Mitologie

Zeii soarelui
Leul, cel de-al cincilea semn al Zodiacului, marcheaza, in traditia hindusa, un rezultat si, in
acelasi timp, un inceput. intr-adevar, se poate considera ca omul, in masura in care este unit
cu sistemul solar, nu se leaga decit de cinci din cele sapte planuri pe care le comporta
Cosmosul.
In corespondenta cu Berbecul, primul semn al aceleiasi trinitati de foc, Leul aduna in el cele
cinci manifestari diferite ale ierarhiilor spirituale, numite Buddha, ca simboluri ale
intelepciunii, si Brahma, ca emanatii creatoare. Sa retinem ca din acest sistem filozofic deriva
si cele cinci interpretari ale lui Hermes conform grecilor. Inmultirile si pregatirile
caracteristice ale semnelor precedente ajung la notiunea de Jivatna care, la origine, este fiul
(cel putin spiritual) al Non-Fiintei, "unsul Domnului". Aceasta entitate intervine in rnod logic
in cea de-a cincea zodie, reprezentind copilul, adica manifestarea individualizata a monadei,
dupa polarizarea, prin aria materna si hranitoare a Racului, a luminii patrunzatoare a
Gemenilor.
Dar este vorba si de un inceput, in sensul ca semnele de foc sint semne de elan si de
dinamism; Leul, semn fix, deci de cristalizare, este primul din cel de-al doilea cuaternar
zodiacal. Asa cum am aratat in ceea ce privea actiunea Berbecului asupra primului cuaternar,
el poate sa contina in germene elemente care se vor individualiza in zodiile urmatoare. Se
spune astfel ca termenul de Panchasya aplicat la simbolul Leului interpreteaza o sinteza a
"Leilor arzatori" din Berbec (sau Asuras) sub raza Parabrahmana despre care am spus ca
emana din principiul primordial si care a primit ordonantarile semnelor intermediare. Leul ar
fi deci una din primele interpretari ale intruparii Cuvintului. Dar in viitor ar putea sa fie sotul,
spiritul creator, cu elementele Mamei cosmice (semnul Racului) prin unirea sa cu Fecioara
din zodia urmatoare.
Aceasta sinteza dinamica a pulsiunilor si emotiilor, al carei centru e inima {simbol legat de
Leu), va tinde sa se exprime in Cosmos, sa se obiectiveze pe toate planurile cosmice
traditionale intr-un sens de animare si de creatie. Vom urmari acest lucru in cursul studiului
acestui semn zodiacal.
Sa mai retinem ca steaua Regulus, pe care o contine, este un bun simbol al zodiei. Este
considerata "regala" deoarece s-a constatat ca ea confera grandoare, onoruri si putere
nativilor pe care ii sensibilizeaza intr-un punct important al hartii cerului lor. Trebuie sa
intelegem ca Leul, regele animalelor, reprezinta elementele de maiestate, dar si de dominatie
prin amenintare latenta pe planurile instinctive ale vietii. Este asadar in acelasi timp o temere
si un ideal, ambele inconstiente. Si daca, la Rac, pericolul consta intr-o innamolire nebuloasa,
la Leu el se poate prezenta ca o incercare prezumptioasa de proiectare in realitate a visului
din Rac, in detrimentul integritatii psihice a subiectului. "Stinca Tarpeiana este linga
Capitoliu", iar Regulus prost aspectat poate provoca rasturnari spectaculoase. Anticii spuneau
ca, pentru a deveni constient de directia sa, fiecare dintre noi trebuie sa-si duca "lupta contra
Leului".E ceea ce ilustreaza, in mitologia greco-latina, una din cele douasprezece munci ale
lui Heracles-Hercule care a invins Leul din Nemeea.

Ca si zodia Racului, gasim si aici un interes social; Leul, terorizind orasul Nemeea si
imprejurimile sale, este socotit invincibil. Heracles, care stia deci la ce se expunea, a primit si
acum ajutorul unui simplu muritor, numit Molorchos, taran in serviciul lui Dionysos-Bachus.
Oprindu-se in locuinta lui, Heracles i-a cerut sa pregateasca un animal pentru jertfire. Daca
va reveni invingator pina in treizeci de zile, sacrificiul ii va fi oferit lui Zeus, dar, in caz
contrar, chiar lui, fiindca atunci va fi mort si se va afla printre zei. Remarcam aici, pentru
prima data in semnele zodiacale, interventia unui concept de durata, pe un mod solar, de
vreme ce este vorba tocmai de timpul care ii trebuie Soarelui ca sa parcurga un intreg semn
zodiacal. Aceasta notiune permite sa se afirme ca nu ne mai aflam in vis, ci in realitate. O
vocatie paminteana de erou respinge solutiile facile. Chiar cind acestea sint invaluite intr-o
aparenta magulitoare, eroul isi utilizeaza liberul arbitru ca sa combata instinctele cele mai
putemice si, dupa ce si le-a infrint, sa-si realizeze unitatea individuala integrala. In cazul
acesta, scopul final era sa-si mentina pentru totdeauna forta de viata, de vreme ce avea sa-si
faca o platosa din pielea inatacabila a adversarului.
Intilnindu-si in cele din urma Leul, Heracles a folosit, una dupa alta, sagetile din tolba, dar in
zadar, fiindca s-au facut tandari; apoi, insfacindu-si uriasa maciuca, nu a reusit decit sa si-o
fringa pe robustul animal, fara sa-1 clinteasca. Vazindu-se dezarmat, s-a decis sa-l atace cu
propriile sale forte, de vreme ce acelea create prin iscusinta omului se dovedeau
neputincioase. S-a inchis atunci cu Leul in pestera si l-a infruntat intr-o adevarata lupta corp
la corp. Apucindu-l cu bratele sale putemice, l-a apasat putemic cu genunchiul in centrii
nervosi vitali (plexus solar} si astfel 1-a inabusit.
Asa trebuie dusa, "corp la corp", lupta impotriva iluziilor despre gloria supraomeneasca.
Heracles n-a ales sa devina asemeni Zeilor cu pretul unei renuntari: a preferat sa gaseasca
singur un centru activ de operatiune, tinzind spre un mod de viata adoptat din acel moment.
Cauta in plus sa-si asocieze o rezistenta suplimentara, acoperindu-se cu pielea Leului din
Nemeea. Este vorba asadar de o manifestare a constiintei unitatii si a cerintelor multilateral
ale vietii pamintesti.
Pentru Heracles este o victorie definitiva a realului fiindca nu a fost de acord sa se lase
zeificat in stadiul de umbra, nu a putut, prin magia armelor, sa atinga forta Leului, dar a
acaparat, spre a se proteja in viitor, pielea invulnerabila a acestuia. Aceasta constientizare
apare, asadar, nu ca rezultatul unei superioritati naturale care ar duce la glorificarea de sine, ci
ca descoperirea unei chei spre adevaratul sens al Vietii.
Lectia mitului mai consta si in nevoia de a fi deschis la conceptul de Infinit, de a te simti
incorporat in el, stiindu-te totusi finit, dar in limitele mereu schimbatoare ale experientelor
personale. Acest lucru permite fiintei umane sa-si implineasca destinul pamintesc cuadevarat, asa precum Soarele, stapin al Leului, isi urmeaza rondul prin Zodiac, incepind cu
semnul Berbecului, care contine potential toate fortele, pina la cel al Pestilor, implinire unde
totul se regaseste dezlegat, diluat in Oceanul fundamental, pregatitor al eternei reintoarceri.
Alte legende la fel de atragatoare sint legate mai curind de miturile Soarelui, cel care
guvemeaza semnul. In toate mitologiile se intilneste un Zeu solat, incununat de raze. La greci
si romani, era identificat cu Apollo, tinar voinic frumos care risipeste, dimineata, tenebrele
peste care domneste sora lui, Diana, nascuta ca si el din lupiter si Latona. Este iarasi un mit in

care Iunona apare geloasa si razbunatoare. Ea 1-a dezlantuit impotriva Latonei, care urma sa
devina mama, pe sarpele Piton si a interzis Pamintului sa o adaposteasca. Refugiata pe mare
ca sa scape de lunona, Latona isi datoreaza salvarea lui Neptun, fratele lui lupiter. Acesta,
compatimitor, fara nici o urma de indulgenta fata de lunona, a facut sa se iveasca din ape
insula Delos care avea primeasca pe Latona. Dar ea nu si-a putut alapta copiii. Apollo a fost
hranit numai cu produse divine, nectar si ambrozie, primite din miinile zeitei Dreptatii,
Temis. Pentru imprejurarile nasterii sale el se va razbuna mai tirziu omorindu-1 pe Piton si
impodobind cu pielea acestuia trepiedul pe care sedea si isi exprima profetiile Pitia, in
templul lui din Delfi.
Cum Zeul solar are datoria sa faca lumina in ceea ce este neexplicat, s-a intimplat ca Apollo
sa fie intrigat de faptul ca zeul amorului, Cupidon, utiliza doua feluri de sageti complet
opuse, unele inspirind pasiunea, celelalte, repulsia. A inceput sa-1 ironizeze ca sa-1 determine
sa se explice, dar Cupidon, furios, 1-a atins cu o sageata inspiratoare de pasiune, aruncind in
acelasi timp asupra Dafnei, o nimfa splendida, o sageata inspiratoare de repulsie. Aceasta a
inceput imediat sa fuga din fata zeului, care o urmarea zadarnic. Refugiata linga tatal ei,
fluviul Peneu, 1-a rugat sa o scape, chiar cu pretul pierderii frumusetii. Acesta i-a implinit
dorinta si a transformat-o in laur. Apollo, lipsit de obiectul pasiunii sale, a trebuit sa se
multumeasca cu o coroana din frunze de laur cu care sa-si impodobeasca lira de aur. Aceasta
legenda sta la baza incununarii invingatorilor cu lauri.
Nu toate legendele antice il vad pe Zeul Soarelui sub trasaturile lui Apollo. Cele mai vechi se
refera la Helios, a carui poveste e de asemenea foarte evocatoare. De tinar, a fost urmarit de
Titani si aruncat in fluviul Eridan. Tatal sau, cautind trupul fiului, a avut in vis revelatia ca
acesta fusese primit in sinul Zeilor si urma sa fie incorporat in "focul sacru stralucind pe cer".
Reprezentarile epocii il arata ca pe un tinar voinic si frumos, cu par de aur foarte stralucitor,
care parcurge Zodiacul minind un car de foc tras de patru cai ce poarta fiecare numele cite
unui punct cardinal. S-a impreunat cu Rodos, nimfa insulei cu acelasi nume care avea sa-i fie
consacrata si a avut un fiu pe Faeton, adica "stralucitor". Acesta, foarte orgolios, se falea cu
originea sa. Vrind sa o demonstreze in ochii tuturor, a obtinut de la tatal sau realizarea unei
dorinti. L-a rugat deci sa-1 lase sa mine timp de o zi carul Soarelui, iar Helios, prizonier al
propriei sale promisiuni, a fost de acord, desi impotriva vointei sale. Cei patru cai,
nemaisimtindu-se struniti de mina ferma si vigilenta cu care erau obisnuiti, s-au ambalat si siau parasit drumul indreptindu-se spre stele si riscind, astfel, sa incendieze cele patru colturi
ale lumii. Dupa ce au fost readusi brutal spre pamint de catre un Faeton ingrozit, a urmat
secarea fluviilor si pirjolirea paminturilor. Geea, zeita Pamintului, s-a adresat lui lupiter ca sa
curme catastrofa. Acesta 1-a lovit cu traznetul pe Faeton. Astfel Helios si-a re-luat singur, si
pe vecie, cursa viguroasa si regulata, jalonata mereu de cele douasprezece semne traditionale.
Recunoastem aici simbolul temeritatii arbitrare si al pericolului ca cineva sa se increada prea
mult in fortele sale. Mai recunoastem si imaginea, tipica pentru Leu, a inclinatiei de a visa
prea mult supraumanul (spre deosebire de Heracles). Este vorba si, sub o alta forma, de
orgoliul redutabil al conducatorilor, al marilor diriguitori, al revoltatilor care, supusi Leului,
traiesc la hotarele incendiilor, razboiului, cataclismelor.