Azi titlul va urma

Larg un ocol rece incanta cu libertatea, larg ocolul pare ca tot mai poate incepe vrand sa para un
fel de infinit, larg ocolul pustiu si dezolant e al fiecaruia, se poate presupune, si imputerniceste slabiciunea
setei de putere sa zburde-n piept... Trei puncte, un cursor, sau cum s-o fi chemand, palpaind nasc din
tastatura o claviatura a lipsei de talent si incastreaza oratorica in sunete negre ale universului alb. Larg
ocolul incepe sa adune sclipirile de ganduri asteptand un tot mai absent ghid sa le indrume spre un constient
coerent. Se-aduna mici si marunte clipele neajunsului de a fi, se aduna promitand sa nu mai vina nicicand,
se aduna scazand... Aproape de aici, mai departe ca oricand definesc altfel si altfel inexplicabilul timp.
Propozitii de altii redate prin sunete acresc inima nepriceputului in a avea un rost si ii imping realitatea in
grohotisul de langa drumurile propriu zise, ii scot intelesul din studii de caz seci si ii darama sensul din
simturile dinamice, practice. Par ca-l inebunesc si nu e adevarat, par ca fac multe si de fapt cioplesc adanc
sa dea de apa in spatele formei uscate. Par habotnice si nu-s decat comprese sa potoleasca febra cuprinsului
de frigul pustiului din el. Lasand la o parte nemerniciile, lasand la o parte judecati mai mult mai putin
drepte ramane o sita rara prin care trec de toate si cugetul nu e mana care pune unealta in miscare. Aberant
de frumoase forme si bucurii stau sa bata la usa unei egoiste impliniri, dincolo de usa gazda se zbate in
paranoia posibilitatilor de a sti toate relele ce pot fi in realitate dincolo de ea. Inauntrul camerei e
exponentul intregii frici lipsit de provizii in lupta cu nevroza consumandu-se sa continue a exista. Unghiile
roase, sangele innegrit din jurul lor si figura stearsa expun capatul unui drum totusi. Frica s-a parcurs parese
pana unde n-a mai iertat. Omul acela s-a devorat in ipoteze direct proportionale fricii, invers proportional
ideea lui, oricare ar fi fost, s-a vazut invinsa in incercarea practica si a incetat sa mai fie. Ea a insuflat cuget
si tot ea alunga probabilitatea realitatii de a se petrece.
Larg un ocol s-a imprejmuit si a devenit tarc. Larg prins intr-o lesa alearga prin el defunctul lui proprietar.
Sunetele din propozitii ating octavele unei orgi dar nu inalta ci strivesc, transpun pacatul in pedeapsa
aferenta, maresc un gol ce ameninta sa prabuseasca interiorul. E reala nevoie de un predicator, de cineva sa
spuna ce se vrea auzit intr-un fel cu totul nou, sa caste gura cel osandit la intelesul deja stiut, mesianic
promitator ca toti predecesorii lui. Unul in carnea si oasele acestui timp, unul sa inspire credinta in sine pur
si simplu. Unul sa exprime rau si bine in patratelele matematicii unui suflet unic. Unul sa disparem cu totii
renascand simpli, duali, intunecati si luminosi, coexistand cu etichete sa ne separam usor, sa stim ce facem
cand ne alegem intre noi. Tampenia spatiului interior sa dispara. Cineva sa puna punctul frazei existentei.
Chemarea si nevoia lui din pacate lipsesc. Sunt respinse de indoiala probabilitatii existentei lui, sunt invinse
de frica traita in coltul camerei unde se aud batai in usa. Cand nu e asteptat nimeni, e frica celui de-ar putea
veni, rau sau bun e mai degraba rau, e mai degraba unul cautand sa asupreasca altfel n-ar iesi din ocolul lui
sa-i vada pe altii, e in spatele usii cautand unul sa alerge si-n tarcul sau, nimic mai mult... E temporar la
capatul lesei sufocat de nevoia inlocuitorului. De unul ca raspuns nevoilor sale.
Azi titlul va urma, maine?... depinde de o rezonanta slaba a sonarului care a intalnit adanc un capat si abia
perceput da semn ca-i acolo. Vibratii. Cutremure in gand. Asa ar putea fi considerate impulsurile faramelor
de nevoi ale realitatii ravnite.
Si ce daca?
Maine?!... Ca orice drum obisnuit tot spre capat e sensul. Macar expunerea fricii de-ar ramane mai mult dar
tot ea indeamna la temerea ca nici atat.
Maine cert e ca tot picurand ceasuri orice frica existenta ar putea fi mai mult curaj, maine cert e doliul
nestiintei, maine sigur uitam de ceva din noi si crestem, in ziua ce vine intunericul se poate aliena de
sensuri figurate si poate degenera in linistea mult ravnita. Maine poate incepe crezul, poate coltul din
fundul camerei e schimbat cu altul macar mai aproape de usa, poate incepe si lupta sa devina o posibilitate,
poate infruntand poate fi deschisa usa, poate...frica narcisista de sucombare e invinsa de nepasarea
infinitului. Numai de-ar fi toate sufletele asa de mari. Nu-s. Si se dau anunturi la mica publicitate
schimbandu-se orice. Nimic nu scapa. Totul se ofera cautandu-se intr-un sfarsit linistea prin ea.
Mica publicitate, predicatori, constiinta si instincte o enumeratie cu rima aproape alba. Oameni, credinta si
lumina: un deziderat; indivizi, adanc si intuneric: o posibilitate; planuri la fel de intinse. Maine binele
ferindu-se de rau, ultimul traind prin bunatate, niste dobitoci cautand sa le separe... rezultand tot rautate.
Ura e tot rau, nu conteaza cine o simte, teoretic e tot pacat, paradoxul e alimentat de ipocrizie si maine tot
acolo e trezirea: in coltul indepartat de usa; apropierea a fost un vis, frumos dealtfel.
Maine cel mult progresul fizic e spre ulcer, cancer al ficatului, ceva legat de hormonii generati de stress,
ceva palpabil al fricii ca lumina daca e alba n-are pete oricat ar fi de mici. Totusi speranta e universala. Care
anume e subinteles. Aia ca un intuneric daca e suficient de mic nu se observa. Asa mai sta aprinsa
lumanarea, injurand cu ochii inchisi si deschizandu-i larg dupa sa fie absorbita lumina. Si se stie ca e
pedepsit in primul rand gandul, el definind existenta, acum si dupa. Nu e neaparat sa existe Rai si Iad, e
suficient sa fim impreuna necuprinsi si eterni. Fricosi dupa, de ce nu si acum? Ca pur si simplu momentan
nu ne pasa. Fizic resimtim conditii si ne pasa. "Felicitari credinciosilor ca n-au habar!".
Azi titlul va urma.