OXIGENOTERAPIA

Definitie:
Oxigenoterapia = metoda terapeutica de corectie a hipoxiei, constand in suplimentarea cu
oxigen a aerului atmosferic inspirat.

Indicatii:
 Afectiuni respiratorii insotite de insuficienta respiratorie acuta sau cronica:

 Astm bronsic;

 Bronhopneumopatie obstructiva cronica;

 Infectii acute (pneumonie, bronhopneumonie);

 Afectiuni musculo-scheletice sau neurologice insotite de insuficienta ventilatorie

si respiratorie acuta sau cronica;

 Afectiuni cardiace cauzatoare de hipoxemie:

 Insuficienta cardiaca;

 Infarctul miocardic acut, angina pectorala instabila

 Insuficienta circulatorie acuta:

 Soc hipovolemic

 Soc toxico-septic;

 Soc cardiogen.

 Infectii sistemice severe;

 Politraumatisme;

 Hemoragii;

 Anemii severe;
  Pre- si postoperator (analgezicele si narcoticele pot deprima functia
respiratorie).

Indicatia administrarii oxigenoterapiei revine medicului (inclusiv precizarea modului de

administrare, a debitului si fractiei de oxigen inspirate).

Administrarea corecta a oxigenului, supravegherea pacientului si documentarea

procedurii efectuate sunt atributii care revin asistentei medicale.

Riscuri si precautii legate de oxigenoterapie

Oxigenul presurizat este un gaz usor inflamabil, prezentand risc crescut de explozie si
incendiu.

Manipularea tuburilor de oxigen trebuie efectuata numai de personalul calificat, special

instruit, utilizand carucioare speciale, care mentin tuburile de oxigen in pozitie verticala. Caderea
accidentala a tuburilor presurizate le transforma in veritabile proiectile explozive, necontrolabile.

Datorita riscului inflamabil este interzis fumatul si folosirea oricaror surse de foc in
vecinatatea surselor de oxigen. Totodata trebuie indepartate orice surse potentiale de foc, inclusiv
cele generatoare de electricitate statica (lenjerie sintetica, jucarii mobilizabile prin frecare) si
trebuie atent verificata impamantarea corecta a aparaturii electrice. Dispozitivele electrice fara
impamantare trebuie deconectate inainte de initierea oxigenoterapiei. Trebuie indepartate din
mediul inconjurator orice obiecte infalambile, inclusiv materialele sanitare care contin alcool,
solutii grase sau uleiuri volatile.

Inainte de inceperea oxigenoterapiei se va asigura prezenta la indemana a unui extinctor

si se vor identifica caile de evacuare in eventualitatea producerii unui incendiu.

Intregul personal de ingrijire, inclusiv cel auxiliar trebuie sa cunoasca precautiile care
trebuie respectate in cazul utilizarii oxigenului. De asesmenea, pacientul si apartinatorii sau
vizitatorii acestuia trebuie informati si instruiti asupra pericolelor existente si a modalitatilor de
prevenire a accidentelor in cazul utilizarii oxigenoterapiei.

Materiale necesare:
 Sursa de oxigen (statie sau tub de oxigen);

 Sistem de delivrare a oxigenului:

 Reductor;

 Umidificator (necesar pentru FiO2 > 35% si debit > 4 l/min);

 Debitmetru;
 Dispozitiv adaptat de administrare (Figura 1):

 Sonda nazala;

 Masca de oxigen:

 Masca simpla Edinburgh;

 Masca Hudson cu rezervor (cu sau fara reventilare partiala);

 Masca Venturi.

 Coif de oxigen;

 Cort de oxigen.

b
 c

Figura 1 – Modalitati de administrare a oxigenului:

a – sonda nazala pentru oxigenoterapie

b – masca simpla pentru oxigenoterapie tip Edinburgh

c – masca pentru oxigenoterapie cu rezervor tip Hudson

d - masca pentru oxigenoterapie tip Venturi

Oxigenoterapia pe sonda nazala

Este o modalitate de administrare a oxigenoterapiei bine tolerata de pacient.

Fractia de oxigen inspirata depinde de debitul oxigenului si nu de profunzimea respiratiei

pacientului.

Oxigenul astfel administrat favorizeaza uscarea mucoasei nazale. Din acest motiv aceasta
modalitate de administrare a oxigenoterapiei impune ingrijirea frecventa a mucoasei nazale, la 4
ore interval, cu solutie salina izotona. Nu se vor utiliza in acest scop solutii sau ungvente grase
(risc inflamabil). La debitele uzuale de administrare (< 4 l/min), oxigenoterapia pe sonda nazala
nu necesita umidifierea oxigenului (risc infectios).

Oxigenoterapia pe sonda nazala permite asigurarea urmatoarelor debite si fractii de

oxigen inspirate (FiO2), sistematizate in tabelul 1.

Tabel 1 – Debitele si FiO2 asigurate prin oxigenoterapia pe sonda nazala

Debitul de oxigen FiO2

1-2 l/min 24 –38 %

3-4 l/min 30 –35 %

4-6 l/min 38 – 44 %

(cu umidifiere)
Oxigenoterapia pe masca simpla tip Edinburgh
Administrarea oxigenului pe masca este mai greu tolerata de unii pacienti, datorita
claustrofobiei, fricii de asfixie, dificultatilor de comunicare, alimentare sau hidratare orala.
Condensarea vaporilor de apa in interiorul mastii necesita ingrijiri suplimentare, cu toaletarea si
uscarea tegumentelor si a mastii la interval de o ora.

Aceasta metoda permite administrarea unor debite de oxigen de 8 –12 l/min, corepunzand
unei fractii a oxigenului inspirat de 35 – 65 %. Debitele mari de oxigen (> 4 l/min) necesita
umidifierea oxigenului administrat.

Modalitatea de fixare a mastii si sondei nazale pentru adminsitrarea

oxigenoterapiei este ilustrata in Figura 2.

Figura 2 – Fixarea dispozitivului de oxigenoterapie la pacientul neintubat:

(a) – oxigenoterapie cu masca Venturi;

 (b) – oxigenoterapie pe sonda nazala

Oxigenoterapia pe masca cu rezervor tip Hudson

Permite administrarea unei fractii crescute de oxigen inspirat.

Exista doua tipuri de masti cu rezervor:

 Masti cu reventilatie partiala a aerului inspirat (nu au supapa inspiratorie, astfel

incat parte din aerul expirat se intoarce in rezervor si se amesteca cu aerul de inspirat.
Rezervorul ramane partial umflat). Permit aministrarea unor debite de 6 – 10 l/min,
cu FiO2 = 40 – 60 %

 Masti fara reventilatie (valva se inchide in expir, asfel incat aerul expirat
nu estereventilat). Permit aministrarea unor debite de 6 – 15 l/min, cu FiO2 = 60 –
100 %.

Oxigenoterapia pe masca tip Venturi

Masca tip Venturi permite conectarea unor adaptoare de dimensiuni variabile, care
asigura controlul fractiei de oxigen administrat dorite (FiO2 = 24 - 50%).

Cortul facial pentru oxigenoterapie

Dispozitivul cuprinde fata si gatul pacientului, avand comunicare libera cu aerul
atmosferic la partea inferioara. Constituie o alternativa la mastile de oxigen aplicabila in cazul
persoanelor cu claustrofobie. Necesita umidifierea oxigenului. Permite administrarea unor debite
de 8 – 12 l/min, cu FiO2 = 80 – 100 %.

Coiful pentru oxigenoterapie

Dispozitivul are uz pediatric. Este reprezentat de o cutie de vinil, care necesita incalzirea
si umidifierea oxigenului administrat. Principalul dezavantaj este reprezentat de reventilarea
aerului expirat, cu risc de narcoza prin CO2 la debite ale oxigenului < 4 l/min. Debitele si
fractiile de oxigen inspirate (FiO2) permise de aceasta modalitate de adminstrare a
oxigenoterapiei sunt sistematizate in tabelul 2.

Tabel 2 – Debitele si FiO2 asigurate prin oxigenoterapia pe coif de oxigen

Debitul de oxigen FiO2

5 - 8 l/min 28 –40 %
8 - 12 l/min 40 - 85 %
Cortul pentru oxigenoterapie
 Dispozitivul are uz pediatric. Poate fi utilizat si in cazul adultilor cu arsuri severe,
extinse. Permite administrarea oxigenului, umidifierea atmosferei si controlul temperaturii
ambientului (17,8 s- 21,2 sC). Permite administrarea unor debite de 10 – 15 l/min, cu FiO2= 20 –
50 %.

Ingrijirea si supravegherea pacientului in timpul oxigenoterapiei

Se asigura pacientului o pozitie cat mai confortabila, prin plasarea in pat in pozitie
Fowler sau semi-Fowler.

Se explica tehnica oxigenoterapiei pentru obtinerea unei cooperari cat mai bune din
partea pacientului.

Dupa fixarea mijloacelor de administrare a oxigenoterapiei se observa tolerabilitatea

acestora pentru pacient si se incearca rezolvarea eventualelor disconforturi.

Se efectueaza toaleta narilor cu ser fiziologic la 4 ore interval in cazul utilizarii sondei
nazale pentru oxigenoterapie.

Se efectueaza orar toaleta fetei, uscarea tegumentelor si a interiorului mastii in cazul

administrarii oxigenoterapiei pe masca.

Pe toata durata oxigenoterapiei se monitorizeaza clinic pacientul, urmarindu-se: aspectul,

culoarea si temperatura tegumentelor, starea de constienta, repiratia, TA, pulsul, diureza. La
intervalele recomandate de medic se urmareste eficienta oxigenoterapiei, prin asistarea recoltarii
probelor de sange arterial pentru determinarea gazelor sanvine (testul Astrup) sau prin
monitorizarea continua neinvaziva a saturatiei periferice a oxigenului (pulsoximetrie). Datele de
pulsoximetrie trebuie reevaluate la fiecare 30 min dupa orice schimbare a debitului si
FiO2 administrat.

Orice schimbare semnificativa a parametrilor monitorizati va fi semnalata imediat

medicului.

Se documenteaza in foaia de observatie a pacientului toate datele notate prin observatie si

interventiile de ingrijire efectuate.

Pulsoximetria
Metoda permite monitorizarea continua neinvaziva a saturatiei oxigenului in sangele
periferic (SpO2).

Pulsoximetrul este un dispozitiv medical computerizat, cu afisaj electronic, care permite

redarea datelor culese prin intermediul senzorului de oxigen. Senzorul (figura 3) contine o dioda
care emite radiatii luminoase in spectrul rosu si infrarosu si un fotodetector care inregistreaza
radiatia absorbita dupa trecerea luminii prin patul capilar periferic al
pacientului. Microprocesorul oximetrului determina automat SpO2, pe care o afiseaza continuu
pe monitorul aparatului.

Figura 3 – Senzorul pulsoximetrului

Este bine ca plasarea senzorului pulsoximetrului sa se faca la nivelul indexului sau

mediusului mainii nondominante, evitand zonele edematiate, membrul la care este plasata
manseta de monitorizare a TA. Inainte de aplicarea senzorului se vor indeparta oja si unghiile
false (nu permit culegerea corecta a datelor).

Exista senzori de forme diferite pentru degetele mainilor, picioarelor sau lobulul urechii.

Pozitia senzorului pulsoximetrului trebuie schimbata la 4 ore interval, pentru a preveni

aparitia leziunilor cutanate locale.

Avantajele pulsoximetriei:

 Este o metoda rapida de determinare a saturatiei sangvine periferice a oxigenului,

neinvaziva, bine tolerata de pacienti si ieftina.

 Metoda permite monitorizarea continua a SpO2.

Dezavantaje:

 Pulsoximetria poate furniza rezultate false in urmatoarele situatii:

 Alcaloza, acidoza;

 Febra, hipotermie;

 Diminuarea circulatiei periferice;

 Intoxicatie cu CO;

 Injectarea recenta de substante de contrast;

 Anemie (SpO2 > 95% datorita incarcarii maxime cu oxigen a hemoglobinei
existente).