Arta poetica argheziana

Critica literara a inregistrat de mult bogatia si plasticitatea

expresiei poetice argheziene. Aceasta din urma este un soi de
reafirmare a realitatilor, prin expresia cea mai concreta, cea
mai tangibila, prin folosirea unor cuvinte atat de grele de
intelesuri: profunde incat cum spunea George Calinescu, 'odata
deschide o usa, zece porti se dau la o parte'. ('Tudor Arghezi,
Studiu critic, Jurnalul litarar', 1939).
Expresia argheziana este precisa. poetul asociaza termeni
apartinand unor domenii diferite ale existentei, urmarind sa
exprime viziunea unei lumi supuse nesfarsitelor metafore.
Epitetele argheziene materializeaza, sensibilizaza. Sufletul e
'subred' (ca o constructie gata sa se naruiasca). Poetul este cu
desavarsire impotriva debitului verbal gratuit, nesemnificativ.
Pamfletele insasi sunt concentrate. Romanele, precum s-a mai
afirmat, au o structura poetica.
Tocmai in directia acesta a densitatii si a esentializarii,
trebuie
cautat
geniul
invocator
arghezian.
Dupa
Eminescu, elrealizeaza cel mai pregnant detasarea de expresia
prozaica.
Un exemplu de caustica ionie argheziana, subordonanduse legilor grotescului, cu privire la unele moravuri universitare
ale timpului. 'Un profesor universitar isi examineaza studentii
in trasura, luati ca ajutoare pentru transportarea bagajelor. In
dorinta de a capata bunavointa examinatorului, candidatul e
gata sa alerge chiar cu valizele in spinare dupa trasura
domnului profesor, primind intrebarile si raspunsurile si dand
raspunsurile in pas alert. Calitatile de hamel se cumpanesc
astfel cu meritele universitare. Examenul e rapid si sintetic. Un
fine de an tine pana la gara cu sesiunrea in vagon si ocuparea
de mai inainte a unui loc pentru savant. O licenta se poate
termina pana la Chitila, iar doctoratul se confera dupa 60 de
kilometri pana la Ploiesti in restaurantul cu placinti'.
Arta lui Arghezi are un foarte pronuntat caracter national,
vizibil in universul imagistic, constituind prin excelenta
peisajul autohton, ca si in referintele numeroase la trecutul
istoric sau la numeroasele obiceiuri, invataminte si credinte

acumulate de viata colectiva a poporului de-a lungul istoriei.

Radacinile artei lui sale sunt infipte puternic in traditia
culturala, pornind de la savoarea primelor noastre carti
bisericesti si trecand prin experienta artistica a generatiilor
anterioare (I. Heliade Radulescu, Eminescu, Caragiale,
Macedonski). Dar Arghezi se foloseste din plin de tezaurul
artistico-popular. El foloseste numeroase forme poetice
imprumutate din creatia populara, compunand doine, colinde,
cantece. Apar in opera sa motive populare, ritmuri si masuri si
chiar tipuri de rime populare. Limba argheziana insasi
cuprinde toate straturile graiului romanesc: cuvinte si
constructii arhaice, vorbe campenesti, expresii argotice,
nenumarate neologisme.
Puterea de exprimare a sufletului nostru national ii acorda
lui poetului valoarea sa universala. La acesta se adauga o
indelungata experienta artistica de primul rang.
La 14 iulie 1967, Tudor Arghezi ne-a parasit pentru
totdeauna, dupa o stralucita cariera impresionanta prin
vastitate si valoare artistica, imbogatind ca putini altii
patrimoniul culturii nationale si universale. De la debutul sau
din 1896, poetul a fost mereu o vitalitate creatoare rar intalnita
in literatura, manifestata printr-o vesnica neliniste si indoiala
in fata credintei.
Tudor Arghezi este unul dintre poetii care abordeaza
diferite teme in creatiile sale literare, distingandu-se astfel
poezia filosofica, de dragoste, poezia boabei si a faramei si
arta poetica. Un exemplu de arta poetica este poezia Ex libris
(inclusa in volumul Cuvinte potrivite) care reprezinta
totodata si o definire metaforica a poetului zamislitor. Eul
liric reda atitudinea deosebita, sentimentul de admiratie fata
de poet si creatia acestuia Carte frumoasa, cinste cui te-a
scris. Poezia glorifica actul creator si creatia, dovada a faptului
ca este o arta poetica. Cartea, simbol al creatiei literare, este
asemanata intai cu o floare Esti ca o floare, anume inflorita/
Mainilor mele, care te-au deschis, apoi cu o vioaraEsti ca o
vioara, singura ce canta. Aceste comparatii releva nobletea si
frumusetea sentimentelor transmise si demonstreaza adevarata
valoare sfanta si eterna a cartii. Conditia creatorului este
surprinsa Un om de sange ia din pisc noroi/ Si zamisleste
marea lui fantoma, iar creatia lui constituie o enigma pe
care o pogoara vie printre noi. Poezia incepe cu un ton
optimist si se fializeaza cu unul trist deoarece misterele lumii

nu pot fi descifrate, ci doar redate prin jertfa lui zadarnica se

pare/ Pe cit e ghiersul cartii de frumos/Carte iubita, fara de
folos,/ Tu nu raspunzi la nici o intrebare.
O alta poezie, Cuvinte stricate, facand parte din
ciclul Martisoare, este o arta poetica pe tema esecului
creatiei, dupa cum sugereaza chiar titlul. Poetul apare ca un
proprietar al cuvintelor care par sa nu-i dea ascultare si pe care
el nu le mai poate controla. Neputinta autorului de a crea pe
baza cuvintelor este evidentiata in versurile poeziei Toate/
Cuvintele mele sunt intortochiate/ Si s-au imbatat [] Au vrut
sa alerge si sa joace,/ Dar betia le-a pravalit incoace. Betia
cuvintelor semnifica starea de haos, confuzie si nepotrivire
intre mesajul poetic si exprimare. Degradarea ideilor poetice
este redata prin metafora mocirle cu stele, iar idealul pe care
poetul ar dori sa-l atinga este sugerat de martisor si roade.
Nemultumirea creatorului fata de propria neputinta se imbina
cu dorinta de a-si recapata puterea creatoare. Solutia pe care
poetul o gaseste in final o reprezinta igorarea cuvintelor sau
ordonarea acestora printr-o atitudine indiferenta: Cuvintele
sa nu mi le mai dezmierzi,/ Sa nu le mai spuie agale/ Buzele
tale./ Sa nu le mai cante cumva/ Vocea ta/ Si pe cobza
destele./ Huleste-le!.
In concluzie, putem spune despre Tudor Arghezi ca este
tipul poetului care a fost mereu o vitalitate creatoare rar
intalnita in literatura, manifestata printr-o vesnica neliniste si
indoiala in fata credintei.

Bibliografie:
'Scrieri', E.P.L. vol.1-18

'Istoria litaraturii romane' de George

Calinescu, E.P.L. 1968, p. 313-318
'Scrieri' de Pompiliu Constantinescu, 1967,
vol.1