaneu şi fragmentar, ci în timp şi pe baza unor
modificări ample care privesc întregul sistem economico-social, respectiv: restructurarea
proprietăţii, restructurarea tehnologică şi sectorială, restructurarea relaţiilor monetare,
financiare şi valutare, constituirea cadrului legislativ, reevaluarea rolului statului în economie
etc.
În România, economia subterană a „înflorit” continuu, iar persoanele care operează în
acest domeniu plasează fondurile obţinute în ţările unde procesul de reciclare este mai sigur şi
mai rapid decât cel în care politicile economice sănătoase permit randamente mai ridicate, dar
există riscul intervenţiei autorităţilor statale.
Globalizarea economiilor a generat internaţionalizarea evaziunii fiscale. În plus,
evaziunea internaţională este în mare măsură legată de tendinţa orientării producţiei sau
transferării beneficiilor anumitor întreprinderi, a societăţilor multinaţionale, cu sedii în mai
multe state, spre statele cu legislaţii fiscale şi sociale mai favorabile. Această evaziune este
încurajată şi de existenţa zonelor libere, enclave teritoriale, veritabil “stat în stat”, care
beneficiază de extrateritorialitate vamală şi care scapă total sau parţial legislaţiilor naţionale.
Investitorii străini sunt invitaţi aici, unde li se oferă afaceri în condiţii deosebit de
avantajoase.
Evaziunea fiscală internaţională este facilitată de existenţa pe glob a unor „oaze
fiscale” sau „paradisuri fiscale” de care profită contribuabilii ce caută un tratament fiscal mai
avantajos. Acestea sunt entităţi juridice ce acordă avantaje fiscale societăţilor ce îşi stabilesc
sediul social sau persoanelor fizice care îşi au rezidenţa pe teritoriul lor. Astfel de facilităţi
oferă Liechtenstein, Luxemburg, Andora, Bahamas, Bermude, Cipru, Panama, Elveţia,
Insulele Cayman ş.a.
Mecanismul prin care companiile transnaţional profită de avantajele paradisurilor
fiscale presupune înfiinţarea unor reprezentanţe ale acestora (sucursale, filiale etc.) în statele
cu un regim fiscal mai blând şi organizarea unor relaţii artificiale, de cele mai multe ori doar
scriptice, între acestea şi unităţile producătoare aflate în state în care fiscalitatea este ridicată,
cu scopul de a localiza profitul la filialele situate în ţări cu fiscalitate redusă. Acest lucru se
realizează prin practicarea de preţuri ce se abat de la cele concurenţiale: se vinde ieftin către
firmele din state cu fiscalitate scăzută şi se cumpără de la acestea scump. În felul acesta,
partea cea mai mare a profitului apare realizată scriptic în cadrul filialelor din ţări cu un nivel
redus al impozitelor, ceea ce conduce la o diminuare a sarcinii fiscale pe ansamblul
corporaţiei.
O altă tehnică utilizată pentru preluarea profiturilor obţinute de o societate într-o ţară
cu impunere puternică de către o firmă asociată, dintr-o ţară cu fiscalitate mai redusă, este cea
a majorării cheltuielilor. Prima societate va efectua către cea de-a doua, plăţi consistente
reprezentând dobânzi la împrumuturi, redevenţe pentru licenţe, chirii, prime de asigurare etc.
Alteori, prevederile din convenţiile pentru evitarea dublei impuneri sunt utilizate
abuziv, beneficiind de reduceri sau scutiri de impozite persoane fizice sau juridice care nu
aveau acest drept. Procedeul utilizat, în acest scop, este interpunerea unui intermediar între
investitorul real şi investiţia realizată.
Cauzele care favorizează evaziunea fiscală, identificate în raport cu agenţii economici (I)
şi cu autorităţile publice (II) se prezintă astfel:
I.
• intenţia de eludare sau nerespectarea intenţionată a legislaţiei fiscale, în scopul
sustragerii de la plata obligaţiilor către stat;
• desfăşurarea de activităţi nelegale (sub aspectul autorizării de funcţionare sau a
respectării obiectului de activitate autorizat);
• refuzul sau tergiversarea achitării efective a obligaţiilor fiscale corect determinate;
• conducerea incorectă sau incompletă a evidenţelor privind elementele de determinare
a obligaţiilor fiscale;
• exploatarea unor incoerenţe, inconsecvenţe sau interpretări ale legislaţiei, îndeosebi
pe linia unor facilităţi fiscale acordate de lege;
• necunoaşterea legislaţiei fiscale, în special din cauza repetatelor modificări ale
legislaţiei economice şi financiare, ce creează un cadrul instabil, greu de asimilat de
către contribuabili (care a şi dat naştere la o evaziune involuntară);
• lipsa unui cod fiscal care să cuprindă toate reglementările de natură fiscală şi care să
unifice toate procedurile fiscale în materie de aşezare, impunere şi control;
• nedeclararea în termen a veniturilor şi bunurilor;
• nedepunerea în termen a actelor, situaţiilor şi a altor date cerute de organele fiscale;
• nereţinerea sau nevărsarea la termen a obligaţiilor stopate la sursă;
• nerespectarea prevederilor legale cu privire la disciplina valutară, respectiv
neîncasarea sau încasarea cu întârziere a contravalorii unor operaţiuni de export;
• preluări nejustificate ale pierderilor din exerciţiile precedente;
II.
- fiscalitate relativ ridicată în comparaţie cu posibilităţile reale ale capacităţilor de plată ale
contribuabililor, precum şi cu scopul formării în mod cinstit a capitalurilor, de care se
duce lipsă acută în rândul agenţilor economici români;
- nivelul destul de restrâns al specialiştilor adevăraţi în domeniul fiscal, la care se adaugă o
salarizare mediocră a acestora şi o dotare asemănătoare;
- elaborarea greoaie a unei legislaţii fiscale, care şi aşa s-a dovedit a fi „perforată” de o
serie întreagă de „portiţe”, de incoerenţă şi de imprecizie;
- apariţia târzie a Legii nr. 87/1994, precum şi o anumită inerţie în aplicarea în litera şi
spiritul impuse de ea.
CAPITOLUL XII. ÎMPRUMUTURILE DE STAT ŞI DATORIA
PUBLICĂ

Tehnicile de colectare a resurselor, importanţa şi regruparea acestora pe categorii, au

evoluat de-a lungul timpului, resursele statului fiind constituite în prezent prin următoarele
modalităţi:
- emisiuni de împrumuturi amortizabile pe termen lung;
- efecte publice negociabile (bonuri de tezaur, obligaţiuni, etc.) sau nenegociabile
(bonuri de trezorerie, s.a. ) emise către populaţie sau plasate la instituţiile financiare;
- depozitele populaţiei, agenţilor nefinanciari şi instituţiilor de credit la Trezorerie;
- împrumuturile băncii centrale.
În mod schematic, există posibilităţi de acoperire a deficitelor, fie prin creşterea
resurselor curente, în special fiscale, fie prin mobilizarea disponibilităţilor băneşti
economisite sau prin creaţie monetară. Limitele impuse creşterii fiscalităţii impun
obligativitatea alegerii între împrumut sau emisiune monetară. Strategiile în domeniu diferă
de la o ţară la alta şi se modifică în timp în funcţie de dimensiunea deficitelor, de evoluţiile
conjuncturale, de volumul inovaţiilor financiare şi de nivelul de trai.
În cazul unor deficite nesemnificative, a unor necesităţi de trezorerie care apar
accidental în situaţia unui buget echilibrat, atunci când plăţile devansează încasările,
Trezoreria poate recurge la circuitul propriu, prin atragerea lichidităţilor corespondenţilor
acesteia, fonduri publice sau particulare, sub formă de avans în contul veniturilor viitoare.
Prin înregistrarea unor goluri de trezorerie importante şi repetate, se ajunge la
necesităţi de echilibru bugetar, a căror finanţare impune contribuţii substanţiale, fie din partea
băncii centrale, fie prin emisiuni de titluri subscrise de sistemul bancar sau pe piaţa
financiară, împrumuturi contractate în cea mai mare parte de pe pieţele interne.
Împrumuturile de stat reprezintă veniturile extraordinare la care recurg autorităţile
publice centrale şi locale în caz de dezechilibru bugetar, precum şi din necesităţi de
trezorerie, respectiv când se ivesc goluri temporare de resurse bugetare. Împrumutul de stat
este un instrument financiar prin care statul repartizează între generaţiile prezente şi cele
viitoare, sarcinile rezultate dintr-o cheltuială publică ce nu poate fi acoperită prin impozitele
curente sau prin alte resurse ordinare ale bugetului.
De asemenea, împrumuturile de stat au rol în redistribuirea venitului naţional pe două
direcţii: - pe plan intern, între fondul de acumulare şi fondul de consum (în sensul că deseori,
o parte din capitalul bănesc temporar disponibil se foloseşte în scopuri neproductive în loc să
servească la lărgirea producţiei şi circulaţiei), subscriitorii la împrumutul de stat încasează
dobânzile şi primele de rambursare iar statul, prin agenţii săi economici, realizează profit; -
pe plan extern, împrumuturile contractate în străinătate contribuie la redistribuirea venitului
naţional între ţări, în momentul acordării împrumutului prin transferul temporar de fluxuri
financiare de la ţara creditor la ţara debitor, iar în momentul restituirii împrumutului şi
dobânzilor aferente direcţia fluxurilor se schimbă cu caracter definitiv şi nerambursabil, în
plus există riscul unor pierderi din cursuri valutare şi preţuri neechivalente.
Creditul public se realizează fie pe calea contractării directe de către stat de
împrumuturi de la persoane fizice şi juridice deţinătoare de mijloace băneşti, fie prin
intermediul unor instituţii specializate – bănci, case de economii, case de asigurări sociale şi
de pensii, societăţi de asigurare şi reasigurare, s.a.- care susţin emisiunea de efecte publice,
colectează disponibilităţi băneşti de pe piaţă şi le încredinţează apoi statului pe o perioadă
determinată.
Deoarece au aceleaşi surse de constituire, creditul public intră în competiţie cu
creditul privat, în condiţiile în care oferta de capital de împrumut este limitată.
Împrumuturile de stat se caracterizează printr-o serie de trăsături definitorii,
respectiv:
∇ Au caracter contractual, nu obligatoriu, în sensul că exprimă acordul de voinţă al părţilor.
Cu titlu de excepţie, istoria a cunoscut şi cazuri de împrumuturi forţate, când subscrierea a
avut un caracter obligatoriu, pentru situaţii excepţionale de interes naţional.
∇ Au caracter rambursabil de cele mai multe ori, fiind posibile şi împrumuturi perpetue,
fără scadenţă, situaţie în care statul se angajează numai la plata dobânzilor, pe o perioadă
de timp nedeterminată, fără să se stabilească un termen de restituire a împrumutului
respectiv; însă în momentul în care statul are posibilităţi şi motivaţie economică, poate să
răscumpere de pe piaţă înscrisurile împrumutului respectiv.
∇ Împrumuturile de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice şi o anumită
contraprestaţie, care poate fi dobânda, diferite câştiguri sau ambele forme, la care se pot
adăuga anumite avantaje materiale, cum ar fi scutiri de impozite.
∇ Se caracterizează printr-un risc minim, apropiat de zero, al nerambursării creditului,
efectele publice având o piaţă foarte activă, în principal bonurile de tezaur. Se impune
însă o precizare privitoare la garanţii, respectiv, spre deosebire de creditul bancar, statul
nu oferă nici un fel de garanţie materială creditorului, care se bazează numai pe
încrederea în solvabilitatea statului.
În unele cazuri, avantajele acordate de stat la lansarea unui împrumut pot fi ulterior
restrânse. Astfel, dacă rata dobânzii pe piaţă scade, statul poate proceda la conversiunea
datoriei sale, prin preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi cu o dobândă ridicată, cu
înscrisurile unui nou împrumut, cu o dobândă mai redusă.
În alte situaţii, inflaţia, respectiv deprecierea monedei în care a fost libelat împrumutul,
defavorizează în mod sever creditorii. Pentru a nu-şi pierde credibilitatea, statul poate majora
dobânzile atunci când are posibilităţi financiare, remunerându-şi astfel creditorii în mod real.
Activităţile de contractare şi garantare a împrumuturilor interne şi externe şi gestionarea
datoriei publice se exercită de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor, în limita sumelor
aprobate de Parlament.
Împrumuturile de stat se realizează, aşa cum s-a precizat, prin emisiuni de titluri, pe
termen scurt, mediu sau lung. Toate aceste titluri nu au valoare proprie dar circulă pe baza
valorii lor nominale şi sunt purtătoare de dobândă, pe care statul o suportă din resursele sale
bugetare. Ele circulă independent de capitalul real şi sunt cunoscute sub denumirea de
capitaluri iluzorii sau fictive.
Obligaţiunile împrumuturilor de stat constituie titluri ce atestă calitatea de creditor pentru
deţinătorul lor, care are dreptul să primească o dobândă din partea statului. Dacă sumele
împrumutate de stat nu sunt utilizate în scopuri productive, ele nu reprezintă un capital real,
capabil să producă o valoare nouă, restituirea lor având la bază exclusiv resursele bugetare. În
acest caz, obligaţiunile împrumuturilor de stat se definesc ca un dublu capital fictiv.
Dobânzile suportate de stat pentru creditele utilizate în scopuri neproductive exprimă relaţii
de redistribuire a venitului naţional: se redistribuie în principal veniturile persoanelor fizice şi
juridice, mobilizate la buget pe calea impozitelor şi taxelor, în favoarea celor ce au acordat
împrumutul.
Dacă resursele împrumutate de la diferiţi deţinători publici sau privaţi nu măresc masa
monetară în circulaţie ci numai o redistribuie, resursele împrumutate de la instituţia bancară
centrală constituie o emisiune suplimentară de monedă, fără acoperire materială şi fără
justificare economică iar rambursarea lor are adeseori un caracter formal, fiind un factor
important de accentuare a inflaţiei.
Rambursarea împrumutului de stat şi plata dobânzilor aferente datoriei publice interne,
precum şi cheltuielile ocazionate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare, reprezintă
cheltuieli în bugetul de stat şi se acoperă din veniturile bugetare care se încasează ulterior,
respectiv din impozite şi taxe, din eventuale excedente bugetare, din împrumuturile de stat
pentru refinanţarea datoriei publice interne şi din alte surse. De obicei, majorarea sau
multiplicarea impozitelor reprezintă principala cale de restituire a împrumuturilor utilizate în
scopuri neproductive, calificate ca impozite amânate care împovărează generaţiile viitoare.
Într-o economie de piaţă, instrumentele financiare sunt de o mare diversitate, în

evoluţie continuă, în raport cu exigenţele ofertanţilor de fonduri. Principalele categorii de
instrumente financiare pot fi grupate astfel:
- resurse monetare şi resurse de economisire;
- instrumente nenegociabile pe o piaţă;
- instrumente negociabile.
Prima grupare are semnificaţii speciale, care au făcut obiectul altor analize, anumite
conotaţii fiind regăsite şi în contextul acestui capitol.
Instrumentele nenegociabile includ:
bonuri de trezorerie garantate, obligaţiuni sau alte titluri negociabile, cu scadenţe de 3, 5
sau 7 ani în cazul bonurilor şi mai mari în cazul obligaţiunilor, a căror rată a dobânzii
este, în general fixă şi garantată, fiind posibile anumite facilităţi fiscale;
fonduri particulare, constând din conturi de depozit deschise de particulari şi mai rar de
către întreprinderi, pe lângă Trezoreria publică, practică întâlnită în unele ţări occidentale,
motivat de garantarea suplimentară a securităţii depozitelor;
împrumuturi obligatorii, practicate uneori de Trezoreria publică din anumite ţări, în
situaţii speciale de susţinere a agriculturii, anihilare a efectelor inflaţiei, stabilizarea
soldului bugetar, ce se pot concretiza în prelevări excepţionale plătibile sub formă de
impozite sau de subscripţii la un împrumut rambursabil pe o perioadă de până la 10 ani, în
majorarea impozitului pe venit pentru un anumit an, însoţită de alternativa subscrierii la
un împrumut la o rată fixă atractivă sau în extinderea şi consolidarea pe o perioadă
determinată a monopolurilor fiscale, generatoare de venituri fiscale suplimentare;
finanţări de la banca centrală sub forma unor împrumuturi remunerate sau nu, diferite
ajutoare motivate, de exemplu, de impactul cursului de schimb asupra soldului bugetar.
Principalele instrumente negociabile sunt bonurile de tezaur, poliţele de tezaur,
certificatele de impozit, pentru împrumuturile pe termen scurt sau mediu pe piaţa monetară şi
obligaţiunile pentru împrumuturile pe termen lung de pe piaţa financiară.
Trezoreria este un agent foarte activ pe piaţa monetară, unde emite efecte pe termen
scurt în cont curent, conform unor proceduri de adjudecare la care participă băncile şi marile
instituţii financiare, cu oferte de subscriere, din punctul de vedere al volumului şi al ratei
dobânzii.
Bonurile de tezaur, negociabile pe piaţa monetară, sunt purtătoare de dobândă, fiind
emise cu o gamă largă de scadenţe şi având multiple avantaje privind gradul sporit de
lichiditate, riscul minim de nerambursare, accesibilitatea şi simplicitatea procedurilor.
Poliţele de tezaur au scadenţe de 3 luni şi 6 luni, fiind supuse dreptului comercial, ceea ce le
conferă posibilitatea scontării lor la terţe persoane sau la bănci. Se mai utilizează şi
certificatele de impozit, nepurtătoare de dobândă dar care pot fi folosite pentru plata
impozitelor.
Obligaţiunile sau titlurile de rentă pentru administraţia centrală de stat sunt
principalele titluri emise de stat. Inovaţiile financiare în domeniu, ca urmare a concurenţei
sporite pe pieţele financiare, au condus la apariţia unor titluri cât mai atractive, cum ar fi
obligaţiuni: cu rate fixe de dobândă la care s-a redus durata împrumutului de la 15-20 ani la
8-12 ani; obligaţiuni convertibile în acţiuni, cu dobânzi superioare; obligaţiuni cu rate
revizuibile anual sau la trei ani, care diminuează riscurile; rambursarea prin serii egale a fost
progresiv înlocuită cu tragerile la sorţi a titlurilor, etc.
In funcţie de toate aceste elemente, împrumuturile de stat pot fi clasificate pe baza
unor criterii esenţiale astfel:
¾ Locul de plasare a obligaţiunilor, respectiv pe piaţa internă, în monedă naţională, în cazul
împrumuturilor interne, sau pe piaţa externă, în moneda ţării debitoare, a ţării creditoare
sau a unei terţe ţări, în D.S.T. sau E.C.U., în cazul împrumuturilor externe; dacă
împrumuturile interne se negociază pe o piaţă secundară, la bursă, ele pot deveni
împrumuturi externe şi invers.
¾ In funcţie de durata pentru care se contractează, pot fi împrumuturi pe termen scurt, pe
termen mediu, pe termen lung sau împrumuturi perpetue.
¾ In raport de avantajele acordate creditorilor, împrumuturile pot fi cu dobândă
(obligaţiunile au anexate cupoane detaşabile), cu câştig (periodic, se procedează la
tragerea la sorţi a obligaţiunilor) sau cu dobândă şi câştig (câştigul se asigură din prima de
emisiune a titlului, ca diferenţă dintre valoarea nominală a obligaţiunii şi preţul de
cumpărare la data emisiunii sau din prima de rambursare).
¾ In funcţie de raporturile juridice dintre părţi, se practică împrumuturi voluntare sau
consimţite, când înscrierea este benevolă (în cele mai multe din cazuri) şi împrumuturi
forţate, când statul impune subscripţia.
In momentul lansării împrumutului, se stabilesc elementele tehnice care îl definesc

din punct de vedere juridic, respectiv:
1. Denumirea împrumutului, prin care, de cele mai multe ori se evidenţiază destinaţia,
scopul şi forma venitului.
2. Valoarea împrumutului, înscrisă pe fiecare cupiu al titlului. Pentru fiecare
împrumut contractat statul emite înscrisuri (efecte publice, hârtii de valoare), în cupiuri de o
anumită valoare, astfel: valoarea nominală reprezintă suma înscrisă pe obligaţiune care se
încasează la scadenţă, exprimând datoria statului; dacă deţinătorul doreşte să-şi recupereze
banii înainte de scadenţa titlului, el îl poate vinde la bursă, la valoarea reală, care poate fi mai
mare sau mai mică decât valoarea nominală – mărimea valorii reale depinde de cursul la care
se cotează înscrisul la bursă, respectiv de raportul dintre cererea şi oferta de titluri.
3. Termenul de rambursare, precis prevăzut de împrumutul public sau neprecizat.
Împrumuturile cu termene precise pot fi de sub un an (termen scurt), pentru acoperirea unor
decalaje temporare între încasări şi plăţi, pentru anumite cheltuieli neprevăzute sau atunci
când veniturile nu sunt la nivelul celor estimate, între 1 şi 5 ani (termen mijlociu) şi peste 5
ani (termen lung), pentru acoperirea deficitelor bugetare devenite cronice sau pentru
finanţarea unor investiţii de mare valoare.
Pentru împrumuturile contractate, statul emite anumite înscrisuri, pe care le
înmânează creditorilor (bonuri de tezaur, poliţe de trezorerie, certificate de datorie, certificate
de impozite, obligaţiuni sau titluri de rentă etc.) sau le înregistrează în evidenţele datoriei
publice (creanţe de cont). Prima soluţie se foloseşte, de obicei, atunci când statul se
împrumută de la un număr mare de creditori, iar cea de-a doua, atunci când este vorba de
împrumuturi obţinute de la un număr redus de creditori.
4. Venitul oferit de debitor, care poate fi dobânda, câştigul sau ambele. Dobânda
reprezintă preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei împrumutate,
de obicei sub forma unui venit fix, la care se poate adăuga un venit diferenţiat, sub forma
câştigurilor.
Dobânzile plătite de stat reprezintă relaţii de redistribuire a venitului naţional, în
sensul că se redistribuie în special veniturile persoanelor fizice şi juridice mobilizate la buget
pe calea impozitelor şi taxelor, în favoarea celor care au acordat creditul statului.
În general, rata dobânzii la împrumuturile de stat se menţine la un nivel apropiat, dar
mai mic, ratelor la creditele bancare, care depind de cererea şi oferta de capital de împrumut
şi de rata medie a profitului, diferind de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Dacă
cererea este mai mare decât oferta, limita superioară a ratei dobânzii va fi egală cu rata medie
a profitului iar limita minimă va fi zero.
Rata de emisiune a dobânzii se calculează la valoarea nominală a înscrisurilor emise.
Dacă titlul se plasează pe piaţă la un curs inferior valorii lui nominale (sub-pari), suma
încasată de subscriitori va fi mai mică decât cea datorată acestora; la valoarea reală se
calculează dobânzile şi astfel rata reală a dobânzii va fi mai mare decât rata nominală,
raportat la mărimea globală a dobânzilor datorate. Deci dacă preţurile cresc pe piaţă, dobânda
(câştigul) este diminuată (%) pentru creditor şi invers. Diferenţa dintre dobânda nominală şi
dobânda reală reprezintă o pierdere pentru creditor şi câştig pentru debitor. De exemplu, la o
valoare nominală a titlului de 5000 u.m. şi o dobândă nominală fixă oferită de 250 u.m., rata
nominală a dobânzii va fi de 5 %; dacă se cumpără titlul la un curs al pieţei de 80 %, valoarea
reală va fi de 4000 u.m. iar dobânda fixă promisă de 250 u.m. reprezintă o rată reală de 6,25
%.
Aceeaşi situaţie se înregistrează şi pentru împrumuturile în străinătate, dacă preţurile
produselor ţării debitoare scad pe piaţa externă, dobânda reală va fi mai mare decât dobânda
nominală a împrumutului.
Noţiunea de rată reală a dobânzii, într-o altă accepţiune, poate fi definită şi ca un venit
net care revine creditorului la 100 unităţi monetare împrumutate pe termen de un an şi se
determină prin corectarea ratei dobânzii nominale cu influenţa modificării preţurilor
(deflatorul PIB) în ţara creditorului, relaţie care, prin influenţa inflaţiei, afectează de cele mai
multe ori valoarea efectivă a dobânzii fixe. Relaţia de calcul este următoarea:
rr = [(100 + rn) / (100 + D) – 1] x 100
în care:
rr = rata reală a dobânzii; rn = rata nominală a dobânzii; D = deflatorul PIB
De exemplu, la un credit cu dobândă nominală de 55 % pe an, în condiţiile unui

deflator PIB de 35 %, deci ca urmare a deprecierii monetare, rata reală a dobânzii va fi de
numai 14,8 % astfel:
rr = [(100 + 55) / (100 + 35) – 1] x 100 = 14,8 %
Deoarece în acest caz rata reală a dobânzii este mai mică decât rata nominală, statul
va înregistra un câştig, în defavoarea creditorului; atunci când are resurse, statul acoperă
diferenţa prin majorarea dobânzii, pentru a-şi păstra credibilitatea şi atractivitatea în alte
împrumuturi pe care le promovează.
Evident, cu cât termenul de rambursare a împrumutului este mai îndepărtat, cu atât
rata dobânzii este mai mare.
Alte avantaje conferite subscriitorilor pentru atractivitate constau în: înlocuirea
dobânzilor cu câştigurile pentru obligaţiunile ieşite câştigătoare prin trageri la sorţi; plasarea
împrumutului la un curs sub valoarea nominală (sub pari) şi acordarea unei prime de
rambursare ca diferenţă între cursul la valoarea nominală (al pari) la care se rambursează
creditul şi valoarea de emisiune; scutiri de impozite şi taxe pentru veniturile provenite de la
anumite împrumuturi acordate statului sau din tranzacţiile la bursă cu efectele publice;
protejarea creditorului faţă de deprecierea monetară fie prin stabilirea unei rate a dobânzii
superioare care să acopere şi deprecierea previzibilă, fie prin lansarea împrumutului într-o
valută mai stabilă sau prin indexarea împrumutului în funcţie de valoarea monedei sau de alt
factor sensibil la aceasta.

Operaţiile împrumuturilor de stat sunt legate de plasarea lor pe piaţă, de rambursarea
lor, precum şi de eventualitatea modificării unor condiţii ale acestora, privind dobânzile sau
termenele de rambursare.
1. Plasarea împrumuturilor publice se realizează, de regulă, prin trei modalităţi:

- prin subscriere publică;
- prin intermediul unor sindicate bancare (grupuri bancare) care fie preiau în comision
obligaţiunile, fie le cumpără efectiv şi le plasează pe piaţă, încasând diferenţa dintre cursul la
care vinde şi cel la care le-a cumpărat; titlurile neplasate rămân în portofoliul băncilor,
situaţie mai comodă dar care presupune costuri mai ridicate iar, pe de altă parte, o ofertă mare
de titluri atrage scăderea cursului şi deci a randamentului financiar;
- prin vânzarea la bursă, atunci când statul lansează în mod discret un împrumut nou.
2. Modificarea nivelului dobânzii se poate realiza prin operaţiunea de conversiune,

când statul schimbă titlurile unui împrumut cu altele cu o dobândă mai scăzută, pentru a
profita de o situaţie economică favorabilă, conversiune care poate fi forţată (statul oferă
numai alternativa schimbării titlurilor iar la data stabilită, titlurile vechi îşi pierd
valabilitatea), facultativă (când deţinătorii pot opta pentru preschimbare sau pentru păstrarea
titlurilor) şi anticipată (când creditorii pot solicita rambursarea înainte de scadenţă).
Într-o altă situaţie, dacă se produc scăderi drastice ale cursului titlurilor care provoacă
pierderi importante subscriitorilor, statul poate proceda la majorarea dobânzilor sau, dacă
dispune de fonduri, răscumpără în totalitate titlurile publice afectate.
O altă modificare poate interveni în termenul de rambursare. De exemplu în cazul
unui împrumut pe termen scurt pe care statul nu are posibilitatea să-l restituie, prin
acumularea unui volum mare de datorie flotantă, se poate proceda la consolidarea datoriei
ajunsă la scadenţă prin preschimbarea titlurilor iniţiale cu titluri pe termen mediu sau lung, de
exemplu a bonurilor de tezaur cu obligaţiuni. De cele mai multe ori această modificare este
însoţită de o creştere a ratei dobânzii. Pe termen scurt, consolidarea este avantajoasă pentru
statul debitor deşi implică un efort financiar suplimentar, fiind totodată necesar acordul
expres al principalilor creditori. Băncile obţin avantaje din comisioanele de preschimbare a
titlurilor.
Statul practică şi o consolidare deghizată, prin rambursarea unui credit dintr-un nou
împrumut.
3. Rambursarea împrumuturilor de stat semnifică răscumpărarea titlurilor publice de

către stat de la deţinătorii acestora, respectiv restituirea sumelor împrumutate, integral la
scadenţă sau eşalonat în timp.
Rambursarea se poate realiza din fondul special de amortizare, din resurse prevăzute
în buget cu această destinaţie sau din veniturile ordinare (excedente bugetare).
În practică, se folosesc mai multe modalităţi de rambursare, dintre care precizăm:
- rambursarea prin anuităţi, când statul începe să ramburseze anticipat, pe lângă
dobânzi, şi rate din suma datorată, după al doilea sau al treilea an de la contractare;
- prin tragere la sorţi, atunci când există o masă mare de creditori iar statul stabileşte,
în momentul lansării împrumutului, valoarea titlurilor amortizabile în fiecare an, deci tot cu
anticipaţie;
- răscumpărarea la bursă, care se realizează numai la scadenţă.
Împrumuturile publice se pot amortiza nu numai prin rambursare, ci şi în urma
incapacităţii de plată a statului, a deprecierii monetare, a repudierii obligaţiilor financiare
anterior asumate.
Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de către stat, de unităţile

administrativ-teritoriale şi de alte instituţii publice, de la persoane fizice şi juridice, pe piaţa
internă şi pe cea externă, nerambursate la un moment dat, indiferent de scadenţa acestora.
Împrumuturile lansate de către stat şi nerambursate, generatoare de datorie publică, se
clasifică în funcţie de scadenţa lor, astfel: sumele exigibile pe termen scurt reprezintă datoria
flotantă, pentru care nevoia de resurse este mai presantă iar procurarea lor mai dificilă;
sumele cele exigibile pe termen mediu şi lung constituie datoria consolidată; se mai practică
frecvent datoria la vedere, care constă din sumele colectate de Trezorerie prin circuitul său
propriu, reunind depozitele corespondenţilor ei şi moneda divizionară.
Indiferent de scadenţă, datoria publică permite aprecierea situaţiei financiare a unei
ţări (fiind considerată şi o povară anticipată asupra finanţelor ţării), a gradului său de
îndatorare, a încrederii pe care se bazează şi a principalelor corelaţii macroeconomice
evidenţiate de balanţa de plăţi externe.
Dimensiunile datoriei publice sunt date atât de volumul absolut al acesteia, cât şi de
mărimea medie pe locuitor, de raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut.
Astfel, gradul de îndatorare al unei ţări se determină ca raport între datoria publică şi
produsul intern brut sau venitul naţional şi reflectă în ce măsură valoarea nou creată este
grevată de datoria publică.
O analiză mai detaliată are în vedere determinarea ponderii dobânzilor în venitul
naţional şi a dobânzilor în totalul cheltuielilor publice, care evidenţiază obligaţiile statului
faţă de debitori.
Finanţarea cheltuielilor prin datoria internă face obiectul gestiunii datoriei publice
interne, care are ca instrument esenţial piaţa financiară, fără de care nu se poate obţine un
management eficient. Piaţa valorilor emise de Guvern, de administraţiile locale, etc. este o
componentă a pieţei de capital iar în ultimii ani s-a creat şi dezvoltat pe plan mondial o foarte
importantă şi deosebit de activă piaţă secundară de capital pentru titlurile de stat.
În România, gestiunea datoriei se bazează pe fiscalitate, emisiuni monetare sau pe alte
expediente discutabile, în condiţiile în care piaţa financiară nu constituie o forţă
reprezentativă.
Obiectivele care stau la baza oricărei acţiuni de conducere şi administrare a datoriei
publice sunt în principal următoarele:
∇ promovarea unei politici de stabilitate economică, care depinde de specificul
perioadei parcurse – respectiv, orientarea spre emisiunea unor titluri pe termen lung ar
reprezenta o măsură antiinflaţionistă prin diminuarea nivelului lichidităţilor în
economie şi creşterea nivelului dobânzilor; în faze de recesiune, emisiunea de valori
pe termen lung trebuie înlocuită cu titluri pe termen scurt (datorie flotantă), deoarece
astfel rata dobânzii pe termen lung scade, ieftinindu-se creditul şi se creează totodată
un nivel superior de lichiditate;
∇ reducerea frecvenţei emisiunilor noi, prin prelungirea mediei scadenţei datoriei
interne, care implică restituirea datoriei în timp mai îndelungat, cu influenţă
favorabilă asupra dobânzilor datorate de stat la un moment dat;
∇ minimizarea costului datoriei interne – dobânzile reprezintă un cost enorm care poate
fi diminuat fie prin schimbarea datoriei pe termen lung cu cea pe termen scurt la care
dobânzile sunt mai reduse, fie invers, pentru a obţine un profit mai mare.

Împrumuturile externe se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii, astfel:
- după destinaţia lor, sunt împrumuturile pentru consum şi împrumuturi financiare,
acordate de organisme financiare internaţionale în valută convertibilă;
- în funcţie de durata pentru care se acordă, se contractează împrumuturi pe termen
scurt, mediu şi lung; în cadrul termenului de acordare a unui împrumut se pot distinge trei
perioade, respectiv perioada de utilizare a împrumutului, perioada de graţie (în care nu se fac
plăţi pentru rambursarea împrumutului) şi perioada de rambursare propriu-zisă a creditului.
În momentul acordării împrumutului, creditorul extern poate cere garanţii materiale şi
morale, cum ar fi: mărfuri, documente de expediţie sau de calitate a mărfii (conosament,
warant), acţiuni, obligaţiuni, depozite ale unor firme sau ale unor instituţii guvernamentale,
bunuri imobiliare, rezerve de aur şi devize ale statului garant sau garanţii de la mai multe tate
care au o bună reputaţie pe piaţa capitalului de împrumut.
În cazul împrumuturilor de stat externe, în calitate de debitor apar guvernele statelor,
organele locale ale administraţiei de stat sau întreprinderi de stat.
Datoria publică totală cuprinde atât datoria publică internă, cât şi datoria publică
externă. Datoria publică externă reprezintă totalitatea împrumuturilor exprimate în valută
liber convertibilă, bunuri sau servicii contractate de un stat în străinătate şi nerambursate
creditorilor. Datoria externă cuprinde, pe lângă datoria publică externă, şi datoria contractată
în străinătate de către persoane fizice şi persoane juridice de drept privat.
Datoria externă brută cuprinde, în sens larg, sumele de bani şi alte valori pe care
rezidenţii unei ţări le datorează în străinătate.
Datoria externă netă cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale
rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţile valutare, împrumuturi acordate, investiţii
diverse, valori mobiliare şi alte valori) şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara
respectivă (împrumuturi primite de la guverne şi alte persoane juridice publice, credite
primite de la bănci private, organisme financiare şi alţi creditori, investiţii de capital, valori
mobiliare, disponibilităţi valutare şi altele, aparţinând unor persoane publice sau private
străine).
În accepţiunea BIRD, prin datoria publică externă se înţelege: datoria care trebuie
plătită de către stat unor creditori externi, publici sau privaţi, în valută, bunuri şi servicii cu o
perioadă de rambursare mai mare de un an; datoria unui debitor organizaţie publică (guvern,
agenţii guvernamentale, alte agenţii sau organisme publice) sau a unui debitor privat, dacă
datoria externă a acestuia a fost garantată de un debitor public şi are un termen de rambursare
mai mare de un an.
În contul datoriei publice externe nu se cuprind: datoria externă a unui debitor

privat care nu a fost garantată de către stat; datoria rezultată din tranzacţiile cu F.M.I.;
datoria externă care poate fi plătită, la opţiunea debitorului, în moneda sa naţională; alte
obligaţii externe ale căror termene scadente nu au fost stabilite.
Principalii indicatori de apreciere a nivelului datoriei publice externe, care

evidenţiază gradul de îndatorare a unei ţări faţă de străinătate, precum şi efortul economic,
social, financiar şi valutar pe care-l implică, sunt:
- mărimea absolută a datoriei publice externe, care reflectă gradul de îndatorare a

unei ţări faţă de străinătate la un moment dat;
- mărimea medie a datoriei publice externe pe un locuitor;
- raportul dintre datoria publică externă şi produsul naţional brut, indicator care arată
cât la sută din produsul naţional brut reprezintă datoria publică faţă de străinătate;
- nivelul dobânzilor împrumuturilor externe care, dacă au valori mari cumulate pe un
număr de ani, pot depăşi suma împrumutată;
- modul cum este eşalonată în timp datoria publică externă, pe mai mulţi ani sau pe o
perioadă scurtă de timp;
- mărimea absolută a serviciului datoriei publice externe, indicator care exprimă
plăţile datorate pe o perioadă de un an pentru rambursarea datoriei, reprezentând rate
scadente, dobânzi, speze şi comisioane aferente; în balanţa de plăţi externe se prevăd
resursele necesare rambursării împrumuturilor externe, a plăţii dobânzilor, etc.
- raportul dintre datoria publică externă şi încasările din exportul de mărfuri şi servicii
– cu cât raportul este mai mic, cu atât situaţia este mai favorabilă ţării debitoare;
- raportul dintre serviciul datoriei publice externe şi încasările din exportul de mărfuri
şi servicii.
Orice ţară urmăreşte diminuarea datoriei publice externe care, pe de o parte are un
efect amplificator, în condiţiile unei bune utilizări a resurselor externe atrase, iar pe de altă
parte are un efect limitativ, ca urmare a diminuării resurselor interne odată cu rambursarea
creditului şi cu plata dobânzilor, comisioanelor, etc. Datoria externă antrenează o parte din
intrările în valută convertibilă, pentru restituirea datoriei, ceea ce influenţează negativ
volumul investiţiilor.
În calitate de instituţie care asigură serviciile statului, în principal de gestiune a

finanţelor publice, Trezoreria reprezintă o componentă distinctă a administraţiei centrale,
subordonată Ministerului Finanţelor, cu influenţă directă asupra ansamblului sectorului
financiar, alături de Banca centrală. În acest context, Trezoreria se circumscrie, prin
activităţile şi operaţiunile sale, administraţiei centrale (Ministerului Finanţelor), Băncii
centrale şi administraţiilor locale.
În cadrul Ministerului Finanţelor, Direcţia de Trezorerie prezintă o serie de

caracteristici esenţiale, dintre care:
- este o direcţie de stat major, de concepţie, de sinteză, de negociere;
- are o organizare relativ stabilă.
De regulă, dispune în cadrul organigramei de trei compartimente, care sintetizează
operaţiunile sale specifice, respectiv:
• compartimentul problemelor financiare şi monetare, cu atribuţii în domeniul trezoreriei,
pieţelor financiare, circuitelor financiare specializate, s.a.
• compartimentul de finanţări şi participaţii, care îndeplineşte atribuţiile statului ca
acţionar în sectorul public şi defineşte mijloacele de intervenţie economică;
• compartimentul de probleme financiare internaţionale, profilat pe relaţiile financiare
bilaterale, multilaterale şi relaţiile cu organismele internaţionale.
Rezultat al unor evoluţii complexe şi deseori contradictorii, Trezoreria îndeplineşte
funcţii specifice, care pot fi grupate astfel:
1. Administrator al banului public

Aceasta este cea mai veche funcţie, inseparabilă de activitatea statului, care constă în
ajustarea resurselor la sarcinile publice, respectiv asigură un echilibru între intrările şi ieşirile
de fonduri, pentru fiecare din posturile contabile şi în orice moment, ceea ce presupune
existenţa unei zone de siguranţă a resurselor disponibile pe termen scurt, care să permită
acoperirea nevoilor imprevizibile. Această funcţie se continuă prin asigurarea activităţii de
casierie, sarcini privind contabilitatea şi controlul banilor publici.
Administrarea Trezoreriei statului are în vedere diferenţa dintre echilibrul bugetar şi
echilibrul Trezoreriei, pornind de la aprecierea că într-un buget echilibrat există decalaje
temporare, sezoniere, care trebuie coordonate şi asamblate în aşa fel încât să se asigure o
finanţare corespunzătoare condiţiilor proprii fiecărui moment.
În perioadele de deficit bugetar, funcţia de bază a Trezoreriei este de a asigura
necesarul de finanţare a statului, mobilizând resurse de pe pieţele de capital, deci
împrumutând în numele statului, pe termen scurt de pe piaţa monetară, pe termen mediu sau
lung de pe pieţele financiare.
De asemenea, Trezoreria intervine activ în gestiunea datoriei publice. Atunci când
volumul datoriei statului a atins un anumit nivel, poate interveni pe piaţa titlurilor sale pentru
a obţine profit din oportunităţile reducerii sau extinderii costurilor datoriei.
2. Intermediar financiar
Trezoreria are funcţii similare unei bănci,în numele statului, în sensul că se
împrumută pentru a acoperi un deficit sau pentru alte cauze, dar la rândul ei, acordă
împrumuturi şi facilitează fluxurile financiare, contribuind la finanţarea sectoarelor prioritare.
3. Mandatar al puterii publice

Trezoreria exercită atribuţii de autoritate, specifice statului, în sectoarele financiar şi
economic: are în subordine instituţii financiare; este acţionar şi gestionar al participaţiilor
publice; alături de Banca Centrală supraveghează buna funcţionare a instituţiilor de credit;
este asociată la conducerea instituţiilor financiare şi economice internaţionale (F.M.I., Banca
Mondială, s.a.).
4. Agent al intervenţiei financiare publice în economie

În scopul stimulării creşterii economice, Trezoreria utilizează diverse mijloace de
intervenţie, fie prin politica de credite, în calitate de debitor sau de creditor, fie pentru
reducerea costului resursei financiare furnizate întreprinderii sau pentru facilitarea accesului
pe pieţe.
Aceste intervenţii au în vedere, în general, realizarea unor priorităţi ale politicii
economice şi pot consta în: autorizaţii care să ofere accesul la finanţări privilegiate, în cazul
realizării unor activităţi de interes naţional; subvenţionarea totală sau parţială a unor activităţi
economice; acordarea unor bonificaţii la dobânzi, prin preluarea unei cote din acestea;
acordarea de garanţii unor debitori, cu preluarea riscului de neplată, în scopul deschiderii
accesului lor la finanţare, deseori cu un cost mai redus; acordarea de avansuri rambursabile
pentru realizarea unor activităţi prioritare în domeniul cercetării sau al producţiei, etc.
5. Supravegherea şi asigurarea marilor echilibre

Marile echilibre pot fi definite ca raporturi de egalitate între nevoi şi capacităţile de
finanţare, prin plasarea finanţărilor în serviciul acţiunii economice, în cadrul politicii
financiare a statului.
Principalele echilibre vizate sunt: echilibrul trezoreriei publice, care urmăreşte
corelaţia dintre resursele proprii sau împrumutate ale bugetului şi cheltuielile prevăzute,
pentru realizarea continuă a închiderii circuitelor fondurilor publice; echilibrul pieţelor de
capitaluri, din punctul de vedere al acoperirii cu împrumuturi a investiţiilor publice; echilibrul
plăţilor externe, sub aspectul creditelor, investiţiilor, cursului de schimb, pentru a finanţa
deficitul sau a utiliza eficient excedentul balanţei de plăţi; echilibrul pieţei valutare, prin
controlul valorii externe a monedei, a deţinerii de devize în corelaţie cu necesarul.
Operaţiunile de casă propriu-zise ale Trezoreriei publice sunt clasificate conform a

trei criterii, în principal:
a). După criteriul juridic, se disting: - bugetul de stat; - bugetele anexe (reprezintă servicii
ale statului care nu au personalitate juridică însă dispun de o anumită autonomie
financiară, privind o alocare a veniturilor şi cheltuielilor, disponibilităţile lor fiind integral
depuse la Trezorerie); - conturile speciale de trezorerie (conturi deschise în contabilitatea
Trezoreriei, pentru a evidenţia venituri şi cheltuieli realizate în afara bugetului de stat, de
către servicii ale statului care nu au nici personalitate juridică, nici autonomie financiară).
b). După caracterul financiar, se practică:
• operaţiuni cu caracter definitiv (încasări fiscale şi cheltuieli de fonduri “pierdute” ale
statului, care se regăsesc în bugete sau în fondurile extrabugetare);
• operaţiuni cu caracter temporar, care reclamă o rambursare ulterioară a fondurilor, fiind
înregistrate de regulă în conturi speciale ale Trezoreriei, conferindu-i calitatea de intermediar
financiar.
c). După caracterul economic, cheltuielile de trezorerie cuprind:
- cheltuieli ordinare, de funcţionare şi de transfer;
- cheltuieli de capital, de investiţii.
Sub aspectul finanţării statului, Trezoreria trebuie să utilizeze instrumentele de finanţare

adecvate, în funcţie de nivelul necesarului de finanţare, aşa cum s-a prezentat anterior.
Pe lângă varietatea şi siguranţa instrumentelor disponibile pentru a finanţa deficitul
statului, un criteriu al bunei gestiuni a Trezoreriei constă în limitarea datoriei publice prin
diminuarea sarcinii datoriei. Sarcina datoriei publice reprezintă, în sens restrâns, sarcina
plăţii dobânzilor, factor important în toate economiile prin amploarea pe care au luat-o în
ultimii ani. Sarcina datoriei publice deţine astfel o pondere tot mai mare în cheltuielile
statului, fiind un factor de accentuare a deficitelor bugetare.
Limitarea datoriei publice se poate realiza prin două modalităţi principale:

- majorarea numărului corespondenţilor “monetari” ai Trezoreriei şi a depozitelor
lor, respectiv a activelor întreprinderilor şi particularilor, care au depozite şi îşi gestionează
fondurile în conturi la Trezorerie; pentru aceasta, este necesar a se găsi modalităţi bancare
şi nebancare de atragere şi menţinere a depozitelor corespondenţilor, în condiţiile în care
în prezent remunerarea depozitelor este limitată, în multe cazuri nulă, justificat de
netarifarea de către Trezorerie a serviciilor speciale pe care le oferă corespondenţilor;
- practicarea unei gestiuni eficiente a datoriei publice, prin utilizarea unor
modalităţi “ieftine” de finanţare a deficitelor, cu dobânzi cât mai reduse.
Un rol important în aplicarea acestor metode îl au restricţiile impuse de politica
monetară, privind în principal, limitarea creaţiei monetare a Trezoreriei şi evitarea
efectelor de evicţie pe pieţele de capitaluri. Creaţia monetară prin Trezorerie se realizează
prin mai multe metode, respectiv:
- emisiunea de monedă divizionară, pusă la dispoziţia băncii centrale prin intermediul unui
cont de Trezorerie;
- depozitele corespondenţilor “monetari” ai Trezoreriei, care se majorează prin
operaţiunile de reglare a plăţilor între factorii implicaţi;
- creaţia de monedă prin credite cu destinaţie neproductivă obţinute de la băncile
comerciale sau de la alte societăţi similare care achiziţionează efecte publice de pe pieţe,
sume ce constituie în final cheltuieli publice;
- refinanţare prin banca centrală, având la bază emisiunea monetară.
Efectul de evicţie reflectă, în general, partea statului pe piaţa primară a
obligaţiunilor, principala problemă care se pune fiind ca statul, prin dimensiunea şi
mijloacele de intervenţie, să nu obtureze accesul pe piaţă al celorlalţi emitenţi de titluri.
Statul deţine o pondere importantă pe piaţa obligatară primară în economiile dezvoltate iar
supradimensionarea efectelor de evicţie provoacă niveluri nerealiste şi irelevante ale
ratelor dobânzii şi reflectă, pe de o parte, funcţionarea defectuoasă a economiei iar pe de
altă parte, diminuarea gravă a resurselor bugetare reale.
PARTEA a IV- a – BUGETUL DE STAT ŞI ECHILIBRUL FINANCIAR
CAPITOLUL XIII. BUGETUL DE STAT

Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un concept diferit de cel al legii finanţelor
publice, prin faptul că este definit ca totalitatea conturilor care descriu ansamblul resurselor şi
cheltuielilor statului pentru un an financiar. Spre deosebire de legea finanţelor publice, lege
organică a organizării şi structurării fluxurilor şi circuitelor fiscal-bugetare, bugetul prezintă
concret şi în mod detaliat conturile, prin nivelurile proiectate sau realizate. În practică însă,
cele două concepte sunt considerate ca sinonime, fiind reciproc substituibile.
Bugetul de stat constituie deci un plan financiar la nivel macroeconomic, atât pe
termen scurt, cât şi pe termen mediu, previzionând veniturile şi cheltuielile publice, precum şi
programe privind cheltuielile publice de investiţii.
Sub aspect practic, bugetul este documentul care prezintă previziunea pentru o
anumită perioadă de timp (an, semestru, trimestru, lună) atât a veniturilor, cât şi a
cheltuielilor unei ţări, unei unităţi administrativ-teritoriale (comună, oraş, judeţ), a unui agent
economic, a unei organizaţii obşteşti sau a unei familii.
Deşi prin buget se înţelege o expunere concomitentă a veniturilor şi cheltuielilor
proiectate pentru o perioadă şi pentru o entitate prestabilite, în unele situaţii se foloseşte
eronat denumirea de buget de venituri şi cheltuieli.
O altă precizare care se impune se referă la faptul că bugetul se întocmeşte înainte de
începerea perioadei vizate, el având rolul de a pregăti un anumit viitor pentru obţinerea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor.
Deoarece bugetul statului este aprobat de puterea legislativă a fiecărei ţări, el are
caracter obligatoriu.
Se pot promova trei categorii de legi ale finanţelor (ale bugetului):
¾ Legea anuală a finanţelor sau legea bugetului iniţial, în care se prevede şi se autorizează,
pentru anul financiar respectiv, ansamblul resurselor şi cheltuielilor statului; această lege
este votată de către Parlament într-o sesiune autonomă, înainte de începutul anului, fiind
cunoscută ca legea bugetului de stat.
¾ Legile rectificative ale finanţelor sau ale bugetului rectificat care aprobă rectificarea în
cursul anului, a unor dispoziţii ale legii bugetului iniţial;
¾ Legea de reglementare (regularizare) a finanţelor, adoptată de către Parlament după
expirarea anului bugetar, prin care se constată execuţia reală a bugetului şi se aprobă
diferenţele dintre rezultatele pe care le-a înregistrat şi previziunile legii; într-o accepţiune
restrânsă, această lege poate fi considerată ca lege de execuţie a bugetului.
Bugetul reprezintă actul cel mai important din viaţa publică, fiind posibilă o abordare
sub multiple aspecte.
• Din punct de vedere juridic, bugetul reclamă studierea legii şi normelor referitoare la
conţinutul său, la prezentarea şi adoptarea sa de către Parlament, la execuţia şi la controlul
execuţiei sale, norme destinate organizării unei gestiuni contabile clare a finanţelor de stat şi
precizării autorităţii Guvernului şi Parlamentului în domeniul bugetar.
• Sub aspect tehnic, trebuie cunoscute şi stăpânite procesele de pregătire şi elaborare a
bugetului, precum şi metodele de previziune şi evaluare a diverselor categorii de venituri şi
cheltuieli cuprinse în buget.
• Din punct de vedere financiar, prin bugetul statului se asigură mobilizarea şi dirijarea
resurselor financiare pentru satisfacerea funcţiilor statului. Singurul plan financiar cu caracter
de lege este bugetul de stat.
• Din punct de vedere economic, rolul bugetului de stat s-a accentuat în realizarea politicii
economice şi sociale a guvernului şi utilizarea impozitelor, taxelor, subvenţiilor, cheltuielilor
publice, ca pârghii economico-financiare de influenţare a diferitelor activităţi publice şi
private, fiind cunoscut faptul că fondurile reflectate de buget reprezintă o pondere
semnificativă din produsul intern brut.
• Nu în ultimul rând, factorul politic se regăseşte în conceptul de buget, considerat o
expresie a opţiunilor Guvernului în domeniile sale de competenţă; astfel, mobilizarea şi
repartiţia veniturilor şi cheltuielilor, precum şi evoluţia acestora sunt influenţate de doctrinele
partidelor politice, de atitudinea şi forţa opoziţiei, a diverselor grupuri de presiune, de
constrângerile externe, de influenţa trecutului, s.a.
Independent de toţi aceşti factori, bugetul trebuie să îndeplinească trei funcţii de bază,
respectiv:
1. Controlul cheltuielilor, prin care execuţia bugetului este supravegheată de către
autorităţile publice implicate şi indirect, de către fiecare persoană fizică sau juridică, în
calitate de finanţatori dar şi de beneficiari ai prevederilor bugetare.
2. Gestiunea eficientă a activităţii publice, respectiv a resurselor financiare, dirijarea lor

corespunzătoare, o conducere competentă şi realizarea activităţilor autorizate prin buget.
3. Evaluarea activităţilor statului, obiectivelor formulate în diferite programe alternative
şi a posibilităţilor reale de finanţare.
Structura bugetului, volumul de venituri şi de cheltuieli inserate în acesta depind
direct de dezvoltarea economică a ţării respective, de condiţiile social-politice interne dar şi
de conjunctura internaţională.
În ţara noastră, după 1989, prin Legea nr. 10/1991 a finanţelor publice, modificată şi
completată în 1996 când a fost înlocuită cu legea nr. 72 privind finanţele publice, conceptul
de buget se regăseşte într-o concepţie modernă, bazată pe practica legislativă din ţări cu
economie de piaţă dezvoltată.
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare,

reglementează în prezent acest domeniu, într-o formulă cât mai apropiată de exigenţele
europene.
Resursele financiare publice şi cheltuielile se constituie şi se gestionează printr-un

sistem unitar de bugete format din:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele locale;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetul instituţiilor publice autonome.
Bugetul de stat cuprinde resursele financiare care se mobilizează anual prin lege la
dispoziţia statului, repartizate, în principal, pentru finanţarea acţiunilor social-culturale,
instructiv-educative, asigurarea apărării ţării, menţinerea ordinii publice, înfăptuirea justiţiei,
finanţarea unor investiţii şi a unor activităţi de interes strategic, asigurarea protecţiei şi
refacerii mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de protecţie socială a populaţiei,
realizarea programelor de cercetare şi alte acţiuni de interes naţional.
Clasificarea cheltuielilor în bugetul de stat urmează regulile clasificaţiei bugetare anuale,

respectând trei criterii de clasificare, astfel:
A. Criteriul funcţional, prin care cheltuielile bugetare sunt divizate în părţi, respectiv:
Partea I – servicii publice generale;
Partea II. – apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
Partea III – social-culturale;
Partea IV – dezvoltare publică, locuinţe, mediu, apa;
Partea V – acţiuni economice;
Partea VI – alte acţiuni;
Partea VII – transferuri (către alte bugete publice);
Partea VIII – împrumuturi acordate;
Partea IX – dobânzi şi cheltuieli aferente datoriei publice;
Partea X – rambursări de împrumuturi;
Partea XI – fonduri de rezervă;
Partea XII – excedent sau deficit.
In bugetul de stat, fiecare capitol şi subcapitol de cheltuieli se detaliază printr-o anexă
separată pe articole şi aliniate.
B. Criteriul economic divizează cheltuielile în titluri, astfel:
Titlul I – cheltuieli de personal;
Titlul II – cheltuieli materiale şi servicii ale terţilor;
Titlul III– subvenţii;
Titlul IV – prime;
Titlul V – transferuri;
Titlul VI – dobânzi;
Titlul VII – cheltuieli de capital;
Titlul VIII – împrumuturi acordate;
Titlul IX – rambursări de credite, dobânzi şi comisioane la credite;
Titlul X – rezerve.
C. Criteriul ordonatorilor principali de credite ai bugetului de stat, care include

autorităţile şi instituţiile publice aflate în subordinea Guvernului şi care, conform Legii
finanţelor publice, au calitatea de ordonatori principali ai creditelor de la bugetul de sta; se
includ:
- ministerele şi asimilatele acestora;
- agenţiile guvernamentale;
- secretariatele de stat aparţinând Guvernului;
- consilii naţionale guvernamentale;
- oficii naţionale şi de stat;
- societăţi naţionale (de Radio, TV);
- administraţia naţională a rezervelor statului; etc.
Clasificarea veniturilor bugetare se realizează după mai multe criterii, dar în practică
se produc modificări, legiferate anual, odată cu aprobarea proiectului de buget. În general,
regăsim:
A. Venituri curente, clasificate în - venituri fiscale cu impozite directe şi impozite indirecte;
- venituri nefiscale;
B. Venituri din capital
C. Venituri din donaţii şi sponsorizări;
D. Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate de stat..
O dată cu bugetul de stat, Parlamentul aprobă:

- bugetul fondurilor speciale;
- bugetul instituţiilor publice autonome.
Bugetul asigurărilor sociale de stat adoptat prin lege anuală, cuprinde:

1. Categorii de venituri:
- contribuţia pentru asigurări sociale datorată de angajatori, asiguraţi şi alte persoane
asimilate – circa 87% pondere în total venituri, în anul 2003
- contribuţii pentru pensia suplimentară – până la 01.04.2001, când intră în vigoare Legea nr.
19/2000;
- contribuţii datorate de alte persoane asigurate (agricultori);
contribuţii pentru şomaj;
- contribuţii pentru bilete de tratament şi odihnă.
2. Cheltuieli social-culturale, alocaţii, asistenţă socială, pensii, ajutoare, indemnizaţii:
- pensii asigurări sociale de stat – circa 88% pondere în total cheltuieli, pe anul 2003;
- indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă;
indemnizaţii pentru concedii de maternitate şi îngrijirea copiilor;
- ajutoare acordate asiguraţilor şi pensionarilor pentru decese s.a.;
- tratament balnear;
- concediu plătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani.
Bugetele locale se adaptează în componenţă la structura unităţilor administrativ-

teritoriale cu personalitate juridică, acestea fiind: comunele, oraşele, sectoarele municipiului
Bucureşti, judeţele, municipiul Bucureşti.
Prin Titlul IX la Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal al României, au fost
aprobate impozitele şi taxele locale, în raport cu veniturile şi cheltuielile aprobate prin legea
anuală a bugetelor locale.
Ierarhizarea funcţională a localităţilor urbane şi rurale, potrivit prevederilor Legii nr.
351/2001, este următoarea:
a) rangul 0 - Capitala României, municipiu de importanţă europeană;
b) rangul I - municipii de importanta naţională, cu influenţă potenţială la nivel european;
c) rangul II - municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de echilibru în
reţeaua de localităţi;
d) rangul III - oraşe;
e) rangul IV - sate reşedinţă de comune;
f) rangul V - sate componente ale comunelor şi sate aparţinând municipiilor şi oraşelor.
Identificarea zonelor atât în intravilanul, cat şi în extravilanul localităţilor se face prin
literele: A, B, C şi D.
Pentru asigurarea unei stabilităţi în ceea ce priveşte delimitarea zonelor, se recomandă ca
aceasta sa aibă caracter multianual.
La stabilirea impozitelor şi taxelor locale se va avea în vedere respectarea

următoarelor principii:
a) principiul transparenţei - autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să îşi
desfăşoare activitatea într-o manieră deschisă faţă de public;
b) principiul aplicării unitare - autorităţile administraţiei publice locale asigură
organizarea executării şi executarea în concret, în mod unitar, a prevederilor din
Codul fiscal şi din norme metodologice, fiindu-le interzisă instituirea altor impozite
sau taxe locale; taxele speciale, instituite pentru funcţionarea unor servicii publice
locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice, se încasează numai de la
acestea, potrivit regulamentului aprobat de consiliile locale, de Consiliul General al
Municipiului Bucureşti sau de consiliile judeţene, după caz, în condiţiile Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale;
c) principiul autonomiei locale - consiliile locale, Consiliul General al Municipiului
Bucureşti şi consiliile judeţene stabilesc impozitele şi taxele locale între limitele şi în
condiţiile legii; acest principiu corespunde Cartei europene a autonomiei locale,
adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, ratificată prin Legea nr. 199/1997.
Finanţarea, executarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor sale
administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice presupun stabilirea şi respectarea unor
norme riguroase la toate nivelurile de organizare a finanţelor publice.
Bugetul reprezintă un act de previziune administrativă, bazat pe o serie de principii

bugetare, adaptate cerinţelor epocii contemporane. Principiile în funcţie de care se elaborează
şi se execută bugetul de stat sunt:
1.- principiul unităţii bugetare;

2.- principiul universalităţii;
3.- principiul echilibrului bugetar;
4.- specializarea bugetară;
5.- neafectarea veniturilor bugetare;
6.- principiul realităţii;
7.- principiul anualităţii;
8.- principiul publicităţii
1. Principiul unităţii constă în însuşirea bugetului de a fi unic, atât sub raportul

aprobării, cât şi al gestionării, după o schemă unitară de clasificare. Unitatea bugetară
presupune că toate veniturile şi cheltuielile publice sunt înscrise într-un singur document,
numit bugetul statului. Astfel există posibilitatea cunoaşterii în orice moment a volumului
resurselor statului şi a destinaţiei acestora, a surselor de provenienţă a veniturilor şi direcţiilor
de utilizare a cheltuielilor publice, deci se facilitează controlul permanent asupra executării
veniturilor şi cheltuielilor bugetare. De asemenea, într-un buget unitar se pot analiza şi
compara veniturile cu cheltuielile, excedentul sau deficitul de resurse bugetare, posibilitatea
realizării echilibrului bugetar.
2. Principiul universalităţii are în vedere faptul că Legea finanţelor publice şi legile
anuale de adoptare a bugetelor sunt obligatorii pentru toate categoriile de instituţii publice din
ţară, sunt recunoscute pe plan internaţional şi acceptate ca valabile în relaţiile interstatale.
Caracterul universal se regăseşte şi în adoptarea unui sistem de norme pentru
elaborarea şi executarea bugetelor, specifice condiţiilor unui stat şi perioadei pe care o
vizează, dar care se aseamănă în punctele principale pretutindeni în domeniul reglementărilor
bugetare.
3. Echilibrul bugetar constă în obligativitatea corespondenţei dintre veniturile şi

cheltuielile înscrise în buget, în sensul că veniturile prevăzute a se realiza trebuie să asigure
acoperirea cheltuielilor propuse pentru a se efectua în perioada de timp dată.
Constituţia României, referindu-se la bugetul public naţional, stipulează că nici o
cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea resurselor de finanţare. Deci, la toate
nivelurile, bugetul trebuie să fie echilibrat, sub forma unei balanţe unde veniturile trebuie să
acopere cheltuielile.
4. Specializarea bugetară impune aprobarea separată în Parlament şi înscrierea în

buget pentru venituri, pe surse de provenienţă, iar pentru cheltuieli, pe categorii de destinaţii.
Aceasta presupune ordonarea în buget, pe o schemă simplă, clară şi concisă, numită
clasificaţie bugetară, a veniturilor şi cheltuielilor. Ordonarea lor de această manieră are
menirea de a permite analiştilor bugetari să aibă acces rapid la prevederile bugetare, dar mai
ales favorizează distincţia cu uşurinţă între fondul de acumulare şi fondul de consum.
5. Neafectarea veniturilor bugetare înseamnă că prin perceperea lor, veniturile

bugetare se depersonalizează, în sensul că nu se va percepe un anume venit pentru o anumită
cheltuială publică. Important este ca suma veniturilor să fie utilizată pentru acoperirea
totalului cheltuielilor, şi nu direct, fiecare venit pentru o anumită cheltuială aferentă.
6. Realitatea bugetului presupune o evaluare realistă a veniturilor şi dimensionarea

judicioasă şi în conformitate cu prevederile legale a cheltuielilor bugetare, încă din faza de
fundamentare a proiectului de buget, astfel încât statul să nu aibă dificultăţi financiare în
cursul anului, după aprobarea bugetului.
7. Anualitatea bugetului implică două aspecte distincte:

- perioada de întocmire şi adoptare a bugetului, când se aprobă veniturile şi cheltuielile
statului;
- perioada în care se încasează veniturile şi se efectuează cheltuielile aprobate de Parlament.
Privită istoric, aceasta este de fapt prima regulă bugetară aplicată în practică. Una din
motivaţiile pentru aplicarea acestei reguli este politică, deoarece implică posibilitatea
Parlamentului să controleze un complex domeniu de activitate guvernamentală pe o perioadă
de timp relativ scurtă. O altă motivaţie este de ordin tehnic, constând în posibilitatea pe care o
are guvernul de a-şi programa veniturile şi cheltuielile pe o perioadă restrânsă, bine
determinată.
Acest principiu reglementează deopotrivă veniturile şi cheltuielile pentru anul
următor, dar şi analiza exerciţiului bugetar anterior.
8. Principiul publicităţii implică obligativitatea autorităţilor publice de a da

publicităţii bugetul, de a-l aduce la cunoştinţa opiniei publice, după dezbaterea şi aprobarea
lui în Parlament. In forma sa finală, bugetul se publică în Monitorul Oficial, împreună cu
Contul de închidere a exerciţiului bugetar precedent şi cu Legea bugetului de stat pe anul în
curs.
Publicitatea bugetului este impusă de regulile transparenţei, în complexitatea
interferenţelor economice interne şi internaţionale în care evoluează o economie naţională.
Fiecare dintre aceste principii implică o serie de excepţii care se manifestă adeseori în
practica financiară.
Astfel, ca excepţie de la principiul unităţii bugetare, pe lângă bugetul ordinar al
statului se elaborează şi alte bugete cum sunt:
- bugete autonome, întocmite de unităţile administrative locale şi de întreprinderile
publice cu personalitate juridică sau, în unele ţări, de serviciile publice industriale,
comerciale, sociale, culturale şi de educaţie, cu personalitate juridică; excepţiile de la
principiul unităţii bugetare sunt explicate prin faptul că de multe ori, veniturile realizate de
acestea sunt insuficiente pentru efectuarea cheltuielilor, fiind deci subvenţionate de la bugetul
ordinar al statului.
- bugete extraordinare, elaborate pentru situaţii de excepţie cum ar fi calamităţile
naturale, războaie, crize economice; în acestea se înscriu, distinct de bugetele ordinare,
cheltuielile excepţionale acoperite din venituri de aceeaşi factură, respectiv impozite special
instituite, împrumuturi de stat, emisiune monetară;
- bugete anexe, care se întocmesc distinct şi se aprobă separat de Parlament, dar se
anexează la bugetul ordinar; cuprind veniturile şi cheltuielile unor instituţii publice sau
întreprinderi publice care nu au personalitate juridică, cum ar fi, în Franţa, Poşta şi
Telecomunicaţiile, Imprimeria Naţională, etc.;
- conturi speciale de trezorerie reflectă acele operaţiuni de încasări şi de plăţi efectuate
de organele statale cu titlu provizoriu, deci cuprind numai încasări ce nu reprezintă un venit
propriu-zis pentru bugetul de stat şi plăţi care nu au caracter definitiv, nerambursabil; în
multe ţări, tezaurul public are numai o funcţiune contabilă şi deci nu are personalitate
juridică; în practica financiară se folosesc mai multe categorii de conturi speciale de
trezorerie, cum ar fi conturile de comerţ, conturi de reglementare cu guvernele altor ţări,
conturi de operaţii monetare (înregistrează pierderile sau beneficiile din operaţiuni cu Fondul
Monetar Internaţional, etc.), conturi de avans, s.a.
Principiul universalităţii bugetare, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile se găsesc în
buget în sume globale sau totale, nu se respectă în totalitate în practică, în sensul că se
elaborează şi bugete mixte, în care unele venituri şi cheltuieli ale unor instituţii publice
figurează cu sumele lor totale în buget, iar altele numai cu soldurile. Astfel, în bugetul
general figurează numai cu soldul: veniturile de la întreprinderile publice sau subvenţiile
către acestea; subvenţiile primite de unele instituţii publice (universităţi, spitale) de la bugetul
public naţional; relaţiile dintre bugetele unităţilor administrativ-teritoriale şi bugetul public
naţional pe linia transferurilor de fonduri pentru echilibrare, etc.
Cel mai frecvent există excepţii de la principiul echilibrului bugetar, deşi multă vreme
acesta a fost considerat ca o normă de aur pentru buget. Tot mai multe bugete prezintă
deficite, justificate de creşterea cheltuielilor publice în general, şi în special a cheltuielilor
militare, creşterea datoriei publice externe; cronicizarea deficitelor generează, la rândul ei,
necesitatea de resurse suplimentare extraordinare care determină noi deficite. In ultimul timp,
ţări dezvoltate din punct de vedere economic întocmesc deseori bugetele cu deficit, justificat
de creşterea rapidă a cheltuielilor publice de la o perioadă la alta. In unele ţări, de exp. în
Suedia, se elaborează şi se supun aprobării Parlamentului bugete deficitare. Sunt ţări care
interzic întocmirea de bugete deficitare dar care practică două bugete, unul ordinar, echilibrat,
şi altul extraordinar, deficitar, care urmează să fie echilibrat pe seama unor venituri
extraordinare (de exp. în Germania). In altele se elaborează proiecte bugetare ciclice,
alternând bugete deficitare cu cele excedentare, în funcţie de conjunctura economică.
Specializarea bugetară prevede gruparea veniturilor după provenienţă şi a cheltuielilor
după destinaţia lor efectivă, pe baza unor criterii (administrative, economice), potrivit
clasificaţiei bugetare. In practică, pe lângă clasificaţia bugetară se utilizează şi clasificaţia
funcţională, în cadrul căreia cheltuielile şi veniturile sunt grupate în raport de funcţiile,
sarcinile şi obiectivele urmărite de stat (asigurarea resurselor necesare îndeplinirii sarcinilor
statului, efectuarea de plăţi pentru procurarea de furnituri şi servicii administraţiei publice,
realizarea politicii guvernamentale, etc.).
Principiul privind neafectarea veniturilor bugetare înregistrează în practică frecvente
abateri, fiind permisă afectarea pentru o anumită direcţie, pentru o anumită structură de
cheltuieli publice, a unor venituri preluate exact cum au fost ele prevăzute în bugetul ordinar.
Multe legislaţii indică încă de la introducerea unui nou impozit, scopul, acţiunea pentru care
se instituie acesta.
Realitatea bugetului, ca principiu, este limitată în practică de inexactitatea unor
previziuni.
Principiul anualităţii instituie anul bugetar, care poate să coincidă (România, Austria,
Belgia, Franţa, Germania, etc.) sau nu (Canada, Japonia, Marea Britanie, Italia, Suedia,
Australia) cu anul calendaristic, în funcţie de tradiţiile istorice, de durata şi numărul
sesiunilor parlamentare, caracterul economiei naţionale cu industrie sau agricultură
dezvoltată. In ce priveşte perioada efectivă de realizare a prevederilor din buget, deci în care
se execută bugetul, aceasta poate coincide sau nu cu intervalul pentru care a fost aprobat, de
la ţară la ţară. Pe de altă parte, în ultimul timp se susţine ideea unor bugete plurianuale, ca o
consecinţă a creşterii rolului intervenţionist al statului, prin investiţii de mare anvergură ce se
derulează pe perioade mari de timp.
Principiul publicităţii, la rândul lui, poate fi aplicat doar parţial, ca urmare a
volumului mare şi complexităţii documentelor aferente bugetului, a dificultăţilor în
înţelegerea terminologiei şi clasificaţiei din partea potenţialilor utilizatori sau ca o consecinţă
a frecventelor abateri de la celelalte principii, cunoscute doar cercurilor restrânse de
specialişti.
Ansamblul de operaţiuni privind elaborarea proiectului de buget, adoptarea acestuia,

execuţia bugetului, încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară şi controlul bugetar
reprezintă procesul bugetar. Aceste activităţi se desfăşoară într-un cadru constituţional şi
administrativ-instituţional specific fiecărei ţări.
Indiferent de particularităţile lui, un proces bugetar are următoarele caracteristici:
- este un proces de decizie deoarece, în esenţă constă în alocarea resurselor bugetare
limitate pentru bunuri publice;
- reprezintă un proces predominant politic, deciziile derivând din acţiunea unor
grupuri politice, selecţionate prin vot şi nu din forţele pieţei;
- este un proces complex, care implică participarea, ca susţinători şi consumatori, a
tuturor categoriilor sociale;
- este un proces ciclic care respectă un anumit calendar, se desfăşoară într-o ordine
determinată de principiile bugetare, în special conform principiilor anualităţii şi publicităţii.
Fazele procesului bugetar sunt:
1. Elaborarea proiectului de buget, mai precis pregătirea, elaborarea şi avizarea

proiectului de buget
Proiectul de buget este elaborat de puterea executivă, în majoritatea ţărilor de către
Guvern, iar fiecare membru are obligaţia să-l susţină în dezbaterile din Parlament, în măsura
în care este solicitat. Fundamentarea proiectului de buget se bazează pe obiectivele de politică
economică care determină volumul şi orientarea cheltuielilor publice, importanţa elementelor
fiscale, s.a.
Elaborarea bugetului implică decizii politice, o fundamentare economică cât şi una
financiară, fiind un proces complex, de confruntare între medii politice, grupuri de experţi,
organisme profesionale, administraţii publice, ministere s.a.m.d. Elaborarea proiectului de
buget se fundamentează, în primul rând, pe obiectivele programului de guvernământ al
partidului sau coaliţiei cu majoritate parlamentară, pe analizele efectuate de organele de
specialitate ale Ministerului de Finanţe, pe necesitatea echilibrării veniturilor şi cheltuielilor
bugetare, care semnifică concordanţa dintre posibilităţi şi necesităţi.
Setul de documente care emană de la guvern către Parlament conţine următoarele:
- expunerea de motive a proiectului de lege pentru aprobarea bugetului, precum şi
propuneri de modificări în legislaţia fiscală (de regulă, majorări); în unele ţări acest document
este înlocuit cu un raport al şefului executivului asupra situaţiei financiare a ţării pe anul în
curs şi a perspectivei în anul următor;
- anexele la proiectul de lege, care trebuie să conţină defalcarea veniturilor şi
cheltuielilor, conform clasificaţiei, în cadrul unui singur buget sau al mai multor bugete, ca
abatere de la principiile unităţii şi specializării bugetare, după cum permite legislaţia;
- materiale documentare analitice, necesare Parlamentului pentru a analiza şi dezbate
concret proiectul de buget.
2. Adoptarea bugetului
Presupune prezentarea, examinarea şi aprobarea în Parlament a proiectului de buget şi
a legii bugetare anuale.
Dezbaterea şi aprobarea proiectului de buget este de competenţa Parlamentului, fiind
cunoscută ca autorizare, şi comportă un dublu aspect: în primul rând reprezintă o decizie a
celor două Camere privind nivelurile şi structura cheltuielilor şi veniturilor; în al doilea rând,
semnifică puterea delegată Guvernului de a executa dispoziţiile votate.
Procesul de adoptare a bugetului are în vedere: - prezentarea proiectului de buget de
către şeful executivului;- analizarea acestui proiect în comisiile parlamentare de specialitate;-
concilierea amendamentelor propuse; - dezbaterea şi aprobarea proiectului de către plenul
Parlamentului; - ratificarea bugetului aprobat, prin semnarea lui de către şeful statului.
Există mai mulţi factori care pot influenţa cursul acestei etape, privind viaţa
parlamentară, cum ar fi caracterul limitat al resurselor, existenţa unor grupuri de presiune
care exprimă interese divergente în lumea afacerilor, cu influenţă asupra parlamentarilor, etc.
Indiferent de aceste realităţi, dezbaterile parlamentare referitoare la buget sunt supuse
unui set de reguli care trebuie respectate, respectiv:
- nu se admite creşterea globală a cheltuielilor şi reducerea resurselor publice;
- amendamentele vizează strict domeniul financiar şi sunt supuse în prealabil comisiei
parlamentare de specialitate;
- Camera se va pronunţa printr-un singur vot asupra întregului text sau asupra părţii vizate
din acesta.
Examinarea proiectului Legii bugetului este bine limitată în timp, de regulă două luni.
Dacă Parlamentul nu adoptă bugetul în cadrul acestor limite devine posibilă aplicarea
dispoziţiilor proiectului de buget prin ordonanţe guvernamentale.
Dacă în materie de venituri fiscale autorizarea parlamentară nu comportă obstrucţionări,
în ceea ce priveşte cheltuielile sunt, de regulă, limitative.
Deseori însă, în cursul anului, se reclamă necesităţi privind suplimentarea creditelor
atribuite serviciilor publice prin Legea finanţelor sau crearea de noi credite pentru cheltuieli
în totalitate noi. Procedura parlamentară fiind greoaie, Guvernul deschide aceste credite
indispensabile şi le aprobă prin ordonanţe, ulterior fiind supuse aprobării Parlamentului.
Aceste decrete (ordonanţe) fac, în general, obiectul unei ratificări parlamentare când se
votează Legea finanţelor rectificative, ca singură procedură normală de modificare a
creditelor bugetare în cursul anului, de obicei în cazul în care există un excedent de venituri.
Legea rectificativă este adoptată conform procedurii normale, însă într-un mod mai accelerat,
având în vedere caracterul post-factum al creditelor solicitate.
In aplicarea principiului anualităţii, autorizarea veniturilor sau a cheltuielilor este valabilă
pentru un an determinat. In acest sens, impozitele autorizate nu pot fi prelevate decât în
timpul anului considerat iar creditele deschise pentru cheltuielile unui an nu pot fi utilizate
decât în această perioadă.
3. Execuţia bugetului de stat

Această fază se întinde pe toată durata anului bugetar. Execuţia bugetului înseamnă
realizarea veniturilor prevăzute şi efectuarea cheltuielilor aprobate iar responsabilitatea revine
executivului (guvernului). Deci, în această etapă a procesului bugetar se realizează colectarea
veniturilor prevăzute şi efectuarea cheltuielilor aprobate.
Prevederile bugetului pentru venituri sunt sarcini minime, cu excepţia celor care
provin din împrumuturi şi care sunt maxime, iar cheltuielile aprobate sunt limite maxime şi
implică obligativitatea respectării destinaţiilor aprobate.
In execuţia bugetară, activitatea de executare a veniturilor este distinctă de aceea de
efectuare a cheltuielilor. In Ministerul Finanţelor există un departament specializat care
concentrează informaţiile referitoare la realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor.
Încasarea veniturilor şi efectuarea de plăţi de la buget se realizează prin organe
specializate ale Ministerului Finanţelor sau prin bănci.
Deci organizarea financiară a operaţiunilor de venituri şi cheltuieli comportă două
faze esenţiale: faza administrativă, în cursul căreia se ia decizia de a cheltui sau de a percepe
un impozit; faza a doua, de natură contabilă, în cursul căreia se efectuează plata şi se acoperă
încasarea.
Natura diferită a celor două faze determină disjuncţia lor organizatorică, fie în cadrul
aceleiaşi instituţii, fie în instituţii diferite, separându-se astfel ordonanţarea plăţii de realizarea
efectivă a acesteia.
Ordonatorii au putere de decizie şi responsabilitate atât în domeniul cheltuielilor
publice, în funcţie de condiţiile legale, cât şi în domeniul veniturilor, în sensul realizării
încasărilor fiscale şi nefiscale. Există două categorii de ordonatori:
- ordonatori principali, care sunt conducătorii de ministere sau instituţii asimilate;
- ordonatori secundari, care pot fi conducători ai unor subdiviziuni teritoriale (prefect) sau
conducători ai unor instituţii subordonate ministerelor.
In materie de încasări fiscale, rolul ordonatorului este îndeplinit de către administraţiile
fiscale ale statului.
4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară

Contul de execuţie bugetară reflectă în final, totalitatea operaţiunilor de executare a
veniturilor şi cheltuielilor la sfârşitul anului bugetar, respectiv a deficitului sau excedentului
bugetar. Întocmirea acestui document prezintă particularităţi în funcţie de sistemul de
închidere a anului bugetar: sistem de exerciţiu bugetar sau sistem de gestiune.
- sistemul de exerciţiu include toate operaţiunile aferente bugetului respectiv, chiar
dacă efectuarea operaţiunii este ulterioară datei de sfârşit a anului bugetar, deci un timp
funcţionează conturi duble, cele referitoare la exerciţiul bugetar precedent şi cele privind anul
în curs;
- sistemul de gestiune presupune că operaţiunile restante până la sfârşitul anului
bugetar se vor reflecta în contul de încheiere a bugetului pe anul următor.
Guvernul prezintă în Parlament contul de încheiere a execuţiei bugetare, spre dezbatere
şi aprobare, o dată cu proiectul de buget pe anul viitor.
5. Controlul bugetar
Se exercită de diferite organe împuternicite cu exercitarea controlului, în funcţie de
forma de control, respectiv:
- controlul politic se exercită de către Parlament, prin examinarea şi aprobarea
proiectului de buget, a legii bugetare, a contului de încheiere şi execuţie bugetară, precum şi
pe tot parcursul exerciţiului bugetar aprobat; obiectivele acestui control vizează respectarea
de către executiv a autorizaţiei parlamentare primite, modalităţile de gestionare a fondurilor
bugetare, eficienţa folosirii lor, etc.;
- controlul jurisdicţional este exercitat de către curtea de conturi care efectuează un
control complet al execuţiei bugetare şi aprobă anual descărcarea de gestiune pentru conturile
contabile, când sunt corecte;
- controlul administrativ se exercită de organele specializate ale Ministerului de
Finanţe, precum şi de organe specializate ale instituţiilor publice, vizând mai ales utilizarea
creditelor bugetare.
Echilibrul economic este expresia generalizată a echilibrului material al economiei

naţionale, a echilibrului forţei de muncă şi a echilibrului valoric. Echilibrul valoric vizează
echilibrul financiar, echilibrul monetar şi pe cel valutar.
Echilibrul general economic presupune existenţa unei concordanţe depline între:
necesarul de bunuri materiale şi bunuri posibil de procurat (oferta); necesarul de forţă de
muncă şi forţa de muncă disponibilă în perioada respectivă; între necesarul de resurse
financiare şi posibilităţile de procurare a acestora, între veniturile băneşti ale populaţiei şi
posibilităţile acoperirii acestora cu bunuri şi servicii, între necesarul de resurse valutare şi
resursele posibil de mobilizat în condiţiile date.
Deci se urmăreşte volumul şi structura resurselor - materiale, umane, financiare,
monetare şi valutare – în corelaţie cu nevoile şi posibilităţile economiei naţionale într-o
perioadă de timp dată.
Echilibrul general economic previzional (“ex ante”) are un caracter potenţial, se
bazează pe elaborarea unor programe sau scenarii privind dezvoltarea economiei naţionale;
transformarea lui în realitate se materializează prin activitatea tuturor celor ce participă la
înfăptuirea reproducţiei lărgite.
Echilibrul financiar constituie o parte integrantă a echilibrului general economic, fiind
o sumă a echilibrelor individuale ale fondurilor de resurse financiare. Totodată, echilibrul
financiar se stabileşte în strânsă concordanţă cu echilibrul monetar şi cu cel valutar, şi numai
în corelaţie cu echilibrul material şi al forţei de muncă.
Instrumentele folosite pentru proiectarea echilibrului financiar la nivel macro-
economic sunt: planul financiar, balanţa financiară, bugetul de stat, bugetele locale, s.a. care
servesc la dimensionarea resurselor, precizează concret destinaţia lor, fundamentează
elementele echilibrante, stabilesc modalităţile de acoperire a deficitului sau de valorificare a
excedentului de resurse.
Resursele financiare ale societăţii şi destinaţia lor reprezintă obiectul analizelor şi
determinărilor echilibrului financiar. Resursele financiare ale societăţii constituie totalitatea
resurselor financiare ce pot fi mobilizate pe plan intern la fondurile publice şi la cele private
ale economiei.
Sub aspect economic, ele reprezintă: partea din produsul intern brut ce se mobilizează
la fondurile publice; profitul rămas la dispoziţia agenţilor economici după plata impozitelor şi
a dividendelor; disponibilităţile băneşti ale agenţilor economici temporar angajate în circuitul
fondurilor de producţie şi de circulaţie şi mobilizate de către bănci; disponibilităţile băneşti
temporare ale bugetelor administraţiilor publice, ale altor instituţii publice şi persoane
juridice fără scop lucrativ, colectate de bănci sau de alte instituţii financiare; resurse provenite
din valorificarea unor bunuri publice.
Din punctul de vedere al nivelului la care se constituie şi utilizează resursele
financiare ale societăţii, ele sunt formate din: resurse financiare publice prelevate la bugetul
administraţiei centrale de stat, la bugetele unităţilor administrative teritoriale şi la bugetul
asigurărilor sociale de stat; resurse financiare publice ale fondurilor extrabugetare; resurse
financiare publice aflate la dispoziţia regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital
integral de stat, a societăţilor comerciale private, a asociaţiilor fără scop lucrativ; resurse
financiare ale populaţiei.
Volumul resurselor financiare ale societăţii poate fi determinat prin două metode de
bază: metoda analitică, care constă în evaluarea directă a fiecărui fond de resurse financiare
publice şi private; metoda sintetică, care are în vedere raportul existent între resursele
financiare şi produsul intern brut realizat în anul de bază şi în anul următor.
Principalele elemente caracteristice ale echilibrului financiar sunt:
- Echilibrul financiar se determină după trierea nevoilor sociale, după stabilirea
opţiunilor şi priorităţilor în satisfacerea necesităţilor economiei naţionale şi asigurarea bazei
materiale; pentru aceasta, se elaborează multiple variante de balanţă financiară a economiei
naţionale, care are ca scop apropierea nevoilor de resurse pentru realizarea obiectivelor
considerate.
- La elaborarea programului de dezvoltare a economiei naţionale, se identifică factorii
cu acţiune previzibilă sau cei imprevizibili care pot acţiona fie asupra nevoii sociale, fie
asupra resurselor şi se prevăd anumite rezerve materiale, financiare şi valutare; astfel, la
determinarea echilibrului financiar se iau în considerare rezervele de resurse financiare pentru
nevoi neprevăzute.
- Echilibrul financiar se sprijină în special pe resursele financiare mobilizate pe plan
naţional, prin diferite căi şi metode, ca măsură de prudenţă financiară; de asemenea,
emisiunea monetară nu trebuie folosită ca mijloc de echilibrare, decât în situaţii deosebite, ca
resursă de creditare pe termen scurt şi în strânsă concordanţă cu nevoile economiei naţionale.
- Echilibrul financiar are în vedere resursele şi necesităţile financiare ale întregii
societăţi; în acest sens, în balanţa financiară a economiei îşi găsesc reflectarea toate resursele
financiare, indiferent de provenienţa lor, de fondurile pe care le alimentează, fluxurile dintre
sectoare şi corelaţiile pe ansamblul economiei.
- Echilibrul financiar permite judecăţi de valoare şi în profil teritorial, la nivelul
unităţilor administrativ-teritoriale, unde reflectă raportul dintre resursele financiare şi
destinaţia lor, discrepanţele dintre judeţele ţării în ceea ce priveşte potenţialul lor financiar,
necesitatea redistribuirii resurselor financiare între judeţe iar în cadrul lor, între oraşe,
municipii, etc.
- O problemă importantă în procesul elaborării balanţei financiare o constituie
determinarea nivelului optim la care se stabileşte echilibrul financiar: nivelul resurselor
depinde în primul rând de mărimea produsului intern brut realizat în perioada respectivă, de
proporţia în care acesta serveşte pentru consum, respectiv pentru formare brută de capital, de
regimul amortizării mijloacelor fixe, de proporţia participării persoanelor fizice şi juridice la
constituirea fondurilor de resurse financiare, s.a.; necesarul de resurse financiare depinde de
volumul investiţiilor, desfacerilor de mărfuri, lucrărilor de executat şi serviciilor de prestat,
de viteza de rotaţie a fondurilor, de programele de cercetare, de obiectivele social-culturale,
de exigenţele apărării ţării şi de nevoile funcţionării administraţiei.
- Pentru a se ajunge la varianta optimă a programului economiei naţionale, se
întocmesc mai multe variante de program, cărora le corespund variante de balanţă financiară;
fiecare prezintă o stare de echilibru (dezechilibru) financiar, la un anumit nivel, astfel încât
variantele de balanţă financiară pot fi echilibrate (resursele egale cu necesităţile), supra-
echilibrate (excedent de resurse) sau dezechilibrate (deficit de resurse, prezentând un sold
negativ).
TESTE DE EVALUARE ŞI DE AUTOEVALUARE
1. Impozitele reprezintă, în principal:

a) forme de redistribuire organizate de stat, din nevoia acoperirii cheltuielilor publice;
b) plata bănească, obligatorie şi nereciprocă, efectuată de persoane fizice şi juridice în contul
bugetului de stat;
c) mijloc de eliberare a unor tensiuni sociale, prin redistribuirea lor pe destinaţii specifice;
d) o cale de aliniere la practicile internaţionale;
e) formă de prelevare a venitului persoanelor, în contul statului.
R: a, b
2 Principalele caracteristici ale impozitului sunt:

a) are caracter benevol dar permite obţinerea unui contraserviciu din partea statului;
b) are caracter definitiv şi nerambursabil;
c) are la baza o contraprestaţie directă şi imediată;
d) are caracter obligatoriu;
e) dreptul la impunere aparţine autorităţilor publice şi private.
R b,d
3. Impozitele îndeplinesc un rol care se manifestă pe plan:

a) politic;
b) financiar;
c) internaţional;
d) individual;
e) economic şi social.
R b,e
4. Dreptul de a institui impozite revine :

a) organizaţiilor internaţionale;
b) partidelor politice aflate la guvernare;
c) statului;
d) agenţilor economici;
e) organizaţiilor nonguvernamentale.
Rc
5. Pentru a interveni în activitatea economică, statul foloseşte impozitele ca instrument de:
a) stimulare sau frânare a creditului de consum;
b) menţinere a influenţei în rândul unor categorii sociale;
c) limitare a consumului unor produse care au efecte dăunătoare sănătăţii;
d) creştere ori de reducere a producţiei (consumului) unui anumit produs;
e) influenţare a creşterii natalităţii.
R a,d
6. Impozitele realizează anumite funcţii în cadrul societăţii, printre care:

a) constituie o sursă importantă de venituri bugetare;
b) sunt un mijloc de stabilizare a conjuncturilor economice favorabile;
c) fondurile bugetare se cheltuiesc numai pentru scopuri neproductive;
d) în totalitate, se orientează pe destinaţii sociale prioritare;
e) susţin obiectivele rezultate din cerinţele integrării europene şi trans-atlantice.
R a,b
7. Creşterea absolută şi relativă a încasărilor din impozite este determinată de:

a) creşterea numărului contribuabililor;
b) extinderea bazei de impunere şi majorarea cotelor de impozit;
c) creşterea fiscalităţii în plan regional şi mondial;
d) variaţia produsului naţional net;
e) modul de determinare a materiei impozabile şi termenului de plată .
R a,b
8. Rata fiscalităţii se calculează ca raport între:

a) totalul veniturilor fiscale şi totalul cheltuielilor publice;
b) totalul veniturilor fiscale şi PIB:
c) totalul veniturilor fiscale şi totalul veniturilor publice;
d) veniturile fiscale şi totalul resurselor bugetului administraţiei centrale de stat;
e) totalul veniturilor publice şi total cheltuieli.
Rb
9. Printre elementele impozitului nu se numără:

a) plătitorul;
b) suportatorul;
c) încasatorul;
d) unitatea de impunere;
e) asieta.
Rc
10. Subiectul impozitului este, în mod strict:

a) materia supusă impozitării;
b) persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata impozitului;
c) asieta;
d) contribuabilul;
e) impozitul aferent unei unităţi de impunere.
11. Factorii interni, proprii sistemului de impunere, care influenţează limita impozitelor dintr-o
anumită ţară sunt:
a) nivelul produsului intern brut pe locuitor;
b) nivelul impozitelor în alte ţări;
c) priorităţile stabilite de stat în ce priveşte destinaţia veniturilor publice;
d) progresivitatea cotelor de impunere;
e) modul de determinare a materiei impozabile .
12. Egalitatea în faţa impozitului presupune:
a) diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta;
b) să se ţină cont de situaţia personală a subiectului impozabil şi de forma juridică;
c) să fie avută în vedere natura şi provenienţa veniturilor;
d) să fie luată în considerare mărimea absolută a materiei impozabile;
e) ca impunerea să se facă în acelaşi mod, pentru toate persoanele fizice şi juridice, indiferent de
locul unde domiciliază sau îşi au sediul.
13 Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta, în funcţie
de:
a) locul unde domiciliază sau îşi are sediul;
b) mărimea absolută a materiei impozabile, natura şi provenienţa veniturilor;
c) situaţia personală a subiectului impozabil;
d) modul cum sunt organizaţi şi funcţionează agenţii economici;
e) obiectivele social-economice urmărite de politica fiscală.
14. Principiile de echitate fiscală implică mai multe condiţii, printre care:
a) stabilirea minimului neimpozabil, acolo unde este posibil (impozitele directe);
b) diferenţierea sarcinii fiscale în interiorul fiecărei categorii sociale;
c) impunerea în cote proporţionale;
d) înlocuirea impunerii generale cu impunerea specifică;
e) sarcina fiscală să fie dimensionată numai în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor;
R ae
15. Cerinţele privind randamentul fiscal ridicat al unui impozit sunt realizabile întocmai numai în
cazul:
a) impozitului pe profit;
b) impozitelor pe avere;
c) taxelor vamale;
d) impozitului pe venitul din salarii;
e) impozitelor locale.
Rd
16. Care dintre principiile de mai jos nu este enumerat de Adam Smith ca principiu de bază al
impunerii:
a) principiul justeţei impunerii;
b) principiul certitudinii impunerii;
c) principiul randamentelor impozitelor;
d) principiul determinării corecte a contribuabililor;
e) comoditatea perceperii impozitelor.
R d
17. Care dintre principiile impunerii cere ca impozitele să fie percepute la termenele şi în modalităţile
cele mai convenabile pentru contribuabil:
a) justeţei impunerii;
b) comodităţii impunerii;
c) certitudinii impunerii;
e) randamentelor impozitelor.
R b
18. Care principiu al impunerii urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea impozitelor cu minimul
de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori:
a) justeţei impunerii;
b) comodităţii impunerii;
c) certitudinii impunerii;
e) randamentelor impozitelor.
R d
19. Impunerea în cote proporţionale asigură:
a) aplicarea aceleiaşi cote de impozit indiferent de mărimea obiectului impozabil;
b) cota impozitului nu rămâne constantă ci creşte pe măsura sporirii materiei impozabile;
c) stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de puterea contributivă a contribuabilului;
d) aplicarea unei cote de impozit diferenţiate pe contribuabil;
e) un impozit egal, în mărime absolută, indiferent de mărimea obiectului impozabil.
Ra
20. Dintre sistemele de impunere întâlnite în practica fiscală răspunde în mai mare măsură
cerinţelor echităţii fiscale, cu respectarea şi a celorlalte condiţii:
a) impunerea în cote procentuale;
b) impunerea în cote (sume) fixe;
c) impunerea în cote progresive compuse (pe tranşe);
d) impunerea în cote proporţionale;
e) impunerea în cote progresive simple (globale).
21. Principalele metode folosite pentru stabilirea obiectului impozabil sunt:

a) metoda evaluării directe şi metoda evaluării indirecte;
b) metoda încasării impozitelor prin intermediul unor concesionari;
c) perceperea impozitelor de către organe specializate ale aparatului de stat;
d) prin stopaj la sursă;
e) direct la plătitori, prin organele fiscale.
22. Care din următoarele venituri nu aparţin bugetului administraţiei centrale de stat:
a) impozitele directe şi indirecte;
b) veniturile din valorificarea unor bunuri ale statului;
c) vărsămintele instituţiilor publice, ca venituri nefiscale;
d) veniturile personalului din unităţile publice şi societăţile cu capital de stat;
e) vărsăminte din profitul net al regiilor autonome.
23. Pot constitui pârghii economico-financiare, categoriile valorice folosite în procesul de constituire
şi repartizare a fondurilor financiare, numai în măsura în care:
a) influenţează indirect anumite laturi ale activităţii economice în diverse faze ale procesului de
producţie;
b) cu ajutorul lor statul acţionează pentru stimularea interesului investitorilor străini;
c) alimentează un anumit fond de resurse financiare sau dirijează către beneficiari aceste resurse
financiare;
d) îndeplinesc anumite funcţii economice pentru soluţionarea optimă a problemelor specifice;
e) contribuie în mod direct la creşterea gradului de fiscalitate într-o ţară.
24. Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) să aibă caracter universal şi să necesite cheltuieli cât mai reduse de aşezare şi percepere;
b) să se menţină constant în toate fazele ciclului economic;
c) să răspundă cerinţelor de acoperire, în totalitate, a nevoilor de resurse ale statului;
d) să nu fie influenţat de modificarea volumului şi structurii producţiei;
e) să nu existe posibilităţi, legate sau nelegale, de sustragere de la impunere a unei părţi din materia
impozabilă.
R a,e
25. Stabilitatea impozitului presupune:
a) a volumul cheltuielilor legate de aşezarea şi perceperea impozitului să fie cât mai stabil, în toate
fazele ciclului economic;
b) b să nu existe posibilităţi de evaziune fiscală, legală sau nelegală;
c) c randamentul său să nu crească simultan cu creşterea producţiei şi a veniturilor în fazele de avânt
economic şi nici să nu scadă în perioadele de recesiune;
d) d ca impozitul să fie plătit de toate persoanele fizice şi/sau juridice, în mod proporţional cu venitul
sau averea lor;
e) e ca impozitul să poată fi adaptat, în mod constant, la nevoile financiare ale statului.
R c
26. Metodele directe de evaluare a materiei impozabile sunt:

a) evaluarea pe baza unor indicii exterioare ale obiectului impozabil, specifică impozitelor directe
reale;
b) evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului;
c) evaluarea forfetară;
d) evaluarea administrativă;
e) evaluarea pe baza declaraţiei scrise a unei terţe persoane.
R b,e
27. Caracteristicile specifice impozitelor de cotitate presupun:

a) stabilirea de către stat a sumei globale de încasat, în funcţie de necesarul de venituri;
b) se stabilesc prin aplicarea unor cote procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru
fiecare plătitor în parte;
c) se ţine seama de toate veniturile sau de întreaga avere a contribuabililor;
d) nu se are în vedere situaţia personală a contribuabilului;
e) nu se respectă principiul echităţii fiscale, impozitele fiind repartizate fără nici o justificare
economică.
R b,c
28. Perceperea impozitului direct de la plătitori, prin organele fiscale, prezintă următoarele variante
de realizare:
a) plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita impozitul, situaţie
în care impozitul este portabil;
b) organul fiscal are obligaţia să se deplaseze la domiciliul plătitorului pentru a le solicita plata
impozitului, acesta fiind impozit cherabil;
c) impozitul se încasează prin stopaj la sursă;
d) perceperea impozitelor de către organe specializate ale aparatului de stat sau de către agenţi
economici, de la caz la caz;
e) încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari sau arendaşi, în anumite situaţii.
R a,b
29. Impozitele reglementate de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal al României, în vigoare de la
01.01.2004, se bazează pe următoarele principii:
a) neutralitatea măsurilor fiscale, certitudinea impunerii, echitatea fiscală la nivelul persoanelor
fizice, eficienţa impunerii;
b) de politică economică, financiară, socială şi de echitate fiscală, la nivel naţional şi regional;
c) universalitatea impunerii, stabilitatea impozitelor, randament fiscal ridicat;
d) justeţea impunerii, comoditate perceperii, certitudinea impunerii şi randamentul impozitelor;
e) imprescriptibilitate, inalienabilitate, obligativitate şi legalitatea impunerii.
R a
30..Se includ în categoria impozitelor indirecte:

a) taxele vamale;
b) impozitele pe venit;
c) taxele de consumaţie;
d) impozitele pe circulaţia averii;
e) taxele de timbru.
31. Se includ în categoria impozitelor directe:

a) taxele vamale;
b) impozitele pe venit;
c) taxele de consumaţie;
d) impozitele pe circulaţia averii;
e) taxele de timbru.
32. Impozitele directe prezintă următoarele caracteristici:

a) se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau
averea acestora;
b) sunt instituite de stat asupra vânzărilor de mărfuri şi prestărilor de servicii, prin adăugarea unor
cote de impozit la preţurile mărfurilor şi la tarifele serviciilor;
c) cotele de impozit nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul sau situaţia consumatorilor;
d) ponderea acestor impozite în venituri este cu atât mai mare cu cât veniturile realizate sunt mai
mici;
e) la aceste impozite nu se acordă nici un fel de scutire, astfel încât nu afectează veniturile nominale
ci numai pe cele reale, micşorând puterea de cumpărare.
33. În calitate de subiecte ale impozitului pe venit sunt:

a) statul;
b) persoanele fizice şi persoanele juridice care realizează venituri din diferite surse;
c) operaţiunile privind transferul proprietăţii bunurilor, cât şi cele privind prestările de servicii;
d) numai persoanele fizice care realizează venituri din diferite surse;
e) numai persoanele fizice care realizează venituri din salarii, în baza unui contract de muncă.
34. Principalele categorii de venituri realizate de persoanele fizice, supuse impozitului pe venit
conform Codului Fiscal al României, sunt următoarele:
a) venituri din activităţi independente, venituri din salarii şi din pensii;
b) venituri din livrări de bunuri mobile, prestări de servicii, importul de bunuri şi servicii;
c) venituri din investiţii, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din activităţi agricole;
d) ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate din bugetul de
stat;
e) veniturile primite de membrii misiunilor diplomatice şi ai posturilor consulare pentru activităţile
desfăşurate în România.
35. Impozitele reale sunt impozite directe care se stabilesc:

a) în legătură cu veniturile şi averea, pe baza evoluţiei ratei inflaţiei;
b) în legătură cu anumite obiecte materiale, fără a se considera situaţia personală a subiectului;
c) în legătură cu venitul şi averea, raportat la situaţia personală a contribuabilului;
d) în funcţie de produsul net (venitul) obţinut de subiectul impozabil;
e) cu posibilitatea instituirea minimului neimpozabil, adică scutirea de impozit a materiei impozabile
realizate
R b
36. În cazul impunerii în cote progresive simple sau globale se aplică:

a) aceeaşi cotă de impozit asupra întregii materii impozabile ce aparţine unui contribuabil;
b) aceeaşi cotă de impozit, indiferent de mărimea obiectului impozabil;
c) cote diferite de impozit pe tranşe de materie impozabilă;
d) însumarea impozitelor parţiale calculate pe fiecare tranşă de venit (avere) în parte;
e) stabilirea de către stat a sumei globale a impozitelor ce urmează a fi încasată de pe teritoriul ţării,
în funcţie de necesarul de venituri.
R a
37. În cazul impunerii în cote progresive compuse se aplică:

a) aceeaşi cotă de impozit asupra întregii materii impozabile ce aparţine unui contribuabil;
b) aceeaşi cotă de impozit, indiferent de mărimea obiectului impozabil;
c) cote diferite de impozit pe tranşe de materie impozabilă;
d) în legătură cu anumite obiecte materiale, făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului
impozitului;
e) cuprinderea numai a unei părţi din materia impozabilă în activitatea de impunere.
R c
38. Principalele categorii de venituri care se globalizează, conform legislaţiei actuale a României,
sunt:
a) venitul din activităţi independente, venitul din cedarea folosinţei bunurilor;
b) veniturile din investiţii;
c) veniturile din activităţi agricole;
d) veniturile din salarii;
e) bursele, alocaţiile şi alte venituri similare.
39. În cazul persoanelor juridice, profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate
din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, diferenţă care
se corectează cu următoarele operaţii:
a) se adaugă dividendele primite de la o altă persoană juridică;
b) se adaugă cheltuielile deductibile;
c) se adaugă veniturile obţinute din diferenţele de evaluare a investiţiilor financiare pe termen lung;
d) se consideră pierderile din activitatea anului precedent, prin diminuarea profitului curent;
e) se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile.
R e
40. Printre contribuabilii exceptaţi de la plata impozitului pe profit, legislaţia României include:
a) trezoreria statului; fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat;
b) instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate, pentru veniturile
utilizate, potrivit legilor în vigoare;
c) persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în România
într-o asociere fără personalitate juridică;
d) agenţii economici cu capital de stat;
e) persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi imobiliare
situate în România
R a, b
41. Impozitul pe veniturile microîntreprinderii, în legislaţia României prezintă următoarele

caracteristici:
a) este obligatoriu;
b) este opţional;
c) este stabilit în cotă fixă de 25%;
d) este determinat în cote proporţionale în funcţie de mărimea cifrei de afaceri;
e) se aplică numai pentru activitatea de import-export.
42. Impozitele pe substanţa averii se încadrează în categoria impozitelor:

a) pe sporul de avere dobândit în timp de război;
b) pe plusul de valoare imobiliară;
c) asupra averii propriu-zise;
d) asupra creşterii averii;
e) pe circulaţia averii.
Rc
43. În categoria impozitelor pe circulaţia averii cu titlu oneros, se cuprind:
a) impozitul asupra activului net;
b) impozitul pe hârtii de valoare;
c) impozitele pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobiliare;
d) impozitul pe succesiuni;
e) impozitul pe plusul de valoare imobiliară.
R b,c
44. În cazul dublei impuneri, cunoaşterea practicii fiscale internaţionale prezintă importanţă
deoarece:
a) poate stimula sau frâna lărgirea cooperării între diferite state ale lumii;
b) poate conduce la intensificarea relaţiilor economice şi financiare dintre state;
c) acţionează asupra cotelor de impunere în cazul impozitelor indirecte;
d) poate stimula majorarea consumului de bunuri din import;
e) acţionează asupra structurii impozitelor şi taxelor în cadrul unui stat.
R a,b
45. Conform criteriului domiciliului fiscal (rezidenţei) impunerea veniturilor şi a averii se

efectuează de către autoritatea fiscală din ţara:
a) pe al cărei teritoriu s-au realizat veniturile;
b) căreia îi aparţine rezidentul;
c) a cărei naţionalitate o au beneficiarii de venituri;
d) în care se desfăşoară activitatea retribuită;
e) terţă convenită.
Rb
46. Procedeul scutirii totale, ca metodă de evitare a dublei impuneri internaţionale, constă în
faptul că:
a) din impozitul total datorat se scade impozitul plătit în străinătate, însă numai până la limita
impozitului intern;
b) venitul realizat în străinătate de rezidentul unei ţări, unde acesta a fost impus, se deduce în întregime
din venitul total impozabil în ţara de reşedinţă;
c) venitul obţinut în străinătate se adaugă la venitul obţinut în ţara de reşedinţă, pentru a se stabili cota
progresivă de impozit;
d) din impozitul datorat în ţara de reşedinţă se deduce integral impozitul plătit în străinătate;
e) nu se ţine cont de originea venitului la determinarea impozitului datorat.
. Rb
47. Convenţia pentru evitarea dublei impuneri se aplică impozitelor pe venit şi pe avere percepute în
contul:
a) fiecăruia dintre statele contractante;
b) subdiviziunilor politice şi colectivităţilor locale ale statelor contractante;
c) numai unuia dintre statele contractante;
d) bugetelor locale şi celor specializate;
e) bugetelor centrale.
R a,b
48. Sistemul “creditării” (impunerii) obişnuite, ca metodă de evitare a dublei impuneri

internaţionale, constă în faptul că:
a) din impozitul total datorat se scade impozitul plătit statului străin, însă numai până la limita
impozitului intern ce revine la un venit egal cu venitul realizat în străinătate;
b) venitul realizat în străinătate de rezidentul unei ţări, unde acesta a fost impus, se deduce în întregime
din venitul total impozabil în ţara de reşedinţă;
c) venitul obţinut în străinătate se adaugă la venitul obţinut în ţara de reşedinţă, pentru a se stabili cota
progresivă de impozit;
d) din impozitul datorat în ţara de reşedinţă se deduce integral impozitul plătit în străinătate;
e) nu se ţine cont de rezidenţa contribuabilului la determinarea impozitului datorat.
Ra
49. În practica fiscală internaţională se întâlnesc următoarele criterii care stau la baza impunerii venitului
sau averii:
a) originii veniturilor;
b) scutirii progresive;
c) scutirii totale;
d) naţionalităţii;
e) creditării integrale.
50. Dintre trăsăturile caracteristice impozitelor indirecte se pot evidenţia:

a) sunt impozite nominative, stabilite în sarcina unor persoane fizice sau juridice;
b) se stabilesc în funcţie de veniturile, averea sau situaţia personală a contribuabililor;
c) nu afectează veniturile nominale, ci numai veniturile reale ale contribuabililor;
d) cuantumul şi termenele de plată ale impozitelor indirecte sunt precis stabilite şi aduse din timp
la cunoştinţa contribuabililor;
e) se face distincţie între contribuabilul legal (subiect sau plătitor) şi contribuabilul real
(suportatorul impozitului).
R c,e
51. Printre avantajele pe care le prezintă taxa pe valoarea adăugată se regăsesc:

a) este mai echitabilă decât impozitele directe, fiind suportată în egală măsură de către toţi
contribuabilii;
b) creează condiţii egale de concurenţă şi poate contribui la accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului
circulant;
c) plata impozitelor indirecte are întotdeauna un caracter voluntar, facultativ;
d) prezintă stabilitate, nefiind influenţată de conjunctura economică;
e) asigură ritmicitate şi stabilitate veniturilor bugetare.
R b,e
52. Printre dezavantajele pe care le prezintă taxa pe valoarea adăugată se regăsesc:

a) lipsa de echitate şi caracterul regresiv;
b) amplifică evaziunea fiscală;
c) încasarea neritmică a veniturilor bugetare;
d) prezintă fenomenul de "anestezie fiscală";
e) impozitul plătit este în acelaşi cuantum pentru orice consumator, indiferent de situaţia sa
personală.
R a,e
53. Caracterul regresiv al impozitelor indirecte se evidenţiază astfel:

a) analizând tipul şi mărimea cotelor de impunere practicate;
b) prin stabilirea unor valori minime neimpozabile;
c) nu au caracter regresiv, fiind suportate în mod egal de către toţi contribuabilii;
d) raportând impozitele indirecte la veniturile realizate de diferite categorii sau grupuri sociale;
e) comparând veniturile şi cheltuielile totale cu impozitele pe un contribuabil.
Rd
54. Taxele de consumaţie pe produs vizează următoarele categorii de produse:

a) bunuri de uz curent consumate ocazional şi care au cerere elastică;
b) bunuri de uz curent consumate în cantităţi mari şi care au cerere neelastică;
c) articole considerate de lux;
d) bunuri destinate investiţiilor;
e) bunuri importate excesiv.
R b,c
55. Taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă pentru prima dată în:
a) Franţa, în 1964;
b) Germania, în 1958;
c) Finlanda, în 1934;
d) Franţa, în 1954;
e) Uniunea Europeană, în 1955.
Rd
56. Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula după cum urmează:

a) prin aplicarea cotei de impozit asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de
la producător la consumator;
b) pe baza unor cote procentuale proporţionale aplicate asupra preţului de vânzare, în mod
cumulativ la toate verigile prin care trec;
c) prin aplicarea cotei de impozit asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, din rezultatul
obţinut scăzându-se taxa aferentă preţului de vânzare din stadiul anterior;
d) prin aplicarea unor sume fixe de impozit pe unitatea de produs;
e) prin aplicarea cotei de impozit asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi
impozitele plătite la verigile anterioare, din care se scade un minim neimpozabil.
R a,c
57. Taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă în România la data de:

a) la 1 ianuarie 1990;
b) la 1 iulie 1991;
c) la 1 iunie 1992;
d) la 1 iunie 1994;
e) la 1 iulie 1993.
Re
58. Dintre operaţiunile supuse în prezent în România taxei pe valoarea adăugată, se pot
enumera:
a) livrările de bunuri imobiliare între persoanele fizice;
b) livrările de bunuri mobile şi prestările de servicii;
c) importul de bunuri şi servicii;
d) consumul de produse de lux sau dăunătoare sănătăţii;
e) emisiunea şi transferul titlurilor de creanţă.
R b,c
59. Monopolurile fiscale constituie:

a) o modalitate de impunere selectivă a consumului, întrucât vizează anumite categorii de mărfuri;
b) o modalitate de impunere colectivă a producţiei unor mari companii private de interes naţional;
c) un impozit special;
d) dreptul exclusiv al statului de a produce şi comercializa la un anumit preţ anumite produse;
e) acapararea pieţei anumitor produse de mari companii transnaţionale.
R a, d
60. În raport de nivelul lor, taxele vamale pot fi;

a) taxe vamale specifice;
b) taxe vamale autonome;
c) taxe vamale preferenţiale;
d) taxe vamale compuse;
e) taxe vamale ad-valorem.
R b,c
61. Taxele vamale autonome se caracterizează prin:

a) au un nivel mai scăzut decât nivelul taxelor vamale preferenţiale;
b) au un nivel mai ridicat decât nivelul taxelor vamale preferenţiale;
c) utilizează regimul vamal general;
d) se aplică în relaţiile comerciale dintre ţările care formează uniuni vamale închise;
e) acordarea ţărilor care aparţin clauzei celei mai favorizate..
R b,c
62. Taxele vamale de retorsiune se caracterizează prin:

a) sunt instituite ca taxe speciale, în scopul neutralizării oricărei subvenţii acordate în ţara de
origine sau în ţara exportatoare;
b) sunt utilizate pentru a contracara politica de dumping prin care unele state caută să cucerească
noi pieţe;
c) sunt taxe vamale sancţionale aplicate faţa de ţările care au luat măsuri de politica comercială
unilaterală şi neloială;
d) se instituie când preţurile de import sunt inferioare faţă de nivelul considerat normal, prin
comparaţie cu preţurile aferente produselor similare de pe piaţa internă a exportatorului;
e) constituie o forma de răspuns faţa de măsurile discriminatorii aplicate de alte state faţă de
exporturile din ţara de referinţă.
R c,e
63. Spre deosebire de impozite, taxele se caracterizează prin

a) nerambursabilitate;
b) existenţa unei contraprestaţii;
c) obligativitate absolută;
d) cuantumul se determină în funcţie de venitul impozabil;
e) termen de plată prestabilit prin lege.
64. Dintre următoarele afirmaţii privitoare la taxe şi impozite, sunt corecte:

a) taxa pe valoarea adăugată este un impozit;
b) numai impozitele au la bază o reglementare juridică;
c) taxele nu presupun o obligaţie din partea statului de a presta un serviciu plătitorului;
d) impozitele impun un contraserviciu, în funcţie de tipul şi valoarea lor;
e) baza de calcul comună în cazul taxelor şi impozitelor.
65. Repercusiunea impozitelor defineşte următoarele situaţii:

a) persoana care plăteşte impozitul statului îl suportă efectiv;
b) cazul în care salariatul este plătitorul şi totodată suportatorul impozitului pe veniturile din salarii;
c) plătitorul impozitului este diferit de persoana care suportă efectiv impozitul;
d) suma impozitului plătit este încorporată, în totalitate sau parţial, în preţurile bunurilor, serviciilor
sau factorilor de producţie, transferul făcându-se de la vânzător către cumpărător;
e) incidenţa directă.
R c, d
66. Dintre cazurile de evaziune fiscală legală se pot regăsi:

a) neîntocmirea declaraţiilor fiscale în termenul prevăzut de lege;
b) producerea de bunuri şi servicii economice în mod clandestin, pe perioade scurte de timp;
c) impunerea veniturilor pe baza unor norme medii, astfel încât cei care realizează venituri peste
medie scapă de la impunere cu o parte din materia impozabilă.
d) înregistrări incorecte şi tardive, evidenţe contabile duble;
e) exercitarea unor profesii remunerate, fără contract de muncă.
67. În cadrul evaziunii fiscale ilicite, pot fi întâlnite următoarele situaţii:

a) modificarea preţurilor de aprovizionare şi a cheltuielilor de transport;
b) declararea parţială a veniturile realizate,
c) determinarea veniturilor impozabile pe baza semnelor exterioare sau pe baza unor norme medii de venit;
d) legiuitorul scoate de sub incidenţă fiscală anumite categorii de venituri;
e) practicarea unor preţuri diferite faţă de alte societăţi comerciale cu acelaşi profil.
R a, b
68. Cauzele care favorizează evaziunea fiscală, identificate în raport cu agenţii economici, pot viza:
a) exploatarea unor interpretări ale legislaţiei, îndeosebi pe linia unor facilităţi fiscale acordate;
b) fiscalitate relativ ridicată,
c) practicarea unui număr mare de impozite;
d) conducerea incorectă sau incompletă a evidenţelor privind elementele de determinare a
obligaţiilor fiscale;
e) elaborarea greoaie a unei legislaţii fiscale.
R a, d
69. Evaziunea fiscală internaţională nu se manifestă în următoarele situaţii:

a) existenţa pe glob a unor „paradisuri fiscale” de care profită contribuabilii ce caută un tratament
fiscal mai avantajos;
b) înfiinţarea unor reprezentanţe ale companiilor transnaţionale în statele cu un regim fiscal mai
blând şi organizarea unor relaţii artificiale;
c) partea cea mai mare a profitului apare realizată scriptic în cadrul filialelor din ţări cu un nivel
redus al impozitelor;
d) prevederile din convenţiile pentru evitarea dublei impuneri sunt utilizate abuziv;
e) plata anticipată a impozitelor directe.
Re
70. Repercusiunea impozitelor poate fi parţială sau integrală fund influenţată de o serie de factori,
printre care:
a) instabilitatea preţurilor şi tarifelor, respectiv evoluţia ratei inflaţiei;
b) nivelul dobânzilor active şi pasive la societăţile bancare;
c) raportul existent pe piaţă între cerere şi ofertă;
d) gradul de ocupare a factorului uman;
e) nivelul calitativ al producţiei şi valoarea exporturilor.
R c,d
71. Nu intră în categoria contribuabililor, în cazul impozitului pe profit:

a) trezoreria statului;
b) persoanele juridice române;
c) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în
România;
d) persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în România
într-o asociere fără personalitate juridică;
e) persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi imobiliare
situate în România.
Ra
72. Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar reprezentând plăţi anticipate, care se
calculează de către plătitorii de venituri şi se virează în următoarele condiţii:
a) se practică stopajul la sursă;
b) se practică atât stopajul la sursă, cât şi plata directă de către salariat la organul fiscal;
c) plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita impozitul;
d) organul fiscal are obligaţia să se deplaseze la sediul plătitorului pentru a încasa impozitul;
e) nu este adevărată nici una din modalităţile de mai sus.
Ra
73. Accizele sunt:
a) impozite directe;
b) venituri nefiscale ale statului;
c) taxe de consumaţie care se percep pe produs;
d) taxe de consumaţie care se aplică valorii adăugate;
e) monopol fiscal.
74. Persoană fizică rezidentă este, potrivit Codului fiscal român, orice persoană fizică ce îndeplineşte
cel puţin una dintre următoarele condiţii:
a) are domiciliul în România;
b) centrul intereselor vitale ale persoanei este amplasat într-o altă ţară;
c) nu are domiciliul în România;
d) este cetăţean român care lucrează în străinătate, ca funcţionar sau angajat al României într-un stat
străin;
e) un cetăţean străin cu statut diplomatic sau consular în România.
R a, d
75. Impunerea separată a veniturilor realizate din diferite surse prezintă o serie de caracteristici,
respectiv:
a) nu ţine cont de natura veniturilor şi de sursele lor de provenienţă;
b) avantajează persoanele care realizează venituri din mai multe surse ce cad sub incidenţa unor
impozite diferite;
c) nu suportă efectele progresivităţii impunerii;
d) se resimt în mod direct efectele progresivităţii impunerii;
e) nu este valabilă nici una sin variantele precedente.
R b, c
76. Impunerea globală a veniturilor persoanelor fizice se caracterizează prin:

a) nu ţine cont de natura veniturilor şi de sursele lor de provenienţă;
b) avantajează persoanele care realizează venituri din mai multe surse ce cad sub incidenţa unor
impozite diferite;
c) nu suportă efectele progresivităţii impunerii;
d) se resimt în mod direct efectele progresivităţii impunerii;
e) nu este valabilă nici una sin variantele precedente.
R a, d
77. Potrivit tratatului de la Maastricht, la elaborarea strategiei fiscale, în ţările membre ale Uniunii
Europene, ca şi în cele care solicită aderarea la aceasta, stabilirea impozitelor indirecte este de
competenţa:
a) organelor locale;
b) organismelor internaţionale care monitorizează statul respectiv;
c) sectorului financiar naţional;
d) banca centrală;
e) organelor comunitare şi nu a autorităţilor naţionale.
Re
78.În cazul accizelor, nu este corectă următoarea afirmaţie:

a) se datorează: de la data efectuării livrării mărfurilor, pentru producători;
b) se datorează de la data efectuării formalităţilor vamale, pentru importatori;
c) se datorează din momentul achiziţionării mărfurilor, pentru agenţii economici achizitori;
d) se datorează de la data vânzării bunurilor, pentru mărfurile introduse în ţară de persoane fizice
neînregistrate ca agenţi economici, dar comercializate de aceştia;
e) nici una dintre variantele precedente nu este adevărată.
Re
79. Din punctul de vedere al bazei de calcul, impozitul pe cifra de afaceri are două forme:
a) pe cifra de afaceri brută şi pe cifra de afaceri netă;
b) taxe de consumaţie care se percep pe produs, considerat de lux sau viciu;
c) impozit pe venitul persoanelor fizice şi juridice;
d) impozit real şi impozit personal;
e) monopol fiscal şi taxe vamale.
Ra
80. Din punct de vedere juridic, repercusiunea oficială presupune că:

a) contribuabilul de drept transmite sarcina fiscală asupra altui subiect economic, împotriva voinţei
legiuitorului;
b) însăşi legea face distincţie între plătitorul impozitului (contribuabilul legal) şi suportatorul
acestuia (contribuabilul de fapt);
c) persoana care plăteşte impozitul statului îl suportă efectiv, conform legii;
d) are la bază o reglementare legală;
e) se practică la nivelul autorităţii publice.
Rb
.
81. Pârghiile financiare reprezintă categorii valorice utilizate în procesul de constituire şi repartizare a
fondurilor financiare, cu condiţia:
a) să contribuie la soluţionarea eficientă pe baze economice, a unor probleme;
b) să contribuie la soluţionarea administrativă a unor probleme;
c) să fie reprezentate prin impozite şi taxe;
d) să îndeplinească realmente anumite funcţii economice;
e) să servească numai pentru dirijarea către beneficiari a resurselor băneşti acumulate.
R a, d
82. Impozitul pe profit este pârghie financiară dacă:

a) are valoare ridicată, aducând venituri importante statului;
b) influenţează pozitiv anumite aspecte economice;
c) alimentează un fond de resurse financiare;
d) are caracter ştiinţific, realist şi înnoitor;
e) nu reprezintă o povară pentru microîntreprinderi.
83. Politica financiară utilizează instrumentele financiare prin care executivul pune în practică
sarcinile primite din partea legislativului, în domeniile privind:
a) activitatea financiară a agenţilor publici şi privaţi;
b) resursele şi cheltuielile publice, creditul bancar şi asigurările;
c) ocrotirea sănătăţii, protecţia socială, demografia;
d) dezvoltarea economică, cultură, învăţământ;
e) informarea şi mass-media în legătură cu acţiunile publice.
R c, d
84. Principiul universalităţii bugetare semnifică:

a) toate veniturile şi cheltuielile publice sunt înscrise în bugetul de stat şi în bugete speciale;
b) defalcarea veniturilor şi cheltuielilor pe părţi, titluri, capitole şi subcapitole;
c) înscrierea într-un singur document a veniturilor şi cheltuielilor instituţiilor statului.
d) obligativitatea respectării legilor finanţelor publice şi bugetului public pentru toate categoriile de
instituţii publice;
e) recunoaşterea internaţională a legilor financiare şi în relaţiile dintre state.;
R d, e
85. Specializarea, ca principiu bugetar, reprezintă:

a) stabilirea şi aprobarea distinctă a fiecărui venit, pe surse de provenienţă, şi a destinaţiei lui pe
categorii de cheltuieli;
b) ordonarea veniturilor şi cheltuielilor, în funcţie de clasificaţia bugetară;
c) înscrierea în buget numai a veniturilor cu caracter fiscal şi a destinaţiei acestora;
d) obligativitatea corespondenţei dintre veniturile şi cheltuielile înscrise în buget;
e) bugetul să fie echilibrat, sub forma unei balanţe unde veniturile trebuie să acopere cheltuielile.
R a, b
86. La stabilirea impozitelor şi taxelor locale se va avea în vedere respectarea principiului
transparenţei, care presupune:
a) autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să îşi desfăşoare activitatea într-o manieră
deschisă faţă de public;
b) se vor transmite prin mass-media toate informaţiile specifice bugetelor locale;
c) impozitele şi taxele se vor reţine la sursă;
d) consultarea cetăţenilor asupra structurii şi nivelului impozitelor şi taxelor locale.
Ra
87. Execuţia bugetului presupune:

a) realizarea veniturilor prevăzute şi efectuarea cheltuielilor aprobate;
b) dezbaterea şi aprobarea proiectului de buget;
c) fundamentarea economică şi financiară a prevederilor bugetare;
d) prezentarea, examinarea şi aprobarea în Parlament a proiectului de buget şi a legii bugetare
anuale;
e) fundamentarea economică şi financiară a veniturilor şi cheltuielilor.
Ra
.
88. Contul de execuţie bugetară reflectă:
a) operaţiunile contabile generate de procesul bugetar;
b) colectarea veniturilor fiscale şi efectuarea cheltuielilor aferente;
c) deficitul sau excedentul bugetar;
d) operaţiunile de executare a veniturilor şi cheltuielilor la sfârşitul anului bugetar;
e) contabilitatea primară a procesului bugetare.
R c, d
89. Prin conversiunea datoriei statului se defineşte:

a) preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi, cu dobândă ridicată, cu înscrisurile unui nou
împrumut, cu dobândă mai redusă;
b) preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi, cu dobândă redusă, cu înscrisurile unui nou
împrumut, cu dobândă mai ridicată;
c) modificarea sumei totale a emisiunii;
d) modificarea scadenţei împrumutului;
e) înlocuirea monedei din contractul iniţial cu altă monedă.
Ra
90. Consolidarea unei datorii publice ajunse la scadenţă se practică în situaţia:

a) unui împrumut pe termen scurt pe care statul nu are posibilitatea să-l restituie;
b) unui împrumut cu o dobândă ridicată, pe care statul nu are posibilitatea să o onoreze;
c) răscumpărării titlurilor publice de către stat de la deţinătorii lor;
d) când statul se împrumută de la un număr mare de creditori;
e) când este vorba de împrumuturi obţinute de la un număr redus de creditori
Ra
91. Gradul de îndatorare al unei ţări se determină ca raport între:

a) totalul dobânzilor şi valoarea împrumutului;
b) totalul dobânzilor şi totalul cheltuielilor publice;
c) datoria publică şi produsul intern brut;
d) valoarea creditului public şi creditul privat;
e) datoria externă şi total cheltuieli.
R b, c
92. Datoria publică flotantă reprezintă:

a) sumele exigibile pe termen scurt;
b) sumele exigibile pe termen mediu şi lung;
c) datoriile ajunse la scadenţă şi neonorate, fiind reeşalonate;
d) sumele colectate de Trezorerie prin circuitul său propriu;
e) creditele rambursate şi dobânzile plătite.
93. Obiectivele care stau la baza oricărei acţiuni de conducere şi administrare a datoriei publice sunt
în principal următoarele:
a) promovarea unei politici de stabilitate economică;
b) minimizarea costului datoriei interne;
c) mărirea frecvenţei emisiunilor noi;
d) împrumutarea de pe piaţa externă;
e) restituirea datoriei în timp mai scurt, oricare ar fi costurile.
R a, b
94. Statul dirijist, în comparaţie cu cel liberal, se caracterizează prin:

a) oferă întreprinderii autonomie privind orientările şi strategiile adoptate;
b) rolul statului se limitează la cel de acţionar;
c) definirea obiectivelor industriale şi a mijloacelor alocate de către stat;
d) ducerea intervenţiei până la controlul în detaliu al realizărilor;
e) statul controlează în mod global proiectele industriale ale firmelor la care deţine majoritatea
acţiunilor, numai dacă este cazul.
R c, d
95. Împrumuturile de stat se caracterizează printr-o serie de trăsături definitorii:
a) au caracter obligatoriu;
b) au caracter contractual;
c) prezintă un risc minim;
d) de cele mai multe ori nu au caracter rambursabil;
e) nu sunt purtătoare de dobânzi şi comisioane.
R b, c,
96. Mecanismul financiar exprimă un mod de organizare şi conducere a fluxurilor financiare prin care
se realizează:
a) funcţiile statului într-o ţară;

b) dimensionarea fondurilor în măsura în care corespund nevoilor obiective de dezvoltare a
economiei naţionale;
c) controlul privind colectarea şi utilizarea impozitelor şi taxelor;
d) nivelul de educaţie şi pregătire a populaţiei şi disciplina financiară;
e) constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor financiare necesare în economie.
Re
97. Mecanismul financiar este

:
a) unul dintre sistemele de conducere şi reglare a proceselor economice exprimate în bani;
b) funcţia de dirijare a activităţii agenţilor economici privaţi şi de stat, pentru dezvoltarea
economică;
c) perfectibil, dinamic şi are o structură relativă;
d) universal, imprescriptibil şi cert;
e) o componentă a metodelor administrative de conducere a economiei.
Rc
98 Sectorul public se defineşte prin următoarele funcţii:
a) alocativă, redistributivă, reglativă;

b) de conducere şi reglare a proceselor economice;
c) dirijarea activităţii agenţilor economici privaţi şi de stat;
d) recuperarea împrumuturilor acordate de stat şi plată a datoriei publice;
e) funcţia de organizare centralizată şi finanţare a economiei.
Ra
99. Apariţia finanţelor publice a fost generată de:

a) apariţia societăţii în ansamblul ei;
b) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă – bani;
c) existenţa proprietăţii private;
d) dezvoltarea economiei de schimb;
100. Principiile de bază ale constituirii şi repartizării fondurilor financiare sunt:

1. resursele mobilizate la dispoziţia statului sunt produsul muncii celor ocupaţi numai în
sfera producţiei materiale;
2. prelevările de resurse la dispoziţia statului au caracter obligatoriu;
3. repartizarea cheltuielilor este uniformă şi echitabilă;
4. cheltuielile publice sunt repartizate (direct şi indirect), diferenţiat pe grupuri şi categorii
sociale;
5. fondurile mobilizate la dispoziţia statului provin din munca celor ocupaţi în sfera
producţiei materiale şi nemateriale;
a) 1, 2, 3;
b) 2, 3, 5;
c) 2, 4, 5;
d) 1, 4, 5.
101. Obiectul de studiu al finanţelor publice nu îl reprezintă:

a) metodele şi tehnicile de analiză a echilibrului financiar al firmelor private;
b) metodele de gestionare folosite în cadrul sectorului public;
c) metode de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor, taxelor şi veniturilor nefiscale;
d) politica financiară promovată de stat.
102. De la constituirea fondurilor publice sunt excluse:

a) regiile autonome şi societăţile cu capital de stat;
b) societăţile comerciale cu caracter privat sau mixt;
c) organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ;
d) nici unul din răspunsurile de mai sus.
103. Distribuţia fondurilor financiare are drept beneficiar:

a) numai persoanele fizice;
b) numai persoanele juridice;
c) persoanele fizice şi juridice;
d) statul.
104. Principala destinaţie a resurselor financiare în ţările dezvoltate, cu economie de piaţă o

constituie:
1) învăţământ, sănătate, cultură;
2) apărare naţională;
3) ordine publică;
4) asigurări sociale şi protecţie socială;
5) acţiuni economice;
6) datorie publică.
a) 1, 2, 3;
b) 2, 4, 5;
c) 1, 4;
d) 1, 4, 6.
105. Principala destinaţie a resurselor publice în ţările în curs de dezvoltare o reprezintă:
a) învăţământ, sănătate;
b) ordine publică;
c) acţiuni economice;
d) datorie publică.
106. Scopul finanţelor publice este:

a) preluarea de la contribuabili a impozitelor şi taxelor;
b) susţinerea capitalului privat pentru dezvoltarea economică;
c) asigurarea unor condiţii normale de viaţă pentru toţi cetăţenii ţării;
d) consolidarea exclusivă a instituţiilor şi întreprinderilor statului.
107. Funcţia de control reflectă:

1) modul de constituire a fondurilor în economie;
2) modul de formare a profitului în sectorul privat;
3) repartizarea fondurilor pe beneficiari;
4) preocuparea statului pentru asigurarea unei vieţi prospere populaţiei;
5) eficienţa cu care unităţile economice cu capital de stat şi instituţiile publice utilizează
resursele de care dispun.
a) 1, 2, 3;
b) 2, 3, 4;
c) 1, 3, 5;
d) 2, 4, 5;
108. Controlul financiar nu se efectuează:

a) în faza repartiţiei;
b) în faza producţiei;
c) în faza consumului
d) se efectuează în toate fazele de mai sus.
109. Care din organele menţionate în continuare nu exercită control financiar:

a) Parlamentul;
b) Guvernul;
c) adunările generale ale acţionarilor de la firmele private;
d) aparatul Ministerului Finanţelor.
110. Funcţia de control a finanţelor publice are o sferă de manifestare faţă de funcţia de repartiţie:
a) mai restrânsă, deoarece controlul prin moneda naţională nu include fazele repartiţiei,
producţiei, schimbului şi consumului;
b) mai largă, deoarece vizează pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor din economie
şi modul de utilizare a resurselor;
c) identică;
d) mai largă, deoarece se manifestă şi în teritoriu
111. Finanţele semnifică o categorie economică ce reprezintă:

a) totalitatea relaţiilor social – economice ce compun baza economică a societăţii;
b) relaţii social-economice exprimate în formă bănească, apărute în procesul repartiţiei
produsului intern brut;
c) relaţii economice sub forma unor transferuri organizate pe baze contractuale;
d) veniturile şi cheltuielile statului şi agenţilor economici
112. Finanţele publice constituie:
a) fluxuri băneşti organizate în scopul procurării resurselor statului şi satisfacerii unor nevoi
generale ale societăţii;
b) fonduri băneşti cu titlu obligatoriu destinate funcţionării instituţiilor publice;
c) impozitele şi taxele virate la bugetul de stat de persoanele fizice şi juridice;
d) totalitatea resurselor aflate la dispoziţia statului
113. Sfera relaţiilor băneşti, comparativ cu relaţiile financiare este:

a) identică;
b) mai restrânsă;
c) mai cuprinzătoare;
d) total diferită
114. Curtea de Conturi este subordonată:

a) Preşedinţiei;
b) Parlamentului;
c) Guvernului;
d) Ministerului de Finanţe.
115. După nivelul la care se constituie fondurile de resurse financiare sunt grupate în:
1) fonduri la nivel macroeconomic;
2) fonduri la nivel mondial;
3) fonduri la nivel mediu sau interimar;
4) fonduri la nivel microeconomic.
a) 1, 2;
b) 1, 3, 4;
c) 1, 4;
d) 2, 3.
116. Sunt folosite ca pârghii economice:

1) impozitele;
2) veniturile populaţiei;
3) veniturile întreprinderilor private;
4) veniturile întreprinderilor de stat.
a) 1, 4;
b) 1, 2;
c) 1, 2, 3;
d) 1, 3, 4.
117. Echilibrul financiar este o necesitate în sensul că fluxurile financiare de ieşire nu pot avea loc
decât în limita fluxurilor de intrare, cu particularitatea:
a) în cazul finanţelor publice, fluxurile financiare de intrare au, în general caracter obligatoriu;
b) în cazul finanţelor private, fluxurile de intrare au caracter obligatoriu;
c) fluxurile financiare de intrare nu au caracter obligatoriu în nici o situaţie;
d) fluxurile financiare au caracter contractual în majoritatea situaţiilor.
118. Statul, ca titular al fondurilor financiare publice, are calitatea de :

a) numai autoritate publică şi agent economic;
b) numai împrumutător, împrumutat şi gestionar al fondurilor publice;
c) autoritate publică, agent economic şi creditor;
d) forţă politică şi economică.
119. Cheltuielile publice exprimă:

a) relaţii economico – sociale în formă bănească;
b) consum definitiv de produs intern brut, în toate cazurile;
c) o avansare de produs intern brut;
d) totalitatea cheltuielilor care se efectuează la nivelul unui stat.
120. Deosebirea dintre cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare constă în:

a) cheltuielile bugetare se acoperă numai prin transferuri de la bugete, în timp ce cheltuielile
publice au ca mijloc de acoperire şi alte venituri;
b) cheltuielile publice includ şi cheltuielile populaţiei;
c) cheltuielile bugetare au o sferă de cuprindere mai mare decât cheltuielile publice;
d) nu există nici o diferenţă.
121. Care din următoarele clasificări nu este folosită pentru cheltuielile publice:
a) clasificarea economică;
b) clasificarea administrativă;
c) clasificarea FMI;
d) clasificarea ONU.
122. Cheltuielile reale reprezintă:

a) cheltuieli pentru investiţii;
b) un consum definitiv de produs intern brut;
c) cheltuieli care se achită prin numerar;
d) cheltuieli care se efectuează pentru construirea de drumuri şi poduri.
123. Factorii care nu influenţează cheltuielile publice sunt:

a) factorii demografici şi urbanizarea;
b) factorii economici;
c) factorii sociali;
d) toţi factorii de mai sus influenţează.
124. Activitatea economică în sectorul public se realizează prin:

1) regiile autonome;
2) activităţile realizate de populaţie;
3) societăţile comerciale cu capital de stat;
4) societăţile comerciale cu capital privat.
Răspunsul corect:
a) 1, 3, 4;
b) 1, 2;
c) 1, 3.
d) 1, 2, 3, 4.
BIBLIOGRAFIE
1. Iulian Văcărel - - Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003

coordonator
2. Iulian Văcărel
– Sistemul impozitelor şi taxelor în Uniunea Europeană şi în
România , proiectul ESEN-2/2001
3 Gh. Bistriceanu
4 Carmen Cordunenanu - Finanţele agenţilor economici, E.D.P., Bucureşti, 1995
5. Georgeta Dragomir - Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Ed. Codecs, Bucureşti, 1998
- Sistemul resurselor financiare publice, Ed. Academica, Galaţi,
6. Georgeta Dragomir 2004
- Activitatea bancară şi riscul în economie – coordonate în plan
mondial şi naţional, (monografie), Editura Didactică şi Pedagogică,
7. Georgeta Dragomir Bucureşti, 2003
- Finanţele – politici, tehnici, strategii, Editura Fundaţiei Academice
8. Emilian Drehută, Danubius Galaţi, 2001
Ghe. Neamţu - Bugetul public şi contabilitatea unităţilor bugetare, Ed. Agora,
9. Constantinescu Dumitru, Bacău, 1997
coordonator - „Cunoştinţe economice fundamentale”, Ed. Universitaria, Craiova,
10 Ghe. Filip, coord, 2002
11 Ghe. Manolescu - Finanţe, Ed. Junimea, Iaşi. 2002
- Buget, abordare economică şi financiară, Ed. Economică,
12 Ioan Talpeş Bucureşti, 1997
13 *** - Finanţele României, vol. I, Ed. SEDONA, Timişoara, 1995
14 *** - Revista Piaţa financiară, 2000 -2005
15 *** - Revista Tribuna economică, 2000-2005
16 *** - Revista Finanţe, credit, contabilitate, 2000-2005
17 *** - Revista Impozite şi taxe 2000- 2005
- Revista Euroeconomica, Fac.Şt Economice, Univ. „Danubius”, Galaţi,
18 *** 2004-2005
19 *** - Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice
20 *** - Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal
- Monitorul Oficial al României 1991-2004

Finante Publice

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Finante Publice

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Prof. dr.

1.1. Finanţele – concepte, repere istorice şi perspective

2.1. Funcţia de repartiţie

3.1 Mecanismul financiar, ca o componentă a mecanismului

4.1. Politica financiară şi instrumente specifice

5.1. Conţinutul cheltuielilor publice

6.1. Caracteristici generale şi structură

7.1. Conţinutul, nivelul şi structura cheltuielilor

8.1. Conţinutul, nivelul şi structura cheltuielilor privind serviciile publice

PARTEA a III-a – SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

9.1. Resursele financiare publice – aspecte generale

CAPITOLUL X. IMPOZITELE DIRECTE

CAPITOLUL XI. IMPOZITELE INDIRECTE

CAPITOLUL XII. ÎMPRUMUTURILE DE STAT ŞI DATORIA PUBLICĂ

PARTEA a IV- a – BUGETUL DE STAT ŞI ECHILIBRUL FINANCIAR

CAPITOLUL XIII. BUGETUL DE STAT

13.1. Bugetul de stat – concept, structură, funcţii

Disciplina are ca scop principal realizarea pregătirii studenţilor pe

1.1. Finanţele – concepte, repere istorice şi perspective

1.1. Finanţele – concepte, repere istorice şi perspective

Finanţele reprezintă un concept cu semnificaţii multiple şi controversate, dacă

Instituirea primelor elemente de finanţe şi a finanţelor actuale constituie rezultatul

În concluzie, condiţiile care au fãcut necesarã şi posibilã apariţia şi dezvoltarea

Faptul cã finanţele au apãrut pe o anumitã treaptã de dezvoltare a societãţii (la punctul de

1.2. Teorie financiară

1.3. Finanţele – categorie economică

Finanţele se manifestă ca relaţii sociale de natură economică care apar în procesul

Conţinutul economic al finanţelor publice se bazează, în sinteză, pe următoarele

1.4. Elemente comparative şi definitorii

1.4.1. Raportul finanţe – bani

De exemplu, o operaţiune de vânzare-cumpãrare nu reprezintã decât o schimbare din forma

9 În cazul relaţiilor financiare, transferul de putere de cumpărare se efectuează

În această accepţiune, relaţiile băneşti sunt mai cuprinzãtoare, ele integreazã şi

9 Relaţiile financiare şi cele băneşti sunt interdependente, primele fiind legate de

1.4.2. Raportul finanţe - credit

1.4.3. Finanţe publice, finanţe private

În principiu, după modalităţile în care se realizează transferul de valoare, la şi de la

1.5. Finanţele, ca ştiinţă şi disciplină de studiu

Finanţele, ca relaţii social-economice băneşti, nu trebuie confundate cu ştiinţa

Ştiinţa finanţelor este o disciplină economică de bază, cu multiple legături în sfera

2.1. Funcţia de repartiţie

Din tratarea finanţelor ca relaţii economice apãrute în procesul repartiţiei produsului

Finanţele publice îndeplinesc douã funcţii:

Funcţiile finanţelor publice sunt interdependente, în sensul cã funcţia de repartiţie creeazã

2.1. Funcţia de repartiţie

2.1.1. Constituirea fondurilor

La mobilizarea sau constituirea fondurilor bãneşti la dispoziţia statului, participã: regiile

A doua fazã a funcţiei de repartiţie o reprezintã distribuirea (dirijarea) fondurilor

Redistribuirea de resurse financiare între state se efectueazã în baza unor acorduri şi

Instrumentele financiare folosite în procesul redistribuirii produsului naţional brut

2.2. Funcţia de control a finanţelor publice

Exercitarea funcţiei de control a finanţelor publice este determinată de faptul că

2.2.2 Principalele instituţii cu atribuţii de control

Controlul financiar se exercitã de organe specializate. Evoluţia istorică a provocat o

De multe ori, în practicã, activitatea organelor de control financiar implicã şi domenii

2.3. Rolul finanţelor publice

În continuare, se vor concretiza o serie de aspecte privind rolul finanţelor publice în

3.1 Mecanismul financiar, componentă a mecanismului de funcţionare a

3.1. Mecanismul financiar, componentă a mecanismului de funcţionare a economiei

Fiecare economie are propriul sãu mecanism de funcţionare, ce poate prezenta

În cadrul complex al mecanismului economic al unei ţãri, un loc important îl ocupã

În România, acesta este constituit din totalitatea structurilor, formelor, metodelor,

Mecanismul financiar al ţãrii cuprinde: