MODALITĂŢI DE REINTEGRARE ŞI RESOCIALIZARE A MINORILOR DELINCVENŢI

6.1. Măsuri adoptate de instituţiile de control în vederea prevenirii

delincvenţei juvenile şi a reintegrării minorilor delincvenţi în societate
Schimbările produse în societatea românească, în drumul ei spre dezvoltarea
democraţiei, implică o nouă viziune şi asupra efectelor criminalităţii, ca
fenomen social cu consecinţe grave, inclusiv sub raportul eficienţei pe care îl au
sancţiunile aplicate în combaterea şi prevenirea lui şi concretizată în procesul
de integrare socială post - penală.
Problema capătă o deosebită importanţă în cazul infractorilor minori pentru care,
în cele mai multe cazuri perioada de reeducare (în mediu închis sau în societate)
şi resocializare coincide cu cea în care minorii ar trebui să se afle în procesul
şcolarizare şi / sau profesionalizare, într-un cuvânt de socializare. Problematica
complexă pe care o reflectă procesul de revenire la o viaţă normală în societate,
a minorilor care au executat o sancţiune privativă de libertate, decurge din
cerinţa socială a integrării tinerei generaţii în procesul de transformare a
societăţii din care foştii infractori nu pot fi excluşi.
În genere, procesul prin care se realizează reintegrarea (socială, şcolară,
normativă, profesională, etc.) infractorilor minori include acţiuni şi măsuri la
nivelul tuturor etapelor prin care aceştia trec atât înainte de intrarea lor în
conflict cu normele sociale, cât şi în momentul arestării şi judecării, continuând
cu executarea măsurii educative sau a pedepsei ca elemente de resocializare.
Integrarea socială concretă a minorului după ieşirea dintr-un centru de reeducare
sau dintr-un penitenciar este etapa care dă măsură tuturor eforturilor depuse pe
parcurs şi totodată, ocazia sesizării unor disfuncţionalităţi succesive sau
concomitente din sistemul de ocrotire a tinerilor în ţara noastră.
Noţiunea de socializare reprezintă un proces obiectiv complex care se desfăşoară
concomitent cu dezvoltare şi transformarea indivizilor de-a lungul copilăriei până
la stadiul de adult şi se realizează sub influenţa unor factori sociali: familie,
instituţii social-economice, politice, culturale, în contexte sociale concrete,
proprii fiecărei comunităţi. Socializarea masivă a individului se produce în jurul
vârstei de 5 ani, când se pun bazele personalităţii sale, ea fiind continuată în
perioada şcolară şi în toate etapele de evoluţie ulterioară a individului.
Socializarea determină formarea şi structurarea motivaţiilor, atitudinilor şi
convingerilor cu scopul pregătirii tinerilor pentru o integrare socială normală.
Regimul de resocializare a minorilor delincvenţi diferă sensibil de la o ţară la
alta, mergând de la internarea acestora în medii deschise, semideschise şi
închise, până la închiderea lor totală în penitenciare. Programele de
resocializare şi reintegrare folosesc diverse măsuri ce au ca scop schimbarea
modului de viaţă adoptat de delincvenţi, urmărind:
 Cultivarea obiceiului de a munci, incluzând aici, în special pregătirea
şcolară şi profesională adecvată, pentru a preveni deteriorarea personalităţii
minorilor în formare;
 Dobândirea unei vieţi adecvate şi a unor activităţi sociale prin educare
socială şi pregătire, în vederea readaptării lor conform vieţii din afara
penitenciarelor.
Resocializarea reprezintă modalitatea de remodelare a personalităţii minorului
delincvent, de reeducare şi transformare a comportamentului său în raport cu
valorile şi normele acceptate de societate. Resocializarea presupune ruperea
completă a minorului de trecut şi încadrarea acestuia într-o relaţie normală cu
comunitatea din care a făcut parte (familie, şcoală, prieteni).
Elaborarea unei strategii unitare, care vizează reinserţia minorilor infractori în
societate, determină colaborarea tuturor instituţiilor şi organismelor care pot
contribui la soluţionarea problematicii. În acest sens se face apel în primul rând
la familie, deoarece se observă că în majoritatea cazurilor, reprezintă principala
sursă, cauză care contribuie la adoptare unor conduite deviante în rândul
minorilor. Aceasta, datorită sărăciei, fie indiferenţei manifestată de părinţi
faţă de copii sau pedepselor aplicate excesiv copiilor.
Reintegrarea minorilor infractori trebuie promovată în multiple direcţii:
 Reintegrarea personală se concretizează în reechilibrul eu-lui, a forţelor
psihice prin remodelarea personalităţii;
 Reintegrarea şcolară sau profesională presupune crearea posibilităţilor de
calificare profesională a acelor minori care au comis delicte şi nu au reuşit să
termine şcoala;
 Reintegrarea culturală se referă la crearea cadrului necesar minorului
delincvent de a avea acces la informaţii, pentru a-şi dezvolta inteligenţa şi
aptitudinile, în scopul de a realiza schimburi informaţional-culturale cu ceilalţi
membri ai societăţii.
Statul este responsabil cu dezvoltarea unor programe de instruire pentru toţi care
lucrează cu minorii, din momentul în care aceştia săvârşesc delicte, inclusiv
poliţia, procuratura, judecătorii. Intervenţia în cazul delincvenţei juvenile
presupune resocializarea, recuperarea morală şi socială a copiilor devianţi.
La nivel familial, părinţii trebuie să asigure bunăstarea, protecţia, creşterea şi
educaţia minorului. Deficienţele educative sunt reprezentate de deteriorarea
climatului familial, stilului educativ neadecvat, atitudini antisociale ale
mediului familial: alcoolism, conduite agresive, diverse infracţiuni. Organismele
guvernamentale trebuie să ia măsuri de protecţie socială a familiilor care nu-şi
pot asigura traiul zilnic şi să promoveze programe de pihoterapie şi socioterapie
pentru acestea. Atunci când familia este total incompetentă din punct de vedere
educativ, funcţiile sale vor fi preluate de serviciile sociale specializate
(Direcţia judeţeană pentru protecţia copilului).
Statul are obligaţia să asigure accesul la un sistem de învăţământ care să fie în
măsură să transmită valori pozitive copiilor. Atât şcoala, cât şi familia pot
realiza o serie de parteneriate cu alte instituţii, servicii private sau publice
pentru depistarea şi înlăturarea timpurie a unor factori delictogeni:
a) Ministerul Justiţiei şi Ministerul de Interne propun popularizarea legilor,
propagandă juridică în general, vizite în locurile de detenţie, pentru a arăta
care este preţul unor comportamente antisociale;
b) Direcţiile de Sănătate Publică desfăşoară programe pentru combaterea
alcoolismului şi consumului de droguri în rândul minorilor, pornind de la
distribuirea de pliante şi broşuri până la prezentarea şi dezbaterea unor cazuri
concrete soldate cu consecinţe grave;
c) Instituţiile de cultură, artă şi sport desfăşoară activităţi legate de
valorificarea timpului liber al copiilor în cadrul unor programe care să le
insufle modele pozitive (teatru, cercuri literare şi sportive) şi să le dea
posibilitatea să se apropie de între ei, dar nu pe principiile grupurilor
delincvente;
d) Cabinete de psihologi care să dezbată teme legate de sexualitate pentru a
oferi minorilor informaţii corecte, spre deosebire de revistele pornografice care
potenţează violenţa sexuală. Medici psihiatri care să depisteze minorii cu
tulburări caracteriale şi comportamentale, cu predispoziţie spre psihopatie sau
alte boli neuropsihice. În funcţie de depistarea acestora se impun măsurile şi
tratamentele corespunzătoare pentru prevenirea sinuciderilor sau agresiunilor pe
fondul tulburărilor psihice;
e) Cabinete de orientare şcolară şi profesională, în colaborare cu sociologi şi
pedagogi, dar şi diverse întreprinderi pentru a asigura un suport adecvat la
joncţiunea între şcoală şi muncă. Aceasta este una dintre problemele importante cu
care se confruntă ţările europene în tranziţie, creşterea violenţei minorilor
legată de deteriorarea situaţiei economice pe fondul imposibilităţii obţinerii
unui loc de muncă. Colaborarea cu întreprinderile se poate concretiza în burse
acordate de acestea elevilor merituoşi, condiţionată de încheierea unor contracte
de muncă pe o anumită perioadă după terminarea studiilor.