„Teatrul şi ciuma” este textul unei conferinţe prezentate de Antonin Artaud
la Sorbona, în 6 aprilie 1933. Ideile expuse au caracter medical exact, fapt ce dovedeşte studiul unor lucrări de medicină, pentru o descriere cât mai concretă a ciumei. Istoria, cărţile sfinte, între care şi Biblia, unele tratate vechi de medicină descriu din exterior tot felul de epidemii de ciumă, care par a fi reţinut cu precădere impresia demoralizantă şi fabuloasă pe care au lăsat-o în minte, şi mult mai puţin trăsăturile lor morbide. Referitor la răspândirea şi apariţia ciumei sunt foarte multe dubii, nimic concret. Este foarte straniu cum ciuma reuşeşte să se răspândească pe arii foarte mari chiar fără a exista contact, sau cel puţin nu se cunoaşte acest lucru. Oricare ar fi erorile istoricilor sau ale medicinii referitoare la ciumă, ne putem pune de acord asupra ideii că e o boală ce ar fi un fel de entitate psihică şi nu ar fi provocată de un virus. Din toate acestea reiese fizionomia spirituală a unui flagel ale cărui legi nu pot fi precizate ştiinţific şi a cărui origine geografică ar fi stupid să vrem s-o determinăm, fiindcă toate apariţiile ciumei în decursul istoriei au fost diferite una de cealaltă, ciuma din Egipt e diferită de cea din Orient, care nu este aceea a lui Hippocrate, care nu e cea din Siracusa, care nu e cea din Florenţa (cea Neagră). Apariţia ciumei duce la prăbuşirea ordinei normale, dispar autoritaţiile publice, poliţia, armata, se înalţă ruguri pentru a arde morţii, cadavre sunt aruncate pe străzi, formând adevărate piramide, o duhoare insuportabilă se răspândeşte în aer. Toate ierarhiile sociale sunt date peste cap, iar ultimii supravieţuitori îşi pierd minţile. Starea ciumatului ce moare fără ca organismul să-i fie supus descompunerii, purtând în el un rău absolut, e identică cu starea actorului. Ciumatul îşi urmăreşte vedeniile, actorul îşi caută sensibilitatea, acţiunea teatrului şi a ciumei sunt puse pe planul unei adevărate epidemii. În „Cetatea lui Dumnezeu”, Sfântul Augustin acuza asemănarea dintre ciumă care ucide fără să distrugă organe şi teatru care, nu ucide dar provoacă multe schimbări în spiritul popoarelor. Trebuie să admitem că jocul teatral, precum şi ciuma este un delir, şi este comunicativ. Teatrul este ca şi ciuma pentru că influenţează un popor şi îl tulbură cam în acelaşi sens dar de asemenea atât în teatru cât şi la ciumă există ceva răzbunător şi ceva victorios în acelaşi timp. Ciuma este de fapt o forţă absolută în care se regăsesc toate puterile naturii când ea se va împlinii în totalitate. Ciuma duce omul spre fapte extreme, precum şi teatrul poate duce spre exasperare, ambele fac legătura dintre ceea ce este şi ceea ce nu este, conflictele ascunse în noi, ies acum la suprafaţă şi se manifestă în mod evident. O piesă de teatru bună zdruncină psihicul, pătrunde în inconştient, îţi dezvăluie laturi necunoscute sau de mult uitate. Artaud face referire la „Annabella” lui Ford, o poveste despre un incest ce duce psihicul personajelor la extrem, acestea agăţându-se fără ezitare de o iubire de nerealizat, conştientul lor nu mai funcţionează la parametrii logici. Cei doi sunt ipocriţi, mincinoşi aruncaţi într-o pasiune supraomenească, răspund la orice cu aceeaşi monedă, faptele celor doi sunt absolut de neconceput în real, de aici şi comparaţia cu ciuma căci psihicul omului este împins la extrem. Teatrul se aseamănă cu ciuma nu pentru că este contagios, ci pentru că scoate la vedere cruzimea, ce există dar tinde să treacă neobservată, teatrul o pune în faţa ta. Teatrul relevă imaginea unui măcel, aceste cruzimi au dus la evoluţia omului, erosul pare oarecum pierdut în timp. Teatrul este, precum şi ciuma, o criză ce ia sfârşit o data cu moartea sau cu vindecarea. Totodată ciuma este un rău superior, menit să destrame tot, să scoată din oameni ceea ce sunt de fapt, este o criză maximă, o purificare extremă. Artaud îşi exprimă apetenţă pentru refuzul civilizaţiei contemporane secată şi devitalizată de un raţionalism practicat de secole, fascinaţia în faţa forţelor nevăzute care ne înconjoară, încrederea în puterea magică a teatrului şi a artei în general. Iar la nivelul actului poetic, cruzimea e resimţită la modul profund existenţial.
Patrik Voicu Teatrologie/Management Cultural - anul III