Fonologia limbii române

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Fonologia limbii române stabileşte inventarul de unităţi segmentale (vocale şi consoane) şi

unităţi suprasegmentale (accent, intonaţie) cu valoare funcţională, caracteristic limbii române.
Totodată, ca în fonologia oricărei alte limbi, sînt determinate seriile de sunete echivalente
(alofone) prin care se realizează fiecare fonem în parte.

Prin analiza valorii funcţionale a diferitelor aspecte fonetice se ajunge la concluzia că limba
română standard foloseşte următoarele unităţi segmentale:

 şapte vocale,
 patru semivocale, care în unele analize sînt echivalate cu vocalele corespunzătoare,
 o vocală asilabică şi devocalizată /ʲ/, care uneori este echivalată cu vocala /i/,
 douăzeci de consoane

şi următoarele unităţi suprasegmentale:

 accent,
 intonaţie,

fiecare dintre acestea putîndu-se realiza fonetic în mai multe moduri echivalente fonologic.

Lipsesc aşadar din inventarul fonematic al limbii române numeroase vocale şi consoane,
clicuri, croneme, tonuri etc. Astfel de aspecte fonetice pot apărea totuşi de exemplu în
interjecţii, pronunţii idiolectice, regionale sau arhaice, ori în împrumuturi neadaptate.

Cuprins
[ascunde]

 1 Unităţi segmentale
o 1.1 Foneme vocalice
 1.1.1 Vocale propriu-zise
 1.1.2 Semivocale
 1.1.3 Vocala asilabică /ʲ/
 1.1.4 Alofonele vocalelor
o 1.2 Consoane
 1.2.1 Particularităţi
 1.2.2 Alofonele consoanelor
 1.2.3 Variantele palatale ale sunetelor /k/ şi /g/
 2 Unităţi suprasegmentale
o 2.1 Accent
 2.1.1 Accentul în rădăcinile cuvintelor
 2.1.2 Accentul în cuvinte polimorfemice
 2.1.2.1 Morfeme flexionare
 2.1.2.2 Morfeme derivative
 o 2.2 Intonaţie
 3 Silaba
 4 Note
 5 Bibliografie

[modifică] Unităţi segmentale

Unităţile segmentale sînt sunetele simple (vocale şi consoane) din care se alcătuiesc silabele şi
apoi cuvintele. Din punct de vedere funcţional, existenţa a două categorii distincte de sunete
--- vocale şi consoane --- şi diferenţa dintre ele se poate demonstra astfel:

1. Se constată că seria [a, e, i, ...] şi seria [b, k, d, ...] sînt incompatibile, în sensul că dacă
în cadrul fiecărei serii în parte prin înlocuirea unui sunet cu altul din aceeaşi serie se
obţine fie un cuvînt cu un alt sens fie un cuvînt perceput ca posibil, dar fără sens (de
exemplu par-por sau par-car), înlocuirea unui sunet dintr-o serie cu un sunet din
cealaltă serie nu este posibilă fără schimbarea structurii cuvîntului (de exemplu aer-
cer, unde numărul de silabe se modifică).
2. Nu este posibilă eliminarea dintr-un cuvînt a unui sunet din seria [a, e, i, ...] (înlocuirea
lui cu zero) fără ca structura cuvîntului să se modifice. În schimb sunetele din seria [b,
k, d, ...] pot lipsi din cuvînt.

Astfel se face distincţie între vocale, ca sunete care pot alcătui singure o silabă şi care pot
purta accentul, şi consoane, care nu au această calitate. Există desigur şi alte definiţii pentru
vocale şi consoane, care au în vedere modul de articulare (deci aspectul fonetic) sau
proprietăţile acustice ale acestora, dar în subiectul de faţă interesează cu precădere relaţiile pe
care le contractează diversele sunete. Trebuie remarcat de asemenea că o astfel de analiză
funcţională mai are avantajul de a releva rolul de vocală sau consoană al unui sunet în
particular pentru limba română; în alte limbi aceleaşi sunete pot juca alte roluri, de exemplu în
limba engleză sunetele [l] şi [m] pot funcţiona în anumite condiţii ca vocale.

[modifică] Foneme vocalice

[modifică] Vocale propriu-zise

Inventarul de vocale al limbii române conţine şapte sunete şi diferite variaţii fonetice ale
acestora:

 /a/ ca în amar - vocală deschisă centrală nerotunjită

 /e/ ca în elev - vocală mijlocie anterioară nerotunjită
 /i/ ca în iris - vocală închisă anterioară nerotunjită
 /o/ ca în ocol - vocală mijlocie posterioară rotunjită
 /u/ ca în uluc - vocală închisă posterioară rotunjită
 /ə/ ca în fără - vocală mijlocie centrală nerotunjită
 /ɨ/ ca în vîrî - vocală închisă centrală nerotunjită

În unele împrumuturi neadaptate se păstrează două vocale suplimentare, similare cu cele din
limbile de origine. Acestea nu fac parte din inventarul de foneme de bază ale limbii române,
dar le menţionăm aici pentru că apar în cuvinte încetăţenite, iar vorbitorii instruiţi le folosesc
ca atare:

 /ø/ ca în bleu, loess - vocală mijlocie anterioară rotunjită

 /y/ ca în führer, bruxelez - vocală închisă anterioară rotunjită

Tabelul de mai jos arată cele şapte foneme vocalice ale limbii române (şi cele două vocale
rare), clasificate după gradul de deschidere a cavităţii orale, gradul de anterioritate a locului
de articulare şi caracterul labial/nelabial (rotunjit/nerotunjit).

  Vocale     Vezi şi AFI, consoane. Modificare   

Deschidere Anterioritate
Anterioare Semiant. Centrale Semipost. Posterioare

Închise

Cvasiînchise

Semiînchise

Mijlocii

Semideschise

Cvasideschise

Deschise

i
y
ɨ
ʉ
ɯ
u
ɪ
ʏ
 
ʊ
e
ø
ɘ
ɵ
ɤ
o
e̞
 ø̞
ə
o̞
ɛ
œ
ɜ
ɞ
ʌ
ɔ
Legendă: æ
■ Celulele galbene corespund vocalelor din limba română.
■ Celulele crem indică vocale folosite rar în limba română.
■ Celulele gri corespund unor vocale rare, fără simbol fonetic.
În perechile de vocale, în stînga figurează varianta nerotunjită, iar în dreapta
cea rotunjită.

[modifică] Semivocale

Statutul semivocalelor în limba română este un subiect controversat, unii autori considerîndu-
le alofone asilabice ale vocalelor corespunzătoare, în timp ce alţii le acordă un loc distinct în
rîndul fonemelor limbii.

Numărul semivocalelor din limba română este patru; acestea corespund vocalelor /e, i, o, u/:

 /e̯/ ca în deal
 /i̯ / ca în fier, cai
 /o̯/ ca în coasă
 /u̯/ ca în ziua, leu

(Notaţia /i̯ / este echivalentă cu /j/, iar /u̯/ cu /w/.)

Semivocalele /e̯ / şi /o̯/ pot apărea în limba română numai înainte de o vocală, în timp ce /i̯ /
şi /u̯/ pot apărea atît înainte cît şi după, ca în exemplele date.

Potrivit lui Emanuel Vasiliu este posibilă interpretarea semivocalelor ca simple alofone ale
vocalelor corespunzătoare. Pentru aceasta trebuie introdus un operator care forţează rostirea
împreună a două vocale. De exemplu cuvintele deal şi real pot fi transcrise fonologic /de+al/,
respectiv /re.al/, unde semnul /+/, numit jonctură silabică, obligă pronunţarea în aceeaşi silabă
a sunetelor. O astfel de echivalare are însă dezavantajul că trebuie să introducă de asemenea
un mod de a deosebi perechi de cuvinte în care aceleaşi sunete vocalice formează diftongi
ascendenţi şi descendenţi, precum ştiucă şi ştiu, pentru a arăta care este vocala purtătoare de
accent şi care este semivocala.

[modifică] Vocala asilabică /ʲ/

La sfîrşitul unor cuvinte româneşti precum rupi, moşi, dormi, bani vorbitorii nativi percep
existenţa unui sunet separat, întrucîtva similar cu vocala /i/, care urmează întotdeauna după o
consoană. Acelaşi sunet apare uneori la interiorul unor cuvinte, ca în oricine, cîţiva,
cincisprezece. Încercările de a înţelege acest sunet din punct de vedere fonetic şi fonologic au
dus la publicarea a numeroase articole de specialitate avînd ca unic subiect acest sunet (Emil
Petrovici, Valeriu Şuteu şi alţii) sau dedicarea unor secţiuni importante în lucrări de fonetică
şi fonologie.

Din punct de vedere fonetic acest sunet nu există ca articulaţie separată, ci este doar o
modificare (mai exact o palatalizare, înmuiere) a consoanei precedente. Un indiciu al acestei
situaţii este faptul că i-ul final scurt nu necesită timp fizic pentru pronunţare. Unii cercetători
(de exemplu Emil Petrovici) au extins această interpretare şi la nivel fonologic, motiv pentru
care inventarul de foneme ajunge să includă şi variantele palatalizate ale tuturor consoanelor
care se pot afla într-o astfel de poziţie (18 foneme suplimentare). Astfel, cuvintele lup şi lupi
au fiecare cîte trei foneme: /lup/-/lupʲ/, unde /pʲ/ este un singur fonem, varianta palatalizată a
consoanei /p/.

O interpretare mai apropiată de percepţia acestui „sunet” decît de realizarea lui propriu-zisă
este cea dată printre alţii de Andrei Avram, care evită extinderea masivă a inventarului de
foneme prin introducerea unui singur fonem special, /ʲ/, al cărui rol este de a marca
palatalizarea consoanei după care este aşezat. De exemplu, perechea de cuvinte lup-lupi se
transcrie fonologic /lup/-/lupʲ/, unde de data aceasta prin /pʲ/ se înţelege o succesiune de două
foneme (realizată ca un singur sunet). Această interpretare are mai multe avantaje:

 corespunde percepţiei vorbitorilor,

 adaugă un singur fonem suplimentar,
 se apropie de grafia limbii române, care notează acest pseudosunet cu litera i,
 reduce mai multe tipuri de alternanţe morfofonologice la simpla adăugare a unui
fonem, fără înlocuirea consoanelor,
 corespunde evoluţiei acestui sunet în limba română, care iniţial a fost vocala propriu-
zisă /i/.

Emanuel Vasiliu împinge mai departe această interpretare, considerînd că [ʲ] este de fapt un
alofon al vocalei /i/ şi nu un fonem separat. Pentru ca o astfel de echivalare să fie acceptabilă
este nevoie totuşi să se introducă un operator special care să marcheze o jonctură silabică
(notată cu /+/ ca în secţiunea despre semivocale), descrisă ca obligaţia de a continua silaba de
la ultima vocală pînă la sunetul care urmează după /+/. Astfel, cuvîntul lupi se transcrie
fonologic /lup+i/.

[modifică] Alofonele vocalelor

Realizarea unei vocale nu se face întotdeauna cu sunetul nominal. De exemplu, vocala /a/ din
cuvintele teacă şi toacă, deşi percepută identic, se realizează de fapt uşor palatalizată în
primul caz şi uşor labializată în al doilea, sub influenţa semivocalelor precedente. O analiză
atentă arată că în limba română fiecare vocală se poate realiza în mai multe moduri distincte,
în funcţie de contextul fonetic şi de vorbitor (chiar în cadrul limbii standard), exprimarea
îngrijită sau normală, caracterul neologic sau de fond vechi al cuvîntului etc. Lista de mai jos
cuprinde alofonele principale ale fiecărei vocale în parte, cu exemple.

 /a/:
o [ä] central, ca în [sät] (sat)
o [ḁ] parţial sau total devocalizat
o [a̟] uşor palatalizat (anterior), ca în [ˈpi̯ a̟.trə] (piatră)
o [a̹] uşor rotunjit (labializat), ca în [ˈko̯a̹.te] (coate)
o [a̹ ̟] simultan palatalizat şi labializat, ca în [a.riˈpi̯ o̯a̹ ̟.re] (aripioare)
o [ʲa̟] uşor palatalizat şi precedat de un scurt [j], ca în [reˈʲa̟l] (real, la unii
vorbitori)
o [ʷa̹] uşor labializat şi precedat de un scurt [w], ca în [pro.ʷa̹kˈtiv] (proactiv, la
unii vorbitori)
o [ə̯a̞] uşor închis şi precedat de un scurt [ə] asilabic, ca în [ˈə̯a̞s.ta] (asta, la unii
vorbitori)

 /e/
o [e̞] mijlociu, ca în [ˈre̞ .pe̞.de̞] (repede)
o [e̥] parţial sau total devocalizat
o [ʲe] uşor închis şi precedat de un scurt [j], ca în [ˈʲes.te̞ ] (este); varianta apare la
unii vorbitori şi în vorbirea îngrijită, şi la cuvinte neologice de tipul [ˈʲe.po.kə]
(epocă)
o [e̯] semivocalic, ca în [re̯ a] (rea) --- numai în unele interpretări fonologice

 /i/
o [i] obişnuit, ca în [riˈdik] (ridic)
o [i̥ ] parţial sau total devocalizat, a nu se confunda cu [ʲ]
o [ʲi̝ ] uşor închis şi precedat de un scurt [j], ca în [ˈʲi̝ .ni.mə] (inimă, la unii
vorbitori)
o [ʲ], palatalizare a consoanei precedente, ca în [peʃtʲ] (peşti) --- numai în unele
interpretări fonologice
o [i̯ ] semivocalic, ca în [vi̯ a.ʦə] (viaţă) --- numai în unele interpretări fonologice

 /o/
o [o] obişnuit, ca în [pot] (pot)
o [o̥] parţial sau total devocalizat
o [o̟] uşor palatalizat (anterior), ca în [ʧi̯ o̟t] (ciot)
o [ʷo̹] labializat suplimentar şi precedat de un scurt [w], ca în [ˈʷo̹.mul] (omul, la
unii vorbitori)
o [o̯] semivocalic, ca în [ro̯a.tə] (roată) --- numai în unele interpretări fonologice

 /u/
o [u] obişnuit, ca în [skurt] (scurt)
 o [u̥] parţial sau total devocalizat
o [u̟] uşor palatalizat (anterior), ca în [ʃti̯ u̟.kə] (ştiucă)
o [ʷu̹] labializat suplimentar şi precedat de un scurt [w], ca în [ˈʷu̹n.de] (unde, la
unii vorbitori)
o [u̯] semivocalic, ca în [ˈste̯ a.u̯a] (steaua) --- numai în unele interpretări
fonologice

 /ə/
o [ə] central, ca în [ˈpəs.trəv] (păstrăv)
o [ə̥] parţial sau total devocalizat
o [ʷə̹] uşor labializat şi precedat de un scurt [w], ca în [ˈdo.u̯ʷə̹] (două, la unii
vorbitori)
o [ə̯ə̞] uşor închis şi precedat de un scurt [ə] asilabic, ca în [ˈə̯ə̞s.ta] (ăsta, la unii
vorbitori)

 /ɨ/
o [ɨ] central, ca în [ˈprɨs.le̯ a] (prîslea)
o [ɨ̥ ] parţial sau total devocalizat
o [ʷɨ̹ ] uşor labializat şi precedat de un scurt [w], ca în [luˈʷɨ̹ nd] (luînd, la unii
vorbitori)
o [ə̯ɨ̞ ] uşor închis şi precedat de un scurt [ə] asilabic, ca în [ə̯ɨ̞ ˈnalt] (înalt, la unii
vorbitori)

[modifică] Consoane

Limba română foloseşte 20 de consoane, marcate cu galben în tabelul de mai jos care clasifică
consoanele în funcţie de modul şi locul de articulare. (Tabelul cuprinde şi două din
semivocale, /i̯ / şi /u̯/, notate aici /j/ şi /w/.) De asemenea sînt indicate unele alofone ale
consoanelor, anume acelea care au un simbol aparte în Alfabetul Fonetic Internaţional.

  Consoane     Vezi şi AFI, vocale. Editează   

Mod de Loc de articulare
Post-
articular Bi- Labio- Alveo- Alveolo- Retro- Farin- Epi-
Dentale alveo- Palatale Velare Uvulare Glotale
e labiale dentale lare palatale flexe gale glotale
lare
Flux pulmonar
Oclusive p b t̪ d̪ t d ʈ ɖ c ɟ k ɡ q ɢ ʡ - ʔ -
Africate ʦ ʣ ʧ ʤ ʨ ʥ - -
Fricative ɸ β f v θ ð s z ʃ ʒ ɕ ʑ ʂ ʐ ç ʝ x ɣ χ ʁ ħ ʕ ʜ ʢ h ɦ
Sonante ʋ ɹ ɻ j ɰ - -
Vibrante ʙ r̪ r - - ʀ - -
Bătute ɾ ɽ - - - -
Fricative
laterale
- - - - ɬ ɮ - - - - - -
Sonante
laterale
- - - - l̪ l ɭ ʎ ʟ - - - - - -
Bătute
laterale
- - - - ɺ - - - - - -
Nazale m ɱ n̪ n ɳ ɲ ŋ ɴ - - - - - -
Flux glotal (explozive şi implozive)
Oclusive
explozive
pʼ tʼ ʈʼ cʼ kʼ qʼ - -
Fricative
explozive
ɸʼ fʼ sʼ ʃʼ ɕʼ ʂʼ çʼ xʼ χʼ - -
Implozive ɓ ɗ ʄ ɠ ʛ - -
Flux velar (clicuri)
Clicuri
centrale
ʘ ǀ ǃ ǂ - - - - - - - - - -
Clicuri
laterale
- - - - - ǁ - - - - - - - - - -
Articulaţii multiple
Fricativă postalveolovelară:
ɧ   Sonantă labiovelară: w   Fricativă labiovelară: ʍ   Sonantă labiopalatală: ɥ
Legendă:
■ Celulele gri corespund unor articulări considerate imposibile.
■ Celulele galbene corespund consoanelor din limba română.
■ Celulele crem indică alofone ale unor consoane din limba română.
În perechile de consoane, cea din stînga este surdă, iar cea din dreapta este sonoră.

Aşadar, inventarul fonemelor limbii române cuprinde următoarele consoane:

 /p/: oclusivă bilabială surdă, ca în pace, aparte, cap

 /b/: oclusivă bilabială sonoră, ca în bun, abac, cub
 /t/: oclusivă alveolară surdă, ca în tare, ating, sat
 /d/: oclusivă alveolară sonoră, ca în dor, odihni, rod
 /k/: oclusivă velară surdă, ca în cal, acolo, rac, realizată şi ca alofonul
o [c]: oclusivă palatală surdă, ca în chel, achit, ochi
 /g/: oclusivă velară sonoră, ca în gol, ogar, rog, realizată şi ca alofonul
o [ɟ]: oclusivă palatală sonoră, ca în ghid, leghe, priveghi
 /ʦ/: africată alveolară surdă, ca în ţap, oţet, maţ
 /ʧ/: africată postalveolară surdă, ca în cer, ace, taci
 /ʤ/: africată postalveolară sonoră, ca în ger, magic, rogi
 /f/: fricativă labiodentală surdă, ca în foc, afară, puf
 /v/: fricativă labiodentală sonoră, ca în var, covor, mov
 /s/: fricativă alveolară surdă, ca în sare, masă, cos
 /z/: fricativă alveolară sonoră, ca în zar, vază, roz
 /ʃ/: fricativă postalveolară surdă, ca în şarpe, aşa, coş
 /ʒ/: fricativă postalveolară sonoră, ca în jar, ajutor, vrej
 /h/: fricativă glotală surdă, ca în ham, rahat, realizată şi ca alofonele
o [ç]: fricativă palatală surdă, ca în hienă, mohican, vlahi
o [x]: fricativă velară surdă, ca în hrib, vlah
 /m/: nazală bilabială, ca în măr, amic, cum, realizată şi ca alofonul
o [ɱ]: nazală labiodentală, ca în amfibiu, tramvai
 /n/: nazală alveolară, ca în nor, sună, an, realizată şi ca alofonele
o [ŋ]: nazală velară, ca în prunc, gong, branhie
o [ɱ]: nazală labiodentală, ca în fanfară, convins
 /l/: sonantă laterală alveolară, ca în lung, ales, mal
  /r/: vibrantă alveolară, ca în rai, arid, far

Terminologie. Unele lucrări (de pildă Dificultăţile ortografiei limbii române[1]) folosesc alţi
termeni decît cei recomandaţi de Alfabetul Fonetic Internaţional, ca de exemplu:

 prepalatal în loc de postalveolar; în AFI termenul prepalatal are un sens mai larg,
cuprinzînd consoanele postalveolare, alveolo-palatale şi retroflexe;
 dental în loc de alveolar; în AFI termenul dental este rezervat pentru sunete de tipul
[θ] şi [ð] (ca în cuvintele englezeşti thin şi this), care se pronunţă cu vîrful limbii în
contact direct cu incisivii; sunetele româneşti [s z ʦ t d r n l] se pronunţă cu limba pe
alveolele incisivilor superiori, iar dinţii joacă cel mult un rol secundar în articularea
lor;
 laringal în loc de glotal; cum glota este o parte a laringelui, şi anume spaţiul dintre
coardele vocale, denumirea de „consoană glotală” este mai precisă; AFI a abandonat
termenul laringal.

[modifică] Particularităţi

Emanuel Vasiliu arată că limba română este singura limbă romanică în sistemul fonetic al
căreia se atestă simultan africata [ʤ] şi fricativa [ʒ], distincte fonemic.

[modifică] Alofonele consoanelor

În afară de alofonele amintite mai înainte, consoanele limbii române prezintă şi o serie de alte
variante de articulare, dictate de contextul fonetic. Astfel, de exemplu, toate oclusivele care
apar imediat după pauză sînt trunchiate prin absenţa părţii iniţiale de implozie (blocare a
trecerii aerului) şi astfel le rămîn doar părţile de ţinută --- care însă este inaudibilă --- şi cea de
explozie (expulzare a aerului), aşa cum se poate constata comparînd cuvinte ca apar şi par.
Tot consoanele oclusive, în poziţia dinainte de pauză, se pronunţă cu o uşoară aspiraţie, care
poate fi transcrisă fonetic ca [pʰ, bʰ, kʰ, gʰ, tʰ, dʰ].

Consoanele din limba română (cu două excepţii) au, în afară de varianta de bază, şi cîte o
variantă palatalizată şi una labializată. Variantele palatalizate apar atunci cînd consoana este
urmată de una din vocalele anterioare /e, i/, semivocalele corespunzătoare /e̯ , i̯ / sau vocala
asilabică /ʲ/, palatalizarea fiind cu atît mai pronunţată cu cît acel sunet vocalic este mai închis
şi mai lipsit de caracterul silabic. Astfel, palatalizarea este minimă atunci cînd consoana este
urmată de /e/ şi maximă cînd e urmată de /ʲ/. De asemenea palatalizarea este cu atît mai uşor
perceptibilă cu cît locul de articulare al consoanei este mai apropiat de palat şi deci consoana
este mai susceptibilă de a fi influenţată: consoane velare sau glotale precum /k, g, h/ se
schimbă mult prin palatalizare, în timp ce cele labiale sau labiodentale precum /p, b, m, f, v/
sînt afectate mai puţin. Similar, variantele labializate ale consoanelor apar atunci cînd imediat
după consoană urmează o vocală din seria posterioară /o, u/ sau una din semivocalele
corepunzătoare /o̯, u̯/. De la aceste observaţii fac excepţie consoanele africate postalveolare /ʧ,
ʤ/ care în limba română sînt întotdeauna palatalizate.

În succesiunile de consoane apar variante trunchiate ale consoanelor nominale. De exemplu,

în cuvinte precum ruptură, oclusiva bilabială /p/ se realizează fără explozie sau cu o explozie
redusă, în timp ce oclusiva alveolară /t/ se realizează fără implozie, sau mai degrabă
„împrumută” implozia consoanei precedente.
Consoanele nazale /m, n/ se realizează diferit în funcţie de sunetul care urmează. De exemplu,
în cuvinte precum învăţ sau înfăţ nazala /n/ se realizează cu o ocluziune incompletă (spre
deosebire de cazul cînd este urmată de o vocală ca în cuvintele înalt, înot). Sub influenţa
fricativelor /f, v/, consoana /n/ se articulează ca o nazalizare a vocalei anterioare /ɨ/, nazalizare
care continuă pînă cînd organele articulatorii se aşază în poziţia pentru /f, v/. Un fenomen
similar de ocluziune incompletă se produce cînd /n/ este urmat de fricativele /s, z, ʃ, ʒ/, ca în
cuvintele înscriu, prînz, înşel, înjgheb. În această poziţie /n/ se articulează prin apropierea
apexului limbii de regiunea alveolară. Înainte de consoanele velare /k, g/, consoana /n/ se
articulează cu ocluziunea deplasată în zona velară, care corespunde de fapt sunetului [ŋ];
cuvintele bancă şi lungă, transcrise fonemic /ˈban.kə/ şi /ˈlun.gə/ trebuie transcrise fonetic
[ˈbaŋ.kə], respectiv [ˈluŋ.gə]. Tot printr-o ocluziune incompletă se realizează /n/ şi cînd este
urmat de /h/ ca în cuvîntul înhaţ. În sfîrşit, /n/ se pronunţă cu o uşoară palatalizare înaintea
consoanelor palatale, ca de exemplu în cuvintele cinci şi unchi. În toate aceste cazuri /n/ se
poate pronunţa şi plin, cu ocluziune totală, dar o astfel de pronunţie este percepută ca
hipercorectă, nenaturală.

În poziţie finală, după altă consoană, consoanele sonore /l, m, n/ au tendinţa de a se asurzi
(devocaliza) total sau parţial, ca în cuvintele azvîrl, dorm, cîrn. Efectul este foarte pronunţat
atunci cînd consoana precedentă este surdă, întrucît după întreruperea vocalizării este dificilă
reînceperea ei pentru un sunet care nu formează o silabă; într-o asemenea situaţie se
găseşte /m/ la sfîrşitul unor cuvinte precum basm, ritm, istm.

[modifică] Variantele palatale ale sunetelor /k/ şi /g/

În unele descrieri ale sistemului fonematic al limbii române (datorate, printre alţii, lui Emil
Petrovici şi Andrei Avram) alofonele palatale ale consoanelor velare /k/ şi /g/ (notate adesea
cu k' şi g'; în AFI [c] şi [ɟ]) sînt luate ca foneme separate, ceea ce ridică numărul fonemelor
consonantice la 22. Acest punct de vedere interpretează cuvinte precum chiar şi cheală ca
începînd cu o consoană palatală şi continuînd direct cu vocala [a], considerînd că între acestea
nu există nici o semivocală. O astfel de interpretare are însă o serie de dezavantaje:

 sporeşte numărul de foneme,

 nu face paralela naturală sec-seacă --- chel-cheală,
 nu distinge între tranşele iniţiale ale perechilor de cuvinte precum gheară-ghiaur sau
cheag-chiar.

O interpretare avantajoasă este cea datorată printre alţii lui Frederick Agard şi Emanuel
Vasiliu, în care diferenţa dintre variantele velare şi cele palatale este considerată pur fonetică
(impusă de sunetul care urmează). Astfel, perechile de cuvinte precum cal-chel se pot
transcrie fonemic folosind acelaşi fonem /k/: /kal/, /kel/, ceea ce convine realităţii că în limba
română niciodată înainte de o vocală anterioară (/e, i/) nu putem avea varianta velară a lui /k/.
În plus, această interpretare permite paralela firească între o pereche de tipul chem-cheamă
sau îngheţ-îngheaţă şi perechile tem-teamă, leg-leagă, merg-meargă etc.

[modifică] Unităţi suprasegmentale

Fonemele descrise în secţiunile anterioare se grupează în silabe, care, în planul expresiei,
reprezintă sintagmele minimale. Se numesc unităţi suprasegmentale acele aspecte fonetice
care contractează relaţii heterosilabice (între silabe diferite), spre deosebire de unităţile
segmentale (fonemele), care nu pot intra în astfel de relaţii.

În limba română apar două unităţi suprasegmentale: accentul de intensitate (pronunţarea mai
puternică a anumitor silabe) şi intonaţia (imprimarea unei anumite linii melodice vorbirii).
Cele două unităţi se pot clasifica ţinînd cont de extinderea efectului; astfel, accentul este o
unitate intensivă, pentru că se limitează la fiecare silabă în parte, în timp ce intonaţia este o
unitate extensivă, întrucît caracterizează fragmente rostite ce includ în general mai multe
silabe.

[modifică] Accent

În limba română accentul de intensitate este considerat fonemic, adică poate determina
diferenţe de sens. Acest lucru este dovedit, de exemplu, de serii de cuvinte sau segmente
precum

 móbilă - mobílă - mobilắ

 acéle - ácele
 véselă - vesélă
 copíi - cópii
 umblắ - úmblă
 desfác ásta - dés fac asta

unde vocalele accentuate au fost marcate prin accente grafice. Ioana Chiţoran arată însă că
asemenea situaţii sînt de fapt excepţii şi că de fapt poziţia accentului poate fi determinată în
majoritatea cazurilor printr-un sistem complex de reguli, diferite pentru verbe pe de o parte şi
pentru substantive şi adjective pe de altă parte.[2]

Fonemicitatea accentului de intensitate este o caracteristică relativ răspîndită în limbile lumii.

Între limbile romanice numai limba franceză face excepţie, prin faptul că accentul cade
întotdeauna pe ultima silabă (ori după unii autori el nu există deloc), deci nu poate ajuta la
diferenţierea cuvintelor. Alte exemple de limbi unde accentul de intensitate nu există sau nu
este fonemic sînt: maghiara, finlandeza, macedoneana, japoneza, poloneza etc.

Cuvintele româneşti pot avea o singură silabă accentuată. În transcrierile fonetice această
silabă se marchează cu o mică bară verticală în partea superioară: /ˈ/. Celelalte silabe pot
primi (opţional, deci nu fonemic) unul sau mai multe accente mai slabe (secundare), mai ales
în cuvintele cu multe silabe; accentele secundare se notează cu acelaşi simbol, plasat în partea
inferioară: [ˌ]. Se constată că accentele respectă regula conform căreia între două silabe
accentuate (cu accent principal sau secundar) trebuie să existe cel puţin o silabă neaccentuată.
[3] [4]
Fac excepţie unele cuvinte compuse, ca de exemplu porthartă: /ˌportˈhar.tə/.