Familia din picturi

Mircea Morariu,

Celebra, superba trilogie alcatuita din cartile-album Spatele omului, Cortina sau fisura lumii si Nocturne
reprezenta, printre altele, si un semn al iubirii nutrite de George Banu pentru marile muzee de arta ale lumii si,
indeosebi, pentru capodoperele gazduite acolo.
Subtilul admirator si degustator de teatru si de carti care stim cu totii ca este George Banu dadea in
paginile respective propria-i interpretare indemnului enescian de a te odihni din munca prin munca.
George Banu se odihneste de arta prin arta. Volumul al treilea - Familia din Rivoli 18 - din ciclul Parisul
personal (Editura Nemira, Bucuresti, 2016) este inca o dovada in acest sens. El oferindu-ne secvente din
viata unui important om de cultura care strabate targuri, ateliere si anticariate in cautarea unor picturi
cu care mai apoi sa-si imbogateasca deopotriva camera de lucru si, mai presus de toate, propria-i
existenta.
Nu, nu e vorba nicidecum despre cine stie ce forma de acumulare primitiva. Ci despre nevoia intima, pe care,
citindu-i cartea de acum, am toate motivele sa o banuiesc profunda, de avea si altfel de prieteni decat cei
obisnuiti. Reprezentati de oameni cu biografii, cu realizari, cu bune si cu rele. Rolurile principale sunt detinute
de asta data de prietenii tacuti, insa cum nu se poate mai fideli, de insotitori nocturni, de acompaniatori,
cateodata chiar animatori, stimulatori tacuti ai meditatiilor profunde. Meditatii ce ne sunt marturisite. Suntem
asadar poftiti la intalniri cu prieteni si rude care descind din secoli si carora George Banu le-a conferit noi

identitati, le-a construit ceea ce Camil Petrescu ar fi numit dosare de existenta, cu care a gasit inedite forme nu
neaparat sau nu in primul rand de dialog, ci, mai curand, de comuniune. Le-a conferit felurite grade de rudenie,
le-a transformat in membrii unei a doua familii, familia dinauntru. Oferindu-si astfel sansa unei izolari deloc
definitive. Izolare ce faciliteaza nu ocazia fugii, ci a regasirii. Inteleasa drept ,,exigenta indispensabila a
comunicarii constant reluata".
Se spune indeobste ca nu prea ne sta in putinta sa ne alegem rudele. Ca ele reprezinta o fatalitate. Altcineva
hotaraste daca ele sunt multe sau putine, daca e vorba despre oameni buni sau dimpotriva. Unii, precum Andre
Gide, citat de George Banu chiar in prima pagina a cartii, isi concentra exasperarea starnita de acest fapt
incontrolabil in celebrul strigat Familii, va urasc!.
George Banu, in schimb, nici nu s-a resemnat, nici nu a disperat, nici nu a teatralizat, ci a pornit la
alcatuirea minutioasa a unei a doua familii. Marcate de un anume livresc mai mult decat explicabil. Caci
om de carte si de teatru fiind nu te poti desparti chiar asa de usor nici de Cehov, nici de Proust. Si nu poti
nici sa-ti reprimi dorinta de a fi macar un pic regizor si sa distribui roluri. Fiindca dincolo de povesti, de
vise, de reverii, de existente inventate, cartea lui George Banu contine referinte la indeniabile repere ale
existentei unui carturar- teatrul si biblioteca.
Ne reintalnim mai intai, citind cartea aparuta la Nemira, cu cele trei surori, destul de diferite fata de personajele
zamislite de pana fermecata a lui Cehov. Acum ele se numesc Marie- Christine, Odile sau Anne. Avandu-l pe
mai departe alaturi pe nefericitul lor frate, Andrei Prozorov, metamorfozat in pictor. Ne intalnim si cu o jeune
fiile en fleur, botezata Francoise, e drept, putin cam uratica, cu un Jean-Paul, fiul ratacitor al lui Marie-Christine.
Urmeaza intalnirea cu un mic teatru ambulant, dar si cu alti artisti ale caror existente interfera cu voci (Marie
Casares sau Olga Tudorache) ori cu fiinte intregi (Pippo Delbono) avand existente aievea. Fiinte ce apar parca
doar spre a se amesteca cu alte si alte femei create din peneluri si culori, cu verisoare, cu matusi, cu nepoti ale
personajelor cu care am facut cunostinta cateva pagini inainte. Constituind ceea ce George Banu numeste ,,un
minuscul cor polifonic". In care un loc de seama ii revine tragicei, fascinantei personalitati a Iuliei Hasdeu.
,,Traiesc printre Fecioare, cu Iisus in brate sau pe genunchi, in extaz sau in rugaciune. Fecioare sacre, devotate
altor parteneri decat cel modest care le-a reunit intre zidurile apartamentului sau parizian. Fecioare insotite de
toti acei Isusi care, chiar daca pe cruce, le sunt parteneri de vocatie sau de credinta. Tot ce e sacru in intimitatea
mea invita la concentrare, nu insa la comunicare, ma reconforteaza, dar nu dialogheaza. Personajele vorbesc,
sfintii nu".
Amestecul acesta de personaje si de sfinti care confera personalitate casei din strada Rivoli, numarul 18,
ne este cu un admirabil talent de scriitor impartasit de George Banu. Ajutat de miniaturile fotografice
datorate Mihaelei Marin.
George Banu - PARISUL PERSONAL - Familia din Rivoli 18, Fotografii de Mihaela Marin; Editura Nemira,
Bucuresti, 2016